Chapter 1 DETECTIV.

        După o veritabilă cursă de călărie, Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parkers şi cu mine sosirăm la vărsarea lui Rio Boxo, în apropiere de Nacitoşea, unde nădăjduiam să ne aştepte vreo solie din partea lui Winnetou. Dar speranţa noastră nu se împlini. Am găsit, ce-i drept, urmele unor oameni care fuseseră pe aici. Dar ce fel de urme! Erau leşurile celor doi traders care ne dăduseră informaţii despre satul kiowaşilor. După cum am aflat mai târziu de la Winnetou, negustorii fuseseră împuşcaţi de Santer.

        Acesta vâslise atât de zdravăn, încât ajunsese la vărsarea suspomenitului râu concomitent cu negustorii, deşi aceştia plecaseră mult mai înainte din satul lui Tangua. Santer fusese nevoit să renunţe la nuggeţii lui Winnetou; îl aştepta deci sărăcia. Atunci i-au sărit în ochi mărfurile celor doi negustori, pe care i-a împuşcat, după ce-i pândise, probabil, dintr-o ascunzătoare. Apoi a şters-o împreună cu catârii şi cu mărfurile furate. Toate acestea le-a dedus, la sosire, Winnetou, cercetând urmele lăsate de Santer.

        Ucigaşul nu şi-a luat o sarcină prea uşoară. Să mâi de unul singur prin savană atâţia catâri încărcaţi – e o treabă ce comportă serioase dificultăţi. Pe deasupra, era şi foarte grăbit, ca să nu-l ajungă urmăritorii.

        Din păcate, se porni o ploaie care ţinu câteva zile şi şterse toate urmele, încât Winnetou fu silit să se bizuie nu pe ceea ce vedea cu ochii, ci pe fel de fel de combinaţii. Foarte probabil că Santer, pentru a-şi valorifica prada, se îndreptase spre una din aşezările învecinate; astfel, apaşii nu aveau altă soluţie decât să le cerceteze pe rând.

        Abia după mai multe zile irosite, Winnetou regăsi la agenţia comercială Gater urma celui căutat: Santer trecuse pe acolo, vânduse toată prada şi, făcându-şi rost de un cal bun, pornise către est, pe fosta şosea Red River. Winnetou se despărţi de apaşii lui, care i-ar fi complicat de aci încolo deplasarea; îi trimise acasă şi hotărî să continue urmărirea de unul singur. Luase cu sine destui nuggeţi, poseda deci mijloace materiale pentru o şedere mai îndelungată în sat.

        Cum din acest motiv nu mai expediase nici un curier la Nacitoşea, noi nu ştiam unde se află şi încotro să-l urmăm. Am luat-o deci spre Arkansas, ca să ajungem pe drumul cel mai drept la Saint Louis. Regretam nespus că nu-mi pot revedea prietenul, dar nu era nimic de făcut.

        După un drum lung, sosirăm într-o seară la Saint Louis. Fireşte că prima mea grijă a fost să-l vizitez pe bătrânul meşter Henry. Când am păşit în atelierul său, meşterul tocmai lucra la strung, în lumina lămpii, aşa că nici nu auzise când am deschis uşa.

        — Good evening, bună seara, mister Henry! L-am salutat ca şi când ne-am fi despărţit abia în ajun. Ei, cum merge cu carabina? E gata?

        Spunând acestea, mă săltai pe un colţ al mesei, cum obişnuiam pe vremuri. Mister Henry zvâcni de pe scaunul lui, se holbă la mine o clipă ca de pe altă lume, apoi izbucni, nebun de bucurie:

        — Dumneata… dumneata aici?… Meditatorul… Expertul… afurisitul de Old Shatterhand!

        Mă strânse la pieptul său şi mă sărută repetat, zgomotos, pe amândoi obrajii.

        — Old Shatterhand?! De unde cunoaşteţi acest nume? L-am iscodit după ce explozia de bucurie se mai potoli.

        — De unde? Mai întrebi? Toată lumea vorbeşte de dumneata, cavaler teribil ce-mi eşti! Ai ajuns un westman cum scrie la carte! Mister White, inginerul secţiei vecine, ne-a informat cel dintâi. Erau numai laude în privinţa dumitale, aşa să ştii! Însă nimbul din jurul frunţii ţi l-a aşezat Winnetou.

        — Cum aşa?

        — Mi-a povestit totul, absolut totul!

        — Ce vorbiţi! A fost Winnetou pe-aici?

        — Fireşte c-a fost!

        — Când? Spuneţi, vă rog!…

        — Acum trei zile. Doar îi vorbiseşi de mine şi de vechiul doborâtor de urşi. S-ar fi putut oare să vină în localitate şi să nu mă viziteze? Mi-a zugrăvit el cu de-amănuntul cam ce fel de westman ai ajuns.

        Bizoni, grizzly şi aşa mai departe! Te-ai ales până şi cu rangul de căpetenie.

        Continuă astfel încă multă vreme şi degeaba încercam să-l întrerup. Mă îmbrăţişa iar şi iar, jubilând că mă îndemnase cel dintâi pe drumul Vestului sălbatic.

        Apoi îmi povesti cele aflate de la căpetenia apaşilor.

        Winnetou nu-i mai pierduse urma lui Santer şi se ţinuse după el până la Saint Louis. După care plecă spre New Orleans. Din pricina grabei cu care se deplasa, n-am apucat să-l mai prind în oraş. Îmi lăsase însă vorbă prin Henry să vin şi eu la New Orleans – dacă mă trage inima. Şi m-am hotărât să plec cât de curând.

        Trebuia, fireşte, să-mi îndeplinesc mai întâi obligaţiile profesionale, ceea ce am şi făcut a doua zi dimineaţa. Încă la prima oră mă aflam cu Hawkens, Stone şi Parker în dosul acelei uşi cu geamuri prin care intrasem altădată ca să mi se verifice cunoştinţele. Bătrânul Henry nu renunţă nici el la plăcerea de a fi de faţă. Acolo se depanară o mulţime de poveşti, de relatări, explicaţii, ca să reiasă până la urmă că, dintre toate secţiile, a mea trecuse prin încercările cele mai grele şi mai dramatice. Rămăsesem singurul în viaţă dintre experţii grupei.

        Când veni rândul să se facă socotelile băneşti, Sam şi-a dat în zadar osteneala ca să obţină pentru mine o gratificaţie suplimentară.

        Ne-am încasat, ce-i drept, lefurile, dar nici un dolar în plus. Mărturisesc sincer că am predat cu un sentiment de amară decepţie notele şi schiţele întocmite cu atâta caznă şi salvate cu atâtea riscuri. Domniiangajaseră cinci experţi şi achitau acum doar o singură leafă, restul îl băgau în propriile lor buzunare, deşi îşi însuşiseră rodul întregii noastre munci şi îndeosebi al eforturilor mele mai mult decât omeneşti.

        Drept care Sam improviza o cuvântare vijelioasă, dar nu obţinu nimic decât râsete, în timp ce, împreună cu Will şi cu Dick, era condus amabil către uşă. Plecai, fireşte şi eu, fără a mai privi înapoi. De altminteri, suma încasată era, pentru condiţiile mele de atunci, destul de bunicică.

        Eram, deci, hotărât să-l caut pe Winnetou, care îmi lăsase la mister Henry adresa unui hotel din New Orleans. Din politeţe, dar şi din devotament, i-am întrebat pe Sam şi pe ceilalţi doi tovarăşi dacă ar vrea să vină cu mine. Ei însă preferau să rămână la Saint Louis, să se odihnească, în sfârşit, ca lumea, ceea ce în nici un caz nu le-aş fi luat-o în nume de rău. Mi-am făcut rost de schimburi şi de alte obiecte trebuincioase, m-am gătit cu un costum nou, lepădând veşmintele indiene şi am luat vaporul spre miazăzi. Puţinul meu avut, pe care am renunţat să-l mai car după mine, între altele şi doborâtorul de urşi, l-am lăsat în grija lui Henry, care mi-a făgăduit să-l păstreze cu sfinţenie.

        Tot lui i-am încredinţat şi calul, de care nu mai aveam trebuinţă. De altfel, socoteam cu toţii că absenţa mea va fi scurtă.

        Dar avea să se întâmple altcum. Ne aflam în toiul războiului civil, fapt pe care l-am trecut până acum sub tăcere, neavând nici o legătură cu evenimentele relatate. Întâmplător, fluviul Mississippi era tocmai atunci deschis navigaţiei datorită vestitului amiral Farragut, care îl readusese în stăpânirea statelor nordice. Totuşi, călătoria mea cu vaporul întârzia mult din pricina măsurilor restrictive de tot felul, desigur încă necesare. Ajungând la New Orleans şi întrebând de Winnetou la hotelul pe care mi-l indicase Henry, mi s-a răspuns că plecase în ajun, dar îmi lăsase vorbă că se află la Vicksburg, în căutarea lui Santer; şi că, din motive de securitate, nu mă sfătuieşte să-l urmez. Adresa lui mi-o va comunica mai târziu prin mister Henry din Saint Louis.

        Ce-mi rămânea de făcut? Mă trăgea aţa să-mi vizitez rudele aflate în patrie şi care probabil că aveau nevoie de un ajutor bănesc; oricum, eram în măsură să-i ajut. Să mă fi întors la Saint Louis ca să-l aştept pe Winnetou? Cine ştie dacă acesta mai avea posibilitatea să vină acolo… Pe de asupra, având alte păreri decât sudiştii în problema sclavagismului, eram de la început considerat ca suspect şi nu aveam nici un chef să ajung în nişte încurcături al căror sfârşit nu putea fi prevăzut. Să mă întorc în patrie, la ai mei, care aveau nevoie de sprijinul meu? Poate că era lucrul cel mai nimerit.

        Mă interesai dacă există vreun vapor gata de plecare. Găsii unul sub pavilion nord-american, care încerca să profite de acalmia de pe front pentru a pătrunde până pe coastele Cubei. Acolo se putea ivi un prilej să plec în Germania sau, deocamdată, la New York. N-am stat mult pe gânduri şi m-am îmbarcat.

        Ar fi fost bine dacă-mi puneam în siguranţă agoniseala la vreuna din bănci, în schimbul unui mandat de remitere. Dar ce bancă din New Orleans era pe atunci demnă de încredere? Apoi, nici timp nu prea îmi rămăsese. Până la plecarea vaporului mai trebuia să-mi fac rost de paşaport. Aşa că am plecat cu banii la mine.

        Pentru a nu stărui prea mult asupra acestei fatale împrejurări, voi spune doar că, nu mai târziu decât în prima noapte, furăm surprinşi de un puternic uragan. Ce-i drept, încă de cu ziuă vremea se arătase vântoasă, dar călătoria decursese normal până spre seară; nimic nu indica apropierea cumplitei furtuni. Ca şi ceilalţi pasageri, care folosiseră prilejul de a pleca din New Orleans, mă dusei liniştit la culcare. După miezul nopţii am fost trezit de un tangaj şi de un clocot îngrozitor. Am sărit din pat ca ars. Dar în aceeaşi clipă vasul se clătină atât de tare, încât mă prăbuşii şi tot calabalâcul din cabina în care se aflau încă trei pasageri căzu peste mine. Cui îi mai pasă de bani în asemenea clipe, când viaţa atârnă de un fir de păr?! Prin întunericul şi zăpăceala ce domneau în cabină, mi-ar fi trebuit mult timp până să-mi găsesc haina şi portofelul. Nu ştiu nici eu cum m-am dezgropat de sub povara ce mă strivea şi am fugit – ba nu, m-am bălăbănit până afară, pe covertă. Vaporul se zbuciuma nebuneşte, fără răgaz.

        Afară – beznă, să-ţi scoţi ochii. Cât ai clipi, uraganul mă trânti jos şi un talaz uriaş se rostogoli deasupră-mi. Mi se părea că aud voci îngrozite, spulberate în vuietul furtunii. Fulgere spintecară văzduhul, unul după altul, luminând totul preţ de o secundă. Zării nişte stânci râpoase ieşind din apă, iar dincolo de ele mijea ţărmul. Vasul se înşurubase cu botul între aceste stânci şi, împresurat de talazuri, se frământa cu pupa în văzduh. Era pierdut. În orice clipă putea să fie rupt în bucăţi. Bărcile de salvare fuseseră smulse. Cum să scapi dintr-o asemenea situaţie? Numai înot! Încă un fulger şi văzui călătorii întinşi pe covertă, cramponându-se de obiectele din jur, pentru a nu fi măturaţi de valuri. După părerea mea, însă, tocmai lăsându-te în voia apei, puteai să mai speri în ziua de mâine!

        Şi iată, vine asupră-mi un talaz înalt cât casa; îl zăresc datorită luciului său fosforescent. Se aruncă asupra vasului care geme şi trosneşte, gata-gata să se facă ţăndări. Eu mă agăţ cu toată puterea de un stâlp de fier, dar în zadar: îmi scapă din mâini. Doamne, ajută-mă! Am senzaţia că talazul mă aruncă sus de tot, mă joacă, mă suceşte ca pe o minge, apoi mă trage în adânc şi mă ridică iarăşi în creştetul lui. Nu fac nici o mişcare: orice efort ar fi zadarnic. Dar în clipa când talazul se va izbi de ţărm, voi avea grijă şi nu mă mai las târât în larg.

        Să se fi scurs o jumătate de minut de când mă aflam în voia valurilor, dar mi se părea că trecuseră ore întregi. Deodată, mă pomenii aruncat în văzduh şi aterizai între stânci, unde apa era calmă. Numai să nu mă tragă valul îndărăt! Mă zbăteam din răsputeri, lopătam cu braţele, cu picioarele, într-un suprem şi ultim efort. De fapt, exagerez dacă spun că acolo, între stânci, apa era „calmă”, pentru că e vorba de un calm foarte relativ. Ieşisem, ce-i drept, din vâltoare, dar furtuna răscolea şi răsturna oceanul, purtându-mă în toate sensurile ca pe un dop de plută jucat într-un vas cu apă. Avui însă norocul să zăresc prin noapte fâşia de pământ. Fără această fericită împrejurare, probabil că n-aş fi scăpat cu viaţă. Ştiam, deci, în ce direcţie trebuie să înot. Şi chiar dacă în iureşul elementelor dezlănţuite nu făceam decât progrese infime, atinsei, totuşi, până la urmă ţărmul – deşi într-alt chip decât mi-aş fi dorit. Apă şi pământ – totul era negru ca păcura, încât nu le puteam deosebi ca să-mi aleg un loc prielnic de acostare.

        Orbecăind astfel, mă izbii cu capul într-o muche de stâncă. Parcă m-arfi trăsnit cineva cu toporul în creştet. Mai avui prezenţa de spirit să mă agăţ cu mâinile de stâncă şi să mă salt niţel, după care îmi pierdui cunoştinţa.

        Când m-am dezmeticit, uraganul încă mai fierbea. Mă durea capul, dar nu luam în seamă durerea. Mai multă grijă îmi provoca faptul că habar nu aveam unde sunt. Mă aflam oare pe ţărm, sau pe o stâncă ieşită din apă? Era cu neputinţă să mă clintesc din loc. Piatra era netedă şi lunecoasă. Cu greu izbuteam să rezist furtunii care tot mai ameninţa să mă înghită. În cele din urmă, observai că uraganul parcă s-ar domoli. Şi, într-adevăr, aşa cum se întâmplă de obicei, se potoli curând, ca la un semnal. Ploaia încetă brusc şi stelele se iviră pe cer.

        La lumina lor mă putui orienta. Mă aflam pe ţărm. Îndărătul meu apele mai clocoteau; în faţă se înălţau nişte arbori răzleţi. O luai într-acolo. O parte din arbori înfruntaseră cu succes furtuna; mulţi alţii însă fuseseră smulşi din rădăcini, culcaţi la pământ sau târâţi în largul apelor. Zării apoi, ca printr-o pâclă deasă, câteva lumini mişcătoare.

        Bănuind că sunt oameni, mă grăbii să ajung până la ei.

        Erau, într-adevăr, nişte oameni de prin partea locului, adunaţi în jurul unor case cărora uraganul le pricinui mari stricăciuni. Uneia îi smulsese acoperişul, zvârlindu-l cât colo, în larg.

        Ce mai uimire produse apariţia mea! Se zgâiră oamenii la mine ca la o fantomă. Oceanul încă vuia bezmetic, aşa că numai răcnind ne puteam auzi unul pe altul. Erau pescari. Uraganul aruncase vasul nostru pe una din insulele Tortugas, unde se înălţa fortul Jefferson. În fort se aflau atunci închişi prizonierii de război ai Confederaţiei.

