Chapter 5 „ZI-FRUMOASĂ”

        Reîntors la pueblo, îmi dădui, în sfârşit, seama cât de semeaţă şi masivă era această aşezare de piatră. Se afirmă că băştinaşii ar fi incapabili de cultură; dar nişte oameni care au fost în stare să mute asemenea coloşi de stâncă şi să dureze cetăţi inexpugnabile în raport cu armele de atunci, nu se puteau afla pe cea mai joasă treaptă a culturii. Nu accept, dar nici nu contest teoria după care indienii de astăzi nu ar fi urmaşii acelor neamuri de demult; însă chiar dac-ar fi aşa, nu văd întemeiată afirmaţia cum că indienii ar fi inapţi de o evoluţie spirituală. Fireşte că, răpindu-le şi spaţiul şi timpul, îi sileşti la decădere şi dispariţie.

        Urcarăm scările până la platforma a treia, în spatele căreia se aflau cele mai bune încăperi ale clădirii. Acolo locuia Inciu-Ciuna cu cei doi copii ai săi; acolo ni se oferi şi nouă găzduire.

        Odaia mea era spaţioasă. Ca şi celelalte, nu avea ferestre şi primea lumină numai prin uşă; dar canaturile erau atât de depărtate unul de altul şi atât de ridicate, încât vizibilitatea era foarte bună. Odaia nu avea nici o mobilă, dar Nşo-ci aduse imediat blănuri, cuverturi şi alte lucruri, creându-mi o ambianţă cât se poate de plăcută. Hawkens, Stone şi Parker căpătarătustrei o cameră asemănătoare.

        După ce „odaia musafirilor” oferită mie fu aranjată şi mă putui instala comod, „Zi-Frumoasă” îmi aduse o pipă a păcii admirabil sculptată, împreună cu tutunul necesar. O umplu chiar dânsa şi o aprinse. Trase din ea câteva fumuri şi rosti:

        — Calumetul acesta ţi-l trimite Inciu-Ciuna, părintele meu. Lutul l-a adus chiar el de la steiul sfânt, iar eu am scobit vatra pipei. Încă nu a fost atinsă de buzele nimănui. Te rugăm s-o primeşti în dar şi să-ţi aminteşti de noi când vei fuma dintr-însa.

        — Bunătatea voastră n-are margini, am răspuns. Aproape că mă pune în încurcătură, căci nu ştiu să răsplătesc un asemenea dar.

        — Ne-ai dat până acum atât de mult, încât nu-ţi putem mulţumi de ajuns; ai salvat în două rânduri viaţa lui Inciu-Ciuna şi a lui Winnetou, fratele meu. Amândoi au căzut de două ori în mâinile tale şi nu i-ai ucis. Chiar şi astăzi ai fi putut să-l omori pe Inciu-Ciuna şi n-ai făcut-o. De aceea inimile noastre bat pentru tine şi vrem să ne fii frate, să îngădui ca războinicii noştri să te socotească unul de-ai lor.

        — Atunci s-ar împlini dorinţa mea cea mai arzătoare. Inciu-Ciuna este o căpetenie şi un războinic vestit, iar pe Winnetou l-am îndrăgit din prima clipă. Mi-ar face nu numai o mare cinste, ci şi o mare bucurie să mă numesc fratele unor astfel de oameni. Aş vrea ca şi tovarăşii mei să aibă parte de aceeaşi bucurie.

        — Dacă o doresc, atunci îi vom socoti ca şi cum s-ar fi născut apaşi.

        — Vă mulţumim. Aşadar, tu însăţi ai plămădit vatra pipei din argila sfântă? Ce măiestre îţi sunt mâinile!

        Fata roşi la auzul acestor laude şi răspunse:

        — Ştiu că soţiile şi fiicele feţelor palide sunt încă mai iscusite şi mai îndemânatice ca noi. Dar stai, să-ţi mai aduc ceva.

        Ieşi şi se întoarse cu pistolul şi cuţitul meu, cu muniţiile şi cu toate celelalte lucruri în afara celor ce le purtam prin buzunarele hainelor şi de care nici nu se atinseseră. Ii mulţumii, constatai că nu lipseşte absolut nimic şi întrebai:

        — Oare veţi înapoia şi camarazilor mei toate lucrurile?

        — Da, totul. Cred că le-au şi primit; eu te slujesc pe tine, iar Inciu-Ciuna se îngrijeşte de ei.

        — Dar ce se întâmplă cu caii noştri?

        — Sunt aici. Îţi vei călări iarăşi calul, iar lui Sam Hawkens i-o dăm înapoi pe Mary.

        — Ah, cunoşti şi numele catârului?

        — Da, ştiu şi cum se cheamă flinta lui cea veche: îi zice Liddy. Am stat adeseori de vorbă cu el, dar nu ţi-am spus nimic. E un mare glumeţ şi un vânător iscusit.

        — E şi mai mult decât atât: un tovarăş credincios, gata de jertfă, pe care nu se poate să nu-l iubeşti. Dar aş vrea să te întreb ceva: o să-mi spui cinstit adevărul?

        — Nşo-ci nu minte! Răspunse ea mândră şi totuşi cu simplitate.

        Ţie mai ales nu-ţi va spune niciodată o minciună.

        — E adevărat că războinicii voştri le-au luat prizonierilor kiowaşi toatelucrurile ce le aparţineau?

        — Da.

        — Şi celor trei camarazi ai mei?

        — Da.

        — Atunci de ce nu le-au luat şi pe-ale mele? Nici nu s-au atins de buzunare.

        — Aşa a poruncit Winnetou, fratele meu.

        — Ştii şi de ce?

        — Pentru că îi erai drag.

        — Deşi mă socotea duşman?

        — Da. Spuneai adineauri că l-ai îndrăgit şi tu din prima clipă; la fel s-a întâmplat şi cu dânsul. I-a părut tare rău că e nevoit să te socotească duşman şi nu numai duşman…

        Se opri. Ar fi voit să mai adauge ceva, dar îi era teamă să nu mă jignească.

        — Vorbeşte mai departe! O îndemnai.

        — Nu.

        — Atunci am să vorbesc în locul tău. Faptul că mă socotea duşman încă nu-l durea prea mult; chiar şi un duşman poate fi demn de preţuire; însă el mă credea mincinos, prefăcut, viclean. N-am dreptate?

        — Ai spus-o.

        — Sper că acum îşi recunoaşte greşeala. Mai spune-mi, rogu-te, ce s-a întâmplat cu Rattler, ucigaşul lui Klekih-Petra?

        — Îl leagă chiar acum la stâlpul caznelor.

        — Ce? Chiar în clipa asta?

        — Da.

        — Şi nu mi-ai spus nimic?! De ce?

        — Winnetou a voit astfel.

        — Care e motivul?

        — Socoate că ochii tăi nu vor fi în stare să privească, nici urechile să asculte cele ce se vor petrece.

        — Poate că nu s-a înşelat. Şi, totuşi, voi izbuti să privesc şi să ascult dacă se va ţine seama de dorinţa mea.

        — Care anume?

        — Spune-mi mai întâi în ce loc va fi supus caznelor.

        — Jos, la râu, unde ai stat şi tu. Inciu-Ciuna v-a adus aici pe tuspatru ca să nu observaţi ceea ce se întâmplă.

        — Dar eu doresc să fiu de faţă! Ce cazne îl aşteaptă?

        — Toate câte ştim să le aplicăm prizonierilor. Omul acela e cel mai rău dintre feţele palide care au căzut vreodată în mâinile noastre. Fără nici o pricină l-a ucis pe părintele alb, atât de iubit şi de cinstit la noi, dascălul lui Winnetou. De aceea nu va muri ca alţii în caznele obişnuite, ci va fi supus tuturor chinurilor pe care le cunoaştem şi pe care le vom încerca pe rând asupra lui.

        — Asta nu trebuie să faceţi. E lipsit de omenie!

        — Îşi merită soarta!

        — Ai putea să stai acolo şi să te uiţi?

        — Da!

        — Tu, care eşti o fată gingaşă?

        Îşi plecă genele lungi. Rămase un timp cu ochii în pământ, apoi îşi ridică privirea serioasă, aproape mustrătoare şi răspunse:

        — Te miră?

        — Da. O femeie nu trebuie să vadă asemenea lucruri.

        — La voi aşa este?

        — Aşa.

        — Vorbeşti adevărat?

        — Desigur.

        — Nu vorbeşti adevărat, dar nici mincinos nu eşti, pentru că a fost din neştiinţă, fără să-ţi dai seama. Te înşeli.

        — Şi tu eşti de altă părere?

        — Da!

        — Oare cunoşti mai îndeaproape ca mine pe femeile şi fetele noastre?

        — Poate că tu nu le cunoşti îndeajuns! Nu-i aşa că la voi se îngăduie ca diferiţi oameni curioşi să fie de faţă când criminalii stau înaintea judecătorului?

        — Da.

        — Pe cât ştiu, acolo se înghesuie mai multe femei decât bărbaţi. E locul acela potrivit pentru o squaw? E frumos din partea ei să se lase mânată de curiozitate?

        — Nu.

        — Şi când ucideţi voi pe un răufăcător, când îl spânzuraţi, de pildă, sau îi tăiaţi capul, nu vin femeile albe ca să vadă şi ele cum se face?

        — Asta se obişnuia mai demult, în alte vremuri.

        — Şi acum e interzis?

        — Da.

        — Şi bărbaţilor?

        — Şi lor.

        — Înseamnă că e oprit pentru toţi deopotrivă! Şi dac-ar fi îngăduit, atunci şi femeile ar lua parte. O, femeile albe nu sunt chiar atât de gingaşe cum crezi tu! Ele sunt foarte tari în faţa suferinţei, dar numai atunci când îi doare pe alţii, fie oameni, fie dobitoace. Eu însă n-am fost pe la voi, dar Klekih-Petra ne-a lămurit. Pe urmă, Winnetou a cutreierat marile oraşe de la răsărit şi, după ce s-a întors, mi-a povestit totul: şi ce i-au văzut ochii şi ce-a simţit inima. Ştii tu ce fac femeile voastre cu animalele pe care au de gând să le fiarbă sau să le frigă pentru mâncare?

        — Ce?

        — Le jupoaie de vii şi le scot măruntaiele cât sunt încă în viaţă şi le aruncă în apă fierbinte. Şi mai ştii ce fac vracii albilor?

        — Ce anume?

        — Aruncă în apă clocotită câini vii ca să vadă cât mai trăiesc aşa.

        Le jupoaie pielea opărită. Le scot ochii şi le taie limba; le spintecă trupurile; îi chinuiesc în fel şi chip ca să scrie apoi cărţi despre bietele fiinţe.

        — Asta se cheamă vivisecţie şi se face spre binele ştiinţei.

        — Ştiinţă! Klekih-Petra mi-a fost şi mie învăţător, de aceea înţeleg acest cuvânt… Dar aceste squaw ale voastre nu aud oare cum strigă durerea din bietele făpturi? Nu ţin ele în odăile lor păsări închise în colivii? Nu ştiu ele ce chinuri îndură sărmana pasăre? Nu vin oare femeile albe cu miile la curse şi privesc cum caii îşi scot sufletul de alergătură? Nu aleargă ele să vadă cum boxerii îşi strivesc feţele până la sânge? Eu nu sunt decât o fată tânără, nepricepută şi socotită de voi drept „sălbatică”; dar îţi pot spune încă multe despre ceea ce fac gingaşele voastre squaw-ri fără să simtă tulburarea pe care aş simţi-o eu. Numără, te rog, miile de femei albe, delicate, frumoase, care-şi chinuiesc de moarte sclavii şi care zâmbesc drăguţ când o slujnică neagră e biciuită! Or, în cazul nostru, e vorba de un criminal, de un ucigaş, care trebuie să-şi ispăşească nelegiuirea. Şi dacă vreau să fiu de faţă, tu mă condamni! E cumva urât din partea mea să privesc liniştită cum piere un astfel de ticălos? Şi chiar dac-ar fi urât, cine-i de vină că noi, oamenii roşii, ne-am obişnuit ochii cu asemenea privelişti? Oare nu albii ne silesc să nu avem milă faţă de cruzimile lor?

        — Nu cred ca un judecător alb să condamne pe un prizonier roşu la stâlpul caznelor.

        — Judecător! Nu te supăra dacă repet cuvântul pe care l-am auzit de atâtea ori din gura lui Hawkens: greenhom! Tu nu cunoşti ţinuturile noastre. Unde găseşti aici judecători în înţelesul pe care tu îl dai acestui cuvânt? Judecător e cel tare, iar cel slab e judecat. N-ar strica să te informezi despre câte se petrec la focurile de tabără ale albilor. Oare toţi indienii aceia nenumăraţi, care au căzut în lupta contra năvălitorilor albi, au avut o moarte uşoară, dintr-un glonţ sau dintr-o lovitură de cuţit? Câţi din ei n-au fost chinuiţi înainte de-a muri! Şi care alta era vina lor decât aceea de a-şi fi apărat drepturile? Iar acum, când urmează să-şi primească osânda un ucigaş, eu să stau departe numai pentru că sunt o squaw, o fată? E adevărat, a fost cândva.şi altfel la noi, dar ne-aţi învăţat să privim cum curge sângele şi să nu clipim din ochi. Mă voi duce acolo şi voi fi de faţă când ucigaşul lui Klekih-Petra îşi va primi pedeapsa!

        O cunoscusem pe frumoasa şi tânăra indiană ca pe o fiinţă blândă, liniştită. Acum i se iviră fulgere în ochi şi obrajii îi ardeau; părea imaginea vie a unei zeiţe a răzbunării, care nu cunoştea mila. Stătea dinainte-mi parcă şi mai frumoasă ca de obicei. S-o fi condamnat? Cu ce drept?

        — Atunci du-te! I-am spus. Dar merg şi eu.

        — Mai bine rămâi aici! Stărui dânsa, vorbind iarăşi cu glasul ei potolit. Inciu-Ciuna şi Winnetou nu doresc să fii acolo.

        — S-ar supăra pe mine?

        — Nu. Deşi nu o doresc, totuşi nu te vor alunga. Eşti fratele nostru.

        — Atunci merg şi ei mă vor ierta.

        Când, însoţit de Nşo-ci, am ieşit pe platformă, Sam Hawkens se afla acolo. Trăgea din pipa lui veche şi scurtă, aşa-zisă de savană.

        Primise şi el tutun.

        — Acuma da, s-au mai schimbat lucrurile, sir, constată el zâmbind.

        Până mai adineauri eram prizonieri şi acum trăim ca boierii. E o diferenţă! Cum vă simţiţi în noua situaţie?

        — Bine, mulţumesc! I-am răspuns.

        — Şi mie-mi merge admirabil. Ne-a servit şeful în persoană. E o atenţie excepţională, dacă nu mă-nşel.

        — Unde-i Inciu-Ciuna?

        — S-a întors la râu.

        — Ştii ce se petrece acolo?

        — Îmi închipui.

        — Ce-ţi închipui?

        — Drăguţii de kiowaşi şi-or fi luând rămas-bun.

        — Nu asta.

        — Păi atunci, ce?

        — Rattler va fi torturat.

        — Rattler? Şi noi stăm aici? Trebuie să văd şi eu! Haideţi, sir, să coborâm repede!

        — Domol! Te simţi dumneata în stare să asişti la un asemenea spectacol fără să ţi se facă pielea zgârci şi s-o iei la picior?

        — Cum adică pielea zgârci? Că mare greenhorn mai sunteţi, dragă sir Când veţi fi de mai multă vreme aici, în vest, n-o să vă mai treacă prin gând s-o luaţi la picior. Individul îşi merită soarta şi va fi executat după legea indienilor. Asta-i tot!

        — Dar e o cruzime!

        — Pshawl Să nu-mi pomeniţi de cruzime când e vorba de un specimen ca ăsta! Oricum, trebuie lichidat. Sau nici cu moartea nu sunteţi de acord?

        — Ba da. Însă scurt, repede. Totuşi e om!

        — Cine omoară fără cel mai mic motiv acela nu e om. Era beat ca un porc.

        — Tocmai. E o circumstanţă atenuantă; nu ştia ce face.

        — Nu mai vorbiţi ca un caraghios! Fireşte, la voi în ţară stau domnii juraţi şi judecă acordând circumstanţe atenuante pentru orice crimă comisă în stare de beţie. De fapt, ar trebui înăsprită pedeapsa, sir; da, da, înăsprită! Cine se îmbată până la inconştienţă şi se aruncă apoi ca o fiară asupra aproapelui său, acela să-şi primească pedeapsa îndoit. Rattler nu-mi inspiră nici un pic de milă. Nu uitaţi cum s-a comportat chiar faţă de dumneavoastră!…

        — Totuşi ca să-i curm suferinţele, am să-i trag un glonţ în inimă.

        — Ca să-i curmaţi suferinţele? Pentru Dumnezeu, să nu faceţi una ca asta! Veţi stârni împotriva dumneavoastră pe toţi apaşii. E dreptul lor sacru să decidă felul pedepsei; dacă interveniţi, atunci s-a isprăvit cu prietenia noastră abia încheiată! Aşadar, veniţi cu noi?

        — Da.

        — Bine. Dar fără prostii! Mă duc să-i chem pe Dick şi pe Will.

        Intră în odaie şi se întoarse peste puţin împreună cu cei doi camarazi. Coborârăm etajele. Nşo-ci o luase înainte şi nu era de văzut.

        Când trecurăm din vâlcea în valea cea mare, nu mai găsirăm picior de kiowaş. Plecaseră călare, împreună cu şeful lor rănit. Ca măsură de precauţie, Inciu-Ciuna trimisese iscoade pe urmele lor, ca nu cumva să se întoarcă pe furiş şi să se răzbune.

        Am pomenit mai sus că acolo se afla şi carul nostru cu boi. Acum apaşii formaseră un cerc larg în jurul lui. La mijloc se găseau cele două căpetenii şi câţiva războinici. Era şi Nşo-ci; discuta cu Winnetou.

        Deşi fiica şefului, totuşi nu-i era îngăduit să se amestece în probleme care intrau exclusiv în competenţa bărbaţilor. Dacă se afla acolo şi nu întrefemei, însemna că venise cu o comunicare foarte importantă.

        Am observat cum, zărindu-ne, fata îi atrase atenţia lui Winnetou asupra noastră, apoi îşi reluă locul în rândurile squaw-elor. Prin urmare, îi vorbise de noi. Winnetou despică cercul războinicilor, se apropie de grupul nostru şi ne spuse hotărât:

        — De ce n-au rămas fraţii mei albi sus, în pueblo? Oare nu le plac odăile în care i-am găzduit?

        — Ba ne plac, i-am răspuns şi mulţumim fratelui nostru pentru grija ce ne-o poartă. Ne-am întors pentru că am auzit că Rattler va fi executat chiar acum. Aşa e oare?

        — Da.

        — Totuşi, nu-l văd nicăieri.

        — E în car, lângă trupul lui Klekih-Petra.

        — Şi ce fel de moarte îl aşteaptă?

        — Va muri în cazne.

        — Aceasta e ultima voastră hotărâre?

        — Da.

        — Ochiul meu nu poate privi asemenea faptă!

        — Tocmai de aceea Inciu-Ciuna, părintele meu, v-a condus în pueblo. De ce v-aţi întors? De ce vrei să vezi ceea ce ochiul tău nu e în stare să privească?

        — Sper să fiu de faţă la moartea lui fără să-mi închid ochii de groază… Te rog, liniştiţi-vă mânia şi faceţi aşa ca să moară repede!

        — Hotărârea e luată şi trebuie dusă la îndeplinire.

        — Trebuie?

        — Da, trebuie.

        — Aşadar, nu e nici un mijloc să-mi văd şi eu dorinţa împlinită? Winnetou îşi aţinti privirea gravă în pământ, apoi răspunse:

        — Există unul.

        — Care?

        — Înainte de a i-l spune fratelui meu alb, am să-l rog să nu se folosească de acest mijloc, pentru că l-ar coborî mult în ochii războinicilor mei.

        — Cum adică?

        — Nu te-ar mai preţui cât aş vrea eu.

        — Va să zică, e vorba de un mijloc nedemn, necinstit?

        — După credinţa oamenilor noştri, da.

        — Spune-mi-l, totuşi!

        — Ar trebui să invoci recunoştinţa ce ţi-o datorăm.

        — Ah! Nici un om corect nu face asta!

        — Tu ne-ai dăruit viaţa. Dacă te-ai folosi de dreptul ce ţi se cuvine de pe urma faptei tale, atunci m-ai obliga şi pe mine şi pe tatăl meu Inciu-Ciuna să-ţi împlinim dorinţa.

        — În ce fel?

        — Am ţine încă un sfat şi i-am convinge pe războinicii noştri să-ţi acorde răsplata ce ne-o ceri. Pe urmă însă, tot ce ai făcut pentru noi şi-ar pierde valoarea. Merită oare Rattler asemenea jertfă din partea ta?

        — Fireşte că nu!

        — Fratele meu îşi dă seama că vorbesc deschis. Eu ştiu ce gânduri şi simţiri sălăşluiesc în mintea şi în inima ta; însă războinicii mei nu le-ar înţelege. Un bărbat care cere să fie răsplătit cade în dispreţul lor. S-ar cuveni oare ca Old Shatterhand, care poate ajunge un neîntrecut războinic al apaşilor, să plece chiar astăzi din mijlocul nostru, alungat cu scârbă de războinicii mei?

        Îmi venea greu să răspund. Inima îmi poruncea să stărui în rugămintea mea; raţiunea însă, ori mai bine zis mândria, se opunea.

        Pe Winnetou îl înduioşa dilema în care mă zbăteam. El zise:

        — Am să-i vorbesc tatălui meu Inciu-Ciuna. Tu aşteaptă aici! Se depărta.

        — Nu mai călcaţi în străchini, 5ir! Mă imploră Sam. Habar n-aveţi ce se află în joc: poate chiar viaţa.

        — Asta în nici un caz!

        — Ba da! Chiar ăsta-i adevărul. Indianul te dispreţuieşte dacă-i aminteşti de binele făcut şi îi ceri răsplată. Îţi satisface el, nu-i vorbă, rugămintea, însă pe urmă nici nu se mai uită la tine. Am fi, într-adevăr, nevoiţi să plecăm chiar astăzi de aici, iar kiowaşii, ştiţi doar, se află în faţa noastră. Nici nu mai e cazul să vă explic ce s-ar întâmpla.

        Inciu-Ciuna şi Winnetou discutară o vreme foarte serios între ei, apoi se apropiară de mine. Căpetenia vorbi:

        — Dacă nu ne-ar fi povestit Klekih-Petra o mulţime de lucruri despre credinţa voastră, te-aş socoti un om cu care mi-ar fi ruşine să stau de vorbă. Aşa însă, pricep foarte bine dorinţa ta; numai că războinicii mei n-o vor înţelege şi te vor dispreţui…

        Se uită apoi în ochii fiului său şi acesta îi susţinu privirea. Se înţelegeau. Discutau numai din ochi. Inciu-Ciuna mi se adresă din nou:

        — Ucigaşul acesta te duşmănea şi pe tine?

        — Da.

        — L-ai iertat?

        — Da.

        — Atunci ascultă ce-ţi spun: vrem să aflăm dacă a mai rămas întrânsul o cât de mică urmă de omenie. În caz că da, mă voi strădui să-ţi împlinesc dorinţa fără a-ţi căşuna vreun neajuns. Aşezaţi-vă deci tuspatru aici şi aşteptaţi cele ce urmează. Îţi voi face un semn; atunci te vei duce la ucigaş şi-l vei pofti să-ţi ceară iertare. Dacă o face, îi dăruim o moarte uşoară.

        — Pot să i-o spun şi lui?

        — Da.

        Inciu-Ciuna şi Winnetou se întoarseră la locul lor şi noi ne aşezarăm.

        — De necrezut, constată Sam, ca însuşi şeful să vă facă pe plac.

        Se vede că vă bucuraţi de multă preţuire.

        — Nu de asta e vorba. Motivul e altul.

        — Care?

        — Influenţa lui Klekih-Petra, care stăruie şi după moartea lui…

        Sunt curios ce-o să se întâmple.

        — O să vedeţi îndată. Fiţi atent!

        Apaşii deteră la o parte coviltirul de pe car şi scoaseră la vedere un felde ladă, de care era legat un om.

        — Sicriul, mă lămuri Sam Hawkens. E construit din buşteni scobiţi prin ardere şi învelit în piei ude. Uscându-se, pielea se strânge în jurul sicriului şi nu mai pătrunde pic de aer.

        Nu departe, acolo unde vâlceaua răspundea în valea cea largă, se înălţa un fel de cadru pătrat din piatră, deschis în faţă şi lipit de o stâncă. Alături, o grămadă de bolovani aduşi anume. Apaşii transportau acum sicriul spre acest cadru de piatră. Iar de sicriu era legat Rattler.

        — Ştiţi ce rost au bolovanii aceia? Mă întrebă Sam.

        — Bănuiesc.

        — Ei?

        — Se pregăteşte un mormânt.

        — Just! Un mormânt dublu.

        — Şi pentru Rattler?

        — Da. Ucigaşul e înmormântat împreună cu victima sa, ceea ce dacă ar fi cu putinţă, ar trebui să se întâmple cu orice asasin.

        — Groaznic! Să stai legat de sicriul victimei şi să ştii că te afli de fapt în propriu-ţi mormânt!

        — Încep să cred că-l compătimiţi într-adevăr. Că aţi intervenit pentru el, mai înţeleg, dar să vi se rupă şi inima de milă, asta-i prea de tot!

        Acum sicriul fu ridicat în aşa fel, încât Rattler stătea în picioare.

        Om şi sicriu fură legaţi cu curele de stâncă. Indienii – bărbaţi, femei şi copii – se apropiară şi formară un semicerc. Se lăsase tăcere, o tăcere plină de aşteptări. Winnetou şi Inciu-Ciuna stăteau pe dreapta şi, respectiv, pe stânga sicriului. Căpetenia îşi înălţă glasul:

        — Războinicii apaşilor s-au adunat aici spre a fi judecători, căci o mare, grea pierdere a lovit neamul nostru. Şi pentru aceasta, vinovatul va plăti cu viaţa.

        În felul propriu indienilor, cu bogăţie de imagini, Inciu-Ciuna vorbi despre meritele lui Klekih-Petra, despre caracterul şi activitatea lui, istorisind apoi cu de-amănuntul cum se petrecuse crima. Evocă şi acţiunea care a dus la prinderea lui Rattler; în sfârşit, sublinie că ucigaşul va fi torturat şi pe urmă, aşa cum se află acum legat de coşciug, va fi îngropat de viu împreună cu mortul. La aceste cuvinte, îmi aruncă o privire şi-mi făcu semnul pe care-l aşteptam.

        Ne ridicarăm în picioare, îndreptându-ne spre ei; acolo furăm, prinşi de îndată în semicercul mulţimii. Înainte, din depărtare, nu-l putusem vedea destul de bine pe osândit; acum mă aflam în faţa lui şi, oricât de infam şi păcătos îl ştiam, încercai totuşi un adânc sentiment de milă.

        Sicriul era lat cât două trupuri omeneşti şi măsura în lungime cinci coţi. Arăta ca un buştean tăiat cu ferăstrăul dintr-un trunchi gros de copac şi învelit apoi în piele. Rattler fusese legat cu spatele de sicriu, aşa fel încât braţele îi atârnau în jos, iar picioarele îi erau desfăcute. Se vedea pe chipul lui că nu suferise nici de foame, nici de sete. Nu putea vorbi, căci îi vârâseră un căluş în gură. Şi capul îi era imobilizat. Când am sosit, Inciu-Ciuna îi scoase căluşul din gură şi mi se adresă:

        — Fratele meu alb a dorit să-i vorbească ucigaşului. Poftim!

        Rattler, văzând că sunt liber, îşi imagina, probabil, că m-amîmprietenit cu indienii. De aceea credeam că mă va ruga să intervin în favoarea lui. Dar el, îndată ce scăpă de căluş, se oţărî la mine:

        — Ce doreşti? Ia-o din loc! Nu vreau să am de-a face cu dumneata!

        — Ştii că ai fost condamnat la moarte, domnule Rattler, i-am răspuns liniştit. În privinţa asta nu mai e nimic de făcut. Trebuie să mori. Dar vreau să-ţi…

        — Pleacă de-aici, câine, pleacă! Mă apostrofă el şi dădu să mă scuipe în obraz; dar neputând să-şi mişte capul, nimeri alături.

        — Prin urmare, va trebui să mori, continuai netulburat. Întrebarea e însă cum vei muri şi asta depinde de dumneata. S-a hotărât să fii schingiuit, torturat pe îndelete în tot cursul zilei de azi, poate şi mâine.

        Consider că e îngrozitor şi n-aş voi să se întâmple. La rugămintea mea, Inciu-Ciuna e gata să-ţi uşureze moartea, dacă vei îndeplini condiţia de care depinde, după părerea lui, acordarea acestei favori.

        Făcui o pauză, crezând că voi fi întrebat care e condiţia. Însă Rattler proferă o înjurătură atât de grosolană, încât mi-e cu neputinţă s-o reproduc.

        — Condiţia e să-mi ceri iertare, explicai mai departe.

        — Iertare?! Să-ţi cer ţie iertare?! Strigă el. Mai bine îmi muşc limba şi îndur toate chinurile pe care le-au născocit mizerabilii ăştia roşii!

        — Foarte bine, mister Rattler; nu eu am pus condiţia, căci n-am nevoie să ascult rugămintea dumitale. Inciu-Ciuna a voit-o şi, având sarcina să ţi-o comunic, m-am executat. Judecă situaţia în care te afli şi ceea ce te aşteaptă! Te ameninţă cumplite încercări şi chinuri, de care ai putea să scapi rostind un singur cuvânt: „Iertare!”

        — Nici nu mă gândesc, auzi, niciodată! Niciodată! Şi cară-te la naiba de-aici! Nu sufăr în ochi mutra ta ticăloasă! Du-te unde a înţărcat dracul oile şi chiar mai departe!

        — Dacă-ţi fac voia şi mă duc, atunci va fi prea târziu pentru dumneata, căci de întors nu mă mai întorc. Fii, deci, om de înţeles şi pronunţă cuvinţelul cu pricina.

        — Nu, nu, nu! Urlă el.

        — Te rog, pentru binele dumitale!

        — Şterge-o, îţi spun, cară-te odată! Pe toţi dracii, de ce sunt legat? Să am mâinile libere, ţi-aş arăta eu drumul!

        — Well! Fie după dorinţa dumitale. Dar ţine minte: dacă mă chemi pe urmă, nu mai vin!

        — Să te chem eu pe tine? Scoate-ţi-o din cap, om de nimic ce eşti! Haide, ia-ţi valea! Umblă odată, m-auzi?!

        — Bine, mă duc. Dar mai întâi o întrebare: ai vreo dorinţă? Vreau să ţi-o împlinesc. Să transmit cuiva un salut? Ai, poate, rude cărora să le spun un cuvânt din partea dumitale?

        — Du-te în fundul iadului şi spune acolo că eşti un ticălos blestemat. Ai trecut de partea indienilor şi m-ai dat pe mâna lor. Pentru asta să-ţi…

        — Te înşeli, l-am întrerupt. Va să zică, n-ai nici o dorinţă înaintea morţii?

        — Am una: să mă urmezi cât mai curând. Asta mi-e singura dorinţă!

        — Mă rog. Atunci, am terminat…

        Inciu-Ciuna mă luă de mână, mă duse deoparte şi-mi zise:

        — Tânărul meu frate alb recunoaşte, deci, că ucigaşul acesta nu merită compătimire…

        Nu i-am răspuns. Ce-aş fi putut spune? Nu mă aşteptasem la o astfel de atitudine din partea lui Rattler. Se dovedise altădată atât de laş şi de fricos, încât îl apucau bâţâielile când se pomenea de stâlpii de tortură. Şi iată că se purta acum ca şi când nu s-ar sinchisi de nici o caznă din lume.

        — Asta nu e curaj, constată Sam, ci turbare, furie neputincioasă, atâta tot.

        — Furie? Împotriva cui?

        — Împotriva dumneavoastră, sir. Crede că l-aţi dat pe mâna pieilor-roşii. Nu ne-a mai văzut din ziua în care am fost luaţi prizonieri; în schimb, ne vede acum liberi pe toţi patru; indienii ne arată prietenie, în timp ce dânsul e condamnat la moarte. Are deci toate motivele să creadă că am trişat. Dar aşteptaţi să înceapă tortura şi o să vedeţi cum îşi schimbă cântecul. Notaţi, vă rog, ce vă spun, dacă nu…

        Mă-nşel…

        Apaşii nu ne lăsară să aşteptăm prea mult debutul acestei jalnice operaţii. De fapt, avusesem intenţia să plec; cum însă nu văzusem până atunci un asemenea spectacol, mă hotărâi să asist atâta cât aş fi în stare să suport priveliştea.

        Spectatorii se aşezară jos. Un grup de tineri războinici păşi înainte purtând cuţite în mâini; ei se opriră cam la cincisprezece paşi în faţa lui Rattler. Aruncară cuţitele în direcţia lui, dar ferindu-se să-l lovească; lamele se înfipseră toate în sicriul de care era legat osânditul. Primul cuţit nimeri în stânga, altul în dreapta piciorului, la o distanţă aproape insesizabilă. Următoarele două se înfipseră puţin mai sus şi tot astfel până ce ambele picioare fură încadrate în două şiruri de cuţite.

        Până atunci, Rattler îşi păstrase oarecum calmul. Acuma însă cuţitele fulgerau mereu mai sus, desenând conturul trupului său.

        Începu să-i fie frică. La fiece aruncătură de cuţit striga de spaimă. Şi strigătele sporeau în intensitate pe măsură ce indienii ţinteau mai sus.

        După ce şi bustul îi fusese astfel îngrădit, veni rândul capului. Un cuţit vâjâi în dreapta gâtului, aproape atingându-l şi fixându-se în lemnul sicriului; altul pătrunse pe partea stângă. Şi aşa mai departe, până ce în jurul feţei, de la umeri la creştet, n-a mai rămas nici un loc neacoperit. Apoi cuţitele fură scoase pe rând. Nu era decât un prolog executat de oameni tineri care îşi demonstrau abilitatea în ce priveşte tragerea la ţintă precis şi cu sânge rece. Treaba isprăvită, se întoarseră la locurile lor şi se aşezară.

        Inciu-Ciuna alese apoi câţiva oameni mai vârstnici care aveau să ţintească şi ei, însă de la treizeci de paşi distanţă. Când cel dintâi fu gata să arunce cuţitul, căpetenia se apropie de Rattler, arătă un anume loc pe braţul lui drept şi ordonă:

        — Aici!

        Cuţitul zbură şi pătrunse cu precizie în locul indicat, găurind muşchiul braţului şi împlântându-se în sicriu. Jocul devenea serios.

        Rattler scoase un urlet ca şi cum ar fi fost rănit de moarte. Următorul cuţit îi străpunse acelaşi muşchi al braţului stâng. Urletul crescu. A treia şi a patra lovitură vizau ambele coapse şi nimeriră exact în punctele indicate, perând, de Inciu-Ciuna. Sângele nu apărea, căci Rattler rămăsese îmbrăcat în costumul lui; pe de altă parte, indienii aveau grijă să ţintească numai acele locuri unde rana nu era primejdioasă.

        Altminteri, ar fi însemnat să scurteze spectacolul.

        Poate că Rattler nici nu luase în serios intenţia indienilor de a-l ucide; acuma însă, trebuia să recunoască, deznădăjduit, că se înşelase.

        Mai încasă câteva cuţite în antebraţ şi în pulpă. Dacă înainte uriaşe doar din timp în timp, acum zbiera fără încetare.

        Spectatorii şuierau şi huiduiau, manifestându-şi dispreţul. Un indian, pus la stâlpul caznelor, se poartă cu totul altfel. De îndată ce începe tortura menită să se încheie cu moartea lui, osânditul intonează cântecul său din urmă, în care îşi glorifică faptele şi îi desfide pe călăi. Cu cât cresc suferinţele, cu atât se înteţesc invectivele, blestemele ce le aruncă; dar niciodată nu va scoate un geamăt sau un strigăt de durere. Odată mort, duşmanii îi laudă vitejia şi-l depun în mormânt cu toate onorurile indiene. Este şi pentru ei o cinste să fi contribuit la o moarte glorioasă.

        Cu totul altfel se petrec lucrurile când e vorba de un laş care ţipă şi urlă la cea mai mică suferinţă, ba mai cere şi îndurare. Să chinuieşti un asemenea om nu e o cinste, ci aproape o ruşine. De aceea, până la urmă, nici un războinic adevărat nu se mai pretează să continue operaţia. Condamnatul e ucis la repezeală, trecând fără slavă de la viaţă la moarte.

        Rattler era un astfel de laş. Rănile sale erau încă uşoare, inofensive. Ce-i drept, îi provocau dureri, dar nici pe departe nu era încă vorba de suplicii îngrozitoare. Totuşi urla şi ţipa de parc-ar fi căzut în cuptoarele iadului şi, printre strigătele sale învălmăşite, răzbătea uneori numele meu. Mă chema la dânsul. Atunci Inciu-Ciuna porunci o pauză şi mă îndemnă:

        — Tânărul meu frate alb să se apropie de osândit şi să-l întrebe de ce ţipă aşa. Doar cuţitele încă nu i-au provocat atâta suferinţă.

        — Da, sir, veniţi încoace! Strigă Rattler. Trebuie să vă vorbesc! Mă apropiai de el şi-l întrebai:

        — Ce mai doreşti de la mine?

        — Smulgeţi-mi cuţitele din braţe şi din pulpe!

        — N-am voie.

        — Dar am să mor! Cine poate îndura atâtea răni?

        — Ciudat! Credeai, cumva, că vei rămâne în viaţă?

        — Păi dumneavoastră nu trăiţi?

        — Eu n-am ucis pe nimeni.

        — Şi eu ce vină am? Ştiţi că eram beat.

        — Fapta rămâne faptă. Te-am sfătuit de multe ori să nu bei. Nu m-ai ascultat. Acuma suporţi consecinţele.

        — Sunteţi un om crud şi fără inimă! Haide, interveniţi pentru mine!

        — Am şi făcut-o. Spune „iertare” şi vei muri repede, fără chinuri.

        — Să mor repede! Dar eu nu vreau să mor nicicum! Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc!

        — Imposibil!

        — Cum aşa, nu e nici o scăpare?

        — Nu.

        — Nici o scăpare… niciuna… nici o scăpare! Strigase aceste cuvinte din fundul bojocilor, după care începu o văicăreală şi un bocet insuportabil. Mă depărtai.

        — Nu plecaţi, sir, staţi lângă mine! Mă imploră el. Altfel începe iar. Atunci căpetenia îl puse la punct:

        — Nu mai chelălăi, javră! Eşti o potaie împuţită de care nici un războinic nu şi-ar mai atinge arma. Şi, întorcându-se spre ai săi, continuă:

        — Care dintre fiii vitejilor apaşi vrea să se mai ocupe de laşul acesta? Nimeni nu răspunse.

        — Aşadar, nimeni? Iarăşi tăcere.

        — Iuf! Acest ucigaş nu merită să fie ucis de noi şi nici îngropat lângă Klekih-Petra. Nu se poate ca o broască râioasă să se înfăţişeze alături de o lebădă albă pe plaiurile veşnice ale vânătoarei.' Dezlegaţi-l!

        Făcu semn către doi băieţaşi. Aceştia săriră de la locul lor, dădură fuga până la Rattler, îi smulseră cuţitele din carne şi-l dezlegară de sicriu.

        — Să-i strângeţi bine mâinile la spate! Porunci iarăşi căpetenia.

        Băieţii, să tot fi avut vreo zece ani, se executară; Rattler nu îndrăzni nici cel mai mic gest de împotrivire. Ce ruşine! Aproape că mă jenam de faptul că sunt un alb.

        — Duceţi-l la râu şi aruncaţi-l în apă! Sună porunca lui Inciu-Ciuna. Dacă ajunge teafăr la malul celălalt, să fie liber!

        Rattler scoase un strigăt de triumf şi se lăsă dus de băieţi până la râu. Îi dădură brânci, mizerabilul neavând nici măcar atâta simţ al onoarei încât să sară singur în apă. Mai întâi se scufundă, ieşi însă iar la suprafaţă şi se sili, înotând pe spate, să se apropie de malul opus.

        Nu era deloc greu, chiar şi aşa, cu mâinile prinse la spate. Îndeobşte omul, datorită greutăţii sale specifice, nu se scufundă cu totul; pe de altă parte, Rattler avea picioarele slobode; putea să înoate deci cu ajutorul lor, ceea ce reuşi de altfel destul de lesne.

        Îl vor lăsa oare să ajungă teafăr la malul opus? Nici măcar eu n-o doream. El merita să piară. Lăsându-l în viaţă şi scăpându-l de sub supraveghere, ne-am fi făcut noi înşine vinovaţi de crimele ce le-ar fi comis în viitor. Cei doi băieţaşi mai stăteau pe mal şi-l urmăreau cu privirea. Deodată, Inciu-Ciuna porunci:

        — Luaţi câte o armă şi împuşcaţi-l în cap! Alergară amândoi şi-şi aleseră câte o puşcă din stiva de arme depusă de războinici. Ştrengarii ăştia mici cunoşteau la perfecţie mânuirea armei. Îngenuncheară pe malul apei şi luară la ochi capul lui Rattler.

        — Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu, nu trageţi! Strigă el cuprins de groază.

        Copiii schimbară câteva vorbe între ei; se purtau ca nişte mici sportivi; îl lăsară să mai înoate o bucată, lucru la care Inciu-Ciuna consimţi în tăcere. Am înţeles că şeful le cunoştea îndeaproape dibăcia de trăgători. Apoi, cu glasurile lor limpezi, ei deteră un chiot şi îşi descărcară armele în acelaşi timp. Lovit în cap, Rattler dispăru într-o clipă sub apă.

        Nici o exclamaţie de bucurie nu răsună, după cum obişnuiesc indienii la moartea unui duşman. Insul acesta laş nu o merita. Atât de adânc era dispreţul lor, încât nici măcar nu se preocupară de găsirea cadavrului; îl lăsară în voia apei şi nu-l mai învredniciră cu nici o privire. Era posibil să fifost numai rănit; s-ar fi putut chiar să se prefacă mort şi să se scufunde anume, aşa cum făcusem şi eu, pentru a ieşi la suprafaţă într-un loc nevăzut. Dar nimeni nu-şi mai dădea osteneala să se ocupe de el.

        Inciu-Ciuna se apropie şi mă întrebă:

        — Tânărul meu frate alb e mulţumit acum de mine?

        — Da. Îţi mulţumesc.

        — N-ai de ce. Chiar dacă nu ţi-aş fi cunoscut dorinţa, tot nu făceam altfel. Câinele ăsta nici nu merita să moară în cazne… Feţele palide sunt în stare de toate ticăloşiile, dar când e vorba să-şi arate curajul, scheaună de spaimă, ca nişte câini ciomăgiţi.

        — Căpetenia apaşilor să nu uite că există peste tot oameni viteji şi laşi, buni şi răi.

        — Ai dreptate; nici n-am vrut să te jignesc. Dar atunci nici un popor să nu-şi închipuie că e mai bun decât altul numai fiindcă e de altă culoare.

        Pentru a-l abate de la subiectul acesta spinos, îl întrebai:

        — Şi acum ce vor face războinicii apaşilor? Îl veţi înmormânta pe Klekih-Petra?

        — Da.

        — Ne îngăduiţi să luăm şi noi parte, adică eu şi tovarăşii mei?

        — Fireşte. Dacă nu mă întrebai, te-aş fi poftit chiar să fii de faţă.

        Tu ai stat de vorbă cu Klekih-Petra, pe când noi eram plecaţi după caii noştri. Aţi vorbit atunci despre lucruri neînsemnate?

        — Dimpotrivă, am discutat despre lucruri foarte importante, atât pentru el, cât şi pentru mine. Pot să vă spun despre ce am vorbit?

        Întrebuinţai de astă dată pluralul, pentru că se apropiase şi Winnetou.

        — Spune! Mă îndemnă acesta.

        — După ce plecaserăţi, ne-am aşezat unul lângă altul. Am descoperit curând că patria lui e şi a mea şi am vorbit în limba noastră maternă. Trecuse prin multe, pătimise greu şi mi-a povestit câte ceva din viaţa lui. Mi-a mărturisit cât de dragi îi sunteţi şi cum dorinţa lui cea mai arzătoare e să-şi dea viaţa pentru Winnetou. Marele Spirit i-a împlinit dorinţa doar câteva minute mai târziu.

        — Când zăcea pe moarte la pieptul meu, vorbea într-o limbă pe care n-am înţeles-o. Ce limbă era aceea?

        — Limba părinţilor noştri.

        — A spus şi ceva despre mine?

        — Da.

        — Ce?

        — M-a rugat să-ţi rămân credincios.

        — Să-mi… rămâi… mie… credincios?… Dar tu nici nu mă cunoşteai!

        — Te cunoşteam, adică te văzusem. Şi cine îl vede pe Winnetou îşi dă numaidecât seama cu cine are de-a face; şi apoi, el îmi istorisise multe despre tine.

        — Şi ce i-ai răspuns?

        — Am făgăduit să-i împlinesc dorinţa.

        — Era ultima sa dorinţă. Tu ai devenit astfel moştenitorul lui. I-ai jurat să-mi fii credincios, mai ocrotit, m-ai vegheat şi cruţat, în timp ce eu te prigoneam ca pe un duşman. Lovitura cuţitului meu ar fi fost mortalăpentru oricare altul, dar trupul tău puternic a rezistat. Mă simt nespus de vinovat faţă de tine. Fii prietenul meu!

        — Îţi sunt de mult prieten.

        — Fii fratele meu!

        — Din toată inima!

        — Să legăm frăţia noastră la mormântul aceluia care mi-a pus sufletul sub veghea sufletului tău! O nobilă faţă palidă a plecat dintre noi şi ne-a lăsat, în clipa despărţirii, un urmaş la fel de nobil. Fie ca sângele meu să fie al tău şi sângele tău să fie al meu! Să bem fiecare din sângele celuilalt. Inciu-Ciuna, marele şef al apaşilor, părintele şi stăpânul meu, va îngădui!

        Inciu-Ciuna ne întinse mâinile şi rosti din adâncul inimii:

        — Aşa să fie! De aci încolo veţi fi nu numai fraţi, ci unul şi acelaşi războinic cu două trupuri. Howgh!

        Ne îndreptarăm spre locul de veci destinat lui Klekih-Petra. Mă interesai de felul construcţiei, de dimensiunile mormântului şi rugai să mi se dea câteva tomahawkuri. Mă dusei apoi, împreună cu Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker, în susul râului, către pădure, unde căutarăm lemn potrivit şi, cu ajutorul tomahawkurilor, meşterirăm o cruce. Până să ne întoarcem, funeraliile începuseră. Indienii se strânseseră în jurul mormântului de piatră, a cărui construcţie se apropia de sfârşit şi psalmodiau nişte cântece cu totul ciudate, monotone, pătrunse de jale. Sunetul uniform, reţinut, era din când în când covârşit de un ţipăt violent, asemenea fulgerului ce răzbate brusc printre norii grei şi deşi.

        O duzină de indieni lucrau, sub conducerea celor două căpetenii, la zidirea cavoului, iar între ei şi mulţimea aceea tânguitoare dansa cu mişcări lente şi în salturi mici o ciudăţenie împodobită cu tot felul de insemne.

        — Cine e? Am întrebat. Vraciul?

        — Da, răspunse Sam Hawkens.

        — Datini indiene la funeraliile unui creştin! Ce zici de asta, dragă Sam?…

        — Oamenii aceştia buni şi cumsecade cred într-un Mare Spirit la care şi învăţătorul lor alb a aderat. Ei îndeplinesc, după obiceiul lor, acest ritual al despărţirii şi al înmormântării, iar jocul vraciului nu reprezintă decât un simbol. Lăsaţi-i să-şi cate de treabă în toată liniştea.

        Nici ei nu ne vor împiedica să înălţăm crucea pe mormânt.

        Când aşezarăm crucea lângă sicriu, Winnetou întrebă:

        — Să punem pe mormânt acest semn?

        — Da.

        — Aşa se cuvine. L-aş fi rugat chiar eu pe fratele Old Shatterhand să cioplească o cruce, pentru că şi Klekih-Petra avea una în odaia lui şi-şi făcea rugăciunile în faţa ei. Prin urmare, aş fi dorit să-l vegheze şi la mormânt acest semn al credinţei la care se închina. Ce loc să-i dăm?

        — Sus, deasupra mormântului.

        — Adică la fel ca şi pe casele înalte unde creştinii se roagă bunului lor Spirit? Voi face precum doreşti. Aşezaţi-vă şi vedeţi dacă o pun bine.

        După câtva timp lucrul era terminat şi crucea se înălţa deasupra cavoului încă deschis; sicriul se mai afla încă afară.

        Atunci apăru Nşo-ci. Fusese în pueblo, luase de acolo două ceşti de lutars şi le umpluse cu apă de râu. Acum veni lângă noi şi aşeză ceştile pe sicriu. Cu ce rost – aveam să aflu mai pe urmă.

        În sfârşit, se încheiară toate pregătirile de înmormântare. InciuCiuna făcu un semn, după care bocetul amuţi. Vraciul se ghemui la pământ, iar căpetenia se apropie de sicriu vorbind rar şi solemn:

        — Soarele se ridică dimineaţa la răsărit şi coboară seara în asfinţit, anul se trezeşte o dată cu primăvara şi iarna se duce la culcare. Aşa e şi omul. Adevărat?

        — Howgh! Răspunse mulţimea cu glas înăbuşit.

        — Omul răsare ca soarele şi apune în mormânt. Vine pe lume ca şi primăvara şi se duce la odihnă ca iarna. Dar după ce apune, soarele răsare iarăşi în zori şi după ce trece iarna, se face iarăşi primăvară.

        Adevărat?

        — Howgh!

        — Aşa ne-a învăţat Klekih-Petra. Omul se culcă în mormânt, dar se scoală dincolo de moarte ca o nouă zi şi ca o nouă primăvară, pentru a duce o altă viaţă în împărăţia bunului Spirit. Aşa spunea Klekih-Petra şi acum a dispărut ca ziua şi ca anul, pentru ca sufletul lui să odihnească în lăcaşul celor plecaţi, de care lui îi era atâta dor.

        Adevărat?

        — Howgh!

        — Voi vorbi acum de sfârşitul lui. Moartea s-a năpustit ca o fiară asupra prăzii şi l-a surprins pe neaşteptate. Se găsea alături de noi, sănătos şi în pline puteri. Urma să încalece ca să ne întoarcem împreună acasă. În acea clipă l-a ajuns glonţul ucigaşului. Fraţii şi surorile mele să deplângă acest sfârşit!

        Se auzi o tânguire înceată, apoi din ce în ce mai sonoră şi desluşită, până se prefăcu într-un bocet prelung şi pătrunzător. Căpetenia urmă:

        — Noi i-am răzbunat moartea. Dar sufletul ucigaşului i-a scăpat; el nu-i mai poate sluji dincolo de mormânt, căci e un suflet josnic şi nedemn să-l însoţească după moarte. Câinele râios în care sălăşluia acest suflet a fost împuşcat de copii şi stârvul lui pluteşte acum în josul apei. Adevărat?

        — Howgh!

        — Acum Klekih-Petra cel viu s-a dus dintre noi; dar trupul lui ne-a rămas ca să-i ridicăm un monument şi să nu uităm nici noi, nici urmaşii noştri pe bunul părinte alb ce ne-a fost dascăl şi ne-a iubit. Nu era născut în această ţară. Venise de dincolo de marea apă, din ţinuturi unde cresc stejarii. De aceea, de dragul şi în cinstea lui, am adus ghinda ca s-o semănăm lângă mormânt. Aşa cum va încolţi ghinda şi va creşte lăstarul din ţărână, aşa se va ridica şi sufletul lui din mormânt şi va creşte mare dincolo de lume. Şi aşa cum se înalţă stejarii, vor sui în inimi cuvintele şi sfaturile mele, iar sufletele noastre se vor adăposti la umbra lor. El s-a gândit întotdeauna la noi şi ne-a purtat de grijă.

        Şi nici nu a plecat fără a ne trimite în loc o faţă palidă care să ne fie prieten şi frate. Îl vedeţi aici pe Old Shatterhand… El ştie toate câte le ştia cel dus dintre noi. Iar ca războinic îl şi întrece. A răpus un grizzly cu cuţitul şi pumnul său zdrobeşte pe orice duşman. InciuCiuna şi Winnetou s-au aflat de mai multe ori în mâinile lui; dar ne-a lăsat în viaţă, fiindcă ţine la noi şi este prietenul oamenilor roşii.

        Adevărat?

        — Howgh!

        — A fost cel din urmă cuvânt şi ultima dorinţă a lui Klekih-Petra ca Old Shatterhand să fie urmaşul său printre războinicii apaşi, iar acesta i-a făgăduit să-i împlinească dorinţa. De aceea să fie primit în neamul apaşilor şi să poarte rangul de căpetenie. Să fie ca şi cum ar avea culoarea noastră şi s-ar fi născut între noi. Pentru a întări legământul, ar trebui ca fiecare războinic mai în etate să fumeze cu el pipa prieteniei; dar nu e nevoie, pentru că dânsul va bea din sângele lui Winnetou, iar fiul meu va bea din sângele lui Old Shatterhand; atunci va fi şi el sânge din sângele nostru şi carne din carnea noastră.

        Sunt oare războinicii apaşi de aceeaşi părere?

        — Howgh, Howgh, Howgh! răsună de trei ori răspunsul entuziast al asistenţei.

        — Aşadar, Old Shatterhand şi Winnetou să păşească în faţa sicriului şi să-şi picure sângele în apa frăţiei!

        Deci frăţie de sânge, autentică şi concretă frăţie de sânge, despre care citisem în atâtea rânduri! Ea se practică la multe popoare sălbatice sau semiprimitive. În acest scop, fie că fârtaţii îşi amestecă sângele şi apoi îl beau, fie că unul soarbe din sângele celuilalt, După acest legământ, ei îşi sunt mai apropiaţi şi mai devotaţi chiar decât fraţii buni.

        În cazul nostru urma să bem fiecare din sângele celuilalt. Ne postarăm pe ambele părţi ale sicriului; Inciu-Ciuna îşi scoase cuţitul şi, suflecând mâneca fiului sau, îi scrijeli braţul. Din tăietura mică şi neînsemnată ţâşniră câteva picături de sânge, pe care căpetenia le culese într-una din ceştile umplute cu apă. Procedă şi cu mine la fel; sângele meu picură în cea de-a doua ceaşcă. Winnetou primi ceaşca mea şi eu pe-a lui. Iar Inciu-Ciuna rosti:

        — Sufletul trăieşte în sânge. Sufletele acestor doi tineri războinici să se unească într-unul singur. Gândul lui Old Shatterhand să fie şi gândul lui Winnetou şi dorinţa lui Winnetou să fie şi a lui Old Shatterhand! Beţi!

        Golirăm amândoi ceştile. Era apă din Rio Pecos, nepotabilă şi pe deasupra amestecată cu sânge. Căpetenia îmi întinse mâna şi îmi spuse:

        — Acum eşti una cu Winnetou, fiul meu drept şi eşti războinic al neamului nostru. Faptele tale vor fi repede şi pretutindeni ştiute, nici un războinic nu te va întrece în faimă. Ai intrat printre noi cu rang înalt de căpetenie şi toate spiţele neamului nostru te vor cinsti ca atare!

        După cum vedeţi, avansasem foarte rapid! Încă nu demult fusesem un biet meditator la Saint Louis, apoi măsurător de terenuri şi iată-mă acum mai mare peste „sălbatici”! Mărturisesc însă cinstit că-i preferam cu mult pe aceşti „sălbatici” oamenilor albi cu care avusesem de-a face în ultima vreme.

        Pentru a înlătura de la început orice confuzii, trebuie să fac o paranteză. Se întâmplă şi la noi ca între oameni porniţi pe aventură să se lege frăţii de sânge, cam în acelaşi fel sau chiar printre ceremonii şi mai stranii întemeiate pe obscurantism. Se atribuie acestor frăţii urmări neobişnuite, printre altele şi aceea că „fraţii” sunt sortiţi să moară în aceeaşi clipă. Dacă, să zicem, unul din ei, mai debil şi bolnăvicios, pleacă în Italia şimoare acolo de holeră, atunci celălalt, puternic şi plin de sănătate, rămas în Germania, moare şi el subit.

        Evident că toate acestea sunt absurdităţi.

        Dar în legământul dintre mine şi Winnetou nu era vorba de asemenea superstiţii. Schimbul câtorva picături de sânge nu exprima nici pentru noi, nici în general pentru apaşi, vreo hotărâre divină care ne-ar impune aceeaşi soartă, ci avea un caracter pur simbolic, aş zice metaforic.

        Şi totuşi, foarte ciudat, cuvintele lui Inciu-Ciuna prin care ne declarase un singur suflet sălăşluind în două trupuri se confirmară mai târziu. Ne înţelegeam fără ca măcar să ne mărturisim sentimentele, gândurile, hotărârile. Era de ajuns un schimb de priviri pentru a şti exact ce gândeam fiecare; ba nici măcar de atâta nu era nevoie.

        Când ne aflam departe unul de altul, acţionam într-un consens uimitor şi niciodată nu s-a ivit între noi vreo neînţelegere. Fireşte că aceasta nu era nicidecum consecinţa schimbului de sânge efectuat între noi, ci a unei sincere înclinări reciproce, a unei comuniuni de simţire, a afinităţii de păreri şi a caracterului nostru asemănător.

        Când Inciu-Ciuna pronunţă ultimele cuvinte, toţi apaşii, chiar şi copiii, se ridicară în picioare şi strigară un „Howgh” unanim, puternic, prelungit. După care căpetenia adăugă:

        — Acum se află iarăşi printre noi Klekih-Petra cel tânăr şi viu, iar pe cel mort se cade să-l înmormântăm. Fraţii mei s-o facă!

        Se adresa oamenilor care construiseră mormântul. Cerui o scurtă amânare şi făcui semn lui Hawkens, Stone şi Parker să se apropie.

        Rostii câteva cuvinte lângă sicriu, încheind cu o rugăciune. Apoi rămăşiţele pământeşti ale lui Klekih-Petra fură introduse în cavoul pe care indienii se grăbiră să-l închidă cu bolovani.

        Au fost primele funeralii la care am asistat printre pieile-roşii.

        Mărturisesc că m-au impresionat profund…

        În timp ce se lucra la închiderea cavoului, răsunară din nou bocetele indienilor şi, abia când ultimul bolovan fu aşezat, ceremonia se stinse numaidecât; oamenii plecară la treburile lor mai puţin sumbre. Cea dintâi era mâncarea, la care Inciu-Ciuna mă pofti şi pe mine.

        El ocupa locuinţa cea mai spaţioasă la etajul amintit. Mobilierul era extrem de simplu, dar jur-împrejur, pe pereţi, atârna o foarte bogată colecţie de arme indiene care-mi stârni cel mai viu interes.

        „Zi-Frumoasă” ne servea pe tustrei, adică pe Inciu-Ciuna, pe Winnetou şi pe mine şi admiram măiestria în prepararea bucatelor indiene. Se vorbea puţin, aproape deloc. De altfel, indianul e taciturn din fire.

        Or, astăzi se vorbise mult prea mult pentru a mai simţi nevoia unei discuţii. După ce mâncarăm, se aşternu curând înserarea. Winnetou mă întrebă:

        — Vrea fratele meu alb să se odihnească, sau doreşte să meargă cu mine?

        — Merg cu tine, i-am răspuns, fără să mă interesez încotro.

        Ieşirăm din pueblo şi ne îndreptarăm spre râu. Mă aşteptasem, de altfel, s-o ia într-acolo. Firea lui, atât de adânc pătrunsă de gravitatea vieţii, trebuia să-l recheme la mormântul dascălului său. Ajunşi la ţintă, neaşezarăm unul lângă altul. Winnetou îmi apucă mâna şi mi-o ţinu îndelung într-a sa, fără să scoată o vorbă. Am păstrat şi eu tăcere.

        S-ar cuveni să adaug că nu toţi apaşii pe care-i întâlnisem aici locuiau cu familiile lor în pueblo. Deşi încăpător, acesta nu-i putea adăposti pe toţi. Aici locuiau numai Inciu-Ciuna şi războinicii mai de seamă, împreună cu ai lor. Era un fel de centru al tuturor apaşilor mescaleri care cutreierau călare aceste meleaguri, ocupându-se cu vânătoarea. De aici şeful îşi guverna tribul şi tot de aici pornea călare până departe, spre celelalte triburi care-l recunoşteau drept căpetenie supremă. Acestea erau triburile numite Llaneros, Jicarillas, Taracones, Chiriguais, Pinalenjos, Cilas, Mimbrenjos, Lipans, precum şi apaşii din minele de aramă şi alţii; până şi cei din tribul Navajos obişnuiau să se supună, dacă nu chiar poruncilor, cel puţin sfaturilor sale.

        Mescalerii care nu locuiau în pueblo plecaseră imediat după înmormântare. Nu a rămas decât un grup de oameni pentru paza cailor preluaţi de la kiowaşi. Caii păşteau prin apropiere. Winnetou şi cu mine şedeam acum singuri şi neobservaţi lângă mormântul lui Klekih-Petra, în jurul căruia, chiar a doua zi, apaşii aveau să semene ghindă. Sămânţa încolţi mai târziu, iar stejarii respectivi mai străjuiesc şi astăzi depărtarea.

        În sfârşit, Winnetou rupse tăcerea şi mă întrebă:

        — Va uita oare fratele meu Old Shatterhand că i-am fost cândva duşmani?

        — Am şi uitat, i-am răspuns.

        — Dar un lucru n-ai să ni-l ierţi.

        — Care?

        — Jignirea pe care ţi-a adus-o tatăl meu.

        — Când?

        — Când ne-am întâlnit întâia oară.

        — Ah, când m-a scuipat în obraz?

        — Da.

        — Şi de ce n-aş putea s-o iert?

        — Pentru că scuipatul nu poate fi şters decât cu sângele celui care te-a jignit.

        — Winnetou să nu-şi facă griji. Eu am uitat-o şi pe asta.

        — Nu pot crede aceste vorbe ale fratelui meu.

        — Crede-le, totuşi. De altfel, s-a şi dovedit demult că am uitat întâmplarea.

        — Prin ce?

        — Prin însuşi faptul că nu m-am răzbunat împotriva lui Inciu-Ciuna, tatăl tău. Sau bănuieşti că Old Shatterhand s-ar lăsa scuipat în obraz fără să răspundă imediat cu pumnul dacă într-adevăr s-ar simţi jignit?

        — Ne-am mirat şi noi pe urmă de purtarea ta.

        — Ei, vezi, tatăl lui Winnetou nu mă putea jigni. Mi-am şters scuipatul de pe obraz şi gata: totul era iertat şi uitat. Să nu mai vorbim de asta!

        — Şi totuşi trebuie să mai stărui. E de datoria mea.

        — De ce?

        — Trebuie să mai înveţi obiceiurile neamului nostru. Nici un războinic nu-şi recunoaşte bucuros greşeala şi cu atât mai puţin o căpetenie. Inciu-Ciuna ştie că a greşit, dar el nu poate să-şi ceară iertare. De aceea mi-a poruncit să vorbesc eu cu tine. Winnetou îţi cere iertare în numele tatălui său.

        — Dar nu e necesar. De altfel, suntem chit, pentru că şi eu v-am jignit pe voi.

        — Nu-i adevărat!

        — Ba da! Oare a lovi nu înseamnă a jigni? Or, eu v-am lovit cu pumnul pe amândoi.

        — Asta-i altceva, s-a petrecut în luptă, deci nu e jignire. Fratele meu e nobil şi mărinimos. N-o vom uita niciodată!

        — Hai să vorbim de altele! Eu, unul, am devenit astăzi apaş. Dar ce se întâmplă cu camarazii mei?

        — Ei nu vor fi primiţi în rândurile noastre, dar îi socotim fraţi.

        — Fără nici o ceremonie?

        — Vom fuma cu ei mâine pipa păcii. De bună seamă că în ţara fratelui meu alb nu există calumete?

        — Nu. Creştinii se consideră fraţi fără să fie nevoie de un ritual anume…

        — Sunt fraţi? Dar războaie nu se poartă între ei?

        — Se poartă, fireşte.

        — Asta înseamnă că nu sunt mai buni ca noi. Ei predică iubirea, dar nu o simt. De ce şi-a părăsit fratele meu patria?

        Nu e în obiceiul indienilor să pună astfel de întrebări. Dar Winnetou avea tot dreptul să mă întrebe, fiindu-mi acum frate şi voind să mă cunoască mai bine. Totuşi, problema nu-l interesa din simplă curiozitate sau compasiune; avea şi alt motiv.

        — Am plecat să-mi caut norocul pe aceste meleaguri, i-am răspuns.

        — Norocul! Ce e norocul?

        — Bogăţie!

        Cum auzi cuvântul, el îmi eliberă mâna pe care o ţinuse până atunci în strânsoarea mâinii sale. Şi iarăşi se aşternu tăcerea între noi. Ştiam că născusem în el sentimentul unei decepţii.

        — Bogăţie! Şopti el după un timp.

        — Da, bogăţie, repetai.

        — Aşadar, pentru asta… pentru asta!…

        — Ce vrei să spui?

        — De aceea te-aflai printre… printre…

        Se jena să rostească vorba. II ajutai eu:

        — Printre hoţii de pământuri?

        — Ai spus-o. Veniseşi cu ei ca să ajungi bogat. Şi crezi, într-adevăr, că bogăţia te face fericit?

        — Da.

        — Te înşeli. Nouă aurul nu ne-a adus decât nenorociri. Din pricina aurului ne hăituiesc astăzi albii din ţinut în ţinut, din loc în loc, până va fi să pierim încet, dar sigur. Aurul ne duce la moarte. Fratele meu să nu-l râvnească.

        — Nu, deloc.

        — Nu? Parcă spuneai că ai venit să-ţi găseşti norocul în bogăţie.

        — Aşa este. Numai că bogăţiile sunt de tot felul: poţi fi bogat în aur, în înţelepciune sau în experienţă, în sănătate, în cinste şi faimă, în bunăvoinţa oamenilor.

        — Iuf, iuf! Prin urmare, acesta e tâlcul!… Şi tu la ce fel de bogăţie râvneşti?

        — La ultima.

        — Adică la bunăvoinţa oamenilor. Înseamnă că eşti bun şi cinstit?

        — Nu ştiu, numai Dumnezeu ştie dacă sunt bun, dar aş vrea să fiu.

        — Pe noi ne consideri păgâni?

        — Nu. Voi nu vă închinaţi la idoli, ci credeţi în Marele Spirit.

        — Atunci îndeplineşte-mi o rugăminte!

        — Cu plăcere! Care?

        — Să nu-mi vorbeşti niciodată de credinţă şi să nu încerci să mi-o schimbi. Te iubesc mult de tot şi n-aş vrea ca legământul nostru să se rupă. E aşa cum a vrut Klekin-Petra. Poate că credinţa ta este dreaptă, noi însă nu o pricepem. Dacă nu ne-ar goni şi omorî, am zice că şi creştinii sunt buni ca şi credinţa lor… Dar noi suntem striviţi încet, cu neîndemânare şi nu putem crede că religia celor ce ne omoară este o religie a dragostei…

        După o pauză, Winnetou continuă:

        — Cum se face că fratele meu Old Shatterhand s-a alăturat acelor hoţi de pământuri? Oare nu şi-a spus că astfel va păcătui faţă de oamenii roşii?