        Pescarii mă primiră cât se poate de prietenos, îmi dădură rufărie uscată şi îmbrăcăminte – căci nu aveam pe mine decât pijamaua în care dormisem pe vapor. Apoi se împrăştiară să cerceteze coasta şi să descopere pe eventualii naufragiaţi. Până dimineaţa fură descoperite şaisprezece victime, dintre care trei, dând semne de viaţă, au putut fi salvate. Ceilalţi muriseră. Ţărmul era semănat de epave; vasul sfărâmat, prova înfiptă în stânca de care o izbise uraganul.

        Eram, aşadar, un naufragiat în cel mai deplin înţeles al cuvântului, căci nu mai posedam nimic; banii pe care îi agonisisem zăceau în negura oceanului. Fireşte că regretam pierderea, dar mă şi consola faptul că eram unul dintre cei puţini – doar patru la număr – care scăpaserăm de moarte. Avusesem, fără îndoială, mare noroc.

        Comandantul fortului se ocupă de noi. Primirăm toate cele necesare, iar mie mi se oferi ocazia să mă îmbarc pe un vapor care pleca spre New York. Astfel ajunsei acolo, în marele oraş, mai sărac chiar decât odinioară, când îl vizitasem pentru prima dată. Îmi lipsea până şi curajul de a o lua iarăşi de la capăt.

        De ce am plecat la New York şi nu la Saint Louis, unde aveam cunoscuţi şi puteam să mă bizui cu toată încrederea în ajutorul bătrânului Henry? Pentru că îi eram atât de îndatorat, încât nu mai voiam să abuzez de bunăvoinţa lui. Ei da, să fi fost sigur că dau acolo de Winnetou! Însă goana lui după Santer putea să mai dureze luni de zile, dacă nu mai mult. Unde să-l fi căutat în tot acest răstimp? Eram, ce-i drept, ferm decis să-l regăsesc, dar asta presupunea să mă întorc în Vestul sălbatic, să vizitez iarăşi acelpueblo de lângă Rio Pecos. Or, pentru a întreprinde o asemenea călătorie, trebuia mai întâi să-mi refac situaţia. În împrejurările date – gândeam eu – numai la New York aş fi reuşit să mă pun din nou pe picioare.

        Speranţele nu mi-au fost înşelate. Am avut noroc. Am făcut cunoştinţa preaonorabilului mister Josy Taylor, care conducea un corp de detectivi, renumit pe atunci şi mi-am oferit serviciile. Auzind cine sunt şi prin câte trecusem în ultima vreme, dumnealui căzu de acord – deşi eram german – să mă angajeze de probă. Avea ideea preconcepută că germanii nu ar fi apţi pentru specialitatea lui. Totuşi, graţie câtorva succese datorate mai curând întâmplării decât perspicacităţii mele, am izbutit să-i inspir încredere şi să i-o sporesc treptat. Astfel, până la urmă, am ajuns să mă bucur de întreaga-i bunăvoinţă şi îmi încredinţa unele misiuni care cereau perspicacitate şi hotărâre, dar, în caz de reuşită, eram bine plătit. Într-o zi, după apelul nominal, mă pofti în cabinetul său, unde aştepta un domn mai în vârstă, cu înfăţişare îngrijorată. Se făcură prezentările şi aflai că e vorba de bancherul Ohlert, venit să ne ceară asistenţa într-o chestiune particulară. Cazul era pe cât de penibil pentru persoana lui, pe atât de periculos pentru afacerile sale.

        Avea un singur copil, un fiu cu numele de William, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, investit cu dreptul de a dispune în chestiunile financiare ale firmei ca şi tatăl său. Acesta din urmă era însurat cu o germană, fiind el însuşi de aceeaşi obârşie. Tânărul, mai mult visător decât activ, se ocupa de preferinţă cu lecturi ştiinţifice, beletristice şi studia mai curând metafizica decât registrele de contabilitate ale întreprinderii, considerându-se şi mare savant şi poet desăvârşit. Faptul că una din revistele newyorkeze de limbă germană îi publicase câteva poezii l-a întărit şi mai mult în această convingere.

        Din una-n alta, îi trăsni prin cap ideea să scrie o tragedie al cărei principal erou să fie un poet nebun. Pentru a se documenta cât mai temeinic, îşi procură o grămadă de cărţi de specialitate şi se apucă să studieze bolile mintale. Consecinţele fură îngrozitoare: identificându-se treptat cu eroul său, tânărul Ohlert ajunse să se creadă el însuşi nebun. Nu demult tatăl său făcuse cunoştinţa unui medic psihiatru care afirma că are intenţia să creeze o clinică particulară pentru alienaţi. Susţinea că fusese multă vreme asistentul unor specialişti celebri şi îi inspiră bancherului atâta încredere, încât acesta îl rugă să se ocupe de fiul său şi să încerce a-l vindeca.

        Din acea zi o prietenie intimă se legă între medic şi Ohlert-junior pentru ca, la un moment dat, să dispară amândoi în chip cu totul surprinzător. Abia atunci bancherul, devenit mai atent, descoperi că medicul în cauză nu era decât un cârpaci şi un impostor cum sunt cu miile în Statele Unite, toleraţi să-şi facă mendrele pe spinarea bieţilor pacienţi.

        Taylor, şeful meu, întrebă cum se numeşte acel pretins medic. Când îi află numele, adică Gibson, precum şi adresa, constată că aveam de-a face cu o veche cunoştinţă. Eu însumi îl supravegheasem multă vreme pentru o altă afacere necurată. Posedam şi o fotografie a lui.

        O ţineam în sertar şi când i-o arătai bancherului Ohlert, acesta recunoscu imediat pe dubiosul prieten şi medic al fiului său.

        Acest Gibson era un escroc de primă clasă, care hoinărise mult timpprin Statele Unite şi prin Mexic, atribuindu-şi tot felul de titluri şi profesiuni. Bancherul, vizitând-o în ajun pe gazda escrocului, află că acesta plătise tot ce-i datora şi plecase nu se ştie unde. William, fiul bancherului, luase cu sine o sumă apreciabilă de bani şi totuşi, chiar astăzi, tatăl său primi din partea unei bănci din Cincinnati, cu care întreţinea strânse legături de afaceri, o telegramă prin care era anunţat că William ridicase de la bancă cinci mii de dolari şi plecase mai departe, la Louisville, ca să-şi aducă de acolo logodnica. Afirmaţia din urmă era, desigur, mincinoasă.

        Existau toate motivele să se presupună că falsul medic îşi răpise „pacientul” pentru a intra în posesia unor mari sume de bani. William cunoştea personal pe cei mai de seamă bancheri şi putea obţine de la ei orice sumă ar fi cerut. Era, deci, neapărat necesar ca escrocul să fie prins, iar bolnavul readus acasă.

        Cazul mi-a fost încredinţat mie. Mă înarmai cu împuternicirile şi instrucţiunile de rigoare, precum şi cu o fotografie a lui William Ohlert şi mă îmbarcai pe un vapor, mai întâi spre Cincinnati. Cum Gibson mă ştia la faţă, îmi luai şi recuzita necesară pentru cazul că ar fi fost nevoie să mă deghizez. La Cincinnati îi făcui o vizită bancherului cu pricina, care mă informă că Gibson se găsea într-adevăr în tovărăşia lui William Ohlert. Ajungând apoi la Louisville, aflai că cei în cauză îşi luaseră bilete pentru Saint Louis. Mă dusei, fireşte, într-acolo, dar abia după multe şi neslăbite cercetări dădui de urma lor. De mare folos mi-a fost şi de astă dată bătrânul mister Henry; cred că nu mai e nevoie să spun că l-am vizitat în atelierul său. Omul se arătă foarte surprins de faptul că devenisem detectiv, mă compătimi din toată inima pentru pierderea suferită de pe urma naufragiului şi, la despărţire, îmi ceru să-i făgăduiesc că, după ce-mi voi fi îndeplinit misiunea în curs, voi renunţa la slujbă şi mă voi întoarce în Vestul sălbatic. Urma să experimentez acolo noua lui armă cu repetiţie, iar până atunci dânsul avea să-mi ţină în păstrare doborâtorul de urşi.

        William şi Gibson plecaseră cu vaporul pe Mississippi spre New Orleans şi trebuia să mă iau după ei. Ohlert-senior îmi dăduse o listă a tuturor băncilor cu care lucra. La Louisville şi la Saint Louis, informându-mă la băncile indicate pe listă, aflasem ci William trecuse pe acolo şi ridicase diverse sume de bani. Acelaşi lucru îl făcuse şi la doi prieteni de afaceri din New Orleans. Pe ceilalţi i-am prevenit şi i-am rugat să mă anunţe de urgenţă în cazul că se va prezenta la ghişeele lor.

        Asta e tot ce descoperisem şi mă găseam acum în mijlocul puhoiului de oameni care inundau străzile oraşului. Evident că sesizasem şi poliţia despre cazul ce mă interesa şi nu mai aveam altceva de făcut decât să aştept rezultatul cercetărilor. Pentru a nu sta degeaba, hoinăream prin mulţime, scrutând cu atenţie trecătorii. Poate că o întâmplare fericită mi-ar fi putut veni în ajutor.

        New Orleans are un aspect hotărât sudic, mai ales în vechile cartiere. Dai de uliţe strâmte şi murdare, de case învelite cu iederă şi prevăzute cu balcoane. Acolo se retrage un anume fel de viaţă care se teme de lumina zilei. Întâlneşti oameni cu tenurile cele mai diferite, de la galbenul-palid, bolnăvicios, până la tuciuriul cel mai întunecat al negrilor. Flaşnetari, cântăreţi vocali ambulanţi şi chitarişti îţi împuie urechile cu producţiile lorartistice. Bărbaţii strigă, femeile ţipă.

        Aci un matroz înfuriat îl trage pe un chinez de smocul din creştet, în timp ce acesta înjură de mama focului; dincolo se încaieră doi negri spre hazul privitorilor adunaţi în jur. Pe la fiecare colţ de stradă hamalul dă nas în nas cu alt hamal, îşi leapădă amândoi poverile şi se iau la bătaie. Intervine un al treilea, vrea să facă pace şi încasează până la urmă pumnii amândurora.

        O impresie mai bună fac micile aşezări suburbane, cu case rustice, cochete, împrejmuite cu grădini curate în care cresc trandafiri, coacăze, oleandri, peri, smochini, piersici, portocali, lămâi. Acolo îşi află cetăţeanul liniştea şi tihna mult dorite după zarva ameţitoare a oraşului.

        Bineînţeles că în port agitaţia e cea mai intensă. Acolo mişună vapoarele şi ambarcaţiunile de tot soiul şi de toate mărimile. Pe chei stau grămadă munţi de baloturi şi stive de butoaie printre care foiesc sute de docheri. Te-ai crede într-unul din marile târguri de bumbac ale Indiei răsăritene.

        Rătăceam deci prin oraş cu ochii atenţi – dar zadarnic! Se făcuse amiază şi era foarte cald. Mă aflam pe larga şi frumoasa Common Street, când privirea îmi fu atrasă de firma unei berării germane. Un pahar de bere Pilsen nu strică pe o asemenea arşiţă, aşa că am intrat.

        Câtă trecere avea berea încă de pe atunci, se vedea din mulţimea de consumatori care umpleau localul. După multă căutare, am găsit un scaun liber, tocmai în fund, la o măsuţă cu numai două locuri, dintre care unul ocupat de un ins al cărui aspect ar fi tăiat oricui pofta de a se aşeza lângă dânsul. Îi cerui totuşi îngăduinţa să-mi consum berea la măsuţa respectivă.

        Pe chipul străinului se aşternu un zâmbet ca de milă. Mă privi cu stăruinţă şi cu oarecare dispreţ. Apoi întrebă:

        — Da' parale aveţi, master?

        — Fireşte! I-am răspuns mirat.

        — Înseamnă că, pe lângă bere, puteţi plăti şi locul pe care-l ocupaţi?!

        — Aşa cred.

        — Well, atunci la ce bun îmi mai cereţi îngăduinţa să vă aşezaţi lângă mine? După socotelile mele, sunteţi străin, un pripăşit prin partea: locului, aşadar un greenhorn. Să-l văd eu pe acela care mi-ar interzice; să mă aşez unde-mi place! L-aş face zob! Întinde-ţi, domnule, picioarele în voie, comandă-ţi berea şi, dacă te incomodează cineva, dă-i una după ceafă!

        Mărturisesc sincer că purtarea lui mă cam intimida. Simţeam că roşesc De fapt, omul mă luase peste picior şi aveam sentimentul vag că nu ar trebui să i-o trec cu vederea, că s-ar cuveni să schiţez cât de cât un protest. De aceea, în timp ce mă aşezam, i-am răspuns:

        — Aţi ghicit, sunt străin, master. Dar expresia cealaltă v-o interzic, altminteri m-aş vedea obligat să vă conving că nu sunt deloc un greenhorn. A fi vulpoi şiret nu implică şi lipsa de politeţe.;

        — Pshawl făcu el indiferent. În orice caz, dumneavoastră nu-mi.

        Prea faceţi impresie de vulpoi. Iar pe orgoliosul n-are rost să-l jucaţi; degeaba osteneala. N-am avut nici o intenţie rea şi, la urma urmei, mă întreb cum aţi putea să vă impuneţi faţă de mine. Old Death nu e omul care să se piardă cu firea.

        Old Death! Va să zică aveam de-a face cu Old Death! Auzisem multe despre acest notoriu, ba chiar celebru westman. Despre isprăvile sale se vorbea la toate focurile de tabără dincolo de Mississippi şi numele lui pătrunsese până în marile oraşe din est. Dacă numai a zecea sau a douăzecea parte din câte se povesteau despre el ar fi corespuns adevărului, încă ar fi însemnat să-ţi scoţi pălăria în faţa unui vânător şi cercetaş de asemenea anvergură. Şi-a petrecut viaţa cutreierând Vestul în lung şi-n lat şi scăpând teafăr din toate primejdiile. Cei mai săraci cu duhul îl credeau pur şi simplu imun la gloanţe.

        Nimeni nu-i cunoştea numele adevărat. Old Death era porecla lui de westman, de războinic şi însemna „Moartea cea bătrână”. Şi-o câştigase datorită conformaţiei sale neobişnuit de ciolănoase şi deşirate.

        Avându-l acum în faţa mea, înţelegeam de ce fusese poreclit astfel.

        Era înalt, peste măsură de înalt şi trupul său încovoiat părea să nu fie decât piele şi os. Pantalonii îi fluturau largi în jurul picioroangelor. Haina de vânătoare, croită din aceeaşi piele ca şi pantalonii, se închircise cu timpul în aşa hal, încât mânecile abia îi ajungeau la jumătatea braţelor, dure, descărnate, scheletice.

        Sus, din gulerul cămăşii, răsărea un gât interminabil, ca de mort, pe care mărul lui Adam atârna ca într-un săculeţ. Şi apoi, capul! Nici cinci grame de carne pe el; ochii pierduţi adânc în orbite, iar ţeasta fără un fir de păr. Obrajii cumplit de uscaţi, fălcile puternice, pomeţii proeminenţi, nasul flasc şi teşit, cu nările mari în vânt – leit hârcă de care să fugi îngrozit, dacă îţi iese cumva în drum. Capul acesta avea asupră-mi şi un efect olfactiv: îmi părea că simt duhorile descompunerii, mirosul de acid sulfuric şi de amoniac. Să-ţi piară, zău, orice poftă de mâncare şi băutură…

        Picioroangele şi le purta în nişte teci, un fel de cizme din piele de cal, croite dintr-o singură bucată. La călcâie – o pereche de pinteni uriaşi, având drept rotile două monede mexicane de argint.

        Jos, lângă măsuţă, zăcea un harnaşament complet de călărie, adică şaua cu toate dichisurile ei, de care omul îşi rezemase una din acele vechi flinte de Kentucky, lungi cât toate zilele şi astăzi rar întâlnite.

        Restul armamentului consta dintr-un cuţit „Bowie” şi două pistoale ale căror plasele ieşeau la iveală dintr-un fel de brâu garnisit cu o mulţime de scalpuri cât o palmă de mari fiecare. Cum scalpurile nu proveneau de la albi, era de presupus că posesorul lor jupuise, după obiceiul locului, ţestele indienilor înfrânţi de el.

        Berarul îmi aduse comanda. Când să duc paharul la gură, Old Death mă opri cu un gest poruncitor şi zise:

        — Stai, nu te grăbi, boy! Mai întâi, să ciocnim. După câte ştiu, cam aşa se obişnuieşte pe la dumneavoastră.

        — Aveţi dreptate, însă numai între prieteni, i-am răspuns, şovăind să-i urmez invitaţia.