        — Mi-aş fi spus-o, poate, însă nu m-am gândit. Eram bucuros să lucrez ca expert topograf, pentru că mă plăteau foarte bine.

        — Te plăteau? După cât ştiu, nici nu aţi terminat lucrările. Ori vi se plătea înainte?

        — Nu. Am primit numai un avans şi echipamentul. Plata întreagă urma s-o capăt abia după încheierea lucrărilor.

        — Şi acum vei pierde banii?

        — Da.

        — Mulţi?

        — Foarte mulţi, dacă judec după situaţia în care mă găsesc.

        Tăcu un răstimp, apoi reluă:

        — Îmi pare rău că fratele meu a suferit o pagubă din pricina noastră. Nu eşti prea bogat, aşa-i?

        — Sunt bogat în toate celelalte privinţe, dar nu şi în bani.

        — De cât timp mai aveaţi nevoie ca să isprăviţi lucrările?

        — Ne-ar fi ajuns câteva zile.

        — Iuf! Dacă te-aş fi cunoscut cum te cunosc acum, i-aş fi atacat pe kiowaşi cu câteva zile mai târziu.

        — Numai ca să-mi pot termina lucrul? Îl întrebai, mişcat de atâta altruism.

        — Da.

        — Adică, ne-ai fi lăsat să ducem la capăt tâlhăria?

        — Nu tâlhăria, doar măsurătorile. Liniile pe care le trageţi pe hârtie nu ne fac nici un rău: asta încă nu înseamnă tâlhărie. Nelegiuirea începe însă când vin lucrătorii şi se apucă să taie drum calului de foc.…

        Ţi-aş da…

        Se întrerupse, pentru a-şi lămuri sieşi un gând abia încolţit. Apoireluă:

        — Ai nevoie cumva de hârtiile acelea cu desene ca să poţi primi banii ce ţi se cuvin?

        — Da.

        — Iuf! Atunci n-ai să-i primeşti niciodată, căci toate desenele au fost distruse.

        — Şi cu uneltele ce-aţi făcut?

        — Războinicii cărora le-au căzut în mâini voiau să le distrugă şi pe acestea, însă nu i-am lăsat. Deşi n-am fost în nici o şcoală a feţelor palide, ştiu totuşi că astfel de obiecte au o valoare mare; de aceea am poruncit să fie păstrate cu grijă. Le-am adus cu noi aici şi le-am pus bine. Le voi înapoia fratelui meu Old Shatterhand.

        — Îţi mulţumesc. Voi primi acest dar al tău, deşi mie personal nu-mi aduce nici un folos. Mă bucur însă să le pot restitui celor în drept.

        — Va să zică, ţie nu-ţi aduc nici un folos?

        — Nu. Spre folosul meu ar fi numai dac-aş duce măsurătorile până la capăt.

        — Păi, îţi lipsesc hârtiile acelea distruse.

        — Am fost prevăzător şi am făcut desenele în câte două exemplare.

        — Şi mai ai unul?

        — Am, uite aici, în buzunar. Tu ai fost atât de bun şi ai poruncit să nu-mi fie luate.

        — Iuf, iuf!

        De astă dată, exclamaţia suna şi a mirare şi a satisfacţie. Apoi Winnetou tăcu iarăşi. În mintea lui – aveam să aflu mai târziu – se născuse o idee atât de nobilă, cum nici un alb n-ar fi putut s-o conceapă, necum s-o pună în aplicare. După un timp, se ridică şi zise:

        — Să ne întoarcem acasă. Fratele meu alb a fost păgubit de noi.

        Winnetou va avea grijă să-ţi acopere pierderea. Dar înainte de toate, trebuie să te refaci pe deplin.

        Revenirăm în pueblo unde, pentru întâia oară, patru albi aveau să-şi petreacă noaptea ca oameni liberi.

        A doua zi, în mijlocul unor mari solemnităţi, Hawkens, Stone şi Parker de o parte şi apaşii de altă parte fumară pipa păcii. Se înţelege că şi cu acest prilej s-au rostit discursuri interminabile. Cea mai frumoasă cuvântare a ţinut-o Sam. În felul lui şugubăţ, o împănase cu asemenea expresii, încât şi indienii, atât de serioşi îndeobşte, făcură vizibile eforturi ca să nu izbucnească în râs. De-a lungul acelei zile a fost reluată povestirea tuturor faptelor şi întâmplărilor recente. Între altele, s-a pomenit din nou că eu am fost omul care, în seara aceea memorabilă, am desfăcut legăturile lui Inciu-Ciuna şi Winnetou. Iar Sam mi-a închinat următorul logos:

        — Sunteţi un om şiret, un ipocrit, sir! Cu prietenii se obişnuieşte să fii sincer, mai ales când le datorezi recunoştinţa pe care ne-o datoraţi. Adică, mă rog, cine şi ce eraţi dumneavoastră când v-am întâlnit întâia oară la Saint Louis? Un biet meditator, care trebuie să bage cu nuiaua abc-ul şi tabla înmulţirii în capul unor copii. Şi aţi fi rămas colea o creatură amărâtă, dacă nu v-am fi purtat de grijă noi, cu dragoste şi înţelegere. V-am smuls dintr-o tâmpită tablă a înmulţirii şi v-am cărat cu nespusă jertfă de sine de-alungul savanei, dacă nu mă-nşel. V-am vegheat cum îşi veghează o mamă pruncul sau precum găina care a clocit ouă de raţă îşi păzeşte puii abia ieşiţi din găoace. Aici, printre noi, v-a venit pe încetul mintea la cap şi vi s-a luminat creierul cufundat în beznă. Ce mai tura-vura, v-am fost şi tată şi mamă şi unchi şi mătuşă, v-am purtat pe braţe, v-am hrănit trupul cu hălci de carne mustoasă, iar cugetul, cu înţelepciunea şi priceperea noastră. Ne-am fi aşteptat, în schimb, la respect, la stimă şi recunoştinţă; când colo, vă purtaţi ca bobocul de raţă care se zbenguie în apă şi-şi lasă găina cloşcă pe mal, pentru că, vezi bine, dumneaei cum să-l urmeze dacă nu ştie să înoate?! Pe deasupra, v-aţi îngăduit să călcaţi toate dispoziţiile noastre. Mă doare până-n fundul vechiului meu surtuc de vânătoare să constat cum răsplătiţi dragostea şi abnegaţia noastră cu atâta nepăsare şi ingratitudine. Dacă m-aş apuca să înşir toate poznele ce le-aţi comis, n-aş mai ajunge la capăt. Dar cea mai urâtă dintre toate a fost eliberarea celor două căpetenii fără ca s-o ştim şi noi. Pe asta nu v-o iert şi nu v-o uit; pentru asta am să vă scot ochii şi n-am să vă slăbesc cât oi trăi. Urmările acestei perfidii nu s-au lăsat mult aşteptate. În loc să fim admirabil prăjiţi la stâlpul caznelor şi să ne plimbăm acum în frumoasele plaiuri ale vânătoarei împreună cu sufletele indienilor răposaţi, n-am fost socotiţi nici măcar vrednici de-a fi ucişi. Şi iată-ne acum vii, nevătămaţi în acest pueblo însingurat, unde gazdele îşi dau osteneala să ne strice stomacul cu tot soiul de bunătăţi şi să facă dintr-un greenhorn ca dumneavoastră un ditamai semizeu. Toată această pacoste v-o datorăm exclusiv dumneavoastră, mai ales fiindcă sunteţi un înotător atât de ordinar, însă dragostea este, în tot cazul, un sentiment de neînţeles: cu cât batjocoreşti, cu atât se aprinde mai tare. De aceea, iată că nu vă alungăm nici acum din rândurile noastre şi nici din inimă. Vă vom împodobi creştetul cu un nimb de flăcări, dăruindu-vă iertarea în neclintita noastră nădejde că totuşi, până la urmă, veţi băga ceva la cap, dacă nu mă-nşel. Uite mâna mea! Făgăduiţi, iubite sir, că vă veţi îndrepta pe viitor?

        — Făgăduiesc, i-am răspuns scuturându-i mâna. Mă voi strădui să urmez în totul nobilul dumitale exemplu, ca să ajung în scurt timp un al doilea Sam Hawkens.

        — Nici chiar aşa, stimabile! În zadar osteneala! Un greenhorn ca dumneavoastră să aspire la un Sam Hawkens! Totală aberaţie! Ar fi ca şi cum un broscoi şi-ar pune în gând să devină cântăreţ de operă şi…

        Atunci Dick Stone, deşi amuzat, îi tăie şuvoiul de vorbe:

        — Stop! Nu mai taci odată, palavragiu bătrân?! Ai ajuns un nesuferit! Pe toate le întorci cu susu-n jos, te porţi anapoda şi tragi mănuşa dreaptă pe mâna stângă! Eu, în locul lui Old Shatterhand, nu ţi-aş mai permite să-mi dai zor întruna cu greenhorn-ul dumitale.

        — Şi de ce-ar fi, mă rog, împotrivă? Dacă este, se cheamă că este!

        — Vorbeşti aiurea! Îi datorăm viaţa. Din o sută de westmeni trecuţi prin ciur şi dârmon, laolaltă cu tine şi cu noi, nimeni n-ar fi scos-o ieri la capăt ca dânsul. În loc ca noi să-l apărăm, ne ocroteşte el, bagă-ţi bine-n cap! Dacă nu era Old Shatterhand, nu mai şedeam noi aici la glume şi taclale; nici tu nu te-ai hlizi acum de sub peruca ta falsă!

        — Cum ai spus, perucă falsă?! Să nu dea Domnul să mai aud o dată asemenea vorbă! E o perucă veritabilă. Dacă nu ştii, uită-te bine la ea! Îşiscoase peruca şi i-o întinse lui Stone.

        — Fugi de-aici cu blana ta jigărită! Râse acesta.

        Sam şi-o potrivi iarăşi pe cap şi rosti pe un ton dojenitor:

        — Să-ţi fie ruşine, Dick! Auzi, podoaba mea capilară cică e o blană jigărită!… La asta nu m-aş fi aşteptat din partea unui camarad atât de bun cum te pretinzi a fi. Nimeni dintre voi nu ştie să-l preţuiască pe bătrânul Sam la justa valoare. Vă sancţionez deci cu dispreţul meu profund şi mă duc s-o caut pe Mary, să văd dacă e bine sănătoasă ca şi stăpânul ei.

        Făcu din mână un gest superior şi plecă. Izbucnirăm cu toţii în râs; era imposibil să-i iei ceva în nume de rău.

        În ziua următoare se întoarseră iscoadele trimise în taină pe urmele kiowaşilor. Oamenii raportară că aceştia şi-au văzut de drum şi că, după toate semnele, nu au de gând să se angajeze într-o nouă luptă cu apaşii.

        Urmă o perioadă de linişte, dar pentru mine – de o intensă activitate. Sam, Dick şi Will se desfătau sub ochii ospitalieri ai apaşilor; mâncau şi se odihneau în lege. Singura treabă a lui Hawkens era să-şi călărească zilnic catârul pentru ca, după expresia lui, „să-i admire inteligenţa” şi să-l deprindă cu felul lui de a călări.

        Eu însă nu mă lăsai pe tânjala. Winnetou şi-a pus în gând să mă treacă prin „şcoala indiană”. Lipseam amândoi zile întregi din pueblo, făceam lungi plimbări călare, în timpul cărora trebuia să mă exersez în tot ce ţine de vânătoare şi de luptă. Mă târâm prin păduri şi-mi însuşeam excelente deprinderi în arta furişatului. Winnetou mă supunea unei adevărate „instrucţii de campanie”. Uneori se ascundea de mine şi mă punea să-l caut. Îşi dădea osteneala să şteargă urmele, iar eu umblam să i le descopăr totuşi. De câte ori nu se pitula prin tufişurile dese sau, la adăpostul tufelor, dispărea în apele râului Pecos, pândindu-mă de acolo! Îmi atrăgea atenţia asupra greşelilor, îmi lămurea diferite procedee, cum e bine şi cum e rău. Erau lecţii admirabile şi predate cu aceeaşi plăcere cu care eu, ca ucenic sârguincios şi ca admirator, mi le însuşeam. Şi totuşi, niciodată Winnetou nu mă lăuda, după cum nici nu mă mustra în înţelesul obişnuit al cuvântului.

        Meşter în toate îndeletnicirile specifice indienilor, era totodată un abil educator.

        De câte ori nu mă întorceam acasă frânt de oboseală! Dar nici atunci nu mă odihneam, căci hotărâsem să învăţ limba apaşilor şi luam lecţii în pueblo. Aveam o profesoară şi doi profesori: Nşo-ci mă învăţa idiomul mescalerilor, Inciu-Ciuna pe cel al Mânerilor, iar Winnetou pe al navajilor. Cum cele trei idiomuri sunt foarte înrudite şi nu posedă un vocabular prea bogat, progresam neobişnuit de repede.

        Când Winnetou şi cu mine nu plecam prea departe de pueblo, se întâmpla uneori ca Nşo-ci să ne însoţească. Se bucura din toată inima privind cum execut exerciţiile.

        Într-o zi ne aflam în pădure. Winnetou îmi ceru să mă depărtez şi să revin abia după un sfert de oră. Aveam să nu-i mai găsesc acolo şi să descopăr unde s-a ascuns Nşo-ci. M-am depărtat deci o bună bucată de drum, apoi m-am întors. La început, urmele amândurora erau destul de vizibile; dar la un moment dat paşii fetei dispărură. Ştiam, fireşte, că avea un mers neobişnuit de uşor, însă, pământul fiind moale, ar fi trebuit să existeneapărat măcar vreun semn că a trecut pe acolo; totuşi, nu găseam nimic, nici barem un firicel sau o frunză călcată, deşi tocmai aici creştea nişte muşchi des şi subţire. Doar urma lui Winnetou se desluşea precis şi aceasta nu mă interesa. Nu pe dânsul aveam sarcina să-l găsesc, ci pe sora lui. Dar bănuiam că şi el se afla pe aproape şi îmi observă eventualele greşeli.

        M-am sucit, m-am învârtit în cerc o dată şi iar o dată, fără a găsi vreun punct de reper. Mi se părea ciudat. Chibzuisem. Trebuie negreşit să fi lăsat vreo urmă; e imposibil ca piciorul să fi călcat pământul fără să lase nici un semn pe muşchiul acesta moale. Adică, ce zic? Să atingă pământul? Şi dacă Nşo-ci nici nu 1-a atins?

        Cercetai urmele paşilor lui Winnetou. Erau adânci, mai adânci ca înainte. Să-şi fi luat sora în braţe şi s-o fi dus mai încolo?

        Dacă Winnetou s-ar fi strecurat de unul singur prin desiş, cu braţele libere, atunci nu i-ar fi fost greu să răzbească. Dar, cu soră-sa în braţe, nu putea să nu lase niscai semne prin rămurişul des. Mă luai deci după urmele întipărite jos, în pământ, aţintindu-mi însă privirea nu atât asupra lor, cât sus, asupra rămurişului. Într-adevăr! Nu avusese braţele libere şi de aceea nu putuse feri în lături crengile cu toată grija. Nici Nşo-ci n-o făcuse. Probabil, nu-i trecuse prin gând. Iată de ce am dat în mai multe locuri peste ramuri frânte şi frunze rupte, semn că Winnetou nu trecuse singur pe acolo.

        Urmele duceau în linie dreaptă într-un luminiş şi apoi, iarăşi drept înainte, până de partea cealaltă. Şi acolo, în spatele luminişului, probabil că stăteau amândoi liniştiţi şi foarte amuzaţi de renghiul ce mi-l jucaseră. Puteam s-o iau drept într-acolo, dar mă ispitea gândul să-i surprind şi să-i păcălesc. Mă furişai deci, la adăpostul vegetaţiei, ocolind luminişul, până am ajuns de cealaltă parte. Căutai mai întâi urmele lui Winnetou. Dacă şi-ar fi continuat drumul, ar fi trebuit să le descopăr. Dacă nu, atunci era clar că s-a ascuns împreună cu Nşo-ci.

        Mă culcai la pământ şi mă târâi fără zgomot, într-un semicerc, silindu-mă să rămân neobservat în dosul copacilor şi tufelor.

        Înaintam încet şi în mare linişte. Nici un zgomot, cât de mic, nu trebuia să le atragă atenţia; ca să-mi ating scopul, desfăşuram o adevărată strategie. Şi până la urmă izbutii mai bine chiar decât sperasem. Îi zării pe amândoi. Şedeau împreună sub un corcoduş; şedeau cu spatele la mine, aşteptându-se, dacă i-aş fi descoperit, să le apar în faţă. Şopteau între ei, încât nu le puteam desluşi vorbele.

        O nespusă bucurie mă stăpânea gândindu-mă la surpriza ce aveam să le-o fac. Mă apropiai din ce în ce, mai să-i pot ajunge cu mâna.

        Eram gata să întind braţul şi să-l apuc pe Winnetou de umăr, când o şoaptă a lui mă reţinu:

        — Să mă duc în căutarea lui? Întrebă.

        — Nu, răspunse Nşo-ci. Vine el singur.

        — Nu vine.

        — Ba vine.

        — Sora mea se înşală. A învăţat el foarte bine totul, însă de data asta urmele se pierd în văzduh. Cum să le găsească?

        — Le găseşte. Nu mi-a spus chiar fratele meu Winnetou că Old Shatterhand nu mai poate fi înşelat? De ce vorbeşte acum altfel?

        — Fiindcă l-am pus acum la cea mai grea încercare. Ochiul lui desluşeşte orice urmă; dar a ta nu poate fi văzută decât cu gândul şi asta încă n-a învăţat-o.

        — Va veni, totuşi. El se pricepe la orice.

        Vorbea în şoaptă, dar în cuvintele ei stăruia o nemărginită încredere culcare m-aş fi putut mândri.

        — Într-adevăr, n-am cunoscut alt om să se descurce atât de bine în toate împrejurările. Doar un singur lucru cred că nu-l va pricepe şi-mi pare rău.

        — Despre ce anume vorbeşti?

        — Despre dorinţa noastră, a tuturor.

        Eram din nou pe punctul să mă arăt în faţa lor, dar auzindu-l pe Winnetou, hotărâi să mai aştept. Exista oare vreo dorinţă pe care să le-o refuz acestor oameni buni şi dragi? Se pare totuşi că nutresc un gând pe care nu mi l-au împărtăşit de teamă să nu-l resping. S-ar putea să aflu acum despre ce e vorba.

        Statui liniştit şi ascultai în continuare.

        — A discutat oare fratele meu Winnetou cu dânsul? Întrebă Nşo-ci.

        — Nu.

        — Nici Inciu-Ciuna, părintele nostru?

        — Nici el. A vrut să i-o spună, dar l-am sfătuit să tacă.

        — De ce? Doar Nşo-ci iubeşte din toată inima pe acest om alb şi dânsa e fiica celui mai mare conducător al apaşilor.

        — Da, este. Şi chiar cu mult mai mult. Cine dintre războinicii indieni sau dintre feţele palide n-ar fi fericit ca sora mea să-i devină soţie?! Toţi, în afară de Old Shatterhand.

        — De unde o ştie fratele meu, dacă nici n-a stat de vorbă cu dânsul?

        — Ştiu, fiindcă îl cunosc. El nu e ca orice faţă palidă; el năzuieşte mult mai sus şi nu va lua de squaw o indiană.

        — A spus-o el?

        — Nu.

        — Oare şi-a dăruit inima unei femei albe?

        — Nici asta.

        — Eşti sigur?

        — Da. Am discutat cu el despre femeile albe şi am înţeles că inima lui nu s-a rostit încă.

        — Atunci se va rosti pentru mine!

        — Sora mea să nu-şi facă nădejdi deşarte! Old Shatterhand judecă şi simte altfel decât crezi. Dacă îşi va alege cândva o soţie, aceasta va trebui să se înalţe deasupra celorlalte femei, aşa cum el se înalţă peste ceilalţi bărbaţi.

        — Şi eu nu sunt destul de vrednică?

        — Dacă te asemăn cu fetele noastre, atunci eşti mai presus de toate. Dar ce-ai văzut şi ce-ai auzit tu din câte sunt pe lume? Ce învăţătură ai? Tu cunoşti viaţa femeilor noastre roşii, dar nu ştii nimic din ce învaţă şi trebuie să ştie o femeie albă. Old Shatterhand nu se uită la strălucirea aurului, nici la frumuseţea chipului; el căuta alte însuşiri pe care nu le poate găsi la o fată de indian.

        Nşo-ci îşi plecă mâhnită capul şi tăcu. Atunci Winnetou îşi trecumângâietor mâna peste părul şi peste obrajii ei:

        — Mă doare să rănesc inima bunei mele surori, dar Winnetou e deprins să spună numai adevărul, chiar dacă acesta nu e plăcut. S-ar putea totuşi ca fratele tău să ştie un drum către ţelul dorit.

        Fata înălţă repede capul şi întrebă:

        — Care e drumul?

        — Cel care duce spre oraşele feţelor palide.

        — Crezi că ar trebui să merg acolo?

        — Da.

        — Pentru ce?

        — Ca să-ţi dai seama cum trebuie să trăieşti şi să te porţi dacă vrei să fii iubită de Old Shatterhand.

        — Atunci plec imediat, sunt gata! Vrea fratele meu să-mi asculte o rugăminte?

        — Care anume?

        — Vorbeşte-i lui Inciu-Ciuna, tatăl nostru. Cere-i să-mi îngăduie călătoria spre marile oraşe ale feţelor palide. Cred că n-are să fie contra, căci…

        N-am mai ascultat continuarea. Târându-mă, m-am retras de lângă ei. Mi se părea că făptuisem un păcat trăgând cu urechea la această discuţie dintre frate şi soră. Numai de n-ar afla-o! Ar fi foarte jenant pentru ei, iar pentru mine şi mai mult! Trebuia acum, la retragere, să fiu şi mai atent ca adineauri, când mă apropiasem. Orice zgomot cât de neînsemnat, orice pas greşit puteau să le trădeze faptul că am surprins taina frumoasei indiene. Or, în acest caz, aş fi fost nevoit să-i părăsesc imediat, încă în cursul aceleiaşi zile, pe prietenii mei roşii.

        Din fericire, am izbutit să mă retrag neobservat. Ajuns la o depărtare de unde nu mai puteam fi auzit, m-am ridicat în picioare şi am ocolit iute luminişul până am dat iarăşi de urmele cunoscute.

        Apucai drumul pe care venisem mai înainte; la doi-trei paşi de ascunzişul lor mă oprii şi strigai:

        — Fratele meu Winnetou să poftească! Nimeni nu se urni. Repetai:

        — Fratele meu să vină! Doar îl văd!

        Totuşi, Winnetou mai stăruia în tăcere.

        — Iată-l, şade sub corcoduş. Vrea să-l scot eu de acolo?

        Atunci crengile foşniră şi Winnetou ieşi la iveală. Nu avea rost să mai rămână ascuns, dar spera să mă mai păcălească în legătură cu ascunzătoarea fetei. Mă întrebă:

        — A găsit-o fratele meu pe Nşo-ci?

        — Da.

        — Unde?

        — În ascunzişul ei, în desiş.

        — În care desiş?

        — Acolo unde duce urma ei.

        — Vrei să spui că i-ai descoperit urma?

        Era cât se poate de mirat. Nu ştia ce să creadă. Desigur, nu-şi închipuia că-l mint, dar nici nu pricepea cum aş fi putut găsi vreo urmă de-a surorii sale. Doar nu se dezlipise de ea nici o clipă! Era, deci, convins că n-odescoperisem şi eu, probabil, mă înşelam.

        — Da, am răspuns, i-am găsit urma.

        — Sora mea a fost atât de atentă, încât n-a putut lăsa nici un semn.

        — Te înşeli. A lăsat unul.

        — Nu!

        — Ba uite c-a lăsat, nu jos pe pământ, ci sus în rămuriş. Nşo-ci nu a atins pământul cu picioarele, dar, pe când o purtai în braţe, a cam îndoit crengile şi a stârnit frunzişul.

        — Iuf! Şi crezi că am purtat-o în braţe?

        — Cred.

        — Cine ţi-a spus?

        — Urmele paşilor tăi. Dintr-o dată au devenit mai adânci din cauza greutăţii sporite. Cum însă nu era posibil să te fi îngrăşat într-o clipă, am tras concluzia că ai ridicat în braţe o povară. Şi aceasta era însăşi sora ta care, după cum am constatat, nici n-a atins pământul.

        — Iuf! Te înşeli. Du-te şi mai caută!

        — Ar fi de prisos. Nşo-ci şade chiar acolo de unde ai sărit tu. Am s-o aduc îndată.

        Intrai în luminiş, dar fata se grăbi să-mi iasă înainte şi se adresă cu satisfacţie fratelui ei:

        — Ţi-am spus eu c-o să mă găsească şi n-am greşit!

        — Da, sora mea a avut dreptate; în schimb, m-am înşelat eu.

        Fratele meu Old Shatterhand ştie să desluşească urma unui om nu numai cu ochii, ci şi cu gândul. Se pare că nu i-a mai rămas nimic de învăţat.

        — O, au rămas încă foarte, foarte multe! I-am răspuns. Fratele meu Winnetou mi-a adus o laudă pe care n-o merit încă; dar voi învăţa de la el şi restul.

        Era, într-adevăr, primul cuvânt de laudă pe care-l auzeam din gura lui şi mărturisesc că mă flata ca şi pe vremuri lauda ocazională a vreunui profesor.

        În seara aceleiaşi zile, Winnetou îmi aduse o haină de vânătoare din piele albă, bine lucrată şi împodobită cu frumoase cusături roşii, specific indiene.

        — Nşo-ci, sora mea, te roagă să porţi acest veşmânt, zise dânsul.

        Cel vechi nu mai e destul de bun pentru Old Shatterhand.

        Avea, fireşte, multă dreptate. Haina mea arăta cam jerpelită chiar şi în ochii indienilor. Într-un oraş european, cu o astfel de haină pe mine, aş fi fost cu siguranţă arestat pentru vagabondaj. Dar se cădea oare să accept din partea lui Nşo-ci un asemenea dar? Winnetou păru să-mi ghicească gândul şi-mi spuse:

        — Poţi primi fără grijă această haină. Eu am comandat-o. Nu e darul surorii, ci al lui Winnetou pe care l-ai salvat de la moarte. Oare după obiceiul albilor nu se cuvine să primeşti daruri de la o femeie?

        — Nu se cuvine, afară de cazul că vin de la propria ta soţie sau de la o rudă.

        — Tu îmi eşti frate, deci rudă cu Nşo-ci. Totuşi, datul e al meu, nu al ei. Sora mea n-a făcut decât să coasă haina.

        Când, a doua zi dimineaţa, mi-am încercat costumul, îmi venea ca turnat. Nici un croitor din New York n-ar fi nimerit mai bine măsura.

        Fireşte că mă arătai în primul rând frumoasei prietene, care se bucură enorm de laudele mele. Curând, mi se înfăţişară Dick Stone şi Will Parker căutând şi ei să-mi stârnească admiraţia: primiseră, la rândul lor, nişte costume lucrate de alte femei. Iar în timp ce mă aflam în vale şi mă exersam în mânuirea tomahawkului, răsări dinainte-mi o ciudăţenie grozav de fudulă. Era un surtuc de piele nou-nouţ, care atingea jos o pereche de cizme indiene, vechi şi colosal de mari. Deasupra surtucului trona o pălărie de pâslă şi mai veche, cu borurile jalnic pleoştite, iar de sub pălărie ieşeau la iveală o barbă încâlcită, un nas monumental şi doi ochişori care se zgâiau la mine sfidători. Îl recunoscui, în sfârşit, pe micul meu Sam Hawkens. Se proţăpi în faţa mea, cu picioarele răşchirate, subţiri, strâmbe şi, mândru nevoie-mare, mă întrebă:

        — Sir, îl cunoaşteţi cumva pe bărbatul acesta?

        — Hm! Răspunsei. Să-l văd mai de aproape! Îl apucai de braţ, îl răsucii de trei ori în jurul propriei sale făpturi şi-l cercetai cu de-amănuntul:

        — Aş putea să jur că-i Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel!

        — Yes, milord! Nu vă înşelaţi. Sunt chiar eu în persoană şi în mărime naturală. Nu observaţi nimic?

        — Un costum nou!

        — Cred şi eu!

        — De unde?

        — Din pielea de urs pe care mi-aţi dăruit-o.

        — Asta se vede, Sam. Dar mă interesează de la care persoană ţi-a căzut pleaşca.

        — Persoana? Ha! Aşadar, persoana, sir!… Asta e o chestie, cum să zic… De fapt nici nu e o persoană.

        — Atunci ce?

        — Mă rog, e şi dânsa, un fel de persoană cam mititică.

        — Adică?

        — Ei, n-o cunoaşteţi pe drăguţa Cliuna-ai?

        — Nu. Cliuna-ai înseamnă „lună”. E fată sau nevastă?

        — Amândouă, sau mai curând niciuna, nici alta.

        — Prin urmare, o bunicuţă?

        — Pe dracu'! Dacă nu e nici squaw, nici fată, atunci fireşte că trebuie să fie văduvă. E o squaw rămasă văduvă de pe urma unui războinic ucis în lupta cu kiowaşii.

        — Şi ţi-ai pus în gând s-o consolezi?

        — Well, sir, încuviinţă el. Nu mă dau în lături; am şi pus un ochi pe ea, mai bine zis amândoi ochii.

        — Totuşi, dragă Sam, judecă bine: e o femeie indiană!

        — Şi ce dacă? M-aş însura şi cu o negresă de n-ar fi atât de neagră. De altfel, Cliuna-ai e o partidă minunată.

        — De ce?

        — Păi e cea mai mare meşteră în tăbăcitul pieilor.

        — Şi vrei să te tăbăcească?

        — Vă arde de glumă, sir Eu vorbesc serios. Un cămin intim, nu-i aşa… înţelegeţi? Are o faţă plină, rotundă, ca luna.

        — În crai-nou sau în ultimul pătrar?

        — Vă rog şi stărui să nu mai faceţi glume pe seama lunii! E o lună plină şi mă-nsor cu ea, dacă nu mă-nşel.

        — Să sperăm că n-o să iasă din toate astea şi o lună nouă… Cum ai cunoscut-o?

        — La tăbăcărie. M-am interesat care e cea mai bună tăbăcăriţă, ştiţi, pentru pielea de urs. Ei şi mi-au recomandat-o pe Cliuna-ai. I-am adus pielea şi mi-a declarat că-i place…

        — Pielea?

        — Mofturi! Îi place de mine, fireşte.

        — Înseamnă că are gust, dragă Sam, n-am ce zice.

        — Păi, are! Şi nici incultă nu-i! Dovadă faptul că nu s-a limitat să tăbăcească pielea, ci mi-a şi cusut costumul. Ce ziceţi, e frumos?

        — Arăţi ca un dandy!

        — Un gentleman, nu-i aşa? Curat gentleman! A rămas şi dânsa praf când m-a văzut îmbrăcat. Fiţi pe pace, sir. mă însor cu ea!

        — Dar cu haina veche ce-ai făcut?

        — Am aruncat-o dracului!

        — Aşa! Şi spuneai cândva că n-ai da-o nici pe zece mii de dolari!

        — Ce-a fost a trecut. Pe-atunci n-o cunoşteam pe Cliuna-ai. Vremea nu stă în loc, sir!

        Omuleţul meu, candidat la însurătoare şi îmbrăcat în piele de urs, tropăi din picioare, se învârti, se răsuci şi plecă de lângă mine ca un păun înfumurat. Slăbiciunea lui pentru văduva indianului nu-mi punea nici un fel de probleme morale şi nu mă îngrijora. Era de ajuns să-l priveşti pe Sam ca să-ţi alungi orice nelinişte. Labele peste măsură de mari din care creşteau în sus picioruşele ca nişte beţe strâmbe, apoi faţa de ornitorinc cu cioc de uliu, Doamne iartă-mă! Chiar şi pentru o indiană era prea de tot! Nu apucă să se depărteze, că se şi întoarse, rostind cu emfază:

        — E totuşi altceva costumul ăsta, sir] Mă simt ca nou-născut. Pe cel vechi să nu-l mai văd în ochi! Merg în petit, hi-hi-hi-hi!

        L-am întâlnit a doua zi în pueblo. Privea în zare şi medita.

        — Ce probleme de astronomie te frământă, dragă Sam? L-am întrebat.

        — De ce tocmai de astronomie?

        — Fiindcă arăţi ca şi cum ai vrea să descoperi o cometă sau o nebuloasă nouă.

        — Păi cam aşa e. O crezui cometă, dar e mai degrabă o nebuloasă.

        — Cine?

        — Ei, cine! Cliuna-ai.

        — Aha! Va să zică luna plină s-a schimbat în nebuloasă. Cum asta?

        — Am întrebat-o dacă nu vrea să se mărite a doua oară şi mi-a răspuns scurt: „Nu!”

        — N-ar fi un motiv să-ţi pierzi încrederea. Nici Roma n-a fost clădită într-o singură zi.

        — De fapt, nici costumul ăsta nou n-a fost cusut într-o singură oră. E just, sir. Mă mai duc o dată în petit.

        Urcă scara, îndreptându-se spre locuinţa văduvei. A doua zi, pe cândînşeuam calul ca să pornesc cu Winnetou la o vânătoare de bizoni, mă pomenii cu Sam Hawkens:

        — Mă luaţi şi pe mine, sir?

        — La vânătoare de bizoni? Nu! Doar dumneata vânezi acum ceva mai de soi.

        — Dar nu-mi merge, nu se lasă.

        — Zău?

        — Pe onoarea mea! Mai are şi pretenţii!

        — Cum adică?

        — Vin tocmai de la dânsa. Cică mi-a cusut haina din porunca lui Winnetou.

        — Şi eu care credeam că din dragoste…

        — Se pare că nu. Mi-a mai spus că tăbăcitul trebuie să i-l plătesc, pentru că eu l-am comandat.

        — Deci, pretinde şi plată.

        — Yes! Credeţi că e un semn de dragoste?