        — Ia nu mai faceţi nazuri! Stăm aici unul lângă altul şi n-avem nici un motiv, ba nici nu ne trece prin gând să ne apucăm reciproc de beregată. Haide, să ciocnim! Nu sunt spion, nici hingher; puteţi şedea liniştit un sfert de oră în tovărăşia mea.

        Vorbele acestea sunau cu totul altfel. Ciocnirăm deci paharele, apoi rostii, la rândul meu:

        — Ştiu prea bine, sir, cu ce fel de ins am de-a face. Dacă sunteţi într-adevăr Old Death, nu mi-e teamă că m-aş afla într-o companie neplăcută.

        — Mă cunoaşteţi, va să zică? Păi, atunci să nu mai vorbim de mine, ci de dumneavoastră! Ce gând v-a îndemnat spre Statele Unite?

        — Acelaşi care-i îndeamnă şi pe alţii: am venit în căutarea norocului.

        — Cred! Dincolo, în bătrâna Europă, oamenii îşi închipuie că aici n-ai decât să-ţi căşti buzunarul ca să-l umpli cu dolari. Cum se pricopseşte vreunul, gata, toate ziarele tabără pe el. Dar despre miile de oameni care sunt traşi la fund şi dispar în valurile vieţii nimeni nu suflă o vorbă. Ei, v-aţi găsit norocul, i-aţi dat barem de urmă?

        — Mă aflu, oarecum, în cea de-a doua ipostază.

        — Atunci fiţi atent, nu cumva să-l pierdeţi din ochi! Eu ştiu din proprie experienţă cât de greu e să te ţii după el. Poate aţi auzit că sunt un scout, cercetaş de profesie, călăuză. Nici un westman nu se poate măsura cu mine. Şi, totuşi, degeaba m-am zbătut şi am alergat după noroc. De sute de ori mi s-a părut că, uite, întind numai mâna şi-l apuc; dar de fiecare dată s-a năruit totul ca un castel de nisip, ca o himeră.

        Vorbise pe un ton sumbru şi rămase apoi cu ochii în gol. Cum nu dădui nici o replică, mă privi după o vreme şi spuse:

        — Master, încercaţi să fiţi mai deştept ca mine! Vi se citeşte pe faţă că aţi putea s-o păţiţi.

        — Zău? Cum aşa?

        — Sunteţi prea delicat, prea subţire; mirosiţi a parfum. Un indian, privindu-vă frizura, s-ar prăbuşi de spaimă. Costumul, fără o pată, fără un fir de praf pe el. Aşa, daţi-o naibii, n-o să găsiţi norocul în Vest!

        — Nu am intenţia să-l caut numaidecât acolo.

        — Fiţi atunci amabil şi povestiţi-mi câte ceva despre condiţia dumneavoastră socială, profesie, ocupaţie.

        — Am studii.

        I-am răspuns cu oarecare mândrie. Dar el îmi zâmbi alene – pe figura lui suptă zâmbetul părea mai curând un rânjet sfidător – şi clătină din cap:

        — Studii! Vai şi amar! Vă închipuiţi, probabil, că sunteţi grozav? Aflaţi că tocmai oamenii de soiul dumneavoastră sunt cei mai neajutoraţi când e vorba să-şi caute norocul. Aveţi vreo slujbă?

        — Da, la New York.

        — Ce fel?

        Avea un mod al lui de a întreba; parcă te obliga la răspuns. Totuşi, de astă dată nu-i puteam spune adevărul.

        — Sunt angajat la un bancher şi am venit încoace în interes de serviciu.

        — Bancher? Asta-i altă poveste. Înseamnă că drumul e mult mai neted decât credeam. Ţineţi-vă de slujbă, sir Nu orice om cu studii se bucură de un angajament la băncile americane. Şi încă la New York! În cazul acesta, vă bucuraţi de multă încredere, mai ales că sunteţi încă foarte tânăr. Când trimiţi pe cineva de la New York spre sud, nu alegi pe un oareşicare, ci pe un om care prezintă toată siguranţa. Îmi pare bine că m-am înşelat în presupunerea mea! Va să zică, aveţi de rezolvat o chestiune financiară?

        — Cam aşa ceva.

        — Hm!

        Mă cântări iarăşi din ochi şi, cu zâmbetu-i ştiut, continuă:

        — Şi totuşi, cred că aş putea să ghicesc adevăratul scop al prezenţei dumneavoastră aici.

        — Mă îndoiesc.

        — Fie! Vă dau însă un sfat. Când nu vreţi să se observe că vă aflaţi aici în căutarea cuiva, atunci stăpâniţi-vă bine ochii. I-aţi măsurat cu atâta interes pe clienţii localului şi i-aţi cercetat prin geam pe trecători, încât nu încape îndoială că urmăriţi pe cineva. Am ghicit?

        — Da, master. Vreau să întâlnesc o persoană căreia nu-i ştiu adresa.

        — Întrebaţi pe la hoteluri.

        — N-am obţinut nimic; chiar şi osteneala poliţiei a fost zadarnică.

        Din nou se instala pe chipul lui acel zâmbet pe care-l voia amabil. Îmi dădu un bobârnac, amuzându-se:

        — Master, sunteţi totuşi un greenhorn, un greenhorn desăvârşit.

        Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar ăsta-i adevărul.

        Atunci îmi dădui, fireşte, seama că vorbisem prea mult. Ceea ce dânsul se grăbi să-mi confirme:

        — Sunteţi aici într-o chestiune care seamănă oarecum cu o afacere financiară. După cum spuneaţi, omul în cauză e căutat şi de poliţie. Dumneavoastră înşivă cutreieraţi străzile şi localurile ca să-l depistaţi… Nu mi-ar spune lumea Old Death dacă nu aş şti cu cine am onoarea…

        — Ei, cu cine, sir!

        — Cu un detectiv, cu un poliţist particular însărcinat să rezolve o chestiune mai mult de familie decât una penală.

        Omul acesta era, într-adevăr, un psiholog îndrăcit. Să mă fi dat bătut recunoscându-mi identitatea? Nu. Aşadar, am negat categoric:

        — Preţuiesc, sir, agerimea dumneavoastră, dar în cazul de faţă aţi dat greş.

        — N-aş crede!

        — Cu siguranţă!

        — Well! Vă priveşte dacă-mi spuneţi sau nu adevărul. Nu pot şi nici n-am de gând să vă silesc. Dar dacă doriţi să nu vi se citească intenţiile, fiţi, vă rog, mai puţin străveziu. E vorba de bani. Şi iată că misiunea îi e încredinţată unui greenhorn; se procedează deci cu discreţie; aşadar, omul căutat este un prieten intim sau chiar rudă cu păgubitul. Ceva necurat e în orice caz la mijloc, altminteri poliţia nu v-ar fi făgăduit asistenţă. Probabil că respectivul a căzut în mrejele unui escroc care îl exploatează. Da, da, nu vă uitaţi aşa la mine, sir Vă miră fantezia mea? Păi, un westman iscusit reconstituie din două urme de paşi drumul de aici până-n Canada şi rareori greşeşte.

        — Ce să spun, master, dispuneţi de o imaginaţie formidabilă!

        — Pshaw! Din partea mea, tăgăduiţi totul. N-am nimic de pierdut.

        Cunosc oraşul destul de bine şi v-aş fi un sfetnic bun. Dacă socotiţi însă că, procedând după cum vă taie capul, veţi ajunge mai repede la ţintă, mă rog, foarte frumos; dar nu ştiu, zău, dacă e şi util.

        Se ridică de pe scaun şi scoase din buzunar o pungă veche de piele casă-şi achite consumaţia. Mi-am zis că-l voi fi jignit cu neîncrederea mea şi am încercat să şterg efectul:

        — Sunt lucruri pe care nu e bine să le spui şi altora, cu atât mai puţin unui necunoscut. Totuşi, departe de mine intenţia de a vă indispune. Cred că…

        — Ai-ai! Mă întrerupse el aruncând o monedă pe masă. Nici vorbă de indispoziţie. Nu mă simt deloc jignit. Dar aveam cele mai bune gânduri pentru că, să zic aşa, un ce al persoanei dumneavoastră mi-a stârnit interesul.

        — Poate să ne revedem.

        — Cam greu. Chiar astăzi plec în Texas şi de acolo în Mexic. Nu cred că plimbarea dumneavoastră să se desfăşoare pe aceeaşi rută, aşa că… farewell, sir! Rămas-bun! Şi la o adică, mă rog, amintiţi-vă că v-am făcut greenhorn. Din partea lui Old Death puteţi s-o acceptaţi cu tot calmul. N-am spus-o ca să vă insult şi, dacă nu greşesc, unui novice îi şade foarte bine să nu se încreadă în propriile-i calităţi.

        Luă din cuier pălăria cu boruri largi, îşi aruncă în spinare harnaşamentul şi, apucând flinta, dădu să plece. Dar nu făcu nici trei paşi, că se întoarse grăbit.

        — Să nu vă fie cu supărare, sir! îmi şopti. Am şi eu studii şi îmi amintesc, ca să zic aşa, cu mare haz, ce dobitoc înfumurat am fost pe vremuri. Good bye!

        De data aceasta părăsi într-adevăr localul. Îl urmării cu privirea până ce făptura-i deşirată, amuzându-i pe trecători, se pierdu în mulţime. Mă sileam să-i port pică, dar, în ciuda străduinţei, nu izbuteam. Înfăţişarea lui deşteptase în mine un fel de compasiune; Rostea vorbe dure, în schimb, glasul îi era blând şi binevoitor.

        Ascultându-l, mi-am dat seama că nu-mi dorea decât binele. Cu toată urâţenia lui, îmi plăcuse. Şi, totuşi, a-i mărturisi intenţiile mele ar fi fost mai mult decât imprudent, deşi nu mă îndoiam că mi-ar fi putut veni în ajutor cu vreo idee ingenioasă. Chestia cu greenhorn-ul nu i-o luam în nume de rău: Sam Hawkens mă obişnuise într-atât cu porecla, încât nu mă mai simţii ofensat şi nici nu găsii de cuviinţă să-l informez că fusesem şi eu cândva în Vestul sălbatic.

        Şedeam la masă îngândurat, cu capul sprijinit în palmă şi privind ţintă înaintea mea. Când, deodată, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru însuşi… Gibson!

        Se opri în prag, plimbându-şi ochii peste cei prezenţi. Când să-i îndrepte spre mine, mă răsucii cu spatele la uşă. În local nu era nici un alt scaun liber afară de cel pe care şezuse adineauri Old Death.

        Aşadar, Gibson avea să vină la masa mea. Mă şi bucuram în sinea mea de groaza ce-o să-l apuce când se va trezi faţă în faţă cu mine. „

        Dar nu veni. Auzii uşa scârţâind din ţâţâni şi mă întorsei. Probabil că, recunoscându-mă, a şters-o imediat. Îl zării tocmai când ieşea în mare grabă. Smulsei pălăria din cuier, aruncai berarului o monedă şi ţâşnii afară ca din puşcă. Iată-l acolo, în dreapta, căutând să dispară” îndărătul unui grup masiv de trecători! Întoarce capul, mă vede şi îşi lungeşte paşii. Îl urmez în acelaşi ritm. Depăşesc grupul acela de oameni şi observ cumindividul coteşte într-o stradă laterală. Ajung şi eu la colţ, în timp ce el, tocmai la capătul opus al străzii, dă să intre în altă stradă. Şi, culmea culmilor – se mai şi opreşte locului, mă scrutează de departe, îşi scoate pălăria şi o flutură în bătaie de joc. Natural că gestul mă scoate din sărite şi, fără a ţine cont de mirarea trecătorilor, o iau pur şi simplu la trap. Pe stradă, nici urmă de poliţist. Să apelez la sprijinul cetăţenilor? Inutil. Nu mi-ar sări nimeni în ajutor.

        În sfârşit, mă pomenesc într-o mică piaţă. De ambele părţi, înghesuite, se înşiră case mici, bătrâne; în faţă, vile cu grădini multicolore.

        Piaţa e destul de animată, dar nici pomeneală de Gibson. A dispărut.

        Un negru stă sprijinit de uşa unei frizerii. Pare că stă de multă vreme acolo; imposibil să nu-l fi văzut pe fugar. Mă apropii, îmi scot politicos pălăria şi-l întreb dacă n-a observat cumva un gentleman care a trecut grăbit prin piaţă. Omul îşi dezveleşte dinţii lungi, galbeni şi răspunde:

        — Yes, sir! Văzut. Fugit repede, foarte. Intrat acolo.

        Şi îmi arătă una din vile. Îi mulţumesc şi o iau spre poarta din faţa grădinii. E încuiată. Sun vreo cinci minute în şir până ce un bărbat, negru şi el, vine să-mi deschidă. Îi cer permisiunea să intru, dar îmi trânteşte poarta în nas:

        — Întâi întrebam massa. Dacă massa nu dai voie, nu deschide.

        Pleacă şi eu stau şi aştept ca pe jar cel puţin alte zece minute. În sfârşit, se întoarce.

        — Eu nu deschide, zice. Massa nu dai voie. Nimeni azi nu intră.

        Poarta tot timp încuiată. Plecaţi repede. Dacă gard săriţi, massa ai drept trage cu pistol.

        Eu stau ca viţelul la poartă nouă. Ce să fac? Să intru cu forţa, nu se poate; în acest caz, proprietarul nu ar ezita să tragă în mine; când e vorba de căminul său, americanul nu ştie de glumă. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să merg la poliţie.

        Necăjit peste măsură, dau să traversez piaţa, când, iată, văd un băieţaş ce aleargă spre mine, cu un bileţel în mână.

        — Sir, sir! Mă strigă. Staţi niţel! Îmi datoraţi zece cenţi pentru bileţelul ăsta.

        — De la cine?

        — De la un gentleman care a ieşit din casa aceea, răspunde băiatul, arătându-mi cu totul altă clădire. V-a scris ceva pe bilet şi m-a rugat să vi-l dau. Zece cenţi, sir!

        Îi întind banii şi iau răvaşul. Puştiul o ia repede din loc. Pe afurisita de foaie scria: „Preastimabile master! Aţi venit cumva după mine la New Orleans? Aşa-mi închipui, doar mă urmăriţi. Ştiam eu că sunteţi un gogoman, totuşi nu vă credeam atât de prost încât să nădăjduiţi că veţi pune mâna pe mine. De-aţi avea măcar un dram de minte, nu v-aţi angaja într-o astfel de aventură. Plecaţi frumuşel înapoi, la New York şi transmiteţi din parte-mi complimente lui master Ohlert! Am luat toate măsurile ca să nu mă uite cât va trăi. Sper, de asemenea, să vă amintiţi când şi când de această întâlnire, care, de bună seamă, nu a decurs prea glorios pentru persoana dumneavoastră. Gibson”.

        Vă imaginaţi ce plăcere mi-a făcut amabila epistolă. Împăturii bileţelul,îl băgai în buzunar şi-mi văzui de drum. Nu era exclus ca escrocul să mă pândească dindărătul vreunui geam. De ce să-i ofer satisfacţia de a mă vedea fâstâcit!

        Totuşi, nu pierdeam din ochi piaţa. Individul, nicăieri. Plecase şi negrul din faţa frizeriei; nici pe băieţaş nu-l mai zăream ca să-l întreb de Gibson. Desigur că primise indicaţii să dispară.

        Pe când sunam la poartă şi aşteptam în faţa vilei, Gibson avusese tot timpul să-mi scrie acele rânduri. Negrul mă trăsese pe sfoară, Gibson îşi bătuse joc de mine, iar puştiul afişase un zâmbet, ca şi când ar fi ştiut de festa ce mi s-a jucat.

        Eram într-o dispoziţie cum nu se poate mai proastă; eşuasem în chip lamentabil. Mai mare ruşinea! Nici măcar poliţiei nu trebuia să-i suflu vreo vorbă despre această întâlnire cu Gibson. Mă depărtai deci tăcut şi amărât.

        Părăsind piaţa, mă apucai să cercetez toate străzile laterale, fără să întrevăd, de fapt, nici o şansă de succes; era doar la mintea cocoşului că Gibson avusese grijă să părăsească acel cartier primejdios; era chiar de bănuit că se va folosi de prima ocazie pentru a pleca din New Orleans.

        Mă fulgeră acest gând, cu toate că nu posedam – vorba escrocului – decât un „dram de minte”. Am coborât repede în port, unde aşteptau vasele ce urmau să plece în ziua respectivă. Am cerut şi ajutorul a doi poliţişti, dar fără nici un folos. Cutreierai toate restaurantele şi tavernele, până târziu noaptea. Apoi, frânt de oboseală, revenii la hotel şi mă culcai.