        — Habar n-am. Îmi lipseşte experienţa în materie. Copiii îşi iubesc părinţii şi totuşi îi storc de bani. Poate că tocmai această pretenţie să fie o dovadă a iubirii ce-ţi poartă.

        — Luna plină!… Hm! S-ar putea să fie doar ultimul pătrar. Va să zică, nu mă luaţi la vânătoare?

        — Winnetou doreşte să mergem numai în doi.

        — Atunci nu mai insist.

        — De altfel, ţi-ai terfeli costumul, dragă Sam.

        — Just! Petele de sânge nu şed bine pe o asemenea haină.

        Dădu să plece, dar se întoarse iar şi întrebă:

        — Nu credeţi, sir, că haina mea veche era mai practică?

        — Posibil.

        — Nu posibil, chiar foarte probabil.

        Cu aceasta, isprăvirăm discuţia. Dar în zilele următoare, Sam deveni foarte gânditor şi zgârcit la vorbă. Luna părea să fie în continuă descreştere. Şi iată ca, într-o dimineaţă, îl zării ieşind din locuinţa sa… îmbrăcat în vechiul său costum!

        — Ce-i, Sam? L-am întâmpinat. Credeam că te-ai dezis pentru totdeauna de surtucul dumitale sau, după propria-ţi expresie, „l-ai aruncat dracului”.

        — Îl şi aruncasem.

        — Şi te-ai întors la el?

        — Yes.

        — De necaz?

        — Fireşte! Sunt pur şi simplu furios!

        — Pe ultimul pătrar de lună?

        — A intrat în eclipsă. Nici nu vreau s-o mai văd pe această Cliuna-ai.

        — Înseamnă că ţi-am prezis bine.

        — Da. S-a întâmplat întocmai. Dar a mai intervenit ceva care m-a supărat de mama-focului.

        — Pot să ştiu ce?

        — Dumneavoastră am să v-o spun. Aşadar, i-am făcut ieri o nouăvizită. Mă tratase în ultimele zile foarte rău; aproape că nu-şi arunca ochii în direcţia mea şi-mi răspundea cât se poate de scurt şi înţepat.

        Mă aşez deci lângă dânsa şi-mi reazem capul de un stâlp. Pesemne că stâlpul avea undeva o aşchie care mi-a prins părul. Când să mă ridic şi să plec, mă pomenesc cu o smucitură teribilă la onorata-mi scăfârlie; îmi întorc privirea şi, ce văd, sir… ce văd?

        — Peruca dumitale, bănuiesc.

        — Da, domnule, peruca mea agăţată de stâlp! Iar pălăria îmi zburase cât colo pe podea.

        — Atunci probabil că frumoasa lună plină s-a încruntat?

        — Chiar aşa! Întâi s-a sculat în picioare şi s-a uitat lamine ca la…

        Ca la… în fine, ca la un om care n-are păr pe cap.

        — Şi pe urmă?

        — Pe urmă a început să ţipe şi să urle de parc-ar fi chelit ea.

        — Şi, în sfârşit?

        — În sfârşit, s-a întunecat de tot. S-a repezit afară şi dusă a fost!

        — Poate mai răsare ea în chip de crai-nou şi apoi ca lună plină.

        — Niciodată. Mi-a şi trimis vorbă.

        — Ce vorbă?

        — Să nu-i mai calc pragul. Şi-a vârât în cap ca proasta să nu ia de soţ decât pe unul cu plete originale. Ce ziceţi, nu e o tâmpenie fără pereche?

        — Deh…

        — Aici nu încape nici un „deh”, Sir. Când o femeie se mărită nici n-ar trebui să-i pese că bărbatul are păr sau poartă perucă, dacă nu mă-nşel. În fond, peruca e chiar mai onorabilă, pentru că, vezi bine, costă bani, în timp ce părul natural creşte pe gratis!

        — Păi, atunci, în locul dumitale, mi l-aş lăsa să crească, dragă Sam!

        — Stimate sir, să vă ia naiba! Eu caut mângâiere în zbuciumul meu sentimental şi în necazurile mele cu însurătoarea şi dumneavoastră mă luaţi peste picior. Dea Domnul să vă văd cu perucă în cap şi o văduvă de indian să vă arunce pe uşă afară! Salut!

        Se depărta mânios.

        — Sam! Îl strigai din urmă. Încă o întrebare!

        — Ce mai vreţi? Mârâi el oprindu-se în loc.

        — Unde-i acuma?

        — Cine?

        — Costumul cel nou.

        — I l-am trimis îndărăt. Nu vreau să mai ştiu de el. Ziceam să-l port la cununie; acum, că s-a ales praful din toate, nu-mi mai trebuie nici un costum! Howgh!

        Aşa s-a terminat idila lui Sam cu Cliuna-ai, luna în permanentă descreştere. De altfel, omuleţul s-a consolat curând şi a recâştigat buna dispoziţie, mărturisindu-mi chiar bucuria că a rămas tânăr holtei. De acum nu se va mai despărţi în veci de surtucul lui cârpit, care e mult mai bun, mai practic, mai comod decât orice haină de vânătoare cusută de croitoresele indiene.

        Lucrurile se desfăşurară deci aşa cum prevăzusem. Un Sam Hawkens căsătorit era de-a dreptul inimaginabil.

        În aceeaşi zi, spre seară, luai cina, ca de obicei, împreună cu InciuCiuna şi Winnetou. După cină, tânărul apaş ne părăsi; mă pregăteam şi eu să ies, când căpetenia aduse vorba despre aventura lui Sam cu Cliuna-ai şi, din una în alta, se opri la tema căsătoriei dintre bărbaţii albi şi fetele indiene, Mi-am dat seama că vrea să mă sondeze.

        — Tânărul meu frate; Old Shatterhand socoteşte o asemenea căsătorie potrivită, ori ba? Mă întrebă el într-un târziu.

        — Dacă e încheiată de un preot şi fata trece mai întâi la creştinism, nu văd nimic rău! Am răspuns.

        — Ce fel de squaw ar prefera tânărul meu frate, o indiană sau una albă?

        Să fi spus că prefer o soţie albă? L-aş fi ofensat. De aceea i-am răspuns cu ocolişuri:

        — E greu să mă pronunţ. Depinde de vocea inimii. Când ea se rosteşte, atunci o asculţi, indiferent de culoarea şi de obârşia fetei. În faţa Marelui Spirit toţi oamenii sunt egali, iar cei ce se potrivesc şi sunt destinaţi unul altuia se vor găsi până la urmă.

        — Howgh! Dacă se potrivesc, atunci se vor găsi. Fratele meu a vorbit foarte înţelept; de altfel, vorba lui e întotdeauna înţeleaptă.

        Cu aceasta, tema fu epuizată în sensul dorit de mine. Cel puţin aşa credeam. Accentuasem anume faptul că o indiană, dacă vrea să devină soţia unui alb, trebuie să treacă mai întâi la creştinism. Intenţia mea era precisă. I-aş fi dorit lui Nşo-ci pe cel mai ales şi mai nobil războinic indian, chiar şi un conducător. Eu însă nu venisem în Vestul sălbatic pentru a mă căsători cu o indiană; ba nici la una albă nu mă gândeam. Planurile mele de viitor, aşa cum mi le făurisem, excludeau căsătoria.

        Rezultatul discuţiei mele cu Inciu-Ciuna urma să-l aflu abia a doua zi. Căpetenia mă conduse jos, la primul etaj, unde nu fusesem încă.

        Acolo, într-o cămăruţă anume rezervată, se păstrau instrumentele noastre de măsurat.

        — Cercetează şi vezi dacă lipseşte ceva, mă invită Inciu-Ciuna.

        Constatai că nu lipseşte nimic. Instrumentele fuseseră adăpostite cu grijă şi erau intacte, afară de unele mici îndoituri uşor de reparat.

        — Lucrurile acestea erau pentru noi ca „medicamentele”, zise el.

        De aceea le-am pus la bună păstrare. Tânărul meu frate alb le poate lua. Sunt iarăşi ale sale.

        Aş fi vrut să-i mulţumesc pentru generozitate, dar el preveni orice cuvânt de recunoştinţă:

        — Erau ale tale şi ţi le-am luat fiindcă te socoteam duşmanul nostru; dar acum, când ştim că ne eşti frate, trebuie să-ţi înapoiem toate lucrurile. N-ai de ce să-mi mulţumeşti. Ce ai de gând să faci cu aceste obiecte?

        — Când va fi să plec de aici, le voi lua cu mine şi le voi restitui oamenilor de la care le-am primit.

        — Unde locuiesc oamenii aceia?

        — La Saint Louis.

        — Inciu-Ciuna cunoaşte numele acestui oraş şi ştie unde se află.

        Winnetou, fiul meu, l-a vizitat şi mi-a vorbit de el. Prin urmare, vrei să ne părăseşti?

        — Da, chiar dacă nu imediat.

        — Ne pare rău. Ai devenit un războinic al tribului nostru şi ţi-am dat chiar puterea şi rangul unei căpetenii a apaşilor. Credeam că vei rămâne pentru totdeauna la noi, cum a făcut Klekih-Petra.

        — Situaţia mea e alta.

        — Ai cunoscut-o pe-a lui?

        — Da. Mi-a povestit totul.

        — Înseamnă că a prins mare încredere în tine, deşi te vedea pentru întâia oară.

        — Probabil pentru că eram din aceeaşi ţară.

        — Nu numai asta. El a vorbit cu tine chiar şi în ultimele sale clipe.

        Nu-l puteam înţelege, căci nu cunosc limba voastră, dar ne-ai povestit tu însuţi despre ce aţi discutat. După dorinţa lui Klekih-Petra te-ai înfrăţit cu Winnetou şi iată că vrei să-l părăseşti. Se cuvine oare?

        — Nu e nevoie ca fraţii să fie veşnic împreună. Dacă sarcinile lor diferă, ei apucă de multe ori drumuri deosebite.

        — Dar pe urmă se regăsesc.

        — Da. Şi pe mine o să mă revedeţi. Porunca inimii mă va întoarce la voi.

        — Sufletul meu te ascultă cu plăcere. De câte ori ai să revii, va fi bucuria noastră. Inciu-Ciuna regretă sincer că, după spusele tale, eşti chemat de alte treburi. Oare nu te-ai simţi fericit şi aici, între oamenii noştri?

        — Nu-mi dau încă seama. Sunt de prea puţină vreme aici ca să pot răspunde la întrebare. Ar fi ca şi cum două păsări ar sta la umbra unui pom; una se hrăneşte cu roadele pomului şi rămâne acolo; dar celeilalte îi trebuie un alt soi de mâncare şi de aceea nu poate rămâne veşnic pe loc; trebuie să zboare în altă parte.

        — Şi, totuşi, fii sigur că ţi-am oferit tot ce pofteşti.

        — Ştiu; dar când am vorbit de hrană, nu mă gândeam la nevoile trupului.

        — Da, înţeleg. Voi, feţele palide, vorbiţi şi de o hrană a sufletului.

        Aşa spunea şi Klekih-Petra. Această hrană îi lipsea şi lui aici. Câteodată era mâhnit, deşi se străduia să nu băgăm de seamă. Tu eşti mai tânăr decât a fost el când a venit în mijlocul nostru; de aceea ai cădea mai lesne pradă dorului de ducă. Aşa că poţi pleca. Dar te rugăm să revii.

        Poate până atunci îţi vei fi schimbat gândurile şi vei fi înţeles că şi la noi te poţi simţi bine. Însă tare aş vrea să ştiu ce vei face după întoarcerea ta în oraşele feţelor palide!

        — În privinţa asta încă nu pot spune nimic.

        — Vei rămâne printre albii care taie drum calului de foc?

        — Nu.

        — Bine faci. Ai devenit fratele oamenilor roşii, deci nu trebuie să-i ajuţi pe albii care vor să ne înşele şi să ne răpească ţara. Dar acolo la voi n-ai să poţi trăi din vânat ca aici. Acolo e nevoie de bani şi Winnetou mi-a povestit că eşti un om sărac. Dacă nu vă atacam, ţi-ai fi primit banii. De aceea, fiul meu m-a rugat să te despăgubesc. Vrei aur?

        Punându-mi întrebarea, mă scrută atât de aspru şi atent, încât amocolit un răspuns afirmativ. Voia să mă pună la încercare.

        — Aur? Am spus mirat. Nu mi-aţi luat nici un fel de aur, de aceea nu pot pretinde nimic de la voi.

        Era un răspuns prudent, nici da, nici nu. Ştiam că există indieni care cunosc zăcăminte de metale nobile, dar că le ţin în mare secret faţă de albi. Şi Inciu-Ciuna cunoştea cu siguranţă asemenea locuri.

        Acum mă întreba: „Vrei aur?” Care alb ar fi răspuns cu un simplu şi deschis nu? În ce mă priveşte, n-am râvnit niciodată la comori care, după expresia din Evanghelie, sunt mâncate de rugină şi de molii; totuşi, după opinia mea, valoarea aurului e de necontestat ca mijloc în vederea atingerii unui scop înalt. Dar o asemenea idee ar fi fost greu de înţeles pentru căpetenia apaşilor.

        — Nu, nu ţi-am luat nici un fel de aur, declară el. Însă din pricina noastră nu ai primit plata cuvenită şi de aceea urmează să te despăgubim. Află că în munţi se găsesc mari grămezi de aur. Oamenii noştri cunosc acele locuri; nu au decât să se ducă acolo şi să-l ia.

        Doreşti ca Inciu-Ciuna să-ţi aducă şi ţie o parte?

        O sută de înşi, de-ar fi fost în locul meu, ar fi acceptat propunerea şi… nu s-ar fi ales cu nimic; citeam aceasta în ochii lui ciudat de iscoditori. Deci refuzai:

        — Îţi mulţumesc! Bogăţia primită în dar, fără muncă, nu-ţi dă bucurie; numai cea câştigată prin propria ta muncă are preţ adevărat.

        Chiar dacă sunt sărac, nu am motive să mă tem că, după întoarcerea mea printre feţele palide, voi muri de foame.

        Chipul lui se destinse; îmi prinse mâna şi, pe un ton sincer, apropiat, mărturisi:

        — Vorbele tale îmi arată că nu ne-am înşelat în ce te priveşte.

        Praful de aur, după care râvnesc atâta oamenii albi, e un praf al morţii.

        Cel care, întâmplător, îl găseşte, se duce de râpă. Nu fugi nicicând după aur, căci el ucide şi trupul şi sufletul! Am vrut să te pun la încercare. Aur nu ţi-aş fi dat, dar bani vei căpăta şi anume banii care ţi s-ar fi cuvenit şi în care îţi puseseşi nădejdea.

        — Asta nu se poate!

        — E voinţa lui Inciu-Ciuna, deci se poate. Ne vom duce călare în regiunea unde aţi muncit. Vei termina lucrările întrerupte şi vei primi astfel plata care ţi-a fost făgăduită.

        Îl priveam tăcut şi mirat. Glumea oare? Nu. Astfel de glume nu şi le-ar permite un şef indian. Sau mă supunea unui nou examen? Şi asta mi se părea puţin probabil.

        — Tânărul meu frate alb nu spune nimic? Stărui el. Oare propunerea mea nu-i place?

        — Ba îmi place foarte mult! Dar nu-mi vine să cred că vorbeşti serios.

        — De ce nu?

        — Să termin eu lucrările pentru care i-ai pedepsit cu moartea pe colaboratorii mei! Să fac tocmai lucrul pentru care tu, la prima noastră întâlnire, m-ai condamnat atât de aspru!

        — Atunci nu aveai învoirea stăpânilor acestui pământ; dar acum o veiavea. Propunerea nu pleacă de la mine, ci de la fiul meu Winnetou. El m-a încredinţat că nu vom suferi nici o pagubă dacă-ţi vei duce la capăt munca.

        — Se înşală. Va fi construită calea ferată şi atunci albii vor veni cu siguranţă încoace.

        Privi întunecat în pământ şi după, câteva clipe, încuviinţă:

        — Ai dreptate. Nu-i putem împiedica să ne jefuiască necontenit.

        Mai întâi trimit nişte grupuri mici ca al vostru; fireşte că le-am putea distruge; dar ce folos, dacă pe urmă vin alţii în cete mari, din faţa cărora trebuie să ne retragem ca să nu fim zdrobiţi?! Ştiu bine că nici tu nu ai putinţă să schimbi lucrurile. Sau crezi cumva că, renunţând să termini măsurătorile, albii nu vor mai veni asupra noastră?

        — Nu, nu cred asta. Orice-am face, calul de foc tot va pătrunde în aceste locuri.

        — Deci primeşte propunerea mea! Ţie îţi va folosi mult şi nouă n-are ce să ne strice. M-am sfătuit cu Winnetou. Pornim călare tustrei, însoţiţi de treizeci de războinici. Sunt destui pentru a te ocroti în timpul lucrului şi a-ţi da o mână de ajutor. Pe urmă, cei treizeci de oameni ne conduc spre răsărit, până ajungem la drum sigur şi ne îmbarcăm în fine pe vaporul ce pleacă la Saint Louis.

        — Ce aud? Înţeleg oare bine? Doreşte fratele meu mai mare să plece în răsărit?

        — Da, împreună cu tine, cu Winnetou şi cu Nşo-ci.

        — Şi Nşo-ci?

        — Întocmai. Fiica mea râvneşte să vadă şi ea marile oraşe ale feţelor palide şi să rămână acolo până va deveni în toate ca o femeie de-a voastră.

        La auzul acestor cuvinte nu făcui, probabil, o mutră prea inteligentă, căci Inciu-Ciuna adăugă zâmbind:

        — Tânărul meu frate alb pare surprins. Poate nu-i convine să-l însoţim? Să vorbească sincer!

        — Cum să nu-mi convină? Din contra, mă bucură foarte mult! În tovărăşia voastră am să ajung, fără nici o primejdie, în răsărit. De n-ar fi decât atât şi încă m-ar bucura propunerea. Unde mai pui că am să fiu împreună cu nişte oameni atât de dragi sufletului meu!

        — Howgh! aprobă el satisfăcut. Îţi vei termina lucrul şi pe urmă ne ducem în răsărit. Oare va găsi acolo Nşo-ci oameni la care să locuiască şi să înveţe?

        — Da. Voi aranja eu totul cu plăcere. Dar căpetenia apaşilor să ia în seamă că oamenii albi nu sunt atât de ospitalieri ca pieile-roşii.

        — Ştiu asta. Când feţele palide vin la noi fără gânduri duşmănoase, atunci le oferim toate cele necesare şi nu le cerem în schimb nimic; iar dacă le vizităm noi oraşele, atunci nu numai că plătim totul, dar ni se cere chiar preţul îndoit prin comparaţie cu călătorii albi.

        — Aşa e, din păcate. Dar să nu vă faceţi griji. În urma propunerii tale mărinimoase, voi încasa bani mulţi şi vă voi găzdui ca pe oaspeţii mei.

        — Iuf, iuf! Ce părere îşi face fratele meu alb despre Inciu-Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor? Ţi-am spus doar mai înainte că oamenii roşii cunosc multe locuri unde se găseşte aur. Avem munţi, străbătuţi de vine groase de aur şi văi în care praful de aur zace sub aşternutul subţire deţărână. Când ne ducem în oraşele albilor, nu avem bani, însă avem aur, atâta aur încât nici o sorbitură de apă nu rămâne neplătită. Chiar dacă Nşo-ci ar trebui să rămână acolo câteva veri, i-aş da atâta aur, încât i-ar prisosi. Numai lipsa de prietenie şi lăcomia feţelor palide ne sileşte să cercetăm zăcămintele de aur. Altminteri nici nu le-am lua în seamă şi nu le-am folosi. Când crede tânărul meu frate alb că va fi gata de drum?

        — Oricând veţi găsi de cuviinţă.

        — Atunci să nu mai zăbovim; e toamnă târzie şi se apropie iarna.

        Un războinic roşu nu are nevoie de multă pregătire, chiar şi pentru călătoriile cele mai lungi. Dac-ai fi gata, am putea să plecăm şi mâine.

        — Sunt gata. Rămâne doar să hotărâm ce vom lua cu noi, câţi cai şi…

        — Asta rămâne în grija lui Winnetou, mă întrerupse el. S-a şi gândit la toate; tânărul meu frate alb poate fi liniştit.

        Părăsirăm etajul întâi unde ne aflam şi urcarăm din nou scara.

        Când să intru în camera mea, iată-l pe Sam Hawkens.

        — Am să vă comunic o noutate, sir, îmi strigă el radiind de bucurie. O să vă mire grozav, dacă nu mă-nşel.

        — Ce?

        — Vestea pe care v-o aduc. Sau aţi şi aflat ceva?

        — Haide, spune, dragă Sam!

        — Plecăm, plecăm de-aici!

        — Asta-i tot? Fireşte că ştiu.

        — Ştiţi, care va să zică? Şi eu care ziceam să vă fac o bucurie! Prin urmare, am întârziat!

        — Am aflat-o chiar acum de la Inciu-Ciuna. Dar dumitale cine ţi-a spus?

        — Winnetou. L-am întâlnit jos, la râu, unde alegea caii. Chiar şi Nşo-ci vine cu noi călare. O ştiaţi şi pe-asta?

        — Da.

        — E o idee cam ciudată, dar mie îmi convine. Se pare că vor s-o dea la un pension, undeva, în est. De ce, pentru ce, asta n-o mai înţeleg, afară de cazul că…

        Se opri în mijlocul frazei, mă măsură cu ochişorii lui plini de înţelesuri şi continuă:

        — afară de cazul că… hm! Poate ca Nşo-ci să devină, să zic aşa, un fel de Cliuna-ai a dumneavoastră. Nu sunteţi de părere, iubite sir Shatterhand?

        — Cliuna-ai, adică luna mea? Asemenea poveşti le las în seama dumitale, Sam. Ce-mi trebuie mie o lună care descreşte până dispare cu totul? Nici prin gând nu mi-ar trece să-mi pierd peruca de dragul unei indiene!

        — Peruca? Ia vedeţi! Aici aţi scrântit-o. E o glumă proastă, care nu vă face cinste. Şi-apoi, găsesc chiar bine că dragostea mea pentru „luna în descreştere” a fost nefericită.

        — De ce?

        — Fiindcă n-o puteam lăsa aici; ar fi trebuit s-o iau cu mine. Şi atunci mă-ntreb: cărui călăreţ îi convine să străbată preria cu luna după el? Hi-hi-hi-hi! Tot răul e spre bine. Numai una mă supără.

        — Ce?

        — Chestia cu surtucul. Dac-aş fi prelucrat eu însumi pielea aia frumoasă de grizzly, m-aş plimba acum într-o haină de vânătoare clasa-ntâi. Aşa, s-a dus dracului surtucul cu piele cu tot!

        — Păcat! Sper însă că se mai iveşte ocazia să dobor un grizzly.

        Atunci îţi dau iarăşi pielea.

        — Mi-o daţi mie? Mai curând vă fac eu un cadou, stimate sir. Să nu vă imaginaţi că urşii ăştia cenuşii mişună peste tot numai din plăcerea de a fi răpuşi de primul greenhorn ce le iese în drum! Atunci a fost o întâmplare cu care n-aveţi motive să vă lăudaţi, cum, de altfel, nici cu gluma de adineauri. Mai bine nu ne-am întâlni cu urşii, măcar în viitorul apropiat, cât mai avem de lucru. Colosală idee să vă puteţi continua măsurătorile! Nu-i aşa?

        — Nobilă, Sam, foarte nobilă!

        — Yes! în felul ăsta încasaţi banii şi noi de asemenea. Poate că, thunderstorm! Mii de trăsnete! V-aş dori-o din inimă, dacă nu mă-nşel! Cred c-am ghicit.

        — Ce-ai ghicit?

        — C-o să primiţi toţi banii, toţi!

        — Nu înţeleg.

        — Păi e uşor de înţeles. Dacă lucrarea e făcută în întregime, ea trebuie plătită ca atare. Ceilalţi au murit, aşa că vi se cuvine şi partea lor.

        — Asta să ţi-o scoţi din cap, Sam! Vor avea alţii grijă să nu iasă după socoteala dumitale atât de rezonabilă.

        — Totul e posibil, sir, totul! Depinde cum veţi pune chestiunea; trebuie să cereţi plata integrală. De altfel, aţi făcut aproape singur toată treaba. Vreţi să încercaţi?

        — Nu. N-am de gând să mă fac de râs cerând mai mult decât mi se cuvine după contract.

        — Greenhorn! Zi-i greenhorn şi pace! Vă spun eu că aici, în ţara asta, modestia dumneavoastră e cu totul deplasată. Eu vă vreau binele, deci ascultaţi ce vă spun. Părăsiţi ideea de a deveni un westman, căci n-o să ajungeţi câte zile veţi trăi; nu aveţi nici cea mai mică aptitudine. Trebuie aşadar să vă alegeţi o altă carieră şi în acest scop e nevoie de bani şi iarăşi de bani. Cu condiţia să aveţi un pic de minte, vi se oferă acum ocazia să puneţi mâna pe o sumă frumuşică şi să vă asiguraţi pentru o bucată de vreme. Altfel o să vă zbateţi ca peştele pe uscat.

        — Vom vedea. N-am trecut dincoace de Mississippi ca să ajung un westman şi dacă într-adevăr nu izbutesc, atâta pagubă. În acest caz numai dumneata ai fi de compătimit.

        — Eu? De ce tocmai eu?

        — Pentru că ţi-ai dat atâta osteneală să scoţi ceva din mine. Parcă şi aud comentariile:” Trebuie să fi încăput omul pe mâinile unui dascăl ageamiu, care habar nu are de nimic”.

        — Adică eu n-am habar de nimic? Eu, Sam Hawkens, hi-hi-hi-hi! Eu mă pricep la toate, sir, absolut la toate! Mă pricep chiar să vă las aici la voia întâmplării!

        Dădu să plece, dar se întoarse după câţiva paşi, ameninţându-mă:

        — Dar un lucru să ştiţi: dacă nu cereţi toţi banii, îi cer eu şi vi-i bag cu de-a sila în buzunar! Howgh!

        Plecă hotărât, cu paşi care se voiau gravi, dar care stârneau ilaritate. Omuleţul acesta simpatic îmi dorea tot binele, până şi onorariul întreg, de care însă nu putea fi vorba.

        Spusele lui Inciu-Ciuna se adeveriră: un războinic roşu n-are nevoie de prea multe pregătiri, chiar şi pentru o călătorie din cele mai lungi.

        Viaţa în pueblo îşi urmă cursul ei obişnuit şi calm, fără ca nimic să indice apropiata noastră plecare. Chiar şi Nşo-ci care, după bunul ei obicei, continua să ne servească masa, era neschimbată. Câtă agitaţie şi alergătură nu implică, pentru o femeie albă, pregătirile în vederea celei mai neînsemnate excursii! Această fată de indian avea să străbată călare un drum lung şi primejdios pentru a cunoaşte mult lăudatele minuni ale civilizaţiei şi totuşi nu dădea nici cel mai mic semn de nelinişte. Nimeni nu mă întreba nimic, nici nu-mi cerea vreun sfat.

        Singura mea grijă era să strâng şi să împachetez instrumentele, pentru care Winnetou mi-a pus la dispoziţie câteva pături moi de lână.

        Ca şi altădată, ne-am petrecut toată seara împreună, fără să schimbăm un cuvânt despre călătoria noastră şi, ducându-mă la culcare, nu mă simţeam deloc ca în ajunul unui drum atât de serios. Calmul şi sângele rece al indienilor mă contaminaseră. Dimineaţa, nu mă trezii de la sine, ci datorită lui Hawkens, care mă anunţă că totul e gata şi că putem pleca imediat. Abia se crăpase de zi. Ne aflam către sfârşitul toamnei şi răcoarea dimineţii dovedea că n-ar fi fost cazul să mai amânăm plecarea.

        Am luat în grabă o gustare şi apoi, însoţiţi de toţi locuitorii din pueblo, cum s-ar zice „cu căţel şi cu purcel”, am pornit în jos, către malul râului, unde avea să se desfăşoare o ceremonie cu totul nouă pentru mine: vraciul trebuia să se pronunţe dacă această călătorie va fi norocoasă ori ba.

        Se adunaseră aici şi apaşii ce locuiau în apropierea pueblo-ului.

        Carul nostru cu boi mai sta acolo; fireşte că nu-l puteam lua cu noi la drum, fiind prea greoi şi incomod. Acum, acoperit cu pături sub care se adăpostea vraciul, carul fusese improvizat în sanctuar.

        Se alcătui un cerc larg în jurul carului. Apoi începu „sfânta slujbă” indiană, pe care eu, în sinea mea, o denumeam „spectacol”; era un mârâit şi un miorlăit de parcă o haită de câini şi de pisici ar fi fost gata să se încaiere.

        Stăteam între Winnetou şi sora lui. Nşo-ci se îmbrăcase în haine bărbăteşti şi astfel ieşea şi mai mult în evidenţă marea asemănare dintre cei doi fraţi. Hainele de pe dânsa erau aidoma cu ale fratelui, aşa cum le-am descris la tâmpul cuvenit. Avea, ca şi Winnetou, capul descoperit şi părul adunat într-o coadă împletită. La brâu purta câteva punguliţe, fiecare cu alt conţinut, un cuţit şi un pistol. De umăr îi atârna o puşcă. În hainele acestea noi, împodobite cu broderii şi ciucuri, Nşo-ci arăta foarte marţială, dar în acelaşi timp atât de graţioasă, încât toţi ochii se aţintiră asupra ei. Cum şi eu îmi pusesem costumul primit în dar, eram tustrei îmbrăcaţi aproape identic.

        Probabil că, la auzul acelor sunete, nu mă prea luminasem la faţă, căci Winnetou ţinu să-mi explice:

        — Fratele meu încă nu cunoaşte această datină a noastră; pesemne că în sinea lui îşi râde de noi.

        — Mie nu-mi pare ridicolă nici o datină religioasă, oricât de puţin aşpricepe-o, i-am răspuns.

        — Acesta e cuvântul just: religioasă. Cele ce vei vedea şi auzi aici nu sunt nişte maimuţăreli păgâne; fiecare gest şi sunet al vraciului îşi are tâlcul lui. Iată acum se ceartă între ele, vrăjmaşe, vocile binelui şi ale răului. În acelaşi fel îmi lămuri şi dansul vraciului. După un şir de miorlăituri, venea mereu câte un urlet alternat cu intonaţii mai potolite. Urletul izbucnea în momentele când vraciul desluşea semne rele, iar sunetele potolite însoţeau semnele bune. La un lung răstimp, după ce toate acestea se consumară, vraciul sări din car şi începu să alerge roată, strigând ca turbat. Apoi fuga lui se domoli; strigătul încetă; groaza, pe care o „mimase” atât de bine şi care-l făcuse să alerge nebuneşte, se potoli; vraciul începu să danseze lent şi grotesc; părea cu atât mai ciudat, cu cât îşi vârâse faţa într-o mască înfiorătoare, iar de trup îi atârnau tot soiul de obiecte, unele de-a dreptul monstruoase, îşi însoţea dansul cu o litanie tărăgănată. Amândouă – şi dansul şi cântecul – erau mai întâi agitate şi se liniştiră apoi treptat, până încetară cu totul. Vraciul se aşeză pe vine, îşi vârî capul între genunchi şi stătu astfel nemişcat lungă vreme. Deodată, sări ca ars şi anunţă cu glas tare rezultatul viziunii sale:

        — Ascultaţi, ascultaţi voi, fii şi fiice din neamul apaşilor! Iată ce mi-a îngăduit să întrevăd Manitu, Marele şi Bunul Spirit! Inciu-Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor şi Old Shatterhand, care este căpetenia noastră albă, pornesc călare cu războinicii lor roşii şi albi pentru a însoţi pe Nşo-ci, tânăra fiică a tribului nostru, spre aşezările feţelor palide. Bunul Manitu este gata să-i ocrotească. Vor avea de întâmpinat câteva primejdii, din care vor ieşi neatinşi şi se vor întoarce cu bine în mijlocul nostru. Chiar şi Nşo-ci, care va zăbovi mai multă vreme printre feţele palide, se va înapoia nevătămată. Numai pe unul singur dintre ei va fi să nu-l mai revedem.

        Se opri şi-şi înclină capul pentru a-şi exprima astfel mâhnirea pentru pierderea ce se anunţă.

        — Iuf, iuf, iuf! Exclamară indienii, curioşi şi întristaţi totodată.

        Cum vraciul rămase mai multă vreme în poziţia lui ghemuită şi stăruia în tăcere, Sam Hawkens al meu îşi pierdu răbdarea şi întrebă:

        — Cine-i omul care nu se va întoarce? Să ne-o spună vraciul mai repede!

        Vraciul făcu un gest de refuz cu mâna şi mai aşteptă un timp destul de lung până-şi ridică privirea şi o fixă asupra mea, strigând:

        — Ar fi fost mai bine să nu fiu întrebat. N-am vrut să-l numesc; dar acum Sam Hawkens, această faţă palidă dornică să le ştie pe toate, m-a silit să rostesc numele. Old Shatterhand e acela care n-o să mai revină. Moartea îl va găsi curând. Ceilalţi, cărora le-am prezis reîntoarcerea, să nu se ţină în preajma lui, dacă nu vor să-şi piardă viaţa o dată cu el! Stându-i alături, vor fi şi ei în primejdie; departe de el, vor fi în siguranţă. Aşa spune Marele Spirit… Howgh!

        Încheind, se ascunse iarăşi în car. Oamenii din jur îmi aruncau priviri speriate şi scoteau exclamaţii de compătimire. În ochii lor eram de pe acum un proscris, din calea căruia trebuie să te fereşti.

        — Ce i-o fi căşunat individului ăsta? Se revoltă Sam. Să muriţi dumneavoastră? Haida-de! Numai un tâmpit poate scorni asemeneabazaconii! Are creierul putred şi ideea i-a ţâşnit ca puroiul. Cum naiba s-o fi gândit tocmai la asta?