        Dormeam şi visam că mă aflu într-un ospiciu. Sute de nebuni ce se credeau poeţi îmi întindeau fiecare nişte manuscrise uriaşe ca să le citesc. Fireşte că erau numai tragedii şi toate aveau ca erou principal câte un poet dement. Trebuia să le citesc pe nerăsuflate, din scoarţă în scoarţă, căci Gibson veghea lângă mine, gata să tragă cu pistolul dacă m-aş fi oprit din lectură. Citii aşa întruna, până mă trecură năduşelile. La un moment dat făcui totuşi o pauză ca să-mi scot batista din buzunar şi să-mi şterg fruntea îmbrobonată de sudoare. Atunci Gibson, niciuna nici două, trase.

        Detunătura mă trezi aievea din somn, căci nu fusese doar o părere.

        Zvârcolindu-mă în pat şi repezindu-mă să smulg pistolul din mâna lui Gibson, lovisem lampa de pe noptieră şi o spărsesem. Dimineaţa, paguba – adică opt dolari – mi-a fost pusă la socoteală.

        După ce mă deşteptai leoarcă de sudoare, îmi băui ceaiul şi ieşii în oraş. În sfârşit, o baie în minunatul lac Pontchartrain mă învioră de-a binelea şi mă pusei din nou pe căutat. Deşi fără vreo nădejde de a da aici de urma individului, intrai în berăria unde îl întâlnisem pe Old Death. Localul era mai puţin populat ca în ajun. Atunci zadarnic ai fi căutat vreun jurnal liber pe care să-ţi arunci ochii; acum, pe toate mesele găseai diferite ziare. Mi-am ales pe cel mai interesant din câte apăreau pe atunci la New Orleans, anume Deutsche Zeitung, care mai apare şi astăzi, deşi, după moda americană şi-a schimbat de atunci în câteva rânduri editorul şi redactorii.

        Fără intenţia de a citi cu prea mult zel jurnalul, l-am despăturit şi primul text care-mi atrase atenţia era un poem. Când citesc o gazetă, las de obicei la urmă versurile, sau le trec cu vederea. Dar titlul acestui poem parcă aparţinea unui roman de groază: „Cea mai cumplită dintre nopţi”. Eram gata să întorc pagina, când îmi săriră în ochi iniţialele din josul poeziei: „W. O.”.Păi, aceasta s-ar putea să însemne William Ohlert! Numele îmi stăruise în gând atâta vreme, încât făcui instantaneu legătura între cele două iniţiale şi tânărul pe care-l căutam.

        Doar Ohlert-junior se credea poet. Să-şi fi folosit popasul la New Orleans pentru a oferi cititorilor aşa-zisele sale versuri? Poate că poezia îi fusese tipărită atât de prompt în schimbul unei sume de bani. Dacă nu greşeam, atunci materialul acesta putea să constituie pentru mine un preţios indiciu. Aşadar, citii:

        CEA MAI CUMPLITĂ DINTRE NOPŢI.

        Cunoşti tu noaptea ce-n văzduh se lasă Pe vânt turbat şi-n răpăit de ploi, Când nu e stea pe bolta-ntunecoasă Şi nici un ochi nu vede prin puhoi? Oricât de neagră-i noaptea, zi se face; Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace!

        Cunoşti tu noaptea ce pe vieţi se lasă Când moartea-ţi dă culcuşul cel de veci, Nemărginirea când te cheamă-acasă Şi sângele zvâcneşte-n spaime reci? Oricât de neagră-i noaptea, zi se face; Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace! Cunoşti tu noaptea ce în gând se lasă Şi nu-i poţi smulge vălu-ntunecat şi sufletu-i pierdut, ca strâns în plasă şi mii de diavoli creierii-ţi străbat? Atunci nu-ţi afli tihnă şi nici pace, Căci niciodată ziuă nu se face!

        W. O.

        Mărturisesc că lectura acestor versuri m-a emoţionat profund.

        Oricât de îndoielnică ar fi fost valoarea lor literară, ele conţineau totuşi strigătul de groază al unui om oarecum înzestrat, care luptă neputincios împotriva forţelor sumbre ale nebuniei şi îşi presimte inevitabila prăbuşire. Mi-am stăpânit însă repede emoţia: trebuia să acţionez.

        Eram convins că autorul poemului era William Ohlert. După ce am găsit în anuar adresa redacţiei, m-am grăbit s-o vizitez.

        Redacţia şi administraţia se aflau în aceeaşi clădire. Cumpărai de la biroul de expediţie numărul respectiv al jurnalului şi îmi începui investigaţia. Presupunerea mea se confirmă întocmai. Un anume William Ohlert venise în ajun cu poezia şi rugase să-i fie tipărită cât mai curând. La refuzul redactorului, oferise zece dolari pentru ca poezia să apară chiar în primul număr. Totodată, îşi exprimase dorinţa să i se trimită şpaltul. Se purtase cât se poate de corect, doar că avea ochii tulburi şi sublinia mereu că şi-ar fi scris poemul cu sângele inimii – la urma urmei un mod de a vorbi al multor poeţi şi scriitori cu sau fără talent. Indicase unde să-i fie trimisă corectura: locuia – sau locuise – într-o pensiune de prim rang, foarte scumpă, situată în noul cartier al oraşului.

        Căutai adresa respectivă, după ce în prealabil trecusem pe la hotel şi mă deghizasem – operaţie care, după părerea mea, îmi reuşi excelent. Avui grijă să iau cu mine doi poliţişti care să supravegheze casa câtă vreme voi fi înăuntru.

        Eram aproape convins că escrocul şi victima îmi vor cădea în mână şi, bine dispus, sunai la uşa pe care o plăcuţă de alamă anunţa: „First class pension for Ladies and Gentlemen”, pensiune de prim rang pentru doamne şi domni. Iată dar pensiunea căutată. Era proprietatea unei cucoane. Portarul deschise uşa, întrebându-mă ce doresc; cerui să fiu primit de stăpâna casei. Îi dădui şi o carte de vizită, fireşte, pe alt nume.

        Slujitorul mă introduse în „vorbitor” şi aşteptai să apară gazda.

        Femeia, cam de cincizeci de ani, era grasă şi elegant îmbrăcată.

        Cu părul ei creţ şi cu unghiile uşor umbrite, părea să mai poarte în vine o rămăşiţă de sânge negru; făcea impresia unei persoane oneste şi mă primi extrem de amabil.

        Mă recomandai ca redactor al pomenitului ziar german, îi arătai exemplarul cu poezia şi îmi exprimai dorinţa de a vorbi cu autorul.

        Versurile – adăugai – se bucuraseră de un asemenea ecou, încât voiam să-i achit onorariul şi să-i propun continuarea colaborării.

        Doamna mă ascultă cu politeţe, apoi spuse:

        — Va să zică, dumnealui a publicat la dumneavoastră o poezie? Foarte interesant! Păcat că nu înţeleg germana, altminteri v-aş fi rugat să mi-o citiţi. E frumoasă?

        — Admirabilă, după cum v-am mărturisit de la bun început. A făcut vâlvă.

        — Extrem de interesant! De altfel, domnul Ohlert mi-a făcut impresia unui bărbat foarte cult şi a unui gentleman desăvârşit. Din păcate, era cam tăcut şi nici nu avea relaţii cu nimeni. Nu a ieşit din casă decât o singură dată, probabil când v-a adus versurile.

        — Da? Din scurta mea discuţie cu el am înţeles că a ridicat în oraş nişte sume de bani; trebuie deci să fi ieşit şi altă dată.

        — Doar dacă o fi plecat în lipsa mea de acasă; ori, poate că secretarul să-i fi rezolvat problema banilor.

        — Are şi secretar? Despre asta nu mi-a vorbit. Înseamnă că e un om cu stare.

        — Desigur! Plătea bine şi comanda cele mai scumpe mâncăruri, Consumaţia o achita master Clinton, secretarul.

        — Clinton! Ah, dacă-l cheamă aşa, trebuie să-l fi cunoscut la club.

        E din New York sau, în orice caz, vine de acolo… Admirabil om de! Lume! Ne-am întâlnit chiar ieri la prânz…

        — Se poate. A ieşit, într-adevăr, ieri în oraş.

        — Am petrecut atât de bine împreună, continuai eu, încât mi-a dăruit şi o fotografie de-a lui. Din păcate, nu i-am putut oferi una în schimb, dar i-am promis să ne revedem chiar azi. Poftiţi!

        Îi arătai fotografia lui Gibson, pe care o purtam în buzunar.

        — Da, chiar el e, secretarul, confirmă doamna după ce-şi aruncase ochii asupra fotografiei. Dar cu regret trebuie să vă informez că nu-l veţi întâlni prea curând. Şi nici master Ohlert nu va putea să; satisfacă cererea redacţiei. Sunt plecaţi amândoi.

        Arn tresărit. Dar m-am recules repede:

        — Îmi pare foarte rău. Plecarea trebuie să fi intervenit pe neaşteptate, nu-i aşa?

        — Exact. E o poveste profund emoţionantă. Bineînţeles că master i Ohlert nu mi-a mărturisit nimic în această privinţă: oamenii se feresc să-şi răscolească propriile răni. Dar secretarul mi-a destăinuit povestea cu condiţia celei mai stricte discreţii. Trebuie să ştiţi că m-am bucurat întotdeauna de încrederea locatarilor mei.

        — Nu mă îndoiesc. Manierele dumneavoastră elegante, comportarea delicată cu oamenii justifică pe deplin încrederea de care vă bucuraţi,trăncănii eu fără să clipesc.

        — Ah, vă rog! Protestă ea măgulită de complimentele mele. Povestea aceea m-a mişcat până la lacrimi. Bietul om! Bine că a reuşit să fugă la timp!

        — Să fugă? Asta sună de parc-ar fi urmărit!

        — Aşa şi este.

        — Ciudat lucru! Tocmai el, un poet atât de înzestrat, aş zice genial! În calitatea mea de redactor, oarecum de coleg al lui, sunt extrem de interesat să aflu despre ce-i vorba. Presa e o forţă deloc neglijabilă. Poate aş putea să-i vin în ajutor printr-un articol. Mare păcat că trebuie să păstraţi atâta discreţie!

        Doamna se încinse la faţă. Îşi pregăti o batistă nu tocmai imaculată, ca s-o aibă la îndemână pentru momentele cheie şi zise:

        — În privinţa discreţiei, sir, nu e chiar atât de grav, având în vedere că domnii s-au pus în siguranţă. Presa, după cum se spune, e o mare putere şi aş fi fericită să-l ajut pe sărmanul poet.

        — La rândul meu, voi face tot ce-mi stă în putinţă; bineînţeles, dacă voi afla cele necesare.

        Mărturisesc că-mi stăpâneam cu greu curiozitatea.

        — Le veţi afla, inima îmi spune să nu vă ascund nimic. E vorba de o dragoste pe cât de fidelă, pe atât de tristă.

        — Mi-am închipuit; nimic nu e mai greu, mai sfâşietor, decât o dragoste fără noroc.

        Sublimasem aceasta, deşi pe atunci nu prea aveam idee ce înseamnă a iubi cu adevărat.

        — Prin cuvintele dumneavoastră mi-aţi cucerit simpatia, sir! Aţi trecut oare prin asemenea zbucium?

        — Încă nu, doamnă.

        — Atunci, vă puteţi considera un om fericit. Eu am sorbit din paharul amărăciunilor, mai-mai să mă coste viaţa. Mama mea era mulatră. M-am logodit cu un creol, fiul unui plantator francez. Dar fericirea noastră a fost distrusă, pentru că tatăl logodnicului nu voia să admită în familia lui o fată de culoare. Vă închipuiţi, aşadar, cât de mult mă înduioşează soarta bietului poet care suferă din acelaşi motiv.

        — Vreţi să spuneţi că e îndrăgostit de o fată de culoare?

        — Da, de o mulatră. Tatăl lui i-a interzis această legătură şi, folosindu-se de tertipuri, a obţinut un document semnat de fată, prin care aceasta renunţă la unirea ei cu William Ohlert.

        — Tată denaturat! Exclamai eu plin de revoltă, ceea ce îmi atrase din partea gazdei o privire caldă, binevoitoare.

        Suferea, pare-se, aievea de pe urma basmului scornit de Gibson.

        Pesemne că, limbută cum era, femeia îi istorisise propriul ei amor nefericit, iar dânsul îi îndrugase o poveste aidoma, ca să-i topească sufletul de milă şi să justifice, totodată, plecarea lor subită. Pentru mine, faptul că aflasem noul nume de împrumut – Clinton – al escrocului era deosebit de important.

        — Într-adevăr, un tată denaturat! Aprobă doamna. Însă William nu s-a dezis de iubita lui şi s-au refugiat amândoi în oraşul nostru. A dat-o aici în pensiune.

        — Atunci nu văd de ce a părăsit New Orleans.

        — Din pricina urmăritorului. Sosise în oraş.

        — E vorba de tatăl său?

        — N-a venit chiar el personal. A trimis un detectiv. Acest copoi ticălos, prevăzut cu un mandat, i-a hărţuit pretutindeni. (îmi venea să râd de indignarea onorabilei doamne împotriva copoiului cu care, de fapt, se întreţinea atât de amical.) Vrea să-l prindă pe William şi să-l aducă înapoi la New York.

        — Nu vi l-a descris, cumva, domnul Clinton pe individul acela infam? Mă interesai, curios să mai aflu amănunte în legătură cu persoana mea.

        — Mi l-a zugrăvit la perfecţie, domnule, căci n-ar fi exclus ca nemernicul să descopere adresa lui William şi să mă trezesc faţă-n faţă cu el. Dar nici o grijă! Mi-am pregătit cuvânt cu cuvânt răspunsurile.

        N-o să-i spun cu nici un chip încotro a plecat William. O să-l expediez exact în direcţia opusă.

        Şi doamna îmi descrise, la rândul ei, pe „nemernic”. Îl ştia chiar pe nume – adică pe numele meu. Caracterizările păreau destul de obiective, corecte; în schimb, le rostea într-o manieră deloc măgulitoare pentru mine.

        — Îl aştept să apară din clipă în clipă, şopti femeia. Când aţi sunat, eram aproape sigură că-i el. Din fericire, m-am înşelat. Nu sunteţi dumneavoastră duşmanul acestor îndrăgostiţi, neomul care să lovească în fericirea lor. Dimpotrivă, ghicesc din emoţia dumneavoastră că veţi scrie la gazetă un articol în apărarea tinerei perechi şi-l veţi demasca pe copoi, să-i piară pofta.

        — Desigur, aş face-o din toată inima, dar trebuie să aflu unde se găseşte acum William Ohlert. Sunt obligat să-l anunţ în prealabil. Îi cunoaşteţi adresa, sper.

        — Ştiu încotro a plecat, însă n-am habar dacă scrisoarea dumneavoastră îl va mai găsi acolo. Pe detectiv l-aş fi îndreptat spre nordvest; dumneavoastră vă pot spune cinstit că a plecat spre sud, cu intenţia de a ajunge în Texas. Avea de gând să debarce la Veracruz, în Mexic. Negăsind însă nici un vapor care să ridice imediat ancora şi, grăbit din cauza primejdiei ce-l pândea, s-a îmbarcat pe Delfinul în direcţia Quintana.

        — Precis?

        — Absolut precis. N-a mai întârziat nici un minut, doar cât să-şi urce bagajele pe bord. Portarul meu i-a dat o mână de ajutor şi l-a condus chiar pe covertă. Acolo, marinarii l-au informat că Delfinul nu merge decât până la Quintana, cu escală la Galveston. Prin urmare, master Ohlert a plecat cu acest vapor; portarul a stat pe chei până la plecarea vasului.

        — Dacă am. Înţeles bine, William Ohlert a plecat împreună cu logodnica şi cu secretarul, nu-i aşa?

        — Desigur. Tustrei împreună. Adevărat că portarul n-a văzut-o pe logodnică, pentru că aceasta se retrăsese într-o cabină rezervată femeilor. Şi fireşte că nu şi-a permis să întrebe de ea. Personalul meu, ţin s-o subliniez, e foarte discret şi stilat. Dar se înţelege că William nu-şi va fi părăsit logodnica expunând-o primejdiei de a fi găsită de copoi. Abia aştept să se prezinte individul! Va fi o scenă nostimă. Mai întâi am să încerc să-i moi inima, pe urmă, dacă nu reuşesc, îi spun de la obraz nişte vorbe de-l vâr înpământ.

        Femeie naivă şi de treabă, gazda se enervă de-a binelea. Prea îşi pusese povestea la suflet. Se ridică de pe scaun, îşi strânse pumnii grăsuţi şi, îndreptându-i spre uşă, exclamă:

        — Hai, ticălosule, să te învăţ minte! Am să te strivesc numai cu vorba şi cu ochii!