        — Întreabă-te mai bine ce urmăreşte! E limpede că nu mă are la stomac… Vraciul ăsta nu mi-a adresat vreodată un cuvânt şi, bineînţeles, i-am plătit cu aceeaşi monedă; parcă nici nu exista pentru mine. Se teme de influenţa mea asupra căpeteniilor şi poate chiar asupra întregului trib; de aceea s-a folosit de ocazie ca să-mi lichideze autoritatea.

        — M-aş duce la el să-i trag o pereche de palme.

        — Lasă prostiile, Sam! Nu merită să-ţi ieşi din fire pentru atâta lucru.

        Ascultând profeţiile vraciului, Inciu-Ciuna, Winnetou şi Nşo-ci se uitară consternaţi unul la altul. Indiferent dacă dădeau sau nu crezare acestor profeţii, ei ştiau bine ce efect produc ele asupra apaşilor.

        Treizeci de oameni fuseseră însărcinaţi să ne însoţească; şi aceştia, crezând sincer că apropierea mea le aduce nenorociri, ar fi provocat, desigur, serioase dificultăţi. A para o asemenea situaţie nu era posibil; cuvintele vraciului nu dădeau loc la răstălmăciri. Singura soluţie ar fi fost ca şefii tribului să rămână neclintiţi în atitudinea lor amicală faţă de mine şi să şi-o manifeste în văzul şi auzul tuturor. Şi, într-adevăr, ei îmi strânseră mâinile, iar Inciu-Ciuna vorbi cu voce tare, ca să fie înţeles de toată lumea:

        — Fraţii şi surorile mele roşii să-mi asculte cuvintele! Fratele nostru, vraciul, are darul de a desluşi tainele viitorului şi, de multe ori, s-a şi întâmplat ceea ce a prezis. Dar noi ştim că poate să şi greşească. Pe vremea marii secete el a chemat ploaia, care însă n-a venit. În ajunul ultimului război împotriva comanşilor, el ne-a prorocit că vom face prăzi bogate şi totuşi izbânda nu ne-a adus decât vreo câţiva cai şi trei puşti învechite. Când ne-a îndemnat acum două toamne să ne ducem la malul râului Tugah, dacă vrem să răpunem bivoli mulţi, noi i-am urmat sfatul, dar ne-am ales cu aşa de puţină carne, încât iarna era să ne sfârşim de foame. Pot să vă dau şi alte pilde care dovedesc că, uneori, ochii lui sunt nevăzători. De aceea e foarte posibil să se fi înşelat şi în privinţa fratelui nostru Old Shatterhand. Socotesc cuvintele sale ca şi când n-ar fi fost rostite şi cer ca fraţii şi surorile mele să facă acelaşi lucru. Vom vedea dacă prorocirile se vor adeveri.

        Atunci micul meu Sam Hawkens păşi în faţă, plin de hotărâre:

        — Nu, nu vom vedea nimic! Nu e nevoie să aşteptăm. Cunosc eu un mijloc prin care vom afla imediat dacă vraciul a prezis adevărul sau nu.

        — La ce mijloc se gândeşte fratele meu alb? Se interesă căpetenia.

        — Am să vi-l spun. Nu numai roşii, dar şi albii au vracii lor care se pricep să vadă viitorul, iar eu, Sam Hawkens, sunt cel mai vestit dintre ei.

        — Iuf, iuf! Exclamară, miraţi, apaşii.

        — Da, da, miraţi-vă! M-aţi, socotit până acum un westman de rând, fiindcă nu-mi cunoaşteţi încă puterile; mă pricep şi la altele decât să mănânc şi să dorm! Vedeţi voi acuşi de ce sunt în stare, hi-hi-hi-hi! Câţiva dintre războinici să ia tomahawkurile şi să sape aici, în pământ, o groapă adâncă şi îngustă.

        — Vrea oare fratele meu alb să privească în adâncul pământului? Întrebă Inciu-Ciuna.

        — Da, căci viitorul e ascuns în măruntaiele pământului şi uneori în stele; cum însă, ziua-n amiaza-mare nu pot citi în stele, trebuie să cercetezadâncimile.

        Câţiva indieni îi urmară îndemnul şi-şi înfipseră securile în pământul dur, ca să sape groapa.

        — Nu te ţine de năzbâtii, Sam! I-am şoptit. Dacă roşii bagă de seamă că le joci festa, mai mult strici lucrurile decât le dregi!

        — Năzbâtii? Dar vraciul lor ce face? Tot scamatorii! Ceea ce ştie şi poate dânsul ştiu şi eu, stimate sir, dacă nu mă-nşel! Lăsaţi pe mine! E o demonstraţie cât se poate de necesară pentru ca însoţitorii noştri să nu ne dea peste cap planurile. Altminteri, vă asigur că va fi de rău.

        — Sunt şi eu convins; dar te rog din suflet să nu faci caraghioslâcuri!

        — O, nici o grijă! Lucrul e serios, chiar foarte serios!

        Cu toate asigurările lui, mărturisesc că nu mă simţeam prea bine. II cunoşteam pe Sam ca pe mine însumi. Era un şugubăţ incorigibil. De aceea l-aş fi prevenit cu şi mai multă stăruinţă, dar el mă părăsi în grabă şi se duse la săpători, ca să le arate cât de adâncă trebuie să fie groapa.

        Când terminară, Sam îi expedie la locurile lor şi îşi dezbrăcă surtucul vechi de piele. II încheie la toţi nasturii şi-l rezemă de pământ.

        Surtucul stătea ţeapăn, pe verticală, de parc-ar fi fost din tablă sau lemn. Sam îl potrivi ca pe un cilindru deasupra gropii, luă o atitudine importantă şi strigă:

        — Bărbaţii, femeile şi copiii apaşilor vor vedea ce fac, ce aflu şi se vor mira foarte. După ce voi rosti cuvintele mele de vrajă, pământul îşi va deschide adâncul şi voi desluşi cele hărăzite nouă în viitorul apropiat.

        Se dădu câţiva paşi în lături şi porni apoi încet şi solemn în jurul gropii, turuind din gură, spre marea mea stupoare, tabla înmulţirii de la unu până la nouă. Noroc că o făcea atât de repede, încât indienii nu înţelegeau nimic. Isprăvind înmulţirea cu nouă, îşi iuţi din ce în ce paşii până dădu în galop în jurul surtucului său, urlând din toţi bojocii şi agitându-şi braţele ca o moară de vânt. În cele din urmă, cu respiraţia tăiată de atâta urlet şi alergătură, se opri lângă haina lui înţepenită, făcu nişte plecăciuni grave şi-şi vârî capul în deschizătura surtucului, pasămite ca să se uite în adânc.

        Mă cuprinse teama gândindu-mă la efectul acestei copilării. Mă uitai în jur şi constatai, spre liniştea mea, că indienii participau cu toată seriozitatea la spectacol. Nici chipurile celor două căpetenii nu trădau nemulţumire; nu eram însă convins că Inciu-Ciuna ştia prea bine câte parale fac scamatoriile lui Sam.

        Capul lui Sam poposi vreo cinci minute în gulerul surtucului. În acest răstimp omuleţul îşi tot mişca braţele ca şi cum ar fi vrut să arate că observă nişte lucruri foarte importante şi nemaivăzute. În fine, îşi scoase capul. Avea o mutră extrem de serioasă. Descheie din nou surtucul, îl îmbrăcă şi porunci:

        — Fraţii mei roşii să astupe groapa; cât e deschisă, n-am voie să spun nimic!

        După ce i se împlini porunca, răsuflă o dată adânc, ca şi cum s-ar fi simţit aievea foarte mişcat şi începu:

        — Vraciul vostru n-a văzut bine, căci se va întâmpla taman pe dos. Am aflat tot ce ne aşteaptă în săptămânile următoare; dar nu mi-e îngăduit să spun decât o parte din cele scrise. Am zărit în fundul gropii arme şi am auzitîmpuşcături; prin urmare, va fi luptă. Ultimul glonţ a pornit din doborâtorul de urşi al lui Old Shatterhand. Asta înseamnă că el va învinge, pentru că, dac-ar fi să moară, n-ar putea trage tocmai el ultimul foc. Pe fraţii mei roşii îi pândeşte o nenorocire. Ei pot scăpa numai dacă se ţin în preajma lui Old Shatterhand.

        În schimb, dac-ar face după îndemnul vraciului vostru, ar fi pierduţi fără scăpare. Am zis! Howgh!

        Efectul acestei prorociri a fost, cel puţin pe moment, acela scontat de Sam. Apaşii îi dădură crezare; se vedea pe chipurile lor. Îşi aţinteau totuşi privirile pline de aşteptare spre carul cu boi. Bănuiau că vraciul va ieşi de acolo pentru a-şi apăra punctul de vedere. Dar el nu se arătă, ceea ce îi conduse la presupunerea că omul se da bătut. Sam Hawkens veni spre mine şi, scăpărând din ochişorii lui şireţi, mă iscodi:

        — Ei, sir, vă place cum am dres-o?

        — Ca un şmecher de prima clasă.

        — Well. Deci am lucrat bine, nu?

        — Bine. Cel puţin aşa pare. S-ar zice că ţi-ai atins scopul.

        — L-am atins pe deplin. Vraciul e bătut; n-aude şi nu vede.

        Winnetou ne privea în tăcere şi cu tâlc. În schimb, tatăl său se vădi mai puţin tăcut; se apropie şi rosti către Sam:

        — Fratele meu alb e un bărbat deştept; el a stors vlaga din spusele vraciului nostru şi are un surtuc plin de profeţii însemnate. Surtucul acesta nepreţuit îşi va cuceri faima peste mări şi ţărmuri. Numai că Sam Hawkens a cam întrecut măsura cu prorocirile lui.

        — Am întrecut măsura? Cum aşa? Se interesă mărunţelul.

        — Ar fi fost de ajuns să spună că prezenţa lui Old Shatterhand nu ne va căşuna nici un rău. Ce nevoie a mai avut să adauge că ne aşteaptă o nenorocire?

        — Aşa am citit în groapă.

        Inciu-Ciuna respinse binevoitor argumentul:

        — Căpetenia apaşilor ştie cum stau lucrurile; Sam Hawkens poate fi încredinţat de asta. Nu era nevoie să prezici nenorociri şi să semeni îngrijorare în sufletele oamenilor.

        — Îngrijorare? Păi războinicii apaşilor sunt luptători viteji, care nu se tem de nimic.

        — Nu se tem, ce-i drept. Şi o vor dovedi, fără îndoială, dacă în călătoria noastră, pe care o doresc liniştită, vom fi primejduiţi de cine ştie ce vrăjmaşi. Să pornim aşadar!

        Ni se aduseră caii, dintre care un număr considerabil erau împovăraţi cu samare; unii cărau instrumentele mele; alţii fuseseră încărcaţi cu provizii şi cu diverse obiecte necesare în călătorie.

        La indieni domneşte obiceiul ca războinicii care pleacă la drum să fie petrecuţi un răstimp de către cei care rămân. De astă dată, conform dorinţei lui Inciu-Ciuna, lucrurile nu s-au petrecut aşa. Cei treizeci de indieni care ne însoţeau nici nu-şi luară măcar rămas bun de la soţiile şi copiii lor. Desigur, vor fi făcut-o mai înainte, căci manifestarea în public a duioşiilor familiale nu corespunde cu demnitatea unor războinici.

        Numai unul singur s-a găsit să-şi ia rămas-bun cu glas tare şi anumeSam Hawkens. O zări printre femei pe Cliuna-ai, îşi mână catârul până în dreptul ei şi o întrebă:

        — Ai auzit, „Lună”, ce-am citit eu în adâncul pământului?

        — Ai spus-o şi am auzit, răspunse ea.

        — Aş fi avut încă multe de spus, chiar şi despre tine.

        — Despre mine? M-ai văzut şi pe mine în groapă?

        — Dă. Ţi-am văzut tot viitorul. Să ţi-l spun?

        — Te rog! Zise ea curioasă şi grăbită. Ce-o să-mi aducă viitorul?

        — N-o să-ţi aducă nimic. În schimb, o să-ţi răpească ceva foarte drag.

        — Ce anume? Întrebă ea speriată.

        — Părul! Ai să-l pierzi în câteva luni şi ai să ajungi cheală, dar ştii, fără un fir de păr în cap, ca şi luna de sus. Atunci am să-ţi trimit peruca mea. Rămâi cu bine, te salut, tristeţe lunară!

        Râse şi dădu pinteni catârului, în timp ce femeia îşi ascunse obrazul, vădit ruşinată că a fost trasă pe sfoară datorită propriei sale curiozităţi.

        Ordinea în care călăream se alcătui de la sine. În frunte, InciuCiuna, Winnetou, sora lui şi eu. Urmau Hawkens, Parker şi Stone, după care cei treizeci de apaşi mânând cu schimbul caii încărcaţi cu poveri.

        Nşo-ci se ţinea bărbăteşte în şa. Era, după cum aflasem înainte şi se adeverea acum, o excelentă şi foarte dârză călăreaţă. La fel de bine se pricepea şi în mânuirea armelor. Orice străin ar fi luat-o drept fratele mai tânăr al lui Winnetou; dar unui ochi mai atent nu-i puteau scăpa gingăşia feminină a feţei şi perfecţiunea trupului. Era frumoasă, desăvârşit de frumoasă, în ciuda costumului şi a atitudinii ei bărbăteşti.

        Primele zile ale călătoriei se scurseră fără nici o întâmplare care ar merita pomenită. Cititorul îşi aminteşte că apaşii avuseseră nevoie de cinci zile pentru a se întoarce de la locul bătăliei cu kiowaşii până la pueblo-ul lor de pe Rio Pecos. Atunci transportul prizonierilor şi răniţilor încetinise mult ritmul călătoriei. De astă dată, am ajuns numai în trei zile la locul unde Klekih-Petra fusese ucis de Rattler. Acolo ne oprirăm pentru popasul de noapte. Apaşii cărară bolovani pentru construcţia unui monument. În popasul acesta Winnetou arăta şi mai serios ca de obicei. I-am povestit atât lui, cât şi tatălui şi surorii sale, cele ce-mi încredinţase Klekih-Petra privind trecutul său.

        A doua zi dimineaţa ne continuarăm drumul până în regiunea unde lucrările noastre fuseseră atât de brusc întrerupte de atacul apaşilor.

        Jaloanele se mai aflau la locul lor, ceea ce mi-ar fi permis să-mi încep imediat munca. Amânai însă, pentru că aveam ceva mai urgent de făcut.

        După încetarea luptei, apaşilor nu le venise în minte să-i îngroape pe morţii noştri şi nici pe kiowaşii căzuţi. Ei lăsaseră cadavrele în părăsire. În schimb, vulturii şi alte animale de pradă se îngrijiră de ele în felul lor. Oasele zăceau împrăştiate, unele complet dezgolite, altele învelite încă în zdrenţe de carne putredă. Ne apucarăm, împreună cu Sam, Dick şi Will, să adunăm aceste resturi omeneşti şi să le depunem într-o groapă comună. Era îngrozitoare treaba. Fireşte că apaşii nu participară la această lugubră operaţie.

        Între acestea, ziua trecu şi mă apucai de lucrările mele abia în dimineaţa următoare. Pe lângă războinicii care îmi dădeau ajutor, mă asistaşi Winnetou cu multă tragere de inimă, iar soră-sa aproape că nu se depărta de lângă noi. Munca mergea cu mult mai bine ca altădată, când avusesem în preajmă nişte indivizi atât de puţin simpatici. Indienii care nu aveau treabă cutreierau împrejurimile; seara ne aduseră niscai vânat mărunt.

        E lesne de înţeles că-i dădeam zor cu munca. În ciuda obstacolelor terenului, am izbutit, numai în trei zile, să fac joncţiunea cu sectorul învecinat; în cea de-a patra zi, toate desenele şi calculele erau terminate. Încheiasem lucrul tocmai la timp, căci iarna se apropia cu paşi repezi. Nopţile deveneau din ce în ce mai răcoroase. Trebuia să ţinem focul aprins până dimineaţa.

        Spuneam că apaşii îmi dădeau ajutor; şi aceasta era realitatea; numai că, din păcate, nu o făceau şi cu plăcere. Se supuneau poruncii primite de la căpeteniile lor şi atât. Altminteri, nu s-ar fi grăbit să mă ajute. Li se citea pe faţă bucuria când vedeau că nu mai am nevoie de serviciile lor. Şi de câte ori şedeam seara în jurul focului de tabără, cei treizeci de indieni se izolau de noi mai mult decât ar fi cerut respectul faţă de şefi. Acestora nu le-a scăpat din atenţie faptul, dar păstrară tăcere. Chiar şi Sam sesiză situaţia:

        — Nu-i prea trage aţa la muncă pe roşii ăştia! Adevărul e adevăr: indianul e vânător iscusit, războinic viteaz, dar şi trântor fără pereche.

        Nu-i place munca şi basta!

        — Ceea ce fac ei nu e deloc obositor şi nu se poate numi muncă.

        Altceva îi roade.

        — Da? Şi ce anume?

        — Pare că se gândesc la profeţiile vraciului şi cred în ele mai mult decât în ale dumitale, dragă Sam.

        — Mă rog! Ar fi însă o prostie din partea lor.

        — În orice caz, nu văd cu ochi buni munca mea de-aici. Pământul acesta le aparţine lor şi eu îl măsor pentru alţii, pentru duşmani. Judecă şi tu, Sam!

        — Dar ideea de a reveni aici porneşte chiar de la căpeteniile lor.

        — Neîndoielnic. Numai că asta nu înseamnă, sau mai bine zis nu implică şi acordul celorlalţi. În sinea lor sunt chiar împotrivă. Şi când stau aşa, deoparte, discutând în şoaptă, observ pe feţele lor că vorbesc despre mine la un mod care nu mi-ar face plăcere dacă le-aş desluşi cuvintele.

        — Cam aşa mi se pare şi mie. Dar mi-e indiferent. Nici gândul şi nici vorba lor n-au ce să ne strice. Noi avem ce avem cu Inciu-Ciuna, cu Winnetou şi cu Nşo-ci; or, de ăştia trei nu ne putem plânge.

        Aici avea dreptate. Winnetou şi tatăl său mă sprijineau în toate, binevoitori ca nişte fraţi; iar fata mai că-mi citea în ochi orice dorinţă. Ai fi zis că-mi ghiceşte gândurile. Mi le îndeplinea fără ca măcar să-i adresez vreo rugăminte. Şi asta în chestiuni din cele mai mărunte, cărora, de obicei, nu li se acordă atenţie. Îi eram din ce în ce mai îndatorat. Avea un foarte ascuţit simţ de observaţie, asculta cu mare interes discuţiile şi, spre bucuria mea, constatai că devenisem, cu sau fără intenţie, dascălul ale cărui învăţături le sorbea cu nesaţ. Când vorbeam, ochii ei îmi stăruiau pe buze; căuta să mă imite în toate, chiar dacă nu se potriveau cu obiceiurile rasei sale. Părea că se află aici exclusiv pentru mine şi, cu toate că n-aş fi voit să mi se creeze condiţii deosebite faţă de ale altora, se ocupa de confortul meu mai multdecât de al ei şi cu mai multă grijă, decât o făceam eu însumi.

        Aşadar, la sfârşitul celei de-a patra zi, eram gata şi mi-am strâns instrumentele, învelindu-le în pături. Ne-am pregătit de plecare şi, în a cincea zi, am pornit o dată cu zorile. Cele două căpetenii hotărâră să urmăm aceeaşi cale pe care Sam m-a condus la sosirea mea în aceste ţinuturi.

        După două zile de mers, avurăm parte de o întâlnire. Ne găseam într-un şes întins, acoperit de ierburi şi punctat ici şi colo de tufişuri; cuprindeam cu privirea întregul câmp, ceea ce în vest e totdeauna avantajos. Nu poţi să ştii niciodată peste ce oameni dai şi de aceea e bine să observi de departe orice apariţie. Zărirăm patru călăreţi care se apropiau de noi. Erau albi. Fireşte că ne văzură şi ei tot atât de repede şi se opriră locului, cumpănind dacă e cazul să-şi continue drumul sau să ne ocolească. Întâlnirea cu o ceată de treizeci de indieni nu e lucru tocmai plăcut pentru nişte albi, mai ales când aceştia nu sunt decât patru la număr şi nu cunosc tribul cu care au de-a face.

        Dar băgaseră de seamă că erau şi nişte albi aici, fapt care le risipi, probabil, îndoiala; lăsară deci caii să-şi urmeze drumul în direcţia noastră.

        Erau îmbrăcaţi ca nişte cowboy şi înarmaţi cu puşti, cuţite şi pistoale. Ajunşi la douăzeci de paşi de noi, îşi struniră caii, îşi aduseră puştile în poziţie de tragere şi unul din ei strigă:

        — Good-day, domnilor! E nevoie să ţinem degetul pe trăgaci, ori ba?

        — Good-day, gentlemeni! Răspunse Sam. Lăsaţi fără nici o grijă puşcoacele în jos. N-avem intenţia să vă mâncăm. Putem să aflăm şi noi de unde veniţi?

        — De la bătrânul Mississippi.

        — Şi încotro vă îndreptaţi?

        — În sus, către New Mexico şi apoi în California. Am auzit că se caută acolo văcari pricepuţi şi că se plăteşte simbrie bună; mai bună decât în locurile de unde venim.

        — S-ar putea să aveţi dreptate, sir; dar mai rămâne cale de străbătut până să găsiţi asemenea slujbă rentabilă. Noi am coborât încoace, cu direcţia Saint Louis. E curăţel drumul?

        — Da. Cel puţin noi n-am auzit de vreun obstacol. Dar, oricum, n-aveţi de ce vă teme: sunteţi destul de numeroşi. Sau, poate, gentlemenii roşii nu vă însoţesc până la capăt?

        — Numai aceşti doi războinici, căpeteniile apaşilor, Inciu-Ciuna şi Winnetou, precum şi sora lui.

        — Nu mai spuneţi, sir! O lady roşie care pleacă la Saint Louis? S-ar putea să aflăm şi numele dumneavoastră?

        — De ce nu! Sunt nume onorabile şi nu avem motive să le tăinuim.

        Mie îmi spune Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel. Aceştia sunt camarazii mei, Dick Stone şi Will Parker şi aici, alături de mine, îl vedeţi pe Old Shatterhand, un boy care înjunghie ursul cenuşiu cu cuţitul şi doboară dintr-un pumn pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Veţi fi acum atât de amabil să ne spuneţi şi nouă numele dumneavoastră?

        — Cu plăcere! De Sam Hawkens am auzit, de ceilalţi gentlemeni încă nu. Mă numesc Santer şi nu sunt un vânător cu faimă în vest, ca dumneavoastră, ci un simplu cowboy sărac.

        Ne comunică şi numele celor trei fârtaţi ai lui, pe care însă nu le-am reţinut; mai puse apoi câteva întrebări despre starea drumului şi plecară apoi câte patru. După ce se depărtară, Winnetou îl mustră pe Sam:

        — De ce fratele meu a găsit cu cale să dea acestor oameni informaţii atât de precise?

        — Să le fi refuzat?

        — Da.

        — Nu văd de ce. Am fost întrebat politicos şi se cuvenea să răspund la fel. Aşa se poartă Sam Hawkens în toate cazurile.

        — Eu nu cred în politeţea acestor feţe palide. S-au stăpânit pentru că-i întreceam de opt ori ca număr. Nu sunt deloc bucuros că le-ai spus cine suntem şi încotro ne ducem.

        — De ce? Crezi că ne poate strica?

        — Da.

        — În ce fel?

        — În tot felul. Aceste feţe palide nu mi-au plăcut. Din ochii celui care vorbea nu luminează bunătatea.

        — N-am observat. Însă chiar de-ar fi aşa, ce ne pasă? Au plecat. Ei călăresc într-o direcţie, noi în alta. Doar n-or să se întoarcă şi să se lege de noi!

        — Totuşi, vreau să le aflu intenţiile. Fraţii mei să meargă înainte.

        Eu şi Old Shatterhand îi vom urmări un timp. Trebuie să ştim dacă se duc într-adevăr spre ţinta lor sau numai se prefac.

        Pe când ceilalţi îşi continuară drumul, Winnetou şi cu mine pornirăm călări chiar pe urmele lăsate de noi şi după care se luaseră cei patru străini. Mărturisesc că nici mie nu-mi plăcuse acest Santer şi nici însoţitorii lui nu-mi inspiraseră prea multă încredere. Doar că nu-mi închipuiam ce-ar putea să aibă împotriva noastră şi ce-ar fi în stare să facă. Presupunând chiar că erau din acea tagmă care confundă avutul ei cu al altora, încă mă întrebam ce i-ar putea ispiti la jaf în cazul de faţă. Şi dac-ar cuteza – ceea ce mi se părea imposibil.

        — Să ne atace, cum ar izbuti patru inşi să înfrunte treizeci şi şapte de oameni înarmaţi? Împărtăşindu-i lui Winnetou nedumeririle mele, dânsul îmi explică:

        — Dacă sunt hoţi, atunci nu le pasă de numărul nostru, fiindcă n-or să ne atace făţiş; mai degrabă ne-ar urmări în ascuns şi ar pândi momentul când unul dintre noi, pe care au pus deja ochii, s-ar depărta niţel de ceilalţi.

        — Pe cine să fi pus ochii? Nici măcar nu ne cunosc.

        — Pe acela la care presupun că s-ar afla aurul.

        — Aur? Dar de unde să ştie că avem aur şi la care din noi se găseşte? Ar trebui să fie atotştiutori.

        — Nicidecum! E suficient să judece un pic ca să meargă aproape la sigur. Sam Hawkens a fost tare uşuratic şi le-a divulgat că suntem căpetenii, că mergem la Saint Louis. Mai mult nici nu le trebuie.

        — Ah, bănuiesc, în sfârşit, ce vrea să spună fratele meu! Când merg spre răsărit, indienii au nevoie de bani. Cum însă nu dispun de monedă, iau cu dânşii aur, ale cărui zăcăminte le cunosc numai ei. Şi dacă, pe deasupra, e vorba de căpetenii, atunci aceştia cunosc cu precizie zăcămintele şi seaprovizionează cu aur din belşug.

        — Fratele meu Old Shatterhand a ghicit. În cazul că plănuiesc un furt sau o tâlhărie, albii aceia şi-au fixat, desigur, atenţia asupra noastră, a celor doi şefi. Fireşte că acum nu vor găsi nimic la noi.

        — Nimic? Parcă aveaţi intenţia să vă asiguraţi cu aur!

        — O facem mâine. De ce să-l fi cărat cu noi dacă nu ne trebuia încă? Până acum n-am avut nimic de plată; cheltuielile ne aşteaptă mai târziu, în forturile prin care vom trece. Aşadar, ne vom aproviziona cu aur probabil mâine dimineaţă.

        — Înseamnă că se găsesc zăcăminte în drumul nostru?

        — Da. E muntele Nugget-tsil, cunoscut numai de noi sub acest nume. Pentru restul lumii, care nu trebuie să ştie că muntele ascunde aur, îi spunem altfel. Deseară vom ajunge la poalele lui şi vom lua cele de trebuinţă.

        Mărturisesc că mă încerca admiraţia, dar şi un pic de invidie. Oamenii aceştia ştiau unde se află cantităţi enorme din preţiosul metal şi, în loc să-l valorifice, duceau o viaţă lipsită aproape cu desăvârşire de cerinţele civilizaţiei. Nu purtau la ei nici portofele, nici carnete de cecuri; în schimb, ştiau pretutindeni comori ascunse şi n-aveau decât să întindă mâna pentru a-şi umple buzunarele cu aur. Cine-ar putea, dispunând de asemenea bogăţii, să ducă totuşi o viaţă atât de modestă?!

        Trebuia să fim atenţi ca Santer să nu observe că-l urmărim. De aceea, foloseam drept acoperire orice dâmb sau tufiş. Siguri pe sine, bine dispuşi, cei patru înşi îşi îndemnau mereu caii la trap, ca şi cum ar fi fost grăbiţi să ajungă cât mai repede la ţintă; parcă nici gând nu aveau să se întoarcă sau să apuce alt drum. Winnetou se opri, îi urmări din ochi până dispărură şi zise:

        — N-au gânduri rele; putem fi liniştiţi.

        Nici nu bănuia, ca şi mine, de altfel, cât de mult îl înşelau aparenţele. Indivizii aceia cloceau gânduri ascunse, dar – după cum aveam să constat mai târziu – erau extrem de vicleni. Presupuneau că-i vom urmări un oarecare timp şi o făceau anume pe grăbiţii. Mai târziu însă, aveau să se întoarcă şi să se ia după noi.

        Galopând vârtos, îi ajunserăm curând din urmă pe tovarăşii noştri.

        Seara poposirăm lângă o apă. Vigilenţi ca întotdeauna, Inciu-Ciuna şi Winnetou cercetară cu grijă împrejurimile până să se decidă asupra locului de popas. De fapt, apa aceea nu era decât un izvor care ţâşnea din adânc, limpede şi puternic. Iarbă pentru cai era destulă, iar jur-împrejur creşteau arbori şi tufăriş, la adăpostul cărora puturăm aprinde focuri mari şi în acelaşi timp ascunse depărtării. Inciu-Ciuna orândui două străji şi se părea că, datorită măsurilor luate, ne aflăm în deplină siguranţă.

        Cei treizeci de apaşi îşi stabiliră tabăra, ca de obicei, la o distanţă exagerat de mare; acolo se puseră pe fript şi pe mâncat pastrama.

        Noi, ăştilalţi, şapte la număr, şedeam lângă tufăriş în jurul focului.

        Ne alesesem dinadins acest loc ferit de vântul rece ale serii.

        După cină, obişnuiam să mai stăm o vreme la taifas. La fel şi acum.

        În cursul discuţiei, Inciu-Ciuna ne aduse la cunoştinţă că a doua zi vom porni mai târziu ca în alte dăţi, abia către amiază şi, satisfăcându-i curiozitatea lui Sam Hawkens, ne lămuri în felul lui deschis motivulamânării. Faptul acesta aveam să-l regretăm profund mai târziu.

        — De altfel, e un secret, ne spuse Inciu-Ciuna, dar am să-l dezvălui fraţilor mei albi, dacă-mi făgăduiesc că nu se vor lua pe urmele noastre.

        Am făgăduit cu toţii. Inciu-Ciuna continuă:

        — Avem nevoie de aur; de aceea, eu şi copiii mei vom pleca mâine în zori ca să aducem aurul, adică nuggeţi. Ne vom întoarce către prânz.

        Stone şi Parker îşi exprimară zgomotos uluirea, iar Sam Hawkens, nu mai puţin mirat, exclamă:

        — Există, aşadar, aur prin apropiere?!

        — Da, confirmă Inciu-Ciuna. Nimeni nu ştie, nici chiar războinicii mei. E o taină pe care mi-a încredinţat-o tatăl meu, iar dânsul o ştia de la bunic. Secrete de acest fel se moştenesc numai din tată-n fiu şi sunt păstrate cu sfinţenie. Nu le dezvălui nici celui mai bun prieten.

        Şi chiar dacă vă spun toate acestea, în schimb locul unde se află zăcămintele n-am să-l destăinui nimănui pe lume, nicidecum să-l arăt; dacă cineva s-ar lua după mine, l-aş împuşca imediat.

        — Ne-ai ucide şi pe noi?

        — Şi pe voi! V-am arătat încredere; înşelându-mi-o, aţi merita moartea. Ştiu însă bine că nu veţi părăsi tabăra până ne întoarcem.

        Astfel încheie Inciu-Ciuna, scurt şi hotărât, cele ce avea de spus în această chestiune, iar discuţia luă alt curs. La un moment dat, Sam o întrerupse. Inciu-Ciuna, Winnetou, Nşo-ci şi eu şedeam cu spatele la tufiş; Sam, Dick şi Will erau de cealaltă parte a focului, având tufişul în faţă. În toiul discuţiei, Hawkens strigă deodată, apucă puşca, o duse la ochi şi trase în direcţia tufelor. Fireşte că se stârni alarmă în tot lagărul. Indienii săriră de la locurile lor şi se apropiară în goană. Ne ridicarăm şi noi în picioare, întrebându-l pe Sam ce i-a venit să tragă cu puşca.

        — Am zărit o pereche de ochi care-l fixau de după tufiş pe InciuCiuna, ne lamuri el.

        Fără să mai zăbovească, indienii smulseră din foc câteva crengi aprinse şi pătrunseră în desiş. Nu găsiră pe nimeni. Ne liniştirăm şi ne aşezarăm din nou în jurul focului.

        — Sam Hawkens trebuie să se fi înşelat, zise Inciu-Ciuna. În pâlpâiala flăcărilor asemenea năluciri sunt posibile.

        — M-aş mira; sunt sigur că era o pereche de ochi.

        — Poate că două frunze şi-au schimbat poziţia datorită vântului şi s-au întors în afară cu partea dinăuntru, a cărei culoare e mai deschisă; şi atunci fratele meu alb a crezut că sunt ochi.

        — Posibil şi asta, nu zic ba. Împuşcai, va să zică, nişte frunze… hi-hi-hi-hi!

        Sam chicotea după obiceiul lui. Winnetou însă nu luă lucrul în glumă şi rosti:

        — Fratele meu Sam a făcut, în orice caz, o greşeală de care ar fi bine să se păzească în viitor.

        — O greşeală? Eu? Cum aşa?

        — Nu trebuia să tragi.

        — Nu? Asta-i bună! Când cineva mă spionează din tufiş, am dreptul să-l pocnesc, dacă nu mă-nşel!

        — De unde ştii că are gânduri duşmănoase? Dacă le-ar avea, atunci s-ar furişa cât mai aproape de noi, ca să afle cine suntem. Iar dacă nu, atunci ar ieşi la iveală ca să ne salute.

        — Hm! Asta cam aşa e! Recunoscu omuleţul.

        — Împuşcătura nu face decât să sporească primejdia, continuă Winnetou. Ori Sam s-a înşelat, n-a văzut nici un fel de ochi şi în acest caz glonţul e de prisos, atâta doar că poate să atragă pe eventualii duşmani ce s-ar afla pe aproape. Ori a fost, într-adevăr, un om care ne iscodea, însă şi în cazul acesta e o greşeală să tragi, fiindcă e de prevăzut că glonţul va nimeri în gol.

        — Oho! Sam Hawkens trage la sigur! Aş vrea să-l cunosc pe acela care mi-ar dovedi că am tras vreodată pe lângă ţintă!

        — Ştiu şi eu să trag, dar probabil că nici eu n-aş fi nimerit. Doar omul mă observă că-l iau la ochi, îşi dă seama că l-am văzut şi se va feri repede din bătaia puştii. Glonţul se duce în gol şi omul dispare în noapte.

        — Bine, bine! Dar ce-ar fi făcut fratele meu roşu în locul meu?

        — Ori trăgeam „de la genunchi”, ori mă depărtam pe tăcute, făceam un ocol şi cădeam în spatele iscoadei.

        „De la genunchi” e una din cele mai dificile poziţii de tragere. Mulţi, foarte mulţi westmeni, de altminteri buni trăgători, nu se pricep la asta. Eu însumi n-o cunoşteam deloc, dar am deprins-o mai târziu, cu ajutorul lui Winnetou.

        Să presupunem că, singur sau în tovărăşia altora – faptul n-are importanţă – şed lângă un foc de tabără; puşca mi-o ţin lângă mine, pe dreapta, cum cere regula. Deodată, observ doi ochi care mă pândesc din ascunziş. Chipul iscoadei se topeşte în întuneric, nu se vede; ochii însă – dacă iscoada n-are grijă să se uite numai printre gene – pot fi observaţi. Ei au un luciu mat, fosforescent, care apare cu atât mai precis, cu cât îţi încordezi mai mult privirea. Să nu se creadă, totuşi, că e lucru uşor să descoperi printre milioanele de frunze ale desişului o pereche de ochi deschişi. E o treabă care nu se poate învăţa; e nevoie să te fi născut cu o anume agerime a privirii.

        Dacă m-am convins că e vorba de un spion duşman, trebuie, pentru propria-mi salvare, să-l fac inofensiv, să-l dobor dintr-un foc, adică să-l împuşc în ochi, pentru că aceştia sunt singura ţintă vizibilă pentru mine. Dar dacă iau puşca şi ţintesc ca de obicei, atunci adversarul îmi observă gestul şi dispare cât ai clipi. Trebuie, deci, să fac în aşa fel, încât să nu observe mişcarea. Lucrul e posibil numai prin tragerea „de la genunchi”. Îmi îndoi piciorul astfel ca genunchiul împreună cu coapsa să formeze o linie care, continuată, să ducă drept la ţintă. Atunci, în aparenţă nepăsător, ca din joacă, apuc puşca, o reazem cu ţeava de-a lungul coapsei – încât să se afle exact în prelungirea acesteia – şi apăs pe trăgaci. E un procedeu foarte dificil, mai ales că se cere să lucrezi numai cu mâna dreaptă; manevrând cu amândouă mâinile, jocul n-ar mai părea atât de inocent. Or, ca să potriveşti arma numai cu o mână, s-o fixezi bine de coapsă şi apoi să tragi, aceasta e o treabă pe care puţini o duc la capăt. Nu mai pun la socoteală cât de greu e să ocheşti precis dintr-o astfel de poziţie şi fără ajutorul catarii, başca ţinta, care nu e decât o pereche de puncte abia sesizabile sub pâlpâirea jucăuşă aluminii, poate şi în tremurul frunzişului bătut de vânt.

        La acest procedeu se referea Winnetou vorbind de „împuşcătura de la genunchi”, în care era meşter. Mie, cu doborâtorul meu de urşi, mi-a fost destul de greu să aplic procedeul, pentru că arma cântărea mult şi mânuirea ei cu o singură mână cerea un efort serios. Dar exerciţiile continue m-au dus în cele din urmă la rezultate bune chiar şi în faţa unor ţinte foarte greu de zărit.

        Pe când toată lumea se simţea satisfăcută sau barem liniştită de faptul că cercetarea împrejurărilor n-a dus la nici o descoperire, Winnetou nu se arătă deloc mulţumit. Se ridică după o vreme şi plecă să controleze personal terenul. Trecu mai bine de o oră până s-a întors.

        — Nu e nimeni, anunţă el, prin urmare Sam Hawkens totuşi s-a înşelat.

        În ciuda acestei constatări, el rândui patru străji în locul celor două, recomandându-le cât mai multă atenţie şi patrulare permanentă în jurul taberei. Apoi ne culcarăm.

        Dormeam agitat; mă trezeam mereu şi eram hărţuit de vise scurte, sumbre, în care Santer şi însoţitorii lui jucau rolul principal. Era, desigur, ecoul uşor explicabil al recentei noastre întâlniri, dar când mă deşteptai dimineaţa, persoana lui îmi stăpânea într-atât gândurile, încât zadarnic încercam s-o alung. De fapt, se întâmplă nu o dată ca un om care îţi apare în vis să capete apoi, în existenţa ta reală, o însemnătate cu mult mai mare ca înainte.

        După gustarea de dimineaţă, compusă din carne şi o fiertură de făină, Inciu-Ciuna cu fiul şi cu fiica lui se pregătiră de drum. Înainte de plecare, le cerui îngăduinţa să-i însoţesc măcar un timp. Pentru a-i asigura că nu am deloc intenţia să aflu drumul spre zăcământ, le-am mărturisit obsesia mea în legătură cu Santer. Mă miram şi eu cum, fără nici un temei concret, am ajuns în acea dimineaţă la convingerea că Santer şi oamenii lui se întorseseră. Probabil că era efectul visului.

        — Fratele meu să nu se îngrijească din pricina noastră, îmi răspunse Winnetou. Pentru a te linişti, urmă el, voi mai cerceta o dată împrejurimile. Ştim că Old Shatterhand nu râvneşte la aur. Şi, totuşi, însoţindu-ne chiar şi pe o distanţă scurtă, ar putea să creadă că a ghicit locul zăcământului şi atunci ar cădea în acea ispită a prafului ucigător, care nu-i iartă pe oamenii albi până nu le distruge şi sufletul şi trupul. Te rugăm, deci, nu din neîncredere faţă de tine, ci din dragoste şi prudenţă, să nu vii cu noi.

        Trebuia să mă supun. Winnetou mai controla o dată locul fără a descoperi nici o urmă, apoi tustrei plecară. Din faptul că mergeau pe jos şi nu călări, am dedus că zăcământul cu pricina nu se afla prea departe.

        M-am tolănit în iarbă, mi-am aprins luleaua şi, ca să-mi risipesc temerile, m-am pornit pe taifas cu Sam, Dick şi Will. Dar nu-mi găseam liniştea; curând mă sculai din nou; ceva dinlăuntrul meu nu-mi dădea pace. Îmi luai puşca şi plecai.

        Poate să vânez vreo sălbăticiune, îmi ziceam, să-mi mai alung gândurile.

        Inciu-Ciuna părăsi tabăra îndreptându-se spre miazăzi. Eu o apucai spre nord, ca să nu se creadă cumva că umblu cu alte intenţii.

        Să tot fi mers un sfert de oră când, spre uimirea mea, dădui de urmele a trei persoane încălţate cu mocasini. Deosebii o pereche de tălpi mari, una de dimensiuni mijlocii şi o alta mai mică. Urmele păreau proaspete. Erau, probabil, ale lui Inciu-Ciuna, Winnetou şi Nşo-ci. Se îndreptaseră mai întâi spre sud, dar apoi o luaseră totuşi spre nord, fireşte, pentru a ne deruta şi a ne face să credem ca zăcământul de aur se află la sud.

        Să-mi fi continuat drumul? Nu. S-ar fi putut să mă zărească sau, la întoarcere, ar fi putut să-mi descopere urmele. Or, n-aş fi vrut în nici un caz să cadă la bănuială că m-am ţinut după ei. Să mă întorc în tabără? Nu prea aveam chef. O apucai deci spre răsărit.

        Şi iată, după scurtă vreme trebuii să mă opresc iarăşi; o altă urmă îmi atrase atenţia. Cercetând-o îndeaproape, constatai că provine de la trei bărbaţi care purtau cizme cu pinteni. Ca un fulger mă duse gândul iarăşi la Santer. Paşii se înşiră pe direcţia în care ştiam că se deplasaseră cele două căpetenii; părea că pornesc dintr-o pădurice apropiată în care dominau, mai înalţi, câţiva stejari încă înfrunziţi.

        Acolo trebuia să cercetez, în primul rând.

        Judecasem bine: urma pornea într-adevăr din păduricea respectivă. Pătrunzând înlăuntru, găsii patru cai priponiţi; erau caii lui Santer şi ai fârtaţilor săi. Toate semnele arătau că indivizii îşi petrecuseră aici noaptea. Prin urmare, tot se înapoiaseră! Dar cu ce scop? Din pricina noastră, evident. Desigur că se purtau cu gândul de care Winnetou îmi vorbise în ajun. Deci, nu se înşelase Sam Hawkens; zărise într-adevăr o pereche de ochi, dar, cu pripeala lui, îl alungase pe individ încă înainte de a-şi fi descărcat arma. Fuseserăm spionaţi. Santer ne urmărise, pândind clipa când l-ar putea surprinde singur pe cel vizat. Totuşi, locul acesta din pădurice era mult prea departe de tabăra noastră. Cum de ne-a putut observa de aici?

        Examinai copacii. Erau foarte înalţi, dar nu prea groşi; tocmai buni pentru căţărat. Pe scoarţa unuia descoperii zgârieturi provocate fără îndoială de nişte pinteni. Indivizii se căţăraseră aşadar în copaci; de acolo, de sus, putuseră să observe, dacă nu chiar interiorul taberei, cel puţin mişcarea dimprejurul ei. Cerule! Un gând neaşteptat mă fulgeră! Despre ce discutam noi aseară înainte ca Sam să fi zărit ochii aceia? Despre faptul că Inciu-Ciuna, împreună cu copiii săi, se va duce astăzi după aur! Spionul trebuie să fi auzit această discuţie. Dimineaţa s-a urcat într-un stejar şi i-a văzut pe tustrei cum pleacă. Apoi, la puţin timp, împreună cu haimanalele lui, a pornit în urmărire. Deci Winnetou se află în primejdie! Nşo-ci şi tatăl ei de asemenea! Trebuia să acţionez imediat, fără a pierde o clipă şi să-i ajung din urmă pe tâlhari.

        Nici nu mai era timp să mă întorc în tabără şi să dau alarma. Dezlegai repede un cal, îl scosei din desiş, mă aruncai în şa şi pornii în galop pe urmele celor patru bandiţi, care se amestecară curând cu cele ale apaşilor.

        Pentru cazul că aş pierde aceste urme, căutam între timp niscai puncte de reper după care să mă orientez în ce priveşte locul zăcământului. Winnetou vorbise de un munte numit de el Nugget-tsil.

        „Nuggeţii” sunt boabele de aur de diverse mărimi, ce se găsesc în stare naturală; „tsil”, în limba apaşilor, înseamnă munte. Aşadar, zăcământul seafla în munţi. Măsurai din ochi depărtările; drept în faţa mea se ridicau nişte munţi destul de impunători şi împăduriţi. Unul din ei trebuia să fie muntele nuggeţilor. Faptul îmi apărea neîndoielnic.

        Gloaba bătrână pe care călăream nu excela în viteză. Smulsei din goană o nuia şi dădui imbold calului. Făcea, sărmanul, tot ce putea şi, curând, străbăturăm şesul; munţii mi se deschideau în faţă. Urmele duceau între doi munţi, dar după un timp nu le mai putui desluşi din cauza pietrişului pe care apele îl rostogoliseră din înălţimi. Totuşi, nu descălecai, căci era în tot cazul de presupus că tâlharii urcaseră panta.

        Mai încolo, însă, pe dreapta, se deschidea o văgăună al cărei fund era de asemenea pietros. Acum se punea întrebarea dacă indivizii o cotiseră la dreapta ori apucaseră drumul înainte. Descălecai şi cercetai pietrişul. Nu era uşor de descoperit vreo urmă, totuşi o găsii; ducea către văgăună. Mă săltai din nou în şa şi pornii pe urme. După puţin, drumul se bifurca; a trebuit să cobor iarăşi de pe cal. Pesemne că situaţia avea să se mai repete şi calul nu putea decât să mă incomodeze, îl legai deci de un copac şi grăbii pe jos, mai departe, după ce mă lămurisem încotro duce urma.

        Străbătui repede un fel de jgheab strâmt, pietros, fără apă.

        Neliniştea mă gonea mereu mai departe, într-un ritm care-mi tăia respiraţia. Ajuns pe o înălţime, m-am oprit să-mi trag sufletul; îmi continuai apoi drumul în urcuş, până ce urma o cotea la stânga, în pădure. Mai curând alergam pe sub copaci decât mergeam. La început erau deşi, apoi se răreau din ce în ce. Se anunţa un luminiş. Dar n-ajunsei bine acolo că detunară câteva împuşcături, urmate de un strigăt care îmi străpunse inima ca un jungher: era strigătul de moarte al apaşilor.

        Acum nu mai alergam, ci mă năpusteam înainte ca o fiară care se aruncă asupra prăzii. Încă o împuşcătură, încă una… Aceasta era arma cu două ţevi a lui Winnetou. Îi cunoşteam detunătura. Slavă Domnului! Mai trăia, altminteri n-ar fi putut să tragă. Mai aveam doar câteva salturi de făcut până să ies în luminiş, dar mă oprii ca trăsnit lângă ultimul copac; priveliştea îmi paraliza pur şi simplu picioarele.

        Luminişul nu era prea mare. Către mijlocul lui zăceau Inciu Ciuna şi Nşo-ci. Nu puteam să văd dacă mai trăiesc, dacă mai mişcă. În apropierea lor, după un bloc de stâncă, se adăpostea Winnetou; era tocmai pe cale să-şi încarce iarăşi puşca. La stânga mea, îndărătul unor copaci, stăteau pitulaţi doi dintre bandiţi, cu armele la ochi, gata să tragă în Winnetou dacă s-ar fi descoperit. Pe dreapta se furişa printre copaci un al treilea individ urmând să cadă în spatele lui Winnetou.

        Al patrulea zăcea mort chiar în faţa mea, împuşcat în cap.

        Pentru moment, primii doi erau cei mai periculoşi pentru viaţa lui Winnetou. Dusei la ochi doborâtorul meu de urşi şi-i împuşcai pe amândoi; fără a mai pierde timp cu încărcarea armei, mă năpustii după cel de-al treilea. Auzind împuşcătura, se întoarse fulgerător spre mine. Văzu că mă apropii, ochi şi trase. Dar sărisem în lături şi glonţul nu mă nimeri. Atunci banditul se dădu bătut şi o luă la goană către adâncul pădurii. Mă repezii după el. Era însuşi Santer. Încercai să-l ajung, însă depărtarea dintre noi era prea mare. Îl zării încă la capătul luminişului, dar mai încolo, în pădure, îl pierdui, din păcate, nu-l mai puteam prinde, oricâtă silinţă mi-aş fi dat. Nuera chip să-l ajung. De aceea luai drumul îndărăt, mai ales că-mi era de Winnetou. Dacă are nevoie de mine?

        Ieşii din nou la lumină şi-l văzui îngenuncheat lângă tatăl şi sora lui, cercetând, plin de îngrijorare, dacă mai sunt în viaţă. Când mă zări, se ridică pentru o clipă. Avea o expresie pe care n-o voi uita niciodată. În ochii lui erau noapte şi durere nebună. Îmi spuse:

        — Fratele meu Old Shatterhand vede ce s-a întâmplat. Nşo-ci, cea mai frumoasă şi mai bună dintre fiicele apaşilor, nu se va mai duce în oraşul feţelor palide; mai licăreşte în ea un strop de viaţă, dar ochii ei vor rămâne de-a pururea închişi.

        Nu eram în stare să scot o vorbă; n-aveam ce spune sau întreba.

        Ce să fi întrebat? Vedeam doar cum stau lucrurile. Zăceau amândoi într-un lac de sânge, Inciu-Ciuna lovit în cap şi „Zi-Frumoasă” împuşcată în piept. Căpetenia murise pe loc, fata mai respira, greu, precipitat, în timp ce obrajii ei frumoşi, bronzaţi, deveneau tot mai palizi, mereu mai palizi. Chipul ei catifelat se subţia şi masca morţii se aşternea treptat peste gingaşele ei trăsături.

        Deodată, avu o tresărire uşoară. Îşi întoarse capul către tatăl mort şi pleoapele i se întredeschiseră. Îl văzu pe Inciu-Ciuna scăldat în sânge şi se cutremură de groază – numai că, în starea ei de slăbiciune, nici groaza nu reuşi să-i schimbe înfăţişarea. Părea că-şi adună gândurile; apoi îşi reveni întrucâtva, înţelese cele întâmplate şi-şi duse mâna la inimă. Simţi şuvoiul de sânge cald şi suspină adânc.

        — Nşo-ci, buna, singura mea surioară! Se jelea Winnetou cu un glas frânt, inimitabil. Fata îşi ridică ochii.

        — Winnetou… fratele… meu! Şopti ea. Răzbună-mă… răzbună-mă! Apoi privirea îi lunecă spre mine şi un surâs cald de o clipă jucă în jurul buzelor ei palide.

        — Old… Shatter… hand! Îngână ea. Eşti… aici! Atunci pot… să mor… aşa…

        Asta a fost totul. Moartea îi închise pentru vecie gura. Era de parcă mi s-ar fi rupt inima în două; simţeam nevoie de aer; sării în picioare – pentru că îngenuncheasem şi eu lângă biata fată – şi scosei un răcnet, al cărui ecou ricoşa din pădurile munţilor învecinaţi.

        Winnetou se ridică şi el, încet, apăsat parcă de o povară uriaşă.

        Mă îmbrăţişa şi zise:

        — Acum sunt morţi! Cel mai mare şi mai nobil conducător al apaşilor şi Nşo-ci, sora mea, care îţi dăruise sufletul. A murit cu numele tău pe buze. Să nu uiţi, frate, să nu uiţi niciodată!

        — Nu, n-am să uit! Strigai.

        Chipul lui Winnetou luă o altă expresie şi glasul lui părea un huruit de tunet depărtat şi ameninţător:

        — Ai auzit care i-a fost ultima dorinţă?

        — Da.

        — Răzbunare! Da, am s-o răzbun cum încă nici o crimă n-a fost răzbunată! Ştii tu cine sunt ucigaşii? I-ai văzut doar. Erau feţele palide cărora nu le făcusem nici un rău. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi până la pieirea celui din urmă indian. Şi chiar dacă nu vom pieri cu toţii ucişi, e ocrimă, da, o crimă ce se săvârşeşte faţă de poporul meu. Am vrut să vizităm oraşele acestor albi nelegiuiţi; Nşo-ci dorea să ajungă asemenea unei squaw albe, căci te îndrăgise şi spera să-ţi cucerească inima însuşindu-şi cunoştinţele şi obiceiurile albilor. Această dorinţă a plătit-o cu viaţa. Fie că vă urâm, fie că vă iubim, e totuna.

        Unde calcă un alb, acolo se anunţă pierzania noastră. Un geamăt de durere va străbate toate triburile apaşilor şi un strigăt al mâniei şi al răzbunării se va înălţa pretutindeni, oriunde se află vreun fiu al neamului nostru. Acum ochii tuturor apaşilor privesc la Winnetou, ca să vadă cum va răzbuna el moartea tatălui şi a surorii sale. Fratele meu Old Shatterhand să stea mărturie jurământului pe care-l fac aici, lângă aceste două victime! Jur pe Marele Spirit şi pe toţi vitejii mei strămoşi care mă privesc din plaiurile veşnice ale vânătoarei, că de aci încolo, pe oricare alb, da, pe oricare alb ce-mi va ieşi în drum, îl voi doborî cu arma căzută din mâinile părintelui meu, sau…

        — Stai! Intervenii cutremurat, căci ştiam că acest jurământ ar fi devenit faptă neîndurătoare. Opreşte-te! Fratele meu Winnetou să nu jure acum, nu acum!

        — De ce nu acum? Mă întrebă el, aproape furios.

        — Un jurământ trebuie rostit cu sufletul netulburat.

        — Iuf! In această clipă sufletul meu e liniştit ca şi groapa în care îi voi culca pe morţii mei dragi. Aşa cum ei nu se vor mai întoarce din mormânt, aşa nici eu n-am să retrag nici o vorbă din jurământul meu…

        — Nu mai continua! L-am întrerupt din nou.

        Ochii lui mă străfulgerară aproape duşmănos:

        — Vrea oare Old Shatterhand să mă abată de la datorie? Să ajung de batjocura babelor şi să fiu alungat din sânul neamului meu pentru că n-aş avea curajul să răzbun cele petrecute azi?

        — Departe de mine să doresc aşa ceva. Vreau şi eu pedepsirea ucigaşilor. Trei dintr-înşii au şi plătit pentru fapta lor; al patrulea a şters-o, dar nu ne va scăpa.

        — Cum să ne scape! Izbucni el. Dar nu numai cu dânsul trebuie să mă răfuiesc. El n-a făcut decât să se poarte ca un vrednic fiu al rasei albe care ne aduce pieirea; ea este răspunzătoare pentru tot ce l-a învăţat să facă; ei îi va cere socoteală Winnetou, de acum înainte cel dintâi şi cel mai mare conducător al tuturor apaşilor!

        Stătea în faţa mea mândru şi cu capul sus; în pofida tinereţii lui, se simţea rege peste ai săi. Da, era într-adevăr omul în stare să realizeze ceea ce şi-a propus. Lui, numai lui i-ar fi fost cu putinţă să adune sub conducerea sa pe războinicii tuturor triburilor roşii şi să pornească o luptă necruţătoare împotriva albilor, o luptă a desperării, al cărei sfârşit nu putea fi decât unul singur, dar care ar fi acoperit cu sute de mii de victime întregul Vest sălbatic. Acum, această clipă hotăra dacă tomahawkul morţii se va dezlănţui sau nu în toată năprasnica lui furie.

        Îl apucai pe Winnetou de mână şi spusei:

        — Vei face după voinţa ta; totuşi, ascultă mai întâi o rugăminte, poate cea din urmă pe care ţi-o fac; pe urmă, nu vei mai auzi niciodată glasul prietenului şi fratelui tău alb. Aici zace Nşo-ci. Spuneai chiar tu că m-a iubitşi că s-a stins cu numele meu pe buze. Şi tu i-ai fost drag; pe mine m-a iubit ca prieten, pe tine ca frate; şi tu ai răspuns din plin dragostei sale. În numele acestei iubiri, te rog să nu juri acum, ci abia după ce lespezile vor fi acoperit mormântul celei mai nobile fiice a apaşilor!

        Mă privi cu seriozitate, aproape sumbru, după care îşi plecă ochii asupra moartei. Observai că trăsăturile i se destind. În cele din urmă, ridicându-şi din nou privirea către mine, răspunse:

        — Fratele meu Old Shatterhand are o mare putere asupra inimilor care-i stau în preajmă. Nşo-ci desigur că i-ar fi împlinit rugămintea şi de aceea vreau să i-o ascult şi eu. Când ochiul meu nu va mai vedea aceste două fiinţe moarte, atunci abia să se hotărască dacă Mississippi cu toţi afluenţii lui va duce spre apele mării sângele popoarelor albe şi roşii. Am zis. Howgh!

        Slavă Domnului! Izbutisem, cel puţin pentru moment, să evit o catastrofă cumplită. Drept mulţumire, îi strânsei mâna.

        — Fratele meu roşu va vedea îndată că nu cer milă pentru vinovat; vreau să-l lovească pedeapsa cu toată greutatea şi necruţarea pe care fapta lui o cere. Nu trebuie să-i dăm răgazul să dispară. Să nu-i lăsăm nici un avans. Winnetou să-mi spună ce ar crede de cuviinţă în acest scop.

        — Picioarele îmi sunt legate, vorbi el, întunecându-se iarăşi la faţă.

        Datinile îmi poruncesc să rămân lângă morţii mei până vor fi înmormântaţi. Abia după aceea pot merge pe drumul răzbunării.

        — Şi când va fi înmormântarea?

        — Trebuie să ţin sfat cu războinicii mei. Fie că-i îngropăm aici, pe locul unde au murit, fie că-i ducem înapoi în pueblo, ca să se odihnească lângă strămoşii lor. Dar şi în cazul când vor fi îngropaţi aici, pe loc, încă vor trebui câteva zile până să împlinim ceremonia la înmormântarea unui conducător atât de mare.

        — Până atunci, ucigaşul ne scapă cu siguranţă!

        — Nu. Pentru că nu pot să-l urmăresc personal, sarcina va reveni altcuiva. Fii bun şi spune-mi cum s-a făcut că ai venit încoace?

        Acum, când era vorba de chestiuni concrete, Winnetou deveni calm ca de obicei. I-am povestit tot ce-l interesa; el rămase câtva timp pe gânduri.

        Deodată, auzirăm un geamăt venind din direcţia unde ziceau cei doi ticăloşi pe care îi credeam ucişi. Pe unul îl împuşcasem drept în inimă; celălalt, însă, fusese lovit ca şi Nşo-ci; mai era în viaţă şi tocmai se trezise. Ne privi nedumerit şi murmură nişte vorbe neînţelese.

        Mă aplecai asupra lui şi-i strigai:

        — Omule, vino-ţi în fire! Ştii în faţa cui te afli?

        Îşi dădea în chip vădit osteneală să-şi amintească cele întâmplate, într-adevăr, ochii i se limpeziră oarecum şi-l auzii întrebând în şoaptă:

        — Unde… unde este… Santer?

        — A fugit! I-am răspuns. Nu mă lăsa inima să mint un muribund, fie şi ucigaş.

        — În… încotro?

        — Asta nu ştiu; dar sper să mă lămureşti dumneata. Ceilalţi din grupul vostru sunt morţi şi nici dumitale nu ţi-au mai rămas decât cel mult câteva minute de trăit. Sper că acum, în pragul morţii, te vei purta mai bine.Spune-mi, de unde e originar Santer?

        — Nu… ştiu.

        — Acesta e numele lui adevărat?

        — Are… multe… multe nume.

        — Cu ce se ocupă el de fapt?

        — Nici… asta… n-o ştiu.

        — Aveţi cunoscuţi prin apropiere, poate în vreun fort?

        — Nu… pe nimeni.

        — Încotro vă duceaţi, unde voiaţi să ajungeţi?

        — Ni… Nicăieri. Bani… pradă…

        — Eraţi, va să zică, tâlhari de meserie! Îngrozitor! Cum de v-a venit ideea să-i atacaţi pe aceşti doi apaşi şi pe fata care-i însoţea?

        — Nug… nuggeţi.

        — Dar n-aveaţi de unde să ştiţi despre nuggeţi!

        — Voiam să… să ne luăm după…

        Tăcu. Îi cădea nespus de greu să vorbească. I-am ghicit însă gândul şi l-am întrebat:

        — Aţi aflat că aceşti apaşi se pregăteau pentru o vizită în oraş şi aţi presupus că duc cu ei aur?

        Confirmă din cap.

        — Aţi hotărât deci să-i atacaţi; dar ştiaţi că vom fi vigilenţi şi că nu vă vom slăbi curând din ochi; de aceea aţi călărit o bucată de drum mai departe şi v-aţi întors abia mai târziu presupunând că ne-am liniştit. Aşa e? Dădu iarăşi din cap.

        — Prin urmare, v-aţi întors, ne-aţi ajuns din urmă, iar seara ne-aţi spionat? Aţi auzit discuţia noastră?

        — Da… Santer.

        — Înseamnă că însuşi Santer era spionul! V-a povestit cele auzite?

        — Apaşi… Nugget-tsil… vor aduce nuggeţi… dimineaţa…

        — Exact. Apoi v-aţi ascuns în pădurice şi ne-aţi observat de sus, din copaci. Voiaţi să cunoaşteţi locul de unde apaşii ar fi luat aurul?

        Închise ochii şi nu mai răspunse.

        — Sau aveaţi de gând să-i atacaţi la întoarcere şi…

        — Fratele meu să nu mai întrebe zadarnic, mă întrerupse Winnetou. Această faţă palidă nu mai poate vorbi. A murit. E clar că tâlharii voiau să ne afle secretul; dar au întârziat. Noi ne şi întorceam când ei ne auziră paşii. Atunci s-au tupilat în dosul arborilor şi au tras asupra noastră. Inciu-Ciuna şi „Zi-Frumoasă” s-au prăbuşit sub gloanţele lor; mie mi-au atins doar mâneca. Am tras asupra unuia; dar în clipa când am apăsat pe trăgaci, el a sărit în spatele unui copac şi nu l-am nimerit; în schimb cu al doilea glonţ l-am doborât pe un altul. Apoi repede m-am adăpostit îndărătul acestui bolovan, care totuşi nu m-ar fi putut salva dacă nu apărea la timp fratele meu Old Shatterhand. Căci, gândeşte-te: doi mă ameninţau dintr-o latură, iar al treilea se grăbea să ajungă pe ocolite în spatele meu; glonţul lui m-ar fi lovit cu siguranţă. Am auzit detunătura doborâtorului de urşi şi am scăpat cu viaţă. Acum fratele meu ştie totul şi rămâne să vedem ce trebuie făcut pentru prinderea lui Santer.

        — Cine va îndeplini această sarcină?

        — Nu mă îndoiesc că Old Shatterhand va şti să dea de urma fugarului.

        — Asta-i neîndoielnic. Însă căutarea urmelor e anevoioasă şi voi pierde mult timp.

        — Nu. Fratele meu nici nu trebuie să caute urma, pentru că se duce cu siguranţă la caii lui. Într-acolo să apuci mai întâi. Pe locul unde a mas Santer şi ai lui creşte iarbă bogată. Old Shatterhand va descoperi lesne direcţia în care a fugit ticălosul.

        — Şi apoi?

        — Apoi fratele meu va lua cu dânsul zece dintre războinici spre a-l urmări şi a-l prinde pe ucigaş. Restul de douăzeci îi trimiţi încoace pentru a jeli împreună cu mine la căpătâiul morţilor.

        — Aşa să fie! Sper că voi răspunde cu cinste încrederii pe care fratele meu roşu mi-o acordă.

        — Ştiu că Old Shatterhand mă va înlocui ca şi când eu însumi aş fi de faţă acolo. Howgh!

        Îmi întinse mâna. I-o scuturai cu putere, mă înclinai încă o dată în faţa celor doi morţi şi plecai. La marginea luminişului mă oprii ca să privesc îndărăt. Winnetou tocmai acoperea chipurile morţilor şi se tânguia cu acel glas înăbuşit cu care indienii încep prohodul. Vai, cât de mult mă durea! Cât de teribil! Dar nu era timp de pierdut şi apucai în grabă drumul pe care venisem.

        Credeam la început că raţionamentul lui Winnetou se va adeveri; dar, ajuns pe înălţimea pomenită, mă cuprinse îndoiala.

        Santer voia, desigur, să se depărteze cât mai iute şi să dispară, întorcându-se la locul unde poposise noaptea, ar fi însemnat să întârzie în apropierea noastră. Era totuşi posibil să procedeze aşa în intenţia de a-şi face rost de un cal. Dar dacă în drum ar fi dat cu ochii de gloaba pe care călărisem eu? Ticălosul fugise doar exact pe acelaşi drum şi era exclus să nu vadă calul.

        Gândul acesta îmi grăbi paşii. Coborâi în fugă, extrem de curios dacă animalul mai stă la locul lui. Imaginaţi-vă ce ciudă mă cuprinse când îi constatai dispariţia. Nu pierdui decât un moment, apoi, mai mult zburând, mă avântai prin văgăună. Pe aici mai puteam alerga cu toată viteza pentru că, datorită pietrişului, căutarea urmei ar fi fost inutilă. Dar jos, în vale, m-am oprit s-o caut. N-am izbutit din primul moment, pământul fiind aici încă prea dur. La vreo zece minute de drum, terenul se muia şi, de data asta, era mai uşor să recunoşti amprentele picioarelor şi copitelor.

        Şi totuşi – ce dezamăgire! Puteam să caut mult şi bine, să-mi încordez la maximum atenţia, rezultatul ar fi rămas acelaşi: Santer nu trecuse pe aici. Probabil că părăsise văgăuna în alt loc, mai potrivit, undeva mai sus, unde, călcând pe piatră, nu lăsa urme; altă ipoteză nu vedeam. Iată-mă, deci, descumpănit. Ce să fac? Să mă întorc şi să cercetez locul trecerii? Mi-ar trebui ore întregi până să găsesc vreun semn şi o astfel de întârziere nu mi-o pot permite. E totuşi preferabil să mă duc în tabără şi să-mi iau de acolo oameni de ajutor.

        Zis şi făcut. M-am angajat într-o cursă de rezistenţă cum încă nu încercasem până atunci. Dar am izbutit. Învăţasem de la Winnetou cum trebuie procedat ca să-ţi păstrezi suflul şi vigoarea: îţi laşi greutatea corpuluipe un singur picior şi, când acesta oboseşte, o schimbi pe celălalt picior. Astfel poţi alerga ore întregi fără prea mari eforturi; dar e nevoie de plămâni puternici, sănătoşi.

        Apropiindu-mă de ţintă, mă îndreptai mai întâi spre locul unde poposise Santer. Cei trei cai se mai aflau în pădurice. Ii dezlegai, mă săltai în spinarea unuia şi, ţinându-i de dârlogi pe ceilalţi, pornii în trap spre tabără. Trecuse mult de amiază şi Sam mă întâmpină intrigat:

        — Pe unde hoinăriţi, sir? Aţi pierdut masa de prânz şi eu… Tăcu deodată, măsură cu uimire caii şi continuă:

        — Drace! Aţi plecat pe jos şi vă întoarceţi călare! V-aţi făcut cumva hoţ de cai?

        — Asta nu. I-am capturat.

        — Unde?

        — Nu prea departe de aici.

        — De la cine?

        — Uită-te bine la ei! Eu i-am recunoscut imediat; şi dumneata, după câte ştiu, ai ochi foarte buni.