        Era suficient. Puteam să plec. Altul şi-ar fi luat rămas-bun şi ar fi lăsat-o să stăruie în eroarea ei. Dar eu mă simţii dator s-o lămuresc şi; să-i scot din cap că escrocul ar fi om cumsecade. Îi spusei aşadar:!

        — Nu cred că veţi avea ocazia să-l striviţi pe copoi, precum speraţi.

        — De ce nu?

        — Fiindcă dânsul va proceda împotriva tuturor aşteptărilor. Şi nici n-are s-o apuce spre nord-vest, cum aţi vrea dumneavoastră. Dimpotrivă, va pleca direct la Quintana, ca să-i ajungă din urmă pe William: şi pe aşa-zisul secretar.

        — Păi, de unde să ştie încotro s-au dus?

        — Ştie! L-aţi informat dumneavoastră!

        — Eu? Imposibil! Doar sunt conştientă de mine! Când să-i fi spus?

        — Chiar acum.

        — Sir, nu vă înţeleg! Izbucni femeia, mirată la culme.

        — Vă voi lămuri imediat. Îngăduiţi-mi să procedez mai întâi la o mică transformare a fizionomiei mele. Îmi scosei repede peruca de culoare închisă, barba şi ochelarii.

        Doamna sări din loc speriată:

        — Pentru Dumnezeu! Nu sunteţi redactor! Sunteţi copoiul! M-aţi minţit!

        — A trebuit să mă prefac, doamnă, pentru că aţi fost de la bun început victima unei minciuni. Povestea cu mulatra e pe de-a-ntregul plăsmuită. Aţi fost înşelată în chip ridicol, mizându-se pe sensibilitatea dumneavoastră. Nici Clinton nu e secretarul lui William. În realitate, îl cheamă Gibson; e un escroc dintre cei mai odioşi, care trebuie pus la punct.

        Femeia se prăbuşi pe un scaun şi rosti adânc tulburată:

        — Nu, nu! Peste putinţă! Un bărbat atât de drăguţ, atent, încântător! Nu poate fi escroc. Nu vă cred!

        — Mă veţi crede dacă-mi permiteţi să vă istorisesc totul. Îi arătai adevărata faţă a lucrurilor şi izbutii să transform simpatia ce i-o purta acelui bărbat „drăguţ, atent, încântător” într-o mânie violentă. Recunoscu că fusese înşelată în modul cel mai mârşav şi, până la urmă, îşi exprimă satisfacţia că mă deghizasem.

        — Altminteri, sublinie dânsa, n-aţi fi aflat de la mine adevărul şi aţi fi plecat spre nord, la Nebraska sau Dakota. Acest Gibson-Clinton merită cea mai aspră pedeapsă. Sper că veţi porni imediat în urmărirea lui. Vă rog. Să-mi comunicaţi din Quintana dacă aţi reuşit să-l prindeţi.

        Iar la întoarcere, în drum spre New York, aduceţi-l aici, la mine, ca să-l fac de două parale.

        — Asta cu greu aş putea-o face. Nu e uşor să prinzi un individ în Texas şi să-l aduci la New York. M-aş mulţumi să-l smulg pe William Ohlert din ghearele escrocului şi să salvez măcar o parte din sumele pe care le-auîncasat amândoi în cursul călătoriei. Deocamdată, m-ar încânta să aud din gura dumneavoastră că nu sunt chiar atât de nemernic pe cât m-aţi crezut…

        Scuzându-se, femeia îmi dădu toate asigurările că şi-a revizuit părerea. Ne despărţirăm cordial, după care îi anunţai pe cei doi poliţişti postaţi la poartă că totul e în ordine. Le strecurai în palmă câte un bacşiş şi-mi văzui de drum.

        Trebuia să mă îmbarc urgent pe un vapor. Mă interesai deci dacă pleacă vreunul spre Quintana. Situaţia nu era favorabilă. Un cargobot urma să plece la Tampico, dar în cursă directă, fără escală. Alte ocazii spre Quintana s-ar fi găsit abia peste câteva zile. Până la urmă, descoperii un vas rapid cu pânze, care transporta mărfuri la Galveston; acesta ridica ancora după prânz. Puteam să mă îmbarc şi eu. La Galveston speram să găsesc numaidecât o legătură spre Quintana. Îmi adusei repede bagajul şi urcai pe bord.

        Din păcate, speranţa de a găsi la Galveston un mijloc de transport» până la Quintana nu se realiză. Mi se oferi, ce-i drept, o ocazie, dar; vasul respectiv naviga până dincolo de ţinta mea, către Matagorda, la vărsarea braţului estic al fluviului Colorado. Totuşi, primind asigurări că de acolo îmi va fi uşor să ajung la Quintana, mă hotărâi; să profit de prilej. Ulterior, nu aveam să regret deloc această hotărâre.

        Pe atunci atenţia guvernului de la Washington era îndreptată spre Mexic, unde mai bântuiau luptele sângeroase dintre partizanii republicii şi cei ai împăratului.

        Statele Unite îl recunoscuseră pe Benito Juarez ca preşedinte al republicii mexicane şi se opuneau cu fermitate împăratului Maximilian, considerându-l, ca şi până atunci, uzurpator. Se exercitau presiuni asupra lui Napoleon al III-lea, care aveau să ducă până la urmă la hotărârea acestuia de a-şi retrage trupele din Mexic… Astfel, soarta! Lui Maximilian era pecetluită.

        La izbucnirea războiului civil, statul Texas se declarase de partea Secesiunii, alăturându-se forţelor sclavagiste. Înfrângerea acestora din: urmă nu a dus, fireşte, la calmarea peste noapte a populaţiei, îndârjită împotriva Nordului şi ostilă politicii lui. De fapt, populaţia din Texas nutrea sentimente sincer republicane. Îl aclama cu entuziasm pe Juarez, „eroul indian”, care nu a pregetat să-l înfrunte pe Napoleon şi pe un vlăstar al puternicei dinastii habsburgice. Dar pentru că avea sprijinul Washingtonului, se urzeau împotrivă-i tot soiul de conspiraţii.

        Populaţia din Texas se împărţise astfel în două. Unii erau pe faţă pentru Juarez; alţii acţionau împotriva lui, nu din convingere, ci doar din spirit de opoziţie. Din pricina acestei încordări, nu era uşor să călătoreşti prin ţară. Orice încercare de a-ţi camufla culoarea politică era zadarnică. Trebuia pur şi simplu să te declari pentru o parte sau alta…

        Aşa era situaţia pe când se arătă înainte-mi acea prelungă fâşie de pământ care desparte golful Matagorda de cel mexican. Navigarăm prin Paso Caballo, dar furăm siliţi să ancorăm repede, pentru că apa golfului era foarte puţin adâncă şi riscam să ne împotmolim.

        Se opriseră acolo câteva ambarcaţiuni mărunte, iar mai departe, în larg, o seamă de vase mari cu câte trei catarge şi chiar un transatlantic. Mădeplasai, fireşte, în mare grabă, cu o barcă, la Matagorda, ca să mă informez dacă există o ocazie pentru Quintana. Spre regretul meu, abia a treia zi avea să plece o goeletă. Eram deci imobilizat. Mă necăjea faptul că Gibson, asigurându-şi un avans de patru zile, ar fi putut să dispară fără urmă. Dar îmi ziceam, spre consolare, că făcusem tot posibilul în împrejurările date.

        Acum trebuia să am răbdare şi să aştept. Trăsei la un hotel şi cerui să mi se aducă bagajele rămase pe vapor.

        Pe atunci Matagorda era o localitate mai mică decât azi. Situat în partea de răsărit a golfului, portul avea o însemnătate secundară prin comparaţie cu Galveston, de pildă. Ca pretutindeni în Texas, regiunea coastei e foarte nesănătoasă, din pricina umezelii. Aici te poţi alege uşor cu o malarie. Iată de ce popasul acesta nu-mi făcea deloc plăcere.

        „Hotelul” semăna cu un han de mâna a treia sau a patra, odaia părea o cabină de vapor şi patul era atât de scurt, încât îmi atârnau afară ba capul, ba picioarele.

        După ce-mi văzui la adăpost bagajele, ieşii să vizitez localitatea.

        Ca să ajung de la odaia mea până la scară, trebuia să trec prin faţa unei uşi deschise. Mă uitai în treacăt înăuntru. Odaia semăna cu a mea, doar că în perete atârna un harnaşament de călărie şi capătul frâului mătura duşumeaua. Lângă fereastră, zării o flintă de Kentucky.

        Mă gândii pe loc la Old Death. Totuşi, nu eram sigur. Lucrurile ar fi putut să aparţină altcuiva.

        Părăsii clădirea hotelului şi o luai pe o stradă în jos. Când, deodată, la o cotitură mă ciocnii de un bărbat care venea în sens opus.

        — Thunder-storm! Mii de trăsnete! Mă certă omul. Fiţi atent, sir, nu vă năpustiţi ca furtuna!

        — Dacă plimbarea mea de melc vă pare o furtună, atunci stridia e un cargobot, îl calmai, râzând.

        Se dădu un pas înapoi şi exclamă:

        — Păi ăsta e nătăfleţul care se crede detectiv! Pe cine căutaţi în Texas şi tocmai la Matagorda?

        — În orice caz, nu pe dumneavoastră, master Death!

        — Cred şi eu! S-ar părea că sunteţi chiar dintre acei oameni care niciodată nu găsesc ceea ce caută, în schimb se ciocnesc de semenii care nu-i interesează. Cum staţi cu setea, cu foamea? Haidem la o bere! V-aţi găsit locuinţă?

        — Da, la Uncie Sam.

        — Foarte bine! Am tras la acelaşi hotel.

        — Nu cumva ocupaţi odaia de lângă scară, unde am văzut un harnaşament şi o flintă?

        — Chiar aşa. Trebuie să ştiţi că nu mă despart niciodată de ele.

        Lucrurile astea mi-s dragi. Un cal se mai găseşte, dar o şa bună, greu de tot. Ei, haide! Tocmai ieşisem dintr-o magherniţă unde se vinde bere rece, adevărat balsam pe căldurile astea de iunie. Sunt gata să mă jertfesc şi să mai beau un pahar cu dumneavoastră.

        Mă introduse într-un birt sărăcăcios, unde se servea bere la sticle, la un preţ considerabil umflat. Eram singurii consumatori. Îi oferii o ţigară de foi, dar o refuză. În schimb, scoase din buzunar o roată de tutun demestecat, din care îşi tăie o porţioară ca pentru cinci matrozi luaţi laolaltă. Şi-o potrivi cu satisfacţie într-un cotlon al gurii, apoi zise:

        — Aşa! Acum vă stau la dispoziţie. Sunt curios să aflu ce vânt v-a mânat aşa de repede pe urmele mele. Prielnic?

        — Din contra, foarte neprielnic.

        — Atunci probabil că nici n-aţi avut intenţia să vă opriţi aici.

        — Nu. Ţinta mea e Quintana, însă n-am găsit o ocazie imediată.

        De aceea m-am trambalat până aici, de unde, cică, s-ar găsi mai uşor un vas care să mă ducă la destinaţie. Din păcate, trebuie să mai aştept două zile.

        — Răbdaţi, master, răbdaţi! Eu, unul, pot să vă consolez cu dulcea idee că sunteţi un ghinionist!

        — Frumos! Credeţi că pentru asemenea consolări veţi primi din parte-mi un răvaş de mulţumire?

        — Vă rog, eu dau sfaturi dezinteresate, râse el. De altfel şi mie îmi merge anapoda; stau aici, fără nici o treabă, fiindcă m-am mişcat prea încet. Voiam să ajung la Austin şi de acolo, peste Rio Grande-del-Norte. Anotimpul e favorabil. A plouat, fluviul a crescut şi navigaţia se desfăşoară normal. Pentru că, trebuie să ştiţi, altminteri acest Colorado e cam sărac în apă.

        — Am auzit, totuşi, că drumul ar fi barat.

        — Nu chiar barat. O îngrămădire de plute sileşte apele să se despartă în mai multe braţe pe un parcurs de opt mile engleze. Apoi navigaţia e iarăşi liberă până la Austin şi chiar mai departe. Totuşi, e preferabil să te deplasezi până acolo pe jos şi abia pe urmă să te îmbarci. De altfel, acesta fusese şi planul meu, dar berea mi-a jucat renghiul. Am tot băut aici, la Matagorda şi, până am ajuns la plutele cu pricina, vaporul se şi punea în mişcare. Aşa că mi-am dus iarăşi şaua la hotel şi acuma trebuie să aştept până mâine dimineaţă ca să apuc vasul următor.

        — Sunteţi, aşadar, ghinionist ca şi mine. E o consolare, vorba dumneavoastră.

        — Ba să-mi fie cu iertare, eu nu sunt ghinionist. Eu nu urmăresc pe nimeni! Ce mi-e dacă ajung la Austin azi sau peste o săptămână! M-a supărat însă un dobitoc, un obraznic care, fiind sprinten ca mine şi văzând cum am rămas lângă plute, amărât şi cu şaua alături, mă fluieră de pe covertă în bătaie de joc. Dacă-l mai întâlnesc vreodată, îi trag nişte palme mai acătării decât cele pe care le-a încasat la bordul vasului.

        — Va să zică, s-a lăsat cu păruială?

        — Păruială? Nu mă cunoaşteţi, sir Old Death nu se ocupă cu de alde astea. Însă călătorind încoace pe Delfinul, am dat de un tip care râdea întruna de mine. L-am întrebat de ce anume îi par atât de caraghios. Şi ce credeţi că mi-a răspuns?! Cică îl amuză scheletul meu! Atunci i-am trântit o pereche de palme de-a căzut în dos. A vrut să-şi scoată pistolul, dar căpitanul vasului a intervenit cu autoritate, ordonându-i s-o şteargă imediat. Se şi cuvenea. Doar mă ofensase. Şi uite că, de ciudă, dobitocul şi-a râs iarăşi de mine, mai pe urmă, când m-a văzut în dreptul plutelor. Păcat de tovarăşul lui! Părea un gentleman tare mâhnit, închis în sine, bătut de gânduri negre. Toată vremea se uita în neştire, ca un om care şi-ar fi pierdut minţile. Îl ascultam cu o încordare maximă.

        — Şi ziceţi că părea nebun? L-am întrebat. I-aţi aflat cumva şi numele?

        — Căpitanul îi zicea master Ohlert.

        Parcă mi-ar fi dat cineva cu o măciucă în cap.

        — Ah! Şi pe celălalt, obraznicul, cum îl chema?

        — Clinton, dacă nu greşesc.

        — E posibil oare? Nu zău, e posibil? Exclamai, ţâşnind de pe scaun.

        Va să zică, oamenii aceştia se aflau pe bordul Delfinului, împreună cu dumneavoastră?

        — Ce v-a venit, sir? Se miră Old Death. Aţi sărit de pe scaun ca o rachetă! Vă interesează cumva persoanele respective?

        — Dacă mă interesează?! Sunt chiar oamenii pe care îi caut! Iarăşi se ivi pe chipul lui zâmbetul pe care-l cunoşteam de mai înainte, amical şi sarcastic în acelaşi timp.

        — Bine, bine! Dădu el din cap. Recunoaşteţi, în sfârşit, că urmăriţi nişte bărbaţi. Şi tocmai pe ăştia doi! Zău că sunteţi un greenhorn, domnule! Aţi pierdut şansa din proprie vină.

        — Fiţi mai limpede, vă rog!

        — De ce nu mi-aţi vorbit pe şleau la New Orleans?

        — Nu puteam.

        — Totul e permis, dacă te ajută să atingi ţinta. Numai să-mi fi spus mie adevărul şi vi-i ofeream plocon pe amândoi. I-aş fi recunoscut încă la urcarea pe bord şi v-aş fi anunţat numaidecât. Este?

        — Cine ar fi bănuit că-i veţi întâlni? De altfel, eram informat că se îmbarcaseră pentru Quintana, nu pentru Matagorda.

        — Aşa ziceau ei. Nici prin gând nu le trecea să plece la Quintana.

        Ei şi acum, dacă v-aţi cuminţit, spuneţi-mi, vă rog, toată istoria. Poate găsesc eu o cale să vă ajut.

        Era clar că omul îmi voia binele. Nici nu încerca măcar să mă tachineze. Şi totuşi mă simţeam prost. Încă în ajun refuzasem să-i dau o cât de vagă informaţie şi acuma mă vedeam obligat să etalez totul.

        Orgoliul mă îndemna să tac, însă raţiunea era mai tare. Scosei din buzunar fotografiile persoanelor în cauză. I le arătai:

        — Înainte de toate, uitaţi-vă la fotografii. Sunt ei?