        — Am, nu zic ba. Mi-am şi dat seama din prima clipă ai cui sunt; numai că nu-mi venea să cred. Ăştia-s caii lui Santer şi ai însoţitorilor săi; dar unul e lipsă.

        — Pe acela trebuie să-l mai căutăm, ca şi pe călăreţ, de altfel.

        — Păi bine, cum…

        — Ascultă, dragă Sam, îl întrerupsei, s-a întâmplat ceva foarte grav, foarte tragic. Trebuie să plecăm imediat de aici.

        — Să plecăm? De ce?

        În loc de răspuns, i-am chemat pe apaşi la mine. Lipseau câţiva dintre ei. Celor prezenţi le-am împărtăşit ştirea morţii lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale. Se lăsă o tăcere adâncă. Vestea li se părea de necrezut, era prea monstruoasă. Le povestii atunci în amănunt cele întâmplate şi adăugai:

        — Să-mi spună acum fraţii mei roşii: cine a prezis mai bine viitorul: Sam Hawkens, sau vraciul vostru? Inciu-Ciuna şi Nşo-ci şi-au găsit moartea, fiindcă au plecat fără mine, iar Winnetou trăieşte pentru că eu l-am salvat. Aşadar, ce aduce tovărăşia mea: viaţă sau moarte?

        Nu se mai îndoiau de adevăr. Se iscă o larmă atât de mare, încât s-ar fi putut auzi la zeci de mile distanţă. Oamenii alergau ca înnebuniţi, îşi agitau armele şi, pentru a da durerii o expresie cât mai vie, îşi strâmbau feţele înfricoşător. Abia după o vreme glasul meu izbuti să se facă iarăşi auzit deasupra larmei şi vaietelor care păreau să nu se mai sfârşească.

        — Războinicii apaşilor să facă linişte! Poruncii. Zarva nu duce la nimic. Trebuie să pornim şi să-l prindem pe ucigaş.

        — Să plecăm, da, să plecăm! Strigară şi săriră pe cai.

        — Tăcere! Ordonai din nou. Fraţii mei nu ştiu ce au de făcut. Am să le spun eu.

        Se înghesuiau atât în mine, încât trebuia să mă feresc ca să nu fiu strivit. Dacă Santer ar fi fost acolo, l-ar fi rupt în bucăţi. Hawkens, Stone şi Parker stăteau tăcuţi deoparte. Ştirea tragică făcuse asupra lor o impresie zguduitoare. În sfârşit, se apropiară. Şi Sam rosti:

        — Mă simt ca năuc şi încă nu mă pot deprinde cu gândul celorîntâmplate. Groaznic! Înspăimântător! Draga de ea, frumoasa şi buna fată indiană! A fost întotdeauna atât de delicată cu mine şi acum zace moartă! Ştiţi, sir, mi-e nu ştiu cum…

        — Oricum ţi-ar fi, păstrează deocamdată totul pentru dumneata! Îi tăiai vorba. Mai întâi să-l găsim pe ucigaş. Vorbele sunt inutile.

        — Well! Sunt de aceeaşi părere. Ştiţi încotro a întins-o?

        — Încă nu ştiu.

        — Bănuiam. Nu i-aţi găsit urma. Dar cum s-o descoperim? Mi se pare imposibil sau, în orice caz, extrem de greu.

        — Nu e deloc greu. Dimpotrivă.

        — Credeţi? Hm! Vreţi să spuneţi că va trebui să urcăm sus, la văgăuna pe unde a cotit-o bestia? Complicată afacere!

        — Nu e vorba de văgăună.

        — Nu? Atunci sunt curios să aflu ce mai născociţi! Se întâmplă şi unui greenhorn să-i pice câte o idee, totuşi…

        — Mai tacă-ţi gura cu greenhorn-ul dumitale şi lasă glumele! N-am chef de baliverne acum! Îmi sângerează inima!

        — Glume? Helloo! Cine îşi închipuie că-mi arde de glumă îl pocnesc o dată de-l zbor până-n California! Dar nu înţeleg, sir, cum vreţi să-l găsiţi pe Santer, fără să cercetăm mai întâi locul unde i se pierde; urma?

        — Doar spuneai singur că ar fi să căutăm mult şi bine. Şi chiar dac-am găsi vreo urmă, ar trebui să ne luăm după ea peste munţi şi văi şi prin pădure deasă; şi iarăşi ar dura prea mult. De aceea mă gândesc să facem altfel. Uitându-mă atent la munţii aceia, îmi vine să cred că nu sunt legaţi într-un masiv unic, par mai degrabă izolaţi…

        — Foarte adevărat. Cunosc ţinutul pe dinafară. Aici e şes, dincolo iar şes. Munţii ăştia nu ţin de un masiv; se înalţă aşa, răzleţi, în prerie deschisă.

        — Prerie? Aşadar, e şi dincolo păşune?

        — Da, jur-împrejurul munţilor.

        — Uite, pe asta mă bizui. Santer poate să treacă fie peste munţi, fie printre munţi, cum îi convine. Faptul nici nu ne interesează. Dar odată ajuns în prerie, nu poate să nu lase urme.

        — Se-nţelege, stimate sir.

        — Ascultă mai departe. Alcătuim două grupe şi ocolim munţii, noi cei patru albi pe dreapta, iar pe stânga cei zece apaşi daţi mie de Winnetou. Ne întâlnim apoi dincolo şi vedem dacă vreuna din grupe a descoperit ceva. Sunt convins că ori unii, ori alţii vom găsi urma şi atunci, fireşte, ne ghidăm după ea.

        Micul Sam mă privi chiorâş şi făcu o faţă cam bleaga.

        — Lack-a-day! Cap sec ce sunt! Cum de nu mi-a trecut prin gând asemenea soluţie?! E tot ce poate fi mai simplu şi mai sigur. În fond, e la mintea copiilor, dacă nu mă-nşel!

        — Deci, eşti de acord, Sam?

        — Absolut, sir! Alegeţi repede zece indieni!

        — Am să aleg dintre aceia care au cai mai buni. Cine ştie cât va dura urmărirea banditului! Trebuie să luăm cu noi şi provizii destule.

        Dumneata, Sam, spuneai că cunoşti la perfecţie regiunea. Poate ştii şicât timp ne-ar lua să ajungem de cealaltă parte a munţilor?

        — Oricum, de două ceasuri tot e nevoie, chiar de-am merge cu toată viteza.

        — Atunci, să nu mai zăbovim!

        Mi-am ales zece apaşi, care se arătară foarte bucuroşi că sorţii căzuseră asupra lor; preferau să-l urmărească pe ucigaş decât să stea lângă morţi şi să le cânte prohodul. Celorlalţi douăzeci le-am explicat în amănunt drumul care duce spre Winnetou şi ei plecară imediat într-acolo.

        Fără întârziere porniră la drum şi cei zece războinici aleşi de mine.

        O luară pe stânga munţilor, într-un arc ce ocolea spre apus, pe când noi, albii, urma să ocolim munţii dinspre răsărit. După ce încălecarăm tuspatru, dădui fuga mai întâi la locul unde poposise Santer în cursul nopţii. Acolo căutai o întipăritură adâncă a copitei calului pe care îl folosisem şi îmi desenai pe hârtie conturul ei exact. Sam Hawkens clătina sceptic din cap şi mă întrebă zâmbind:

        — O fi şi asta treabă de expert topograf, să desenezi copite de cai?

        — Nu. Dar pentru un westman adevărat nu strică s-o ştie.

        — Pentru un westman? Şi de ce, mă rog?

        — Îi poate fi de mare folos, la nevoie.

        — În ce fel?

        — Ai să vezi mai târziu. Dacă dau de o urmă de copită, o compar cu desenul meu.

        — Ah, aşa! Hm! Just! Nu e rău! Şi pe asta o ştiţi din cărţi?

        — Nu!

        — Atunci, de unde?

        — Mi-a venit, aşa, o idee…

        — Va să zică, există şi idei care au plăcerea să intre în capul dumneavoastră? N-aş fi crezut, hi-hi-hi-hi!

        — Pshawl Oricum, se simte mai bine în capul meu decât sub peruca dumitale!

        — Bravo, bine spus! Interveni Dick Stone. Nu-i mai daţi voie să-şi ia nasul la purtare! Se vede de la o poştă cum îl depăşiţi în orice problemă!

        — Ia mai taci! Îl repezi Sam cu mânie simulată. Ce te pricepi tu la păşit sau la depăşit? E o neruşinare să vă agăţaţi mereu de peruca mea! N-am s-o mai rabd!

        — Şi, mă rog, ce-ai să ne faci?

        — Ţi-o dăruiesc ţie. Scap de ea şi tu te delectezi cu gândurile care zac dedesubt. De altfel, am recunoscut că ideea acestui greenhorn nu-i de lepădat. Numai c-ar fi trebuit să le dea şi celor zece apaşi, care ocolesc munţii pe cealaltă parte, o copie tot atât de frumoasă a copitei.

        — Ar fi fost inutil, am răspuns.

        — Inutil? Cum aşa?

        — Nu s-ar pricepe să compare urma de copită cu acest desen. Sunt, oricum, înapoiaţi. Degeaba le-ai da pe mână o asemenea schiţă. Şi apoi, sunt sigur că nu ei vor descoperi urma lui Santer.

        — Să am iertare, eu susţin contrariul. Tocmai ei o vor găsi. E doar limpede ca lumina zilei că Santer o ia spre vest.

        — Nu mi se pare chiar aşa limpede.

        — Nu? Dar când ne-am întâlnit, nu mergea într-acolo? Înseamnă că apucă şi acum în aceeaşi direcţie.

        — Nu prea cred. Aveam de-a face cu un individ rafinat; se observă şi din dispariţia lui. Şi-o fi spunând că bănuim ceea ce bănuieşti dumneata şi că-l vom urmări în direcţia vest. De aceea va lua altă direcţie, probabil spre răsărit. E la mintea oricui.

        — O fi. Pare plauzibil. Să sperăm că se va adeveri. Dădurăm pinteni cailor şi pornirăm prin prerie, având la stânga şirul acela de munţi fatali. Ne străduiam, fireşte, să călărim tot timpul pe teren moale unde Santer, dacă acesta i-a fost drumul, ar fi lăsat, desigur, urme. Ţineam ochii aţintiţi în jos şi cu cât călăream mai repede, cu atât mai atenţi trebuia să fim, ca nu cumva să ne scape cel mai mic indiciu.

        Trecuse astfel o oră, apoi încă o jumătate de oră. Aproape că încheiasem ocolul munţilor, când, în sfârşit, zărirăm prin iarbă o dâră mai întunecată. Era urma unui singur călăreţ, probabil chiar a celui în cauză. Descălecarăm. Făcui câţiva paşi de-a lungul dârei, căutând să descopăr o amprentă mai vizibilă. Izbutii s-o găsesc. O comparai atent cu schiţa mea şi contururile se suprapuseră atât de exact, încât nici îndoială nu putea fi că Santer trecuse pe aici.

        — Un desen ca ăsta e, într-adevăr, foarte practic, îşi dădu Sam cu părerea. Am să bag la scăfârlie.

        — Da, s-o ţii minte! Sublinie Parker. Şi să mai ţii minte ceva!

        — Ce?

        — Că am ajuns şi ziua aceea când profesorul, cum ţi-a plăcut să te crezi, învaţă de la elevul său.

        — Vrei cu orice preţ să mă necăjeşti, bătrâne Will? Dar n-o să-ţi meargă, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi! Se porni Sam pe râs. E o cinste pentru profesor dacă elevul său, datorită educaţiei primite, ajunge să-l întreacă în iscusinţă şi deşteptăciune. În ce te priveşte, bineînţeles că trebuie renunţat dintru început la orice speranţă. Ani de-a rândul m-am căznit să scot din tine un westman şi degeaba. Nici n-ai să fii în stare să uiţi ceva la bătrâneţe, pentru că nu ţi-a intrat nimic în tigvă cât ai fost tânăr.

        — Ştiu, ştiu! Acuma mi-ai zice mie greenhorn, că te usuci fără cuvântul ăsta, dar Old Shatterhand, după cum vezi, te-a înfundat.

        — Păi, ce-ţi închipui că eşti, dacă nu un greenhorn sadea?! Şi bătrân pe deasupra! Ar trebui să intri în pământ de ruşine că un tinerel ca ăsta te-a depăşit considerabil, dacă nu mă-nşel!

        Cu tot acest duel verbal, căzurăm repede de acord că urma lui Santer nu era mai veche de două ceasuri. Ne-am fi luat imediat după ea, dar eram nevoiţi să-i aşteptăm pe cei zece apaşi. Din păcate, am pierdut astfel încă trei sferturi de oră. L-am trimis pe unul din apaşi la Winnetou, pentru a-l înştiinţa că am găsit urma căutată; curierul putea să rămână apoi lângă tânărul său şef; după care, ne continuarăm drumul în direcţia est.

        Fiind toamnă târzie, nu ne mai rămâneau decât cel mult două ore până la căderea serii; trebuia să ne grăbim şi să înaintăm cât mai mult pe lumină, căci noaptea, pe întuneric, aveam să stăm locului.

        Nu puteam călări mai departe, fără să observăm urma.

        În schimb, era de presupus că Santer, bănuind că e urmărit, va folositoată seara şi chiar noaptea ca să se depărteze cât mai mult.

        Ne aştepta deci a doua zi drum lung, nu glumă şi îngreuiat de necesitatea de a fi mereu atenţi la urme, în timp ce Santer putea goni cu toată viteza. Totuşi, călărind o noapte întreagă, banditul avea să obosească şi să caute, în sfârşit, un răgaz de odihnă pentru sine şi pentru cal. Deci, o împrejurare care egala oarecum şansele ambelor părţi.

        Muntele pe care Winnetou şi tatăl său îl denumiseră „Nugget-tsil”, dispăru curând în spatele nostru. Aveam acum în faţă preria întinsă, acoperită mai întâi de tufişuri, apoi numai de iarbă din ce în ce mai uscată. Urma se vedea perfect. Santer călărise de zor şi copitele calului lăsaseră amprente adânci.

        Când începu să se întunece, descălecarăm; mergând pe jos, urma era mai lesne de observat decât de pe cal. Ne continuarăm drumul până nu se mai desluşea nimic. Atunci ne-am oprit; din fericire nimerisem iarăşi într-o păşune cu ierburi grase. Caii aveau, deci, nutreţ pe săturate. Ne învelirăm în pături şi ne culcarăm.

        Noaptea era foarte răcoroasă; oamenii se trezeau mereu din somn din cauza frigului. Eu, unul, oricum n-aş fi putut dormi. Moartea tragică a lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale mă ţinea treaz şi, dacă închideam ochii pentru o clipă, vedeam parcă în faţa mea cele două trupuri însângerate şi îmi părea că aud ultimele cuvinte rostite de Nşo-ci. Mă mustram pentru faptul că nu fusesem destul de prietenos cu dânsa şi că, în discuţia cu tatăl ei, nu mă exprimasem cu mai multe menajamente. Mi se părea că, prin purtarea mea, i-am grăbit într-un fel moartea.

        Către dimineaţă se făcu şi mai frig şi mă sculai ca să-mi dezmorţesc oasele. Sam Hawkens mă zări şi întrebă:

        — Aţi degerat, stimate sir? Nu strică să vă puneţi în culcuş o încălzitoare. Greenhorn-ii obişnuiesc să care cu ei asemenea lucruri.

        Halal de vechiul meu surtuc! Nimic nu pătrunde prin el, nici săgeata, nici frigul. Vreţi să vi-l împrumut? Hi-hi-hi-hi!

        Din pricina frigului, eram cu toţii în picioare încă înainte de revărsatul zorilor şi, cum se făcu puţină lumină, încălecarăm şi pornirăm mai departe. Caii erau destul de odihniţi, deşi tremuraseră un pic în timpul nopţii. Simţeau şi ei nevoia să se încălzească şi o zbughiră la drum fără să mai aştepte îndemn.

        Călăream încă în prerie. Totuşi, terenul începea să se vălurească.

        Pe dâmburi iarba era vlăguită şi uscată, în timp ce jos creştea iarba verde şi fragedă. Din când în când, dădeam peste câte o baltă, opream caii şi-i adăpam.

        Dacă până atunci urmele se înşiraseră aproape exact în direcţia est, iată că pe la ceasul amiezii ele cotiră spre sud. Observând schimbarea, Hawkens se arătă îngrijorat.

        — Dacă e aşa cum bănuiesc, atunci toată osteneala noastră e în zadar.

        — Ce vrei să spui?

        — Individul e şiret. Parc-ar avea intenţia să se refugieze la kiowaşi.

        — Nu face el una ca asta.

        — Şi de ce nu? Credeţi că de dragul dumneavoastră o să ne aştepte aici, în prerie şi o să se lase luat ca din oală? Ce vă închipuiţi? Face omul totce poate ca să se salveze. Doar n-o fi fost orb ca să nu observe că avem cai mai buni decât gloaba lui! Şi uite aşa, temându-se că-l vom ajunge din urmă şi-a pus în gând să caute adăpost la kiowaşi.

        — Şi ce crezi, îl vor primi cu braţele deschise?

        — Fără îndoială! N-are decât să le spună că i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci şi-l vor întâmpina cu urale. Haide să-i dăm drumul înainte, poate îl găsim până deseară.

        — Ia stai niţel; cât de veche să fie urma asta?

        — N-are importanţă. El a trecut pe-aici în cursul nopţii. Trebuie să descoperim locul unde a poposit. Atunci vom şti mai precis cât de veche e urma. Cu cât s-a odihnit mai mult, cu atât mai repede îl ajungem.

        Abia pe la amiază găsirăm locul unde poposise Santer. Se vedea că şi gloaba lui se culcase pe jos de osteneală; de altminteri, după felul cum se înşirau urmele, ghicisem încă dinainte starea de oboseală a calului. Probabil că nici Santer nu fusese mai puţin istovit, căci noile semne lăsate de trecerea sa existau de cel mult două ceasuri; se vede că-şi prelungise peste măsură somnul. Recuperasem deci avansul pe care banditul îl dobândise asupra noastră în cursul nopţii. Ba ne aflam chiar cu o jumătate de oră mai aproape de el decât fusesem la începutul urmăririi.

        Semnele duceau din ce în ce mai sigur spre sud. Părea că Santer a părăsit ţinutul Canadian River-ului cu intenţia de a se îndrepta spre Red River. Mânam caii la galop şi nu-i lăsam decât arareori să răsufle; ne pusesem în gând să-l ajungem pe Santer, dac-ar fi fost posibil, încă înainte de căderea nopţii.

        După-amiază – iarăşi preria verde şi mai târziu iarăşi tufăriş. Dacă apreciam exact urmele, însemna că distanţa dintre noi şi Santer nu putea să întreacă o jumătate de ceas. În faţa noastră linia orizontului începea să se întunece.

        — Acolo e pădure, mă lămuri Sam. Bănuiesc că ne vom întâlni şi cu un mic afluent al lui Red River. Ar fi fost preferabil să ne continuăm drumul prin prerie.

        Fireşte că ar fi fost preferabil. În savană ai toată priveliştea deschisă, pe câtă vreme în pădure e primejdios, te poate pândi inamicul.

        Or, în graba noastră, ar fi fost imposibil să facem explorări şi controluri prealabile.

        Sam avusese dreptate. Dădurăm într-adevăr de o albie, dar aproape seacă; numai câte o băltoacă ici şi colo. Malurile erau străjuite de tufăriş şi de copaci; nu era propriu-zis o pădure, ci mici pâlcuri de copaci, izolate între ele.

        Spre seară ne apropiasem atât de mult de fugar, încât ne aşteptam să răsară din clipă în clipă înaintea noastră. Ne continuarăm drumul cu râvnă sporită. Eu călăream în faţă, căci dereşul meu se păstrase mai bine şi mai în putere decât ceilalţi cai. În plus, eram mânat de un imbold aparte. Mă obseda priveliştea celor două victime şi doream să-l prind cu mâna mea pe criminal. Nu era ceea ce se cheamă furie sau sete de răzbunare, ci pur şi simplu o nevoie imperioasă de a-l vedea pedepsit pe ucigaş.

        Călărirăm în continuare printre pâlcurile de copaci înşirate pe malul stâng al albiei. Ajuns la capătul lor, observai că urma se abătea prin albiaseacă, spre dreapta. Mă oprii niţel ca să le dau de ştire celorlalţi. Şi asta spre norocul nostru! Căci în clipa aceea de aşteptare, ochii mei, rătăcind deasupra albiei, făcură o descoperire care mă obligă să mă ascund în grabă după un pâlc de copaci.

        Pe malul opus, la numai vreo cinci sute de paşi de noi, creştea o altă pădurice. Acolo, nişte indieni îşi plimbau caii. Hălci de carne atârnau în curelele întinse pe pari. Dacă mai înaintam puţin, doar cât o lungime de cal, indienii m-ar fi zărit. Descălecai, avertizându-i pe oamenii noştri de situaţia în care ne aflam.

        — Kiowaşi! Stabili unul dintre războinicii lui Winnetou, care ne însoţeau.

        — Da, kiowaşi, confirmă Sam. Probabil că Santer ăsta se are bine cu dracul, de l-a ajutat să-şi găsească în ultima clipă asemenea refugiu. Îmi şi lungisem degetele să-l prind! Dar nici aşa nu trebuie să ne scape!

        — Nu sunt prea numeroşi kiowaşii, observai eu.

        — Hm! Noi îi vedem numai pe ăştia de dincoace de copaci; mai încolo s-ar putea să fie şi alţii. Au vânat şi acum prepară carnea, o usucă.

        — Ei, ce facem, Sam? Ne întoarcem, o ştergem cât mai departe?

        — Nici gând! Stăm aici!

        — Dar e primejdios!

        — Deloc!

        — S-ar putea ca vreunul să treacă pe malul nostru.

        — Nu fac ei treburi din astea. Precum vedeţi, sunt dincolo; mai târziu se întunecă şi nu le mai arde să-şi părăsească tabăra.

        — Totuşi, cu cât suntem mai precauţi, cu atât mai bine.

        — Şi cu cât ne speriem mai tare, cu atât suntem mai greenhorn-i. Vă declar că aici, lângă kiowaşii ăştia, ne aflăm în siguranţă ca la New York. Nici nu visează ei să treacă dincoace; în schimb, le vom face noi o vizită. Pun eu mâna pe Santer, de-ar fi să-l scot dintre o mie de kiowaşi!

        — Astăzi, dragă Sam, judeci exact cum îmi reproşai că aş face eu, adică uşuratic.

        — Cum? Ce? Uşuratic? Sam Hawkens uşuratic? Îmi vine să râd, hi-hi-hi-hi! Nu mi-a mai spus-o nimeni. Păi bine, sir, dumneavoastră care nu vă speriaţi de nimic şi-l luaţi pe ursul grizzly în vârful cuţitului, de ce, mă rog, teama asta subită?

        — Nu e teamă, ci prudenţă. Ne aflăm prea aproape de inamic.

        — Prea aproape? Ridicol! S-ar cuveni să ne mai apropiem niţel.

        Aşteptaţi numai să se întunece!

        Nu-l prea înţelegeam pe Sam în ziua aceea; era altfel ca de obicei.

        Moartea „frumoasei şi bunei fete indiene” îl revoltase în aşa măsură, încât tânjea după răzbunare. Apaşii îi împărtăşeau părerea; Parker şi Stone erau şi ei de partea lui. Aşadar, nu mă mai puteam opune.

        Priponirăm caii şi ne aşezarăm, aşteptând căderea întunericului.

        Ce-i drept, kiowaşii nu trădau nici un fel de nelinişte. Călăreau, alergau în loc deschis, se strigau pe nume, într-un cuvânt, se purtau firesc, ca şi când s-ar fi aflat acasă la ei şi la adăpost de orice pericol.

        — Vedeţi şi dumneavoastră că nu le pasă de nimic! Reluă Sam.

        Nu-i preocupă nici un gând rău.

        — Numai să nu te-nşeli!

        — Sam Hawkens nu se înşală!

        — Pshaw Aş putea să-ţi dovedesc contrariul. Am un fel de presimţire că dumnealor se prefac.

        — Presimţire! Numai babele au presimţiri. Notează asta, onorabile sir! Şi în ce scop s-ar preface?

        — Ca să ne atragă în cursă.

        — Absolut inutil! Ce nevoie au de momeală? Doar ne ducem oricum la ei.

        — Admiţi că Santer e acolo?

        — Fireşte. Ajungând la mal, i-a zărit dincolo şi a trecut albia, ca să se adăpostească sub ocrotirea lor.

        — Şi nu crezi că le-a povestit cele întâmplate şi le-a explicat motivul pentru care caută ocrotire?

        — Ce întrebare! Bineînţeles că le-a povestit!

        — Şi nu le-a spus oare că urmăritorii sunt pe aproape?

        — Fie şi aşa.

        — În acest caz, mă miră grozav că n-au luat nici o măsură de prevedere.

        — De ce să vă mire? Doar nu-şi închipuie că suntem chiar atât de aproape; ne aşteaptă să sosim abia mâine. Lăsaţi, cum se întunecă, mă strecor dincolo şi văd cum stau lucrurile. Pe urmă, ştim ce avem de făcut. Musai să pun mâna pe Santer!

        — Fie, dar te însoţesc şi eu.

        — Nu-i nevoie.

        — Ba cred că e nevoie.

        — Când Sam Hawkens se duce în recunoaştere, nu-i trebuie nici un ajutor. Nu vă iau cu mine. V-am dibuit eu cine-mi sunteţi cu omenia dumneavoastră fără noimă. Vă bate, probabil, gândul să-l lăsaţi în viaţă pe ucigaş.

        — Nici prin vis nu mi-ar trece!

        — Haide, nu jucaţi teatru!

        — Spun exact ceea ce gândesc. Vreau şi eu să punem mâna pe Santer, să-l prindem viu şi să-l predăm lui Winnetou. Dar dacă nu va fi cu putinţă şi voi vedea că nu există altă cale, atunci am să-l împuşc în cap. Poţi să fii sigur de asta!

        — Păi, tocmai! O să-l împuşcaţi! Adică să-l scutiţi de tortură. În fond, nici mie nu-mi plac asemenea privelişti, dar mişelului ăsta îi doresc din toată inima o moarte cumplită. De aceea îl prindem şi-l ducem lui Winnetou. Dar mai întâi trebuie să ştim câţi kiowaşi se află dincolo; nu încape îndoială că sunt mai mulţi decât se văd.

        Am preferat să tac, pentru că vorbele lui puteau să redeştepte neîncrederea însoţitorilor noştri apaşi. Nu uitau, desigur, că intervenisem pentru Rattler şi puteau crede că am şi acum aceleaşi intenţii.

        Mă prefăcui, deci, că accept ideea lui Sam şi mă lungii jos, lângă calul meu.

        Soarele scăpătase de mult şi se lăsa noaptea. Dincolo, kiowaşii aprinseseră câteva focuri. Flăcările se înălţau sus de tot, abundente.

        Faptul contravenea practicilor pline de prudenţă ale indienilor şi-mi întărea convingerea că totul nu era decât un şiretlic. Căutau să ne legene în iluzia că nimeni n-ar bănui prezenţa noastră şi că-i puteam ataca prin surprindere. Dacă am fi făcut-o, atunci am fi păţit-o rău de tot.

        Chibzuind astfel, mi se păru deodată că aud un zgomot care nu provenea de la ai noştri; venea parcă din spatele meu. Dar acolo nu se afla nimeni, fiindcă mă culcasem chiar la margine. Trăsei cu urechea: zgomotul se repetă. Îl auzeam clar. Era ca un foşnet de frunze tari, uscate, sunând ca şi cum ai smulge paiele dintr-un snop. Parcă nu se mişcau nişte ramuri netede, ci mai degrabă vrejuri aspre, ghimpoase, ca de mărăcini.

        Acest amănunt îmi spuse numaidecât încotro să-mi îndrept atenţia, în spatele meu, lângă trei copaci învecinaţi, se afla o tufă de mure din care, probabil, fusese mişcată o crenguţă. Putea fi vorba de vreo vietate măruntă, dar situaţia în care ne găseam cerea precauţie. Şi dacă era un om? Trebuia, deci, să văd, să mă conving. Să văd? În bezna asta? Da, totuşi!

        Am mai spus că dincolo, la kiowaşi, ardeau focuri puternice. Ce-i drept, lumina nu răzbătea până la noi, dar privind în direcţia focurilor, nici un obiect care s-ar fi interpus nu putea să-mi scape de sub observaţie. Numai că, pentru aceasta, trebuia să mă furişez de partea cealaltă a tufei de mure. Mă ridicai deci de la locul meu şi mă prefăcui că mă plimb alene, dar nu în direcţia vizată. Îndepărtându-mă suficient, făcui un ocol şi mă apropiai de pădurice, dinspre partea care-mi convenea. Apoi mă culcai pe burtă şi începui să mă târăsc încet, încet de tot – nevăzut nici măcar de ai mei – până la tufa de mure… într-adevăr, chiar de acolo venea zgomotul.

        Un indian stătuse pitulat în tufiş şi se pregătea tocmai să se tragă îndărăt… Cât pe-aci să-şi ducă la capăt manevra. Mai rămăsese în tufiş numai cu capul, cu un umăr şi cu un braţ.

        Mă strecurai până în spatele lui. Omul ieşea tot mai mult la iveală, îşi eliberă umărul, apoi gâtul şi capul. Atunci mă proptii în genunchi, îl apucai cu mâna stângă de gât şi-i repezii doi-trei pumni în cap; omul căzu în nesimţire.

        — Ce-a fost asta? Îi întrebă Sam, dincolo, pe tovarăşii săi. N-aţi auzit nimic?

        — O fi tropăit calul lui Old Shatterhand, răspunse Dick.

        — Dar unde-i el, că nu-l văd. Nu cumva să se apuce iar de prostii!

        — Prostii? El? Nici n-a făcut, nici n-o să facă vreuna.

        — Oho! E în stare să se furişeze la kiowaşi ca să-l scape de la moarte pe Santer!

        — Nu-ţi fie teamă. Mai curând îl sugrumă decât îl scapă. Moartea celor două fiinţe dragi l-a tulburat profund; trebuie s-o recunoşti şi tu.

        — Mă rog. Dar când m-oi duce să-i iscodesc pe kiowaşi, nu-l iau cu mine. De altfel, nici nu mi-ar fi de ajutor. Am de gând să-i număr şi să cercetez terenul; pe urmă, hotărâm cum şi în ce fel să-i lovim.

        La drept vorbind, ca greenhorn se descurcă el câteodată binişor; dar ca să se apropie de kiowaşi, pe o asemenea flăcăraie, asta îl depăşeşte.

        Kiowaşii ştiu doar că vom veni, sunt atenţi şi stau cu urechile pe noi.

        Numai un westman calificat se poate apropia fără a fi dibuit. Pe Old Shatterhand, însă, l-ar auzi şi l-ar observa la prima mişcare.

        Atunci mă ridicai în picioare şi mă apropiai iute de el:

        — Te cam înşeli, dragă Sam! Credeai că sunt plecat şi iată-mă aici. Nu-i aşa că ştiu să mă furişez?

        — Pe toţi dracii! Sunteţi aici?! Nici nu v-am mirosit!

        — Încă o dovadă că-ţi lipseşte ceea ce, după afirmaţiile dumitale, mi-ar lipsi mie. De altfel, nici nu bănuieşti că se mai află aici cineva, în afară de mine.

        — Cine? De cine vorbiţi? Întrebă cu aprindere Sam.

        — Du-te până la tufa aceea de mure şi ai să vezi! Se sculă şi se duse. Ceilalţi îl urmară.

        — Alo! Strigă Sam. Aici zace un tip, un indian! Cum de-a ajuns aici?

        — Să-ţi spună el!

        — Păi, e mort!

        — Trăieşte. L-am năucit şi atâta tot.

        — Unde s-au petrecut lucrurile? Nu cumva chiar sub nasul nostru? Doar plecaserăţi, după câte ştiu. Se vede treaba că l-aţi surprins undeva şi l-aţi cărat apoi încoace.

        — Nici gând! Omul se ascunsese aici, în tufa asta şi l-am observat. Când a dat s-o şteargă, l-am trăsnit…

        — Mânca-l-ar iadul, chiar aşa e! A fost, va să zică, aici, a stat ascuns în tufiş şi a ascultat discuţia noastră. Ce catastrofă pe capul nostru dac-ar fi izbutit să se retragă! Bine că l-aţi pocnit! Legaţi-l fedeleş şi vârâţi-i căluşul în gură, dacă nu mă-nşel! Dar de ce n-a rămas dincolo, la ai lui? Ce căuta pe-aici? Trebuie c-a stat la pândă încă înainte de sosirea noastră.

        — Umbli cu asemenea întrebări şi-i mai faci pe alţii de greenhorn! Păi numai un greenhorn veritabil poate să pună întrebări de soiul acesta! Negreşit că se afla aici înaintea noastră. Kiowaşii ne-au prevăzut sosirea; ştiau că-l vom urmări pe Santer şi că vom ajunge aici. Aveau de gând să ne iasă în întâmpinare şi, pentru a nu pierde momentul oportun, au trimis o iscoadă care să-i vestească. Cum însă noi am călărit neaşteptat de repede, ori omul n-a băgat de seamă la timp, ori ajungând aici o dată cu noi şi văzându-se în primejdie, s-a repezit în tufa de mure şi s-a pitulat.

        — Ar fi putut totuşi să şteargă putina, să fugă la ai săi!

        — Nu mai era timp. L-am fi zărit şi am fi ghicit că suntem aşteptaţi de kiowaşi; nici n-ar fi putut să-i mai prevină. Dar nu e exclus să fi avut chiar de la bun început intenţia de a se ascunde şi a ne spiona.

        — Toate astea sunt foarte posibile. Oricum, e norocul nostru că l-aţi prins. Las' că-i stoarcem noi toate informaţiile!

        — Se va păzi ca de foc să trădeze. Nu scoţi nimic de la el.