        — Da, chiar ei, confirmă Old Death, după ce aruncă o privire asupra pozelor. Nu încape îndoială. Îi relatai sincer şi deschis întreaga poveste. Mă ascultă atent şi, în cele din urmă, spuse îngândurat:

        — Totul e limpede ca bună ziua. Numai un lucru nu înţeleg. Este William Ohlert într-adevăr nebun?

        — Nu. Deşi sunt destul de nepriceput în materie, totuşi înclin să cred că e vorba numai de monomanie. Făcând abstracţie de un singur punct, Ohlert e pe deplin stăpân pe facultăţile sale.

        — Atunci îmi e şi mai neclar de ce a căzut sub influenţa totală a lui Gibson. Pare să i se supună oricând şi în orice problemă. Iar Gibson ştie să-i exploateze din plin monomania. Dar să sperăm că-i vom dejuca planurile.

        — Sunteţi sigur că vor coborî la Austin? Nu cumva intenţionează să rămână undeva, pe parcurs?

        — Nu, Ohlert i-a declarat căpitanului că pleacă la Austin.

        — M-ar mira. Doar n-o să spună chiar adevărul.

        — Şi de ce nu? Poate că Ohlert nici nu-şi dă seama că e urmărit, că umblă pe căi greşite. Ba dimpotrivă, e convins că procedează just, că se dăruie exclusiv ideii sale, restul fiind treaba lui Gibson. Bolnavul n-a socotit necesar să ascundă că pleacă la Austin… Ei, ce aveţi de gând să faceţi?

        — Fireşte că trebuie să plec imediat pe urmele lor.

        — Numai că, oricât de grăbit aţi fi, situaţia vă obligă să aşteptaţi până mâine. Mai devreme nu găsiţi nici un vapor.

        — Şi când ajungem?

        — După starea timpului, cred că abia poimâine.

        — Tare târziu!

        — Nu uitaţi că, din aceleaşi motive, vor ajunge şi ei cu întârziere.

        În plus, vasul dă inevitabil şi peste bancuri de nisip; până se despotmoleşte, mai trece vreme.

        — De-am şti măcar ce are de gând escrocul şi încotro îl tot târăşte pe Ohlert!

        — Deh, asta e o enigmă, cum se zice. O fi având el un plan. Banii pe care i-au ridicat până acum sunt suficienţi ca să-l înavuţească. N-are decât să şi-i bage în buzunar şi pe Ohlert să-l lase undeva, în plata Domnului. Dacă n-a făcut-o până acum, înseamnă că vrea să-şi sporească suma. Nici nu bănuiţi cât mă pasionează cazul. Barem deocamdată, cât călătorim împreună, vă ofer întregul meu sprijin. Folosiţi-vă de el dacă aveţi nevoie.

        — Cu recunoştinţă, sir îmi inspiraţi multă încredere. Ajutorul dumneavoastră sper să-mi fie de mare folos.

        Ne strânserăm mâinile şi traserăm câte o duşcă de bere. De ce nu-i mărturisisem omului acesta, încă din ajun, toată povestea?

        Abia ne umplurăm din nou paharele, că de afară se auzi mare tărăboi, vociferări, chiote şi lătrat de câini. Uşile se izbiră de perete şi în prag apărură şase vlăjgani pe ale căror feţe se vedea cât de colo că băuseră zdravăn; toţi erau afumaţi. Chipurile lor brutale, straiele subţiri, caracteristice Sudului, armele impresionante – toate îţi atrăgeau luarea-aminte. Purta fiecare puşcă, pumnal, revolver sau pistol şi, în plus, atârnată la cingătoare, câte o cravaşă din acelea cu care erau bătuţi sclavii negri. Şi fiecare ducea de zgardă câte o namilă de dulău dintr-o rasă crescută cu grijă în statele sudice şi dresată pentru prinderea negrilor fugari. Acestor dulăi li se spunea „băutori de sânge”.

        Fără să dea bună ziua, derbedeii ne aruncară nişte priviri încruntate, se tolăniră pe scaune, făcându-le să trosnească, îşi trântiră picioarele pe masă şi, bocănind cu tocurile cizmelor, îl somară pe birtaş să se ocupe de ei.

        — Ai bere bună, mă? Strigă unul.

        Birtaşul confirmă, speriat.

        — Adu să bem! Comandă individul.

        Birtaşul se retrase grăbit, ca să-i servească pe nobilii săi clienţi.

        Fără nici o intenţie, îl priveam pe haidăul care vorbise. Acesta mă observă. Sunt convins că privirea mea nu avea nimic provocator; însă dumnealui căuta numaidecât pricină să se agaţe de cineva. Îmi strigă:

        — Ce te zgâieşti aşa la mine?

        Îi întorsei spatele, fără să răspund.

        — Băgaţi de seamă! Îmi şopti Old Death. Ăştia-s rowdy, niştescandalagii de pomină, probabil vătafi concediaţi de pe urma desfiinţării sclavajului şi ajunşi fără căpătâi. S-au adunat în bandă ca să se ţină de blestemăţii. Mai bine nu le dăm nici o atenţie. Golim paharele şi plecăm.

        Dar tocmai şuşoteala îi displăcu individului.

        Răcni spre noi:

        — Ce tot sufli acolo, în secret, mortăciune bătrână? Dacă ai ceva de spus, apoi zi-i cu glas tare! Ori vrei să-ţi căscăm noi gura?

        Old Death sorbi din pahar şi nu răspunse. Derbedeii îşi duseră şi ei paharele la gură. Berea era cât se poate de gustoasă, dar dumnealor, aflându-se într-o veritabilă dispoziţie de rowdy, o vărsară pe jos. Cel care vorbise adineauri întârzie cu paharul plin în mână.

        — Nu vărsaţi pe jos! Îi sfătui el pe ceilalţi. Uite colea doi puişori cărora poşirca asta pare să le placă. Să le-o pasăm lor!

        Vărsă paharul şi ne împroşcă. Old Death se şterse calm cu mâneca.

        Eu, însă, nu reuşii să mă stăpânesc. Pălăria, gulerul, haina – pe toate mi le udase. Mă adresai găliganului:

        — Vă rog, sir, să nu se mai repete! Amuzaţi-vă în familie, dacă aveţi chef. Dar pe noi lăsaţi-ne în pace!

        — Nu zău! Şi adică, ce-ar fi dacă v-aş mai boteza o dată?

        — Asta s-ar vedea.

        — S-ar vedea? Uite că vreau s-o văd chiar acum! Birtaş, încă un rând!

        Ceilalţi rânjeau, aprobându-l pe matador. Era clar că nu va ezita să repete provocarea.

        — Pentru Dumnezeu, sir, nu vă puneţi cu ei! Căută Old Death să mă tempereze.

        — Vă temeţi?

        — Ţi-ai găsit! Dar ăştia, niciuna, nici două, pun mâna pe armă. Şi curajul, oricât de mare ar fi, nu te apără împotriva unui glonţ mişel.

        Apoi, puneţi la socoteală şi dulăii.

        Indivizii îşi legaseră câinii de picioarele mesei. Ca să nu mă împroaşte iarăşi pe la spate, îmi părăsii locul şi mă aşezai pieziş, cu cotul drept spre ei.

        — Aha şi-a schimbat poziţia! Scrâşni derbedeul cel guraliv. Va să zică, vrea să se apere. Să-l văd eu numai că mişcă! Îl slobod numaidecât pe Pluto al meu. Doar nu l-am dresat degeaba!

        Dezlegă câinele, ţinându-l numai de lesă. Birtaşul încă nu venise cu berea; mai era vreme să lăsăm pe masă banii pentru consumaţie şi să ieşim. Dar bănuiam că haimanalele ne-ar fi tăiat drumul şi, în plus, aveam mândria mea: nu-mi convenea s-o şterg din faţa acestui tip dezgustător. „Vitejii” ăştia sunt în fond nişte laşi.

        Băgai mâna în buzunar şi desfăcui piedica revolverului. De bătaie nu-mi păsa; ştiam să pun la respect pe oricine. Mă îngrijorau, în schimb, câinii, deşi mai avusesem de-a face cu asemenea dulăi, învăţaţi să sară la om. Oricum, cu unul singur ştiam s-o scot la capăt.

        Sosi şi birtaşul. Aşeză sticlele pe masă şi, plin de umilinţă, se adresă bătăioşilor săi musafiri:

        — Gentlemeni, vizita dumneavoastră mi-e cât se poate de plăcută, dar, vă rog din suflet, lăsaţi pe domnii aceştia în pace. Sunt şi ei clienţi, nu-i aşa?

        — Mişelule! Îl repezi unul. Te apucaşi să ne dai lecţii de purtare? Staică-ţi potolesc eu febra!

        Şi vărsă în obrazul birtaşului vreo două sau trei pahare. Acesta nu zise nici pâs, socotind că e mai sănătos să dispară din ochii lor.

        — Şi acuma, ia să-l vedem pe lăudărosul de colo! Hohoti adversarul meu. Să-i dăm şi lui porţia!

        Ţinându-şi cu stânga dulăul de curea, dădu să-mi verse paharul în cap. Dar eu mă ferii şi, ridicându-mă de pe scaun, îl ameninţai cu pumnul.

        — Pluto, go on! Şo pe el! Arătă dânsul în direcţia mea şi slobozi câinele din lesă. Într-o clipă, tocmai când dulăul făcuse un salt ca de panteră, mă făcui una cu peretele şi mă ferii în lături. Câinele, năvălind orbeşte să-mi sfâşie beregata, se izbi cu botul în zid. Venise cu atâta forţă, încât izbitura îl ameţi. Îl apucai la iuţeală de picioarele dindărăt, îl ridicai în aer şi, proiectându-l de perete, îi zdrobii căpăţâna.

        Se stârni atunci un scandal nemaipomenit. Dulăii lătrau şi se zbăteau să rupă curelele, beţivanii înjurau de mama focului, iar stăpânul potăii ucise dădu să sară la mine. Însă Old Death, în picioare, îşi îndreptă amândouă pistoalele asupra bandei dezlănţuite:

        — Stop! Ajunge, boys! Nici o mişcare! Nu vă atingeţi de arme că trag! V-aţi înşelat în privinţa noastră. Eu sunt Old Death, cercetaşul.

        Cred că-mi cunoaşteţi numele. Iar acest tânăr prieten al meu se teme de voi tot atât de puţin ca şi mine. Luaţi loc şi beţi în linişte. Nu vârâţi mâna în buzunar că, pe legea mea, vă împuşc!

        Acest din urmă avertisment se adresa unuia din găligani care dăduse semne că vrea să apeleze la revolver. Îmi scosesem la rândul meu pistolul. Împreună cu Old Death dispuneam de optsprezece gloanţe. Până ce vreunul din netrebnici ar fi apucat arma, l-am fi cuminţit. Bătrânul westman devenise parcă alt om. Statura lui, de obicei încovoiată, se îndreptase de-a binelea; ochii îi scăpărau şi toată făptura lui exprima o dârzenie capabilă să te vâre în pământ. Era de-a dreptul comic cât de mititei se făcuseră deodată provocatorii. Ce-i drept, mai mormăiau câte ceva în bărbi, dar se retraseră cu toţii, cuminţi, la locurile lor. Bătăiosul de adineauri nici nu îndrăznea măcar să se apropie de câinele ucis, ca nu cumva să treacă prin dreptul meu.

        Stăteam încă aşa, cu pistoalele pe masă, când apăru în prag un nou client – un indian.

        Purta o haină de piele albă, cu cusături roşii tipic indiene şi pantaloni din acelaşi material, garnisiţi cu ciucuri bogaţi şi cu păr de scalp.

        Nici o pată, nici urmă de murdărie pe veşmântul lui. Picioarele-i fine erau încălţate în mocasini împodobiţi cu perle şi cu ţepi de mistreţ.

        De gât îi atârnau punguţa cu „medicamente”, luleaua păcii artistic crestată şi o salbă în trei şiruri de gheare de urs cenuşiu, dobândite, desigur, cu ocazia vânătorilor prin Munţii Stâncoşi. Un brâu lat, croit dintr-o pătură scumpă de Santillo, îi încingea mijlocul subţire. Din brâu se iveau prăseaua cuţitului şi două tocuri de pistol. În mâna dreaptă ţinea o puşcă cu două ţevi şi cu patul bătut în ţinte de argint.

        Capul îi era descoperit, părul lung, des, de un negru-albăstrui, împletit cu cordeluţe din piele de şarpe, se aduna într-o chică în formă de coif. Nici o pană de vultur, nici un semn distinctiv nu-i împodobea creştetul;şi totuşi se vedea cât de colo că tânărul acesta trebuia să fie o căpetenie, un războinic vestit. Profilul său grav, de o frumuseţe autentic virilă, semăna cu al unui roman; doar că umerii obrajilor erau uşor ieşiţi în afară. Avea faţa complet rasă, buzele pline, frumos desenate, iar pielea bătea într-un cafeniu mat, deschis, ca o discretă suflare de bronz. Pe scurt, indianul acesta nu era altul decât Winnetou, căpetenia apaşilor şi fratele meu prin legământ.

        Stătu o clipă în cadrul uşii. Privirea-i ageră, întunecată, se plimbă prin încăpere şi pe feţele celor prezenţi. Apoi tânărul se aşeză în vecinătatea noastră, cât mai departe de beţivanii care nu-l scăpau din ochi.

        Gata-gata să-i sar înainte, dar el – deşi mă observase şi, desigur, mă recunoscuse – făcu pe indiferentul. Pesemne că avea motive serioase să se poarte astfel; de aceea mă oprii, arborând o nepăsare totală.

        Citeam pe faţa lui că înţelesese numaidecât situaţia. Privirea-i lunecă iarăşi, cu oarecare dispreţ, asupra găliganilor; iar când ne vârârăm la loc pistoalele şi ne aşezarăm din nou, un zâmbet satisfăcut, abia vizibil, i se aşternu pe buze.

        Personalitatea lui impunea atât de mult, încât se făcu linişte ca în biserică; ceea ce trebuie să-l fi convins pe birtaş că pericolul trecuse, îşi iţi mai întâi capul pe uşă, apoi – după ce se asigură că nu are motive de teamă – apăru întreg.

        — Vă rog, o bere! I se adresă Winnetou, cu glasul lui plăcut, sonor şi cu cel mai bun accent englezesc.

        Găliganilor faptul îi se păru curios. Îşi apropiară capetele şuşotind între ei şi trăgând cu coada ochiului spre indian. Se vedea că nu-l prea vorbesc de bine.

        Sosi şi berea comandată de Winnetou. Acesta ridică paharul în dreptul geamului, îl studie ca un cunoscător în materie şi sorbi cu sete.

        — Well se adresă birtaşului, plescăind din limbă. Bună bere! Marele Manitu al albilor i-a învăţat multe meşteşuguri şi între acestea, fabricarea berii nu e chiar cel din urmă.

        — Să fie oare indian adevărat? Îl întrebai în şoaptă pe Old Death, ca şi când habar nu aveam cine-i clientul cel nou.

        — Este! Şi încă ce indian! Răspunse bătrânul cu glas reţinut, dar cu multă convingere.

        — Îl ştiţi cumva? L-aţi mai văzut?

        — De văzut, nu. Dar îl recunosc după înfăţişare, după vârstă şi îmbrăcăminte. Şi mai ales puşca! Faimoasa puşcă de argint, care nu bate niciodată pe alături! Aveţi norocul să-l vedeţi pe un şef indian, cum nu e altul în întreaga Americă de Nord. E vorba de Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai nobil şi mai de seamă om dintre pieile roşii. Numele lui circulă pretutindeni, prin palate şi colibe, pe la toate focurile de tabără. Inteligent şi drept, cinstit şi devotat, mândru, viteaz fără pereche, meşter în mânuirea armelor, prieten sincer şi ocrotitor al mulţimii nevoiaşe, al oropsiţilor, indiferent de neam şi culoare, Winnetou e cunoscut de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite şi chiar hăt dincolo, peste graniţă, ca erou slăvit şi glorios al Vestului sălbatic.

        — Dar de unde englezeasca lui perfectă şi ţinuta de gentleman?

        — Călătoreşte adeseori prin est. În plus, se spune că un învăţateuropean, căzând prizonier la apaşi şi fiind tratat cu multă omenie, a hotărât să rămână printre ei şi să-i educe. Acesta cică i-a fost dascăl lui Winnetou. Însă cu vederile lui filantropice nu cred s-o fi scos la capăt. Probabil c-o fi renunţat şi decăzut cu vremea.

        Bătrânul vorbea foarte încet. Abia înţelegeam ce-mi spune. Şi totuşi Winnetou, aşezat la vreo trei metri distanţă, se adresă noului meu amic:

        — Old Death greşeşte. Dascălul alb venise la apaşi din propria lui dorinţă şi fusese primit cu toată dragostea… Nici vorbă să fi decăzut; dimpotrivă, s-a simţit atât de bine, încât n-a mai vrut să se întoarcă printre albi. Când a murit, i s-a înălţat un monument în jurul căruia străjuiesc stejarii vieţii. A trecut dincolo, în plaiurile de-a pururi verzi, unde cei duşi nu cunosc ura şi se desfată privindu-l pe Manitu, Marele Spirit. Acolo îl va revedea odată Winnetou, uitând mizeria şi răutatea care domnesc aici, pe pământ.

        Old Death nu mai putea de bucurie că Winnetou îl recunoscuse.

        Faţa îi radia:

        — Cum, sir, mă cunoaşteţi, ştiţi cine sunt?

        — Nu v-am mai văzut până acum, dar v-am ghicit din prima clipă.

        Sunteţi un scout al cărui nume zboară până dincolo de Las Animas.

        Şi Winnetou îşi întoarse iarăşi ochii de la noi. Nici măcar cu o tresărire pe chipu-i dârz nu arătase că ne-am cunoaşte. Acum şedea liniştit şi medita; doar urechile parcă-i zvâcneau uneori, trădând atenţia încordată. Între timp, cei şase derbedei continuau să şuşotească, să se întrebe din ochi, să se aprobe reciproc. Până la urmă, păru că luaseră o hotărâre. Nu-l cunoşteau pe Winnetou şi nici din vorbele sale nu-i ghiciră identitatea. În acelaşi timp, ca să repare ruşinea de adineauri, voiau să arunce asupra lui toată ura lor nestăpânită împotriva indienilor, îşi imaginau, probabil, că mie şi lui Old Death nici prin gând nu ne va trece să-i luăm apărarea; nefiind direct provocaţi, trebuia, după obiceiul locului, să stăm deoparte şi să asistăm impasibili la maltratarea morală a unui om paşnic. Aşadar, unul dintre găligani – acelaşi care mă apostrofase pe mine – se îndreptă agale şi sfidător spre indian. Eu îmi scosei repede pistolul şi îl aşezai pe masă, ca să-l am la îndemână.

        — Nu e nevoie, îmi şopti Old Death. Un Winnetou ştie să dea de-a berbeleacul chiar şi de două ori pe-atâţia derbedei.

        Individul se proţăpi în faţa apaşului, îşi puse mâinile în şold şi răcni:

        — Ce te plimbi prin Matagorda, mă, piele-roşie? Sălbaticii n-au ce căuta printre noi!

        Winnetou nici nu-l privi, îşi duse paharul la gură, bău niţel şi îl aşeză la loc, plescăind din limbă.

        — N-auzişi ce-am spus, roşu afurisit? Stărui mânios scandalagiul.

        Vreau să ştiu ce cauţi aici! Umbli să ne iscodeşti, spionule? Sunteţi de-ai lui Juarez, javra aceea cu piele roşie ca şi a voastră. Noi, însă, ţinem cu Max, cu împăratul. Iar pe voi spânzurătoarea o să vă mănânce. Dacă nu strigi cu noi „Trăiască împăratul Max!” îţi punem laţul de gât!

        Nici acum Winnetou nu-i răspunse. Nici o fibră nu se clinti pe faţa lui.

        — Mă-nţelegi, câine, ori ba? Răspunde imediat! Se răsti derbedeul scos din răbdări şi îi propti pumnul în umăr.

        Atunci trupul zvelt al indianului ţâşni ca un fulger.

        — Şterge-o! Porunci el cu glas tunător. Nu permit coioţilor să latre la mine!

        „Coiot” e denumirea unui lup de prerie foarte laş şi socotit îndeobşte drept cel mai dezgustător dintre animale. Indienii îi folosesc numele drept ocară exprimând dispreţul nelimitat.

        — Cum ai spus? Coiot? Urlă provocatorul. Asta mi-o plăteşti chiar acum!

        Cât ai clipi, îşi scoase pistolul. Dar atunci se petrecu ceva la care bătăuşul nu se aşteptase: Winnetou îl pocni peste mână, arma sări cât colo şi scandalagiul se trezi umflat de mijloc, ridicat în aer şi zvârlit ca o minge prin fereastra care se făcu ţăndări. „Viteazul” zbură tocmai în stradă.

        Lucrurile se petrecură cu o rapiditate pe care nu sunt în stare s-o descriu. Zdrăngănitul cioburilor, gălăgia câinilor, strigătele turbate ale derbedeilor – toate la un loc iscară un tărăboi infernal, pe deasupra căruia se auzi totuşi glasul limpede şi puternic al lui Winnetou. Arătând spre geam, apaşul rosti către haita furibundă:

        — Mai doreşte careva? N-are decât să se anunţe! Apropiindu-se prea mult de unul din dulăi, acesta dădu să-l muşte.

        Dar apaşul îi trânti un picior, încât animalul se vârî schelălăind sub masă. Bătăioşii vătafi se retraseră intimidaţi şi tăcuţi. Winnetou îi supraveghea cu mâinile goale, fără nici o armă. Singură persoana lui impunea tuturor. Nimeni nu îndrăznea să sufle o vorbă. Apaşul semăna cu un îmblânzitor care intră în cuşca plină de fiare şi le domină doar cu ochii săi teribili.

        Deodată, uşa sări în lături şi în prag răsări „eroul” proiectat prin fereastră; avea pe alocuri obrazul zgâriat şi lovit. Răcnind de furie, năvăli cu cuţitul asupra lui Winnetou. Apaşul nu făcu decât o uşoară fentă şi, fulgerător, îi prinse ca într-o menghină mâna înarmată. Apoi îl strânse ca şi adineauri de mijloc şi, săltându-l în sus, bufni cu el de podea. Găliganul rămase lat, fără cunoştinţă. Nimeni dintre ai lui nu îndrăzni să-i sară în ajutor. Winnetou, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, apucă liniştit paharul şi îl goli dintr-o sorbitură. Făcu apoi semn birtaşului care se pitise speriat după tejghea, scoase de la brâu o pungă de piele şi-i puse în palmă un bob cât aluna, galben şi lucios:

        — Poftim, pentru bere şi pentru geamul spart, master! După cum vedeţi, „sălbaticul” nu ezită să-şi achite datoriile. Să sperăm că şi domnii „civilizaţi” îşi vor plăti consumaţia. Ei, cică, interzic unui „roşu” să şadă aici. Dar Winnetou, căpetenia apaşilor, nu pleacă de teama lor, ci pentru că ştie că, din păcate, numai faţa li-e albă, nu şi sufletul. Pe scurt, mi-e scârbă de o asemenea societate. Îşi luă puşca de argint şi, fără a se uita la nimeni, părăsi birtul.

        Nici măcar spre mine nu-şi întoarse ochii.

        Acum, derbedeii se însufleţiră din nou. Dar păreau mai mult curioşi decât supăraţi pentru hapul ce-l înghiţiseră; nu le păsa nici de camaradul lor întins pe jos. Îi interesa mai ales bobul din palma birtaşului.

        — Un nugget, lamuri acesta, arătându-le bucăţica de aur. Pe puţin doisprezece dolari. Mi-a plătit geamul împărăteşte; de altfel, sticla era camşubredă şi cârpită. Ce să spun, indianul pare doldora de nuggeţi.

        Banda de rowdy comenta cu invidie faptul că o piele roşie posedă atâta aur. Îşi treceau nuggetul din mână-n mână, cântărindu-l în fel şi chip. Iar noi, profitând de ocazie, plătirăm consumaţia şi plecarăm.

        — Ei, master, ce ziceţi de apaşul nostru? Mă întrebă Old Death, după ce ne văzurăm în siguranţă. Oare-i mai găseşti pereche în lume? S-au speriat de el ca vrăbiile de erete. Îmi pare rău că nu-l mai zăresc nicăieri. L-am fi putut însoţi o vreme. Tare aş vrea să ştiu ce treburi are pe-aici şi dacă a tras la vreun hotel! În orice caz, trebuie să-şi fi priponit undeva calul; nu se poate apaş fără cal, cu atât mai puţin când e vorba de Winnetou. În ce vă priveşte, sir, v-aţi descurcat binişor, n-am ce zice. Era cât pe-aci sa intru la griji. Indivizii de soiul ăsta sunt ai dracului de primejdioşi. Dar modul în care aţi dat gata câinele mă face să sper că veţi ieşi curând din tagma greenhorn-ilor. Ia te uită că am şi ajuns la hotel! Vreţi să intrăm? Eu, unul, n-aş avea poftă. Un traper bătrân ca mine nu se închide cu plăcere între patru pereţi, prefer să stau sub cerul liber. Haideţi să mai admirăm Matagorda. Altfel nu prea ştiu cum să ne omorâm vremea. Sau poate v-ar ispiti vreun joc?

        — Nu. Nu sunt jucător, nici nu am intenţia să ajung.

        — Prea bine, tinere! Aici mai toată lumea joacă. În Mexic e şi mai şi. Acolo joacă şi bărbat şi femeie şi pisică şi şoarece, iar cuţitele nu ruginesc în teacă. Aşadar, să hoinărim niţel. Pe urmă luăm masa şi tragem un pui de somn. În ţara asta binecuvântată nu poţi să ştii unde şi cum ai să te odihneşti a doua zi.

        — Chiar aşa de rău să fie?

        — Uitaţi, sir, că ne găsim în Texas, unde lucrurile încă nu s-au liniştit nici pe departe! Să luăm, de pildă, cazul nostru. Noi vrem să ajungem la Austin; dar e foarte problematic dacă vom ajunge. Furtuna din Mexic s-a rostogolit şi peste Rio Grande. Se petrec evenimente neobişnuite şi, în plus, trebuie să ţinem seama şi de toanele lui Gibson. Dacă i-a venit cumva în minte să-şi întrerupă voiajul spre Austin şi să coboare mai ştii unde? Atunci vom fi nevoiţi să-l imităm.

        — Dar cum vom afla dacă a coborât de pe vas?

        — Va trebui să întrebăm din om în om. Vaporul nu se prea grăbeşte pe Colorado, ca de pildă pe Mississippi sau pe alte fluvii. Avem la fiecare oprire un scurt răgaz pentru cercetări. Nu strică să ne deprindem şi cu ideea că va trebui, poate, să coborâm pe mal în vreo pustietate fără oraşe şi hoteluri.

        — Într-un asemenea caz, ce mă fac cu bagajele mele? Întrebarea îl făcu să râdă copios.

        — Bagaje! Ha-ha-ha! Geamantanul e o rămăşiţă preistorică. Oamenii cu scaun la cap nu cară după ei asemenea balast. Dacă m-aş fi apucat să-mi complic existenţa cu toate nimicurile necesare în călătoriile şi hoinărelile mele, atunci n-aş fi ajuns prea departe. Luaţi numai ce vă trebuie pentru moment, restul vi-l cumpăraţi pe parcurs.

        Dar ce lucruri grozave duceţi în drăcia aia de geamantan?

        — Haine, rufe, obiecte de toaletă, recuzită pentru deghizare şi altele.

        — Astea-s foarte bune, dar le poţi cumpăra peste tot. Iar unde nu se găsesc, înseamnă că nu e nevoie de ele. Porţi cămaşa până o faci praf şi apoiîţi iei una nouă. Obiecte de toaletă? Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, însă peria de cap sau de unghii, pomezile sau lipiciul pentru mustăţi şi alte asemenea bazaconii îl dezonorează pe bărbat. Recuzită pentru deghizare? Haida-de! Poate să vă fi folosit pe unde aţi trecut, dar aici nu mai are rost să vă ascundeţi identitatea sub perucă. Asemenea romantice naivităţi nu vă aproprie de ţel. Aici se cere să-l dibuiţi pe Gibson şi să operaţi rapid. Şi…

        Se opri şi, măsurându-mă din creştet până-n tălpi, observă:

        — Aşa cum arătaţi acum, vă puteţi prezenta fără sfială în salonul celei mai elegante lady, sau la teatru. Dar Texasul nu seamănă cu un budoar sau cu o lojă. E foarte posibil ca peste vreo două-trei zile frumosul dumneavoastră costum să ajungă zdrenţe şi jobenul de pe cap să se transforme în armonică. Parcă ştiţi ce vrea Gibson, încotro se va duce? Nici vorbă să rămână în Texas! Intenţia lui e să dispară, să iasă dintre graniţele Statelor Unite. Faptul că a apucat direcţia cunoscută ne arată limpede că are de gând să treacă în Mexic. În zăpăceala de acolo te pierzi uşor prin mulţime şi nimeni, nici chiar poliţia, nu e în stare să te dibuie.

        — S-ar putea să aveţi dreptate. Cred însă că, dacă voia să treacă în Mexic, îi era mai comod să plece direct spre un port mexican.

        — Absurd! Trebuia să fugă atât de repede din New Orleans, încât s-a repezit la primul vapor care ridica ancora. Şi apoi nu uitaţi că porturile mexicane sunt ocupate de francezi. De unde ştiţi că lui Gibson i-ar conveni să dea ochii cu ei? N-are alegere. Trebuie să călătorească pe uscat şi, în orice caz, va fi destul de deştept să nu se foiască în văzul lumii prin oraşele mari. De aceea e posibil să ocolească şi Austinul, debarcând pe traseu în vreun alt port. Va să zică, el se îndreaptă spre Rio Grande, călare, fireşte, printr-o regiune puţin populată. Iar dumneavoastră, nu-i aşa, o să-l urmăriţi în costumul acesta impecabil, cu joben şi geamantan? Daţi-mi voie să râd!

        Îl aprobam în sinea mea, dar nu-mi făcea deloc plăcere că îşi râde de frumosul meu costum. El zâmbi şi mă bătu cu palma pe umăr:

        — Nu regretaţi, sir. Fiţi cuminte şi despărţiţi-vă de aceste haine nepractice. Căutaţi un negustor, vindeţi-i tot calabalâcul inutil şi cumpăraţi alte haine. Procuraţi-vă neapărat un costum trainic de vânătoare. Cred că banii nu sunt o problemă, nu-i aşa? Înseamnă că totul e în ordine. Daţi-le naibii de şiretlicuri poliţiste! Sunteţi călăreţ? Ştiţi să trageţi cu arma? Atunci vă trebuie şi un cal. Dar aici, lângă coastă, nu face să-ţi cumperi unul. Aici caii sunt scumpi şi proşti. Mai în interiorul ţării orice fermier îţi vinde an animal cumsecade. Şaua însă trebuie să v-o luaţi de aici.

        — Aoleu! Să umblu şi eu cu şaua-n spinare?

        — De ce nu? E ruşinos? Cui ce-i pasă că mă car cu şaua? Nimănui! Dacă-mi place, târăsc după mine şi o canapea, ca să dorm pe moale în prerie sau în pădurile neumblate. Râde careva, îi dau una, de vede stele verzi. Numai ticăloşia şi tâmpenia sunt ruşinoase. Presupuneţi, de pildă, că Gibson a coborât undeva împreună cu William, a făcut rost de cai şi s-a tot dus. Să vedeţi atunci ce înseamnă să ai o şa la îndemână! Mă rog, faceţi cum doriţi, dar dacă vă convine tovărăşia mea, ascultaţi ce vă spun şi hotărâţi-vă repede!

        Fără să mai aştepte răspuns, mă apucă de braţ, mă răsuci şi îmi arătă clădirea unei prăvălii purtând, sus, firma cu litere de un cot: „Store for allthings”, magazin universal. Mă trase după el până la intrare, îmi dădu brânci înăuntru, mai-mai să încalec nişte butoaie cu scrumbii şi mă urmă zâmbind pe sub mustaţă.

        Inscripţia de pe firmă nu minţea. Magazinul era foarte mare şi avea într-adevăr de toate, inclusiv şei şi puşti.

        Se desfăşură apoi o scenă originală. Parcă eram un şcolar însoţit de tatăl său, stând înaintea tarabei de bâlci şi abia cutezând să-şi exprime dorinţele. Vrând-nevrând, băiatul trebuia să accepte alegerea ce o face bătrânul potrivit experienţei sale. De la bun început, Old Death pusese condiţia ca negustorul să primească drept plată costumul meu, plus conţinutul geamantanului. Omul se declară de acord şi trimise un vânzător să-mi aducă bagajul. Apoi lucrurile mele fură evaluate şi Old Death porni prin magazin să aleagă cele de trebuinţă, îmi alese nişte pantaloni din piele neagră, o pereche de cizme înalte cu pinteni, o cămaşă roşie de lână, vestă de aceeaşi culoare, prevăzută cu o mulţime de buzunare şi buzunăraşe, un fular negru, călduros, un surtuc vânătoresc din piele de cerb nevopsită, un brâu de piele lat de două palme, cartuşieră, pungă de tutun, busolă, pipă şi încă vreo douăzeci de alte obiecte – colţuni în locul ciorapilor, un sombrero uriaş, o pătură de lână cu spintecătură pentru respiraţie, un lasso, un cornet cu pulbere, o scăpărătoare, un cuţit, o şa cu coburi şi frâu.