        — S-ar putea. De altfel, nici nu e cazul să ne pierdem vremea cu dumnealui. Ştim doar cum stau lucrurile; iar în ce priveşte alte amănunte, le aflu eu imediat, mă duc dincolo.

        — Pentru ca să nu te mai întorci niciodată?

        — De ce?

        — Fiindcă te vor prinde kiowaşii. N-ai spus chiar dumneata că e foarte greu să te strecori pe asemenea lumină?

        — Pentru dumneavoastră, sir, nu pentru mine. Aşadar, am spus şi repet: mă duc dincolo şi voi rămâneţi pe loc!

        Vorbise atât de hotărât şi de poruncitor, încât mă simţii obligat la un răspuns mai sever:

        — Nu ştiu ce ai astăzi, Sam, dar eşti cu totul schimbat. Doar nu-ţi închipui că ai avea căderea să-mi porunceşti! Sau poate că ţi-o închipui?

        — Sigur că da.

        — Atunci, cu toată prietenia noastră, nu-mi rămâne decât să-ţi declar că te înşeli, dragă Sam. În calitate de expert sunt superiorul dumitale; n-ai alt rol decât să faci de gardă. În plus, e bine să-ţi aminteşti că, având asentimentul întregului trib, Inciu-Ciuna m-a ridicat la rangul de căpetenie. Să-ţi revizuieşti, aşadar, atitudinea faţă de mine. Orice părere ai avea, trebuie să mi te supui. Eu ordon aici, nu dumneata!

        — Mie n-are a-mi comanda nici o căpetenie de trib! Se răţoi Sam.

        Şi, afară de asta, sunt un westman recunoscut, iar dumneavoastră, un biet greenhorn şi pe deasupra ucenicul meu. S-o ţineţi bine minte, dacă nu vreţi să treceţi drept ingrat. Aşa! Eu mă duc, voi staţi pe loc!

        Şi plecă. Apaşii cam bombăniră împotriva lui, iar Stone rosti cu ciudă:

        — Astăzi e, într-adevăr, mai sucit ca de obicei. Auzi! Să vă învinuiască de ingratitudine! Noi vă datorăm recunoştinţă, căci fără dumneavoastră nu mai trăiam astăzi niciunul. Oare v-a salvat el vreodată de la moarte?

        — Lasă-l în pace! Am răspuns. E un omuleţ admirabil şi chiar purtarea lui de azi îi face cinste. Îl stăpâneşte mânia pentru crima ce-a fost săvârşită faţă de Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fireşte că de porunca lui n-am să ascult. Mă duc şi eu. În starea lui de enervare s-ar putea lansa într-o acţiune necugetată pe care, altminteri, ar şti s-o evite.

        Rămâneţi aici până mă întorc; chiar dacă auziţi împuşcături, nu vă mişcaţi defel. Veniţi în ajutor numai la chemarea mea.

        Lepădai doborâtorul de urşi, cum făcuse şi Sam cu Liddy a lui şi plecai. Observasem că Hawkens o luase de-a dreptul prin albia râului; voia să se strecoare apoi dincolo. După părerea mea, procedase greşit.

        Eu intenţionam să aplic altă tactică, mai bună. Kiowaşii ştiau unde ne aflăm, deci toată atenţia lor era îndreptată încoace; tocmai de aceea greşise Hawkens pornind de-a dreptul prin albie. Eu, în schimb, plănuiam să mă apropii dinspre partea opusă.

        Am mers mai întâi pe mal în jos, ferindu-mă să nu intru în lumina focurilor şi am înaintat astfel paralel cu păduricea de pe malul celălalt, până am ajuns la capătul ei. Acolo nu ardeau focuri, iar copacii mă apărau de lumină. Domnea un întuneric deplin. Am coborât neobservat în albie şi am trecut netulburat în cealaltă parte. Acum mă aflam la adăpostul arborilor; m-am lungit la pământ şi am pornit-o târâş.

        Ardeau opt focuri, mai multe decât ar fi fost necesar, având în vedere că indienii din jurul lor nu erau nici patruzeci la număr. Era deci clară intenţia kiowaşilor de a ne momi pur şi simplu în tabăra lor.

        Stăteau lângă copaci, grupuri-grupuri, cu armele în mâini, gata să tragă. Ar fi fost vai de noi dacă, din neprevedere, am fi căzut în cursă.

        De altfel, cursa era atât de evidentă şi de naivă, încât numai nişte oameni fără pic de experienţă s-ar fi lăsat păcăliţi. Caii indienilor păşteau afară, în preria deschisă.

        M-aş fi dus bucuros să spionez un grup sau altul, în special acolounde se găsea căpetenia lor şi unde, fireşte, aş fi cules mai sigur informaţiile necesare. Dar cum să dau de şef? Fără îndoială că e împreună cu Santer, îmi spusei. Mă furişai, deci, de la copac la copac, ca să-l descopăr undeva pe bandit.

        După un timp îl zării; şedea laolaltă cu patru kiowaşi, care însă nu purtau însemne de şef. De altfel, nici nu era nevoie să mai cercetez; după uzanţele indienilor, cel mai bătrân din grup trebuia să fie şeful. Din păcate, nu puteam să mă apropii prea mult, căci nu exista nici un tufiş care să-mi ofere acoperire. Totuşi, câţiva copaci aruncau destulă umbră ocrotitoare. La lumina celor opt focuri umbra arborilor, multiplicată, uneori plină, alteori rară şi tremurătoare, împrumuta interiorului pădurii un aspect fantomatic.

        Spre bucuria mea, indienii nu discutau în şoaptă, ci în gura mare; nu căutau să-şi ascundă prezenţa. Dimpotrivă, făceau totul ca să fie văzuţi şi auziţi.

        La adăpostul umbrei, am ajuns la vreo doisprezece paşi de grupul lui Santer. Era destul de riscant, întrucât, încă mai lesne decât cei patru din faţa mea, m-ar fi putut descoperi vreunul din ceilalţi kiowaşi.

        Îl auzeam pe Santer perorând. Povestea de muntele cu nuggeţi; îi îndemna pe indieni să-l urmeze până acolo şi să pună stăpânire pe comoară.

        — Cunoaşte fratele meu alb locul unde se găseşte comoara? Întrebă cel mai vârstnic dintre kiowaşi.

        — Nu. Am încercat să-l aflu, dar apaşii s-au întors prea curând.

        Nădăjduiam ca, zăbovind ei mai mult acolo, să-i putem ajunge din urmă şi spiona.

        — Atunci nu are rost să căutăm. Dacă s-ar duce în cercetare de zece ori câte o sută de oameni, tot n-ar găsi nimic. Noi, indienii, ne pricepem de minune să camuflăm asemenea locuri, ferindu-le de ochi străini. Totuşi, pentru că fratele meu a doborât pe cel mai mare dintre duşmanii noştri şi pe fiica lui, îi vom face pe plac, îl vom însoţi şi-l vom ajuta în căutarea comorii. Dar până atunci, să-i prindem pe urmăritori şi să-l ucidem pe Winnetou.

        — Winnetou? Păi ăsta s-o fi aflând printre urmăritori!

        — Ba nu. Dânsul n-are voie să plece de lângă morţii săi şi trebuie să-şi fi păstrat cea mai mare parte dintre războinici. Restul, în număr mai mic, a plecat pe urma ta şi se află, desigur, sub conducerea lui Old Shatterhand, câinele alb care a zdrobit genunchii căpeteniei noastre. Ceata asta o vom nimici astăzi.

        — Bine. Şi apoi mergem călare spre muntele nuggeţilor, ne răfuim cu Winnetou şi căutăm aurul.

        — Asta nu-i chiar atât de uşor cum îşi închipuie fratele meu. Winnetou trebuie să-şi îngroape mai întâi părintele şi sora; or, nouă nu ne este îngăduit să tulburăm înmormântarea. Marele Spirit nu ne-ar ierta-o niciodată. Abia pe urmă ne aruncăm asupra lui. De bună seamă că n-o să-şi mai continue drumul către oraşele feţelor palide, ci se va întoarce acasă. Atunci îi atragem în capcană, aşa cum am făcut-o azi cu Old Shatterhand, care trebuie să se afle pe undeva, pe aproape.

        Aştept numai să se întoarcă iscoada care s-a pitulat dincolo. Nici de la străjile care veghează în prerie nu am primit încă nici o veste.

        Auzind aceste vorbe, m-am speriat. Prin urmare, lângă pădurice seaflă posturi de santinele. Dacă Sam Hawkens nu le observă şi cade în mâinile lor? Nu-mi terminasem bine gândul, că răsună un semnal scurt izbucnit din mai multe guri deodată. Şeful sări în picioare şi deveni atent. Tăcură şi ceilalţi kiowaşi. Ascultau cu încordare.

        Şi iată că din pădurice se ivi un grup de patru indieni care trăgeau după ei un alb. Omul se zbătea în zadar. Deşi nu era încă legat, cele patru cuţite ale biruitorilor săi îl ţineau la respect. Şi albul acela era nesocotitul de Sam! Hotărârea mea era luată: să-l scap, deşi îmi riscam viaţa.

        — Sam Hawkens! Strigă Santer, recunoscându-l imediat. Good evening, sir! Nu te aşteptai, desigur, să ne revedem aici!

        — Mişelule, tâlharule, ucigaşule! Răspunse curajosul omuleţ, repezindu-se la Santer şi apucându-l de beregată. Bine că mi-ai picat în labe! Ţi-o plătesc eu, dacă nu mă-nşel!

        Santer se apără; indienii interveniră şi-l îndepărtară pe Sam. Se produse o scurtă învălmăşeală, de care m-am folosit fără întârziere.

        Cu câte un pistol în fiecare mână, sării drept în mijlocul indienilor.

        — Old Shatterhand! Exclamă Santer, luând-o speriat la fugă.

        Trăsei două focuri în urma lui, fără să-l nimeresc; mai descărcai câteva gloanţe asupra indienilor care se retraseră înspăimântaţi şi-i strigai lui Sam:

        — Fugi, ia-te după mine, ţine-te exact după mine!

        S-ar fi zis că kiowaşii împietriseră de groază; stăteau nemişcaţi, cu toate că trăsesem în ei, având însă grijă să nu le provoc decât răni uşoare. Îl apucai pe Sam de braţ, îl târâi după mine în pădurice, o străbăturăm în fugă, coborând apoi spre albia râului. Totul s-a consumat atât de repede, încât, din clipa atacului meu, nu trecuse mai mult de un minut.

        — All devils! Pe toţi dracii, dar aţi venit taman la timp! Rosti Sam gâfâind. Tâlharii ăştia m-au…

        — Nu mai pălăvrăgi, mai bine urmează-mă! Îi tăiai vorba, slobozindu-i braţul. O apucai în goană la vale, de-a lungul albiei; trebuia, înainte de toate, să ieşim din bătaia puştilor.

        Abia acum indienii, luaţi fără veste şi buimăciţi, se dezmeticiră.

        Strigătele lor se învălmăşeau în urma noastră, încât nu mai era cu putinţă să disting paşii lui Sam. Ţipete stridente şi împuşcături umpleau văzduhul; se produse o zarvă infernală.

        De ce n-am fugit în susul albiei, către tabăra noastră, ci dimpotrivă, în direcţia opusă? Dintr-un motiv foarte simplu. Mai întâi că, procedând astfel, indienii nu ne puteau zări; aici era întuneric beznă, în al doilea rând, dânşii mai mult ca sigur alergau spre tabăra noastră, convinşi că am apucat acest drum. Ne aflam, deci, în oarecare siguranţă şi, făcând un ocol, ne puteam întoarce la ai noştri.

        Apreciind că ne depărtasem destul, mă oprii din fugă. Mai stăruiau încă, departe, strigatele kiowaşilor; aici însă era linişte, nu se mişca nimic.

        — Sam! Chemai cu voce reţinută.

        Nici un răspuns.

        — Sam, n-auzi? Întrebai cu glas ceva mai ridicat.

        Iarăşi nici un răspuns. Unde-o fi? Trebuia doar să mă urmeze îndeaproape. Să fi căzut, să se fi rănit? Posibil, pentru că trecusem în fugăpeste glodărie uscată, colţuroasă, peste gropi adânci şi băltoace secate. Îmi încărcai din nou pistoalele şi pornii înapoi, atent, cu paşi rari, în căutarea lui Sam.

        Hărmălaia kiowaşilor se prelungea; mă aventurai totuşi mereu mai încolo, mai încolo, până am dat iarăşi de locul acela de sub pădurice unde îl somasem pe Hawkens să tacă şi să mă urmeze. Sam – nicăieri! Probabil că se încăpăţânase iarăşi, luând-o de-a dreptul spre malul opus, fără să ţină seama de îndemnul meu. Dar în cazul acesta va fi intrat în lumina focurilor şi se va fi expus gloanţelor vrăjmaşe. Ce nechibzuinţă la omuleţul acesta! Mai ales astăzi! Mă cuprinse iarăşi teama pentru soarta lui. Mă depărtai de pădurice şi, mergând cu mare atenţie, ca să nu fiu cumva zărit, ajunsei pe ocolite înapoi în tabără.

        Acolo domnea o agitaţie fără seamăn. Camarazii mei albi, ca şi apaşii, se îngrămădiră în jurul meu şi Dick Stone mă dojeni:

        — De ce ne-aţi interzis, sir, să vă venim în ajutor, chiar dacă auzim împuşcături? Am stat cu sufletul la gură aşteptând să ne chemaţi.

        Bine că v-aţi întors teafăr.

        — Dar Sam unde-i? Nu-i aici? Mă interesai.

        — Aici? Ciudată întrebare? N-aţi văzut ce-a păţit?

        — Ce să văd?

        — Staţi să vă spun! După ce-aţi plecat, am rămas în aşteptare.

        Trece un răstimp destul de lung şi deodată auzim nişte strigăte de indieni. Apoi se lăsă iar tăcere. Dar la un moment dat răsună focuri de pistol şi nişte urlete îngrozitoare. Mai pe urmă auzim detunături de puşcă şi-l vedem pe Sam că se iveşte din întuneric.

        — Unde?

        — Acolo jos, lângă pădurice.

        — Mi-am închipuit! Sam a fost astăzi mai uşuratic ca oricând. Ei, mai departe!

        — Fugea către noi, urmărit de o ceată de kiowaşi; l-au ajuns din urmă şi l-au prins. Am văzut totul foarte clar; focurile ardeau cu flacără plină. Am vrut să-l ajutăm, dar până să ajungem la locul cu pricina, indienii şi trecuseră albia şi dispăruseră cu prizonierul lor după copaci.

        Eram gata să fugim după ei ca să-l eliberăm pe Sam. Dar ne-am amintit de ordinul dumneavoastră şi am renunţat.

        — Aţi făcut foarte bine; unsprezece înşi, câţi sunteţi, n-aţi fi reuşit nimic şi aţi fi fost ucişi până la ultimul.

        — Bine, bine, dar ce facem, sir? Sam e prizonier!

        — Din păcate, este. Şi chiar pentru a doua oară.

        — Pentru a doua oară?… se miră Stone.

        — Da. Prima oară am izbutit să-l scap. Nu avea decât să se ţină după mine şi s-ar afla acum aici. Dar astăzi n-a vrut să ştie de nimic; a lucrat numai după capul lui orgolios.

        Le-am povestit cele întâmplate. Când am isprăvit, Will Parker mi-a spus:

        — N-aveţi nici o vină, sir. Aţi cutezat mai mult decât oricare altul.

        Sam şi-a vârât singur capul în laţ; totuşi, nu se cade să-l lăsăm la voia întâmplării.

        — Fireşte, trebuie smuls de acolo. Numai că lucrul va fi cu mult mai greu decât mi-a fost mie întâia oară; fără îndoială că acum kiowaşii îşi vor dubla vigilenţa.

        — Nici vorbă! S-ar putea totuşi să izbutim şi să-l mai scoatem o dată din mâinile lor.

        — Hm! Orice e cu putinţă; clar ce să facă doisprezece oameni împotriva a cincizeci care mai şi aşteaptă atacul? Şi cu toate acestea, probabil că intervenţia imediată e singura cale ce ne oferă şanse de reuşită.

        Ziua, nici gând să riscăm un atac asupra păduricii.

        — Well, atunci operăm chiar în noaptea asta!

        — Uşurel, uşurel! Trebuie să chibzuim!

        — Chibzuiţi, sir, însă daţi-mi voie să mă furişez şi eu dincolo, să văd cum stau lucrurile.

        — Asta o poţi face, dar nu acum; aşteaptă să mai treacă o bucată de timp şi să mai slăbească atenţia kiowaşilor. Şi nici atunci nu vei merge singur; te însoţesc eu. Eventual mergem cu toţii.

        — Excelent, sir Sunt de acord. Să vină şi ceilalţi cu noi. Asta înseamnă atac prin surprindere. Ne vom face datoria. Şase până la opt kiowaşi mi-i lăsaţi în seamă, iar lui Dick Stone nu mai puţini.

        Aşa-i, bătrâne Dick?

        — Yes, bătrâne Will, răspunse acesta. Nu mă tocmesc pentru unul în plus sau în minus, dacă-i vorba să-l eliberăm pe Sam. Altminteri, e un pişicher şi jumătate, însă azi a avut o zi proastă.

        Într-adevăr, Sam n-a fost în ziua aceea la înălţime. Mă tot sfătuiam cu mine însumi cum ar fi mai bine să acţionăm. În ce mă priveşte, mi-am pus viaţa în joc pentru el, dar aveam oare dreptul să-i arunc şi pe apaşi într-o primejdie de moarte? Poate o stratagemă ne-ar duce mai uşor la ţintă? Asta se va vedea după ce vom fi trecut neobservaţi dincolo. Pentru orice împrejurare, mă gândeam să-i iau cu mine şi pe apaşi. S-ar putea ca un atac fulgerător, cu toate forţele, să se dovedească mai avantajos.

        Acum nu rămâne decât să aşteptăm, pentru că dincolo forfota încă mai era în toi. Dar nu trecu mult şi lucrurile se mai potoliră, nu se auzeau decât izbiturile puternice, cu ecou prelung, ale tomahawkurilor. Kiowaşii tăiau lemne; probabil că aveau intenţia să întreţină până în zori focurile lor viclene.

        În sfârşit, amuţiră şi securile. Stelele indicau miezul nopţii; după socoteala mea, sosise momentul să pornim. Am avut mai întâi grijă să ne priponim bine caii, ca să nu se poată depărta şi răzleţi; apoi am controlat legăturile şi căluşul din gura prizonierului kiowaş. Abia pe urmă părăsirăm tabăra, apucând exact drumul pe care-l străbătusem eu mai înainte.

        Ajungând sub păduricea de pe mal, am poruncit apaşilor să stea locului, sub conducerea lui Dick Stone şi să nu facă nici cel mai mic zgomot. Apoi, împreună cu Will Parker, am urcat încetişor malul. Sus, ne-am lungit la pământ şi am tras cu urechea. Jur-împrejur domnea o tăcere adâncă. Ne-am târât cu precauţie mai departe. Cele opt focuri continuau să ardă cu flăcări mari. Observai mormane întregi de vreascuri solide aruncate pe foc. Lucrul m-a cam surprins. Înaintarăm pas cu pas, mereu mai departe, fără să zărim pe nimeni. În cele din urmă, ne-am convins, fireşte, cu toatărezerva necesară, că păduricea era pustie. Nu se afla acolo nici un kiowaş.

        — Au plecat, au şters-o! Se miră Parker. Şi, totuşi, au înteţit focul!

        — Ca să-şi ascundă retragerea. Câtă vreme mai ard focurile, noi am putea crede că se află aici.

        — Dar încotro s-or fi dus? Să fi plecat de tot?

        — Bănuiesc că s-au retras ca să-l pună la adăpost pe Sam, pe care îl consideră o pradă preţioasă. Dar nu e exclus ca motivul să fie altul: poate că pun la cale cine ştie ce năzbâtie.

        — Ce anume?

        — Poate un atac asupra noastră, dincolo, aşa cum plănuisem noi aici.

        — La naiba! Să ştiţi că e posibil. Trebuie să le-o luăm înainte, sir!

        — Da. Să ne întoarcem în tabără şi, chiar dacă lucrul s-ar dovedi mai târziu de prisos, să ne punem caii în siguranţă. O măsură în plus nu strică.

        Coborârăm iarăşi la apaşii noştri şi plecarăm apoi împreună spre tabără. Acolo, totul era neschimbat. Dar kiowaşii puteau să apară şi mai târziu; de aceea încălecarăm şi, după o bună bucată de drum prin prerie, făcurăm popas. Dac-ar fi năvălit până la urmă asupra taberei, kiowaşii nu ne-ar mai fi găsit acolo. Ar fi fost nevoiţi să aştepte zorile, ca să pornească în căutarea noastră. Pe prizonier îl luarăm, bineînţeles, cu noi.

        Acum nici noi nu mai aveam ce face decât să răbdăm până dimineaţa. Cine era în stare să doarmă – dormea, cine nu – veghea.

        Astfel trecu noaptea şi, când se crăpă de ziuă, încălecarăm din nou şi ne întoarserăm la tabără. Nimeni nu fusese acolo în timpul nopţii: manevra noastră se dovedise deci inutilă, dar nici nu ne-a stricat cu nimic. Trecurăm apoi iarăşi albia râului spre pădurice. Focurile se stinseseră; doar grămezile de cenuşă mai aminteau forfota din ajun.

        Ne apucarăm să cercetăm urmele. Ele porneau de la locul unde păscuseră caii kiowaşilor, îndreptându-se în direcţia sud-est. Era limpede că indienii renunţaseră să ne înfrunte într-o bătălie care nu le-ar fi adus mare folos, dat fiind faptul că n-ar mai fi putut să ne ia prin surprindere.

        Şi Sam? Îl duseseră cu ei şi aceasta îi mâhnea peste măsură pe Dick Stone şi pe Will Parker. Şi mie îmi părea nespus de rău de soarta bietului prichindel. Pentru a-l salva, eram gata să întreprind orice acţiune măcar pe jumătate rezonabilă.

        — Dacă nu-l eliberăm, va fi legat la stâlpul torturii, vorbi îndurerat Dick Stone.

        — Nu! Încercai să-l consolez. Doar avem şi noi un kiowaş, pe care-l ţinem ostatic în schimbul lui Sam.

        — Numai s-o ştie şi ei!

        — Nici o grijă! Sam e destul de deştept ca să le-o spună. Orice suferinţă a lui Sam se va răzbuna asupra prizonierului nostru.

        — Dar pe kiowaşi nu trebuie să-i slăbim nici în ruptul capului!

        — Ba nu-i aşa.

        — Adică vreţi să-i lăsaţi cumva în pace?

        — Nici aşa.

        — Atunci cum se potriveşte una cu alta?

        — Uite ce-i: eu n-am să mă las dus de nas prin toată preria de către canaliile astea.

        — Dus de nas? Nu pricep!

        — Observă, te rog, urmele lor. Cam de când să fie?

        — S-ar putea să fi plecat de aici înainte de miezul nopţii.

        — Aşa cred şi eu. De atunci au trecut, va să zică, aproape zece ore. Crezi că putem recupera astăzi un asemenea avans?

        — Nu.

        — Sau mâine?

        — Nici mâine.

        — Şi încotro crezi c-au luat-o?

        — Spre satul lor.

        — Vor ajunge, deci, la destinaţie, înainte ca noi să-i putem dibui.

        Şi crezi oare că noi, doisprezece inşi mari şi laţi, ar trebui să ne aventurăm în mijlocul teritoriului îndepărtat al kiowaşilor şi să năvălim în sat ca să eliberăm un prizonier?

        — Ar fi curată nebunie!

        — Păi vezi! Suntem într-un gând: nu mergem în urmărirea lor.

        Se scarpină după ureche şi mormăi descumpănit, supărat:

        — Dar Sam! Bătrânul nostru Sam! Ce se întâmplă cu el? Doar n-o să-l părăsim!

        — În nici un caz! Dimpotrivă, îl vom elibera.

        — Dracul vă ştie, sir. Nu sunt făcut să dezleg cimilituri. Pe de o parte ziceţi să nu-i urmărim pe kiowaşi, pe de alta, să-l eliberăm pe Sam. Asta-i ca şi cum i-ai spune măgarului ba cămilă, ba maimuţă! Să vă înţeleagă cine poate, eu, unul, mă dau bătut.

        — E cu totul altceva decât crezi şi comparaţia dumitale cam bate alături. Uite ce-i: kiowaşii nu au plecat spre satul lor.

        — Zău? Atunci încotro?

        — Nu ghiceşti?

        — Nu.

        — Măi, măi, ce westmeni grozavi îmi sunteţi! Pai nu sunt mai vrednici de laudă greenhorn-ii care dezleagă astfel de probleme fără multă bătaie de cap? Află că dumnealor se îndreaptă spre muntele cu nuggeţi.

        — Spre… muntele… behold! Ia te uită! Aşa să fie, sir?

        — Aşa este, pot să te asigur.

        — Ăştia sunt în stare de aşa ceva.

        — Nu numai că sunt în stare, dar eu afirm cu toată certitudinea că o şi fac.

        — Totuşi, datinile nu le permit să tulbure ceremonia înmormântării!

        — Nici n-au intenţia s-o tulbure. Vor aştepta sfârşitul. Ei ne urăsc pe noi în aceeaşi măsură ca şi pe apaşi. Sunt setoşi de răzbunare. De aceea le-a picat tocmai bine apariţia lui Santer. Au aflat de moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale şi s-au bucurat. Cu câtă plăcere ne-ar dori, lui Winnetou şi nouă, tuturor, aceeaşi soartă! Când au aflat că venim pe urmele lui Santer, s-au şi crezut stăpâni pe noi. Numai că, exceptându-l pe Sam, am fost destul de atenţi să nu cădem în cursă.

        Acum ei încearcă altă metodă. Se prefac a se întoarce în satul lor, bănuind că în cazul acesta vom renunţa la urmărire şi ne vom întoarce la Winnetou. După ce-au parcurs o bucată de drum, sporindu-şi hoarda cu alţirăzboinici, schimbă direcţia spre muntele nuggeţilor unde, cred ei, vor izbuti să ne atace pe nepusă masă şi să ne măcelărească pe toţi, până la unul.

        — Ce să spun, frumoasă idee! Numai că vom avea grijă ca socotelile să le iasă pe dos.

        — Fireşte. Probabil că ideea e a lui Santer, care speră să se înfrupte şi el cu aur. Ce să mai lungim vorba, sunt absolut convins că aşa stau lucrurile. Ei, mai vrei să ne luăm după kiowaşi?

        — Nici gând! Deşi logica dumneavoastră mi se pare cam îndrăzneaţă, totuşi, după câte vă ştiu, nu vă înşelaţi niciodată. Sper să aveţi şi acum dreptate. Tu ce părere ai, bătrâne Will?

        — Şi eu cred că Old Shatterhand are dreptate. Să plecăm de aici cât mai repede şi să-l prevenim din vreme pe Winnetou. Sunteţi de acord, sir?

        — Da.

        — Îl luăm cu noi şi pe ostatic?

        — Bineînţeles. Îl legăm de catârul lui Sam, ceea ce, desigur, n-o să-i facă dobitocului mare plăcere. Apoi plecăm neîntârziat. Până atunci, însă, trecem pe la albia râului, căutăm o băltoacă şi ne adăpăm caii.

        După o jumătate de oră, ne aflăm pe drum, fireşte, nu prea bucuroşi de isprava noastră. În loc să-l fi prins pe Santer, îl pierdusem – datorită propriei sale nechibzuinţe – pe Sam Hawkens. Totuşi, dacă presupunerile mele erau juste, ne puteam aştepta să-l eliberăm pe Sam şi să-l prindem pe Santer.

        Bineînţeles că ne ţineam mereu de urmele lui Santer care, abătându-se într-un unghi obtuz de la direcţia iniţială, ne ispiteau şi pe noi să facem ocolul. Hotărâi totuşi să tăiem unghiul şi să scurtăm astfel drumul. Datorită acestei măsuri, am sosit chiar în după-amiaza următoare la văgăuna pomenită mai înainte, lângă luminişul unde bandiţii săvârşiseră îndoita crimă.

        Lăsarăm caii în paza unuia dintre apaşi şi urcarăm pe jos mai departe. La marginea luminişului stătea de strajă un om al lui Winnetou, care ne salută cu o fluturare de mână. Din prima clipă, constatarăm cât de sârguincios lucraseră cei douăzeci de apaşi în vederea înmormântării. Doborâseră cu tomahawkurile o mulţime de copaci şi îi pregătiseră pentru montarea unei schelării. Făcuseră grămezi de bolovani şi mai cărau încă. Apaşii sosiţi cu mine se alăturară celorlalţi ca să le dea ajutor. Aflai că ceremonia urma să se desfăşoare a doua zi.

        Fusese improvizată şi o baracă pentru adăpostirea celor două leşuri.

        Winnetou era înăuntru. Înştiinţat de sosirea noastră, ne ieşi în întâmpinare. Vai, cum arăta!

        Îl ştiam dintotdeauna extrem de serios; rareori i se ivea pe faţă un zâmbet fugar. Nu-l văzusem niciodată râzând cu toată gura. Totuşi, în pofida acestei seriozităţi, trăsăturile sale frumoase, bărbăteşti, aveau uneori o expresie de blândeţe, iar ochii lui noptatici, catifelaţi, priveau câteodată nespus de prietenos. De câte ori nu se opriseră cu adâncă dragoste şi căldură asupra mea!

        Dar astăzi, nimic din toate acestea. Chipul său părea împietrit, într-o durere mută şi căutătura întunecată parcă scruta în propria-mi inimă.

        Gesturile îi erau încete şi greoaie. Se apropie fără grabă, aruncă oprivire tulbure în jur, îmi strânse obosit mâna, mă cântări cu o expresie care-mi cutremură sufletul şi zise:

        — Când s-a întors fratele meu?

        — Chiar acum.

        — Unde-i ucigaşul?

        — Ne-a scăpat.

        Dragostea de adevăr mă obligă să recunosc că, rostind aceste cuvinte, mi-am coborât privirea. Mărturisesc că-mi era ruşine să le pronunţ.

        Şi dânsul îşi plecă ochii. I-aş fi putut citi în suflet. Abia după o lungă pauză, se interesă:

        — Fratele meu i-a pierdut urma?

        — Nu. O cunosc şi acum. Se îndreaptă încoace.

        — Old Shatterhand să fie bun şi să-mi povestească totul! Se aşeză pe un pietroi. Făcui la fel. I-am înfăţişat în amănunt cum se petrecuseră lucrurile. M-a ascultat tăcut până la capăt şi, după un timp, mă întrebă:

        — Deci, fratele meu nu ştie dacă ucigaşul a fost rănit?

        — Nu ştiu, dar înclin să cred că nu l-am nimerit.

        Dădu uşor din cap. îmi strânse mâna şi-mi spuse:

        — Fratele meu să-mi ierte întrebarea de adineauri cu privire la pierderea urmei! Old Shatterhand a făcut tot ce s-a putut face şi a procedat foarte cuminte. Sam Hawkens are ce regreta că a fost atât de imprudent; i-o vom ierta şi-l vom smulge din captivitate. Sunt şi eu de părerea fratelui meu; kiowaşii vor veni încoace. Numai că ne vor găsi altfel decât speră ei. Prizonierul nu trebuie tratat prea aspru, dar nici să nu-l pierdem din ochi. Mâine vom înălţa lăcaşul de veci pentru Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fratele meu va fi de faţă?

        — M-ar durea nespus dacă Winnetou nu mi-ar îngădui prezenţa.

        — Nu numai că nu-ţi interzic, dar te şi rog să iei parte. Poate că prezenţa ta va duce la salvarea multor feţe palide, a căror moarte e cerută prin legea sângelui. Ochiul tău e ca soarele ale cărui raze topesc gheaţa şi o schimbă în apă răcoroasă. Tu ştii ce-am pierdut. Să-mi fii tu, de aci înainte şi tată şi soră; te rog din suflet, Şarli!

        O lacrimă îi luci în ochi şi se ruşina. Faţă de nimeni altul nu şi-ar fi trădat zbuciumul amar. Se duse apoi grăbit către baraca în care odihneau morţii. Îmi spusese astăzi pentru prima oară Şarli, după numele meu mic, Karl – şi de-aci încolo nu avea să-l mai rostească altfel.

        Ar trebui, poate, să povestesc câte ceva despre înmormântarea care s-a desfăşurat cu toată solemnitatea obiceiurilor indiene. Ştiu bine că o descriere amănunţită a ceremoniei ar interesa pe cititori. Însă de câte ori mă gândesc la acele ceasuri tragice, mă cuprinde o durere atât de adâncă, de parcă totul s-ar fi petrecut abia ieri. Aşa că descrierea ceremoniei îmi pare o profanare nu atât a mormintelor ridicate pe muntele Nugget, ci mai ales a monumentului pe care l-am înălţat în inima mea şi l-am păzit mereu cu sfinţenie şi credinţă. De aceea, cer îngăduinţa de a trece peste relatarea respectivă.

        Trupul lui Inciu-Ciuna fu legat în spinarea calului său. Jur-împrejur se grămădi pământ peste pământ, până ce animalul, nu se mai putu mişca. Apoi u împuşcară în cap. Movila de pământ se înălţa mereu până cecălăreţul mort, împreună cu armele şi amuletele lui, fu acoperit pe de-a-ntregul. Atunci oamenii stivuiră înjur, până în vârf, bolovanii.

        La rugămintea mea, apaşii construiră pentru Nşo-ci un alt mormânt. Doream ca trupul ei să nu fie strivit sub pământ. O sprijinirăm de trunchiul unui arbore, ca şi cum ar fi şezut şi clădirăm în jurul ei, din bolovani, o piramidă solidă, goală pe dinăuntru şi din al cărei vârf se înălţa creştetul arborelui.

        Mai târziu, aveam să urc în câteva rânduri, împreună cu Winnetou, sus, pe Nugget-tsil, ca să revedem mormintele. Le-am găsit totdeauna intacte…