        Trecurăm apoi la alegerea puştii. Old Death nu era amator de noutăţi.

        Neglija produsele mai recente şi se opri la o carabină veche pe care eu, în nici un caz, n-aş fi pus ochii. Cercetând-o atent, cu morgă de mare specialist, o încarcă, ieşi în stradă şi ochi de la mare distanţă titirezul de pe acoperişul unei case. Glonţul nimeri.

        — Well! aprobă el satisfăcut. Asta îşi va face datoria. A fost cândva pe mâini bune şi face mai mult decât toate plesnitorile onorate astăzi cu numele de puşcă. După mine, arma asta e lucrată de un meşter serios şi sper că-l veţi cinsti cum se cuvine. Acuma ne mai trebuie o matriţă pentru turnat plumbul şi gata! Plumb se găseşte. O să facem la gloanţe, să băgăm tot Mexicul în sperieţi!

        Cumpărai şi alte mărunţişuri, ca, de pildă, batiste, pe care Old Death fireşte că le găsi de prisos, apoi trecui într-o încăpere alăturată ca să mă schimb. Când revenii, bătrânul mă măsură cu vădită satisfacţie.

        Sperasem întrucâtva că se va oferi să-mi ducă el şaua, dar nici prin gând nu-i trecu. Mi-o urcă în spinare, înghiontindu-mă pe uşă afară.

        — S-a făcut! Mă tachina el în faţa prăvăliei. Vedeţi şi dumneavoastră dacă e cazul să vă ruşinaţi! Orice om sănătos la cap vă va lua drept un foarte onorabil gentleman. Iar de ceilalţi ce vă pasă?

        Acum nu mai aveam nici un avantaj faţă de Old Death: trebuia să-mi port cu răbdare ponosul până la hotel, în timp ce dânsul păşea lângă mine fudul şi, probabil, foarte amuzat că ajunsesem în postură de hamal al propriului meu calabalâc.

        La hotel, Old Death se puse pe somn. Eu însă plecai în căutarea lui Winnetou. Vă imaginaţi câtă bucurie îmi provocase neaşteptata revedere. Mă stăpânisem anevoie ca să nu-i sar de gât. Cum de ajunsese la Matagorda şi ce treburi l-au mânat încoace? De ce se prefăcuse că nu mă cunoaşte? Avea, desigur, vreun motiv. Dar care anume?

        Fără îndoială că dorea, ca şi mine, să ne întâlnim şi să discutăm.

        Poate că mă aştepta chiar undeva. Cunoscându-i obiceiurile, nu era exclus să dau de el. Imposibil să nu fi descoperit la ce hotel am tras.

        Acuma va fi pândind prin preajmă. Ocolii deci clădirea şi dădui în spatele ei de un câmp deschis. Şi, într-adevăr, Winnetou era acolo, la câteva sute de paşi de mine. Sta rezemat de un arbore. Când mă zări, o luă, agale spre pădure. Îl urmai. Acolo, sub rămuriş, mă întâmpină cu braţele întinse şi cu faţa luminată de bucurie:

        — Şarli, dragul meu frate! Ce fericire pentru inima mea că te-am regăsit! Aşa se bucură dimineaţa când, după trecerea nopţii, răsare soarele!

        Mă strânse la piept şi mă sărută.

        — Dimineaţa ştie că soarele trebuie să răsară, îi vorbii la rândul meu, noi însă nici n-am bănuit că ne vom întâlni pe aceste meleaguri. Sunt şi eu fericit că te văd!

        — Ce cauţi, ce vânt te aduce? Ai vreo treabă la Matagorda, sau eşti în trecere spre Rio Pecos?

        — Am venit încoace cu o misiune.

        — Oare fratele meu alb nu-mi poate spune şi mie despre ce-i vorba? N-ai vrea să-mi povesteşti pe unde ai umblat de când ne-am despărţit la Red River?

        Mă conduse mai în adâncul pădurii. Ne aşezarăm pe nişte buturugi. Şi stând aşa, umăr lângă umăr, îi povestii toate păţaniile mele.

        Winnetou mă ascultă cu toată atenţia şi apoi rosti:

        — Când te-am ajutat să termini măsurătorile pentru calul de foc, am făcut-o numai ca să poţi încasa banii ce ţi se cuveneau. Şi iată că uraganul ţi-a răpit toată averea! De-ai vrea să rămâi printre războinicii apaşi, care te îndrăgesc şi te stimează, n-ai mai duce niciodată lipsă de bani. În orice caz, ai făcut bine că nu m-ai aşteptat la Saint Louis, la meşterul şi prietenul Henry. Eu n-aş fi venit acolo şi nu ne-am fi întâlnit.

        — L-ai prins cumva pe ucigaş, pe Santer?

        — Nu. Spiritul rău l-a ocrotit, iar Manitu nu mi-a stat în ajutor.

        Santer s-a refugiat la militarii din sud şi a dispărut fără urme. Dar ochiul meu îl va găsi şi atunci nu-mi mai scapă! M-am întors la Rio Pecos fără să-l fi pedepsit pe ucigaş. Toată iarna războinicii noştri au jelit moartea lui Inciu-Ciuna şi a surorii mele. A trebuit apoi să străbat călare mari depărtări, să trec pe la toate triburile apaşilor şi să-i împiedic de la acţiuni pripite, căci voiau să treacă în Mexic şi să ia parte la luptele de acolo. Ai auzit de Juarez, preşedintele din neamul indienilor?

        — Da.

        — Şi cine crezi că are dreptate, el sau Napoleon?

        — El.

        — Suntem într-un gând. Dar să nu mă întrebi ce caut aici, în Matagorda. Va trebui să păstrez taina chiar şi faţă de mine. I-am făgăduit personal lui Juarez, cu care m-am văzut la El Paso del Norte. Spune-mi, vrei să mai continui urmărirea celor două feţe palide, deşi ne-am regăsit aici?

        — Trebuie! M-ar bucura nespus dacă ai veni şi tu cu mine. Ce zici, e posibil?

        — Nu. Sarcina mea e tot atât de însemnată ca şi a ta. Mai rămân aicipână mâine, când iau vaporul spre La Grange. De acolo, trecând pe la Fortul Inge, ajung la Rio Grande del Norte.

        — Înseamnă că plecăm cu acelaşi vapor: numai nu ştiu până unde.

        Oricum, mâine vom mai fi împreună.

        — Asta nu.

        — Cum aşa?

        — Nu vreau să-mi amestec fratele în treburile mele; de aceea m-am şi purtat adineauri ca şi când am fi străini. Şi pe urmă, n-am vrut să-ţi vorbesc în faţa lui Old Death.

        — Dar ce ai cu el?

        — I-ai spus că eşti Old Shatterhand?

        — Nu. Nici nu s-a pomenit între noi de numele acesta.

        — Totuşi, îl cunoaşte cu siguranţă. Tu ai lipsit mult timp şi nu ştii cât se discută despre tine în Vest. Nici vorbă că Old Death să nu fi auzit de Old Shatterhand. Numai că te-a luat drept un greenhorn, nu-i aşa?

        — Exact.

        — Ce mai surpriză va fi pentru el când va afla cine este greenhorn-ul! Ei bine, plăcerea asta n-aş vrea să ţi-o stric. De aceea să nu ne vorbim nici pe vapor: nu ne cunoaştem şi gata! Las' că discutăm noi pe îndelete după ce-l găseşti pe William Ohlert şi pe escrocul care l-a răpit. Dar te întorci pe urmă la noi, aşa cred?!

        — Desigur.

        — Atunci, dragă Şarli, să ne despărţim! Mai sunt aşteptat de nişte feţe palide.

        Se ridică. Trebuia să-i respect secretul. Ne luarăm rămas-bun în speranţa unei revederi apropiate.

        A doua zi, închiriind doi catâri, străbătui împreună cu Old Death drumul până la vapor. Animalele ne scutiră de povara cea mai grea: transportul şeilor.

        Vasul nostru era construit după sistemul american, care permite plutirea uşoară la suprafaţa apei. Numeroşi pasageri se şi aflau pe bord. Urcarăm şi noi traversând pasarela cu şeile în spinare. Atunci auzirăm un glas apăsat:

        — By Jove! Pe Jupiter! Uite nişte catâri înşeuaţi, care umblă în două picioare! Cine-a mai văzut aşa drăcie? Faceţi loc, oameni buni! Vârâţi-i în cală! Dobitoacele n-au ce căuta printre gentlemeni!

        Glasul ne era cunoscut. Pe locurile cele mai bune, la clasa întâi, protejate de un acoperiş de sticlă, şedeau derbedeii aceia rowdy cu care ne întâlnisem în ajun. Iar injuriile le rostise chiar scandalagiul de ieri, care părea să fie conducătorul bandei. Mă dirijai după Old Death. Cum dânsul nu reacţiona defel, făcui şi eu ca şi când n-aş fi auzit insulta. Ne aşezarăm în faţa lor împingând şeile sub banchetă.

        Bătrânul se făcu comod, scoase pistolul, îi trase piedica şi îl puse alături. Eu îi urmai exemplul.

        Indivizii şuşoteau între ei, fără să mai ridice glasul către noi. Dulăii erau şi ei prezenţi, minus unul, fireşte. Şeful scandalagiilor ne tot privea duşmănos pe sub sprâncene. Şedea cam încovrigat, pesemne din cauza zborului său original prin fereastră şi a modului puţin amabil în care îltratase Winnetou. I se mai cunoşteau pe obraz zgârieturile provocate de sticlă.

        Când controlorul ne întrebă de ţinta călătoriei, Old Death îl lămuri că plecăm la Columbus; de fapt, aşa scria şi pe biletele noastre. La nevoie, puteam plăti diferenţa ca să plecăm mai departe. Însă bătrânul Death era convins că Gibson nu s-a deplasat chiar până la Austin.

        Tocmai la cel de-al doilea semnal de plecare, apăru un nou pasager: Winnetou. Călărea un armăsar negru, de o rară frumuseţe, dichisit cu căpăstru indian. Trecu pasarela şi, ajuns pe bord, descăleca, ducându-şi calul spre partea din faţă a covertei, în spaţiul rezervat animalelor şi prevăzut cu un paravan înalt de scânduri. Apoi, ca şi cum n-ar fi luat pe nimeni în seamă, se aşeză lângă parapet. Derbedeii îl priveau chiondărâş. Se tot vânzoleau pe locurile lor, tuşeau tare, doar-doar îi vor atrage atenţia. Dar în zadar. Winnetou, sprijinit în ţeava puştii, şedea ca şi absent, pe jumătate întors cu spatele la ei.

        Se dădu şi al treilea semnal. Vasul mai întârzie puţin, în aşteptarea vreunui pasager de ultimă clipă, apoi roţile se puseră în mişcare şi pornirăm în larg.

        Călătoria noastră decurgea normal, în deplină pace. Ajunserăm la Wharton, unde coborâră câţiva pasageri şi se urcară în schimb alţii, mult mai numeroşi. Old Death ieşi pentru câteva minute pe chei ca să se informeze la administraţia portului dacă nu cumva Gibson trecuse pe acolo. Răspunsul fu negativ. Acelaşi răspuns îl primirăm mai apoi şi la Columbus, ceea ce ne determină să ne prelungim biletele de dram până la portul La Grange. De la Matagorda la Columbus vasul parcursese o distanţă echivalentă cu vreo cincizeci de ore de mers pe jos. Aici ajunserăm către seară. În tot acest timp Winnetou nu se mişcase din loc decât o singură dată, când îşi adapă armăsarul şi îi dădu grăunţe de porumb.

        Cei şase rowdy păreau să se fi calmat în privinţa noastră. Încercară să intre în vorbă cu noii călători, dar aceştia îi tratau cu destulă indiferenţă. Găliganii se băteau în piept, fălindu-se cu convingerile lor antiaboliţioniste, interesându-se de opinia celorlalţi şi bruftuluindu-i când dădeau de vreo altă părere. Curgeau din gura lor expresii ca „republican afurisit”, „slugoi” şi altele încă mai tari. Astfel, scârbiţi, oamenii se retraseră în sine şi nu le mai dădură nici o atenţie. Probabil că de aceea zurbagiii renunţară să se mai lege de noi: vedeau că vor fi lipsiţi de sprijinul celorlalţi pasageri. Dac-ar mai fi găsit pe bord şi alţi secesionişti, atunci, hotărât lucru, ar fi făcut-o lată.

        Dar iată că la Columbus coborâră mulţi dintre călătorii paşnici şi se urcară nişte indivizi penibili. Între alţii se iviră pe pasarelă, clătinându-se, vreo cincisprezece-douăzeci de beţivani care nu prevesteau nimic bun. Cei şase rowdy îi întâmpinară cu exclamaţii de bucurie. Acestora li se asociară şi alţi noi veniţi, până când, în cele din urmă, forţele turbulente deveniră majoritare. Zurbagiii tropăiau, se tolăneau pe bănci, se îmbrânceau fără să le pese de nimeni, făcând totul ca şi când ei ar fi fost stăpânii absoluţi ai vasului. Căpitanul îi lăsa în pace. Găsea, probabil, că lucrul cel mai bun e să nu-i bage în seamă câtă vreme nu-l stingheresc în treburile lui. Pasagerii n-aveau decât să se descurce şi să se apere cum or şti. Acest căpitan nu avea nimic din înfăţişarea yankeilor. Era cam corpolent, lucra rar la americani, iarpe obrajii lui bucălaţi, rumeni, stăruia un surâs de bonomie…

        Cei mai mulţi dintre secesionişti trecură în restaurantul vasului.

        Răzbătea de acolo un zgomot infernal. Se spărgeau sticle. Deodată năvăli afară un negru văitându-se. Era, probabil, chelner. Se căţără sus, pe puntea de comandă şi raportă căpitanului că zurbagiii îl bătuseră cu cravaşa şi că ameninţau să-l spânzure de coşul vaporului.

        Abia acum situaţia începu să-l îngrijoreze pe căpitan. Se convinse mai întâi că vasul înainta pe direcţia justă, coborî apoi scăriţa şi dădu să intre în restaurant. Chiar atunci îi ieşi în cale cârmaciul. Se opriră lângă noi, încât auzii toată discuţia.

        — Căpitane, raportă subalternul, nu mai putem sta nepăsători.

        Ăştia pun la cale blestemăţii. Spuneţi, vă rog, indianului să coboare în primul port. Au de gând să-l spânzure. Se pare că ieri s-a cam răfuit cu unul din ei. Afară de asta, e vorba şi de doi albi, nu ştiu care anume.

        Vor să-i linşeze. Cică au fost de faţă şi ei la bătaia de ieri şi ar fi spioni de-ai lui Juarez.

        — Ei drăcia dracului! Nu-i glumă! Care or fi albii aceia? Şi căpitanul îşi roti ochii în jur.

        — De noi e vorba, sir! Îl lămurii, ridicându-mă de pe banchetă şi apropiindu-mă de el.

        — Aşa? Păi dacă dumneavoastră sunteţi spion de-al lui Juarez, atunci eu sunt gata să înghit vaporul cu pasageri cu tot! Exclamă el cântărindu-mă cu toată competenţa.

        — Nici prin vis nu mi-a trecut să fiu spion! Eu nu mă sinchisesc de politică…

        — Trebuie să vă puneţi în siguranţă. Acostez chiar acum şi dumneavoastră părăsiţi vasul.

        — În nici un caz! Sunt obligat să-mi continui drumul şi n-am timp de pierdut.

        — Neplăcută afacere! Dar, staţi niţel!

        Se apropie de Winnetou şi-i spuse ceva. Apaşul ascultă şi, refuzând din cap, îi întoarse spatele. Căpitanul veni iarăşi spre noi, necăjit.

        — Ştiam eu că indienii ăştia sunt tare încăpăţânaţi. Nu vrea nici el să coboare.

        — Înseamnă că domnii vor păţi-o rău de tot, interveni îngrijorat cârmaciul. Bezmeticii aceia nu glumesc. Iar noi, o mână de oameni, nu le putem face faţă.

        Căpitanul căzu pe gânduri. Apoi chipul i se lumină: se cunoştea că-i venise o idee fericită.

        — Am să le joc măgarilor un renghi de care să-şi amintească multă vreme. Dumneavoastră procedaţi cum vă spun eu. Întâi de toate, nu vă folosiţi de puşti. Băgaţi-le sub banchetă, lângă şei. Orice apel la armă n-ar face decât să strice lucrurile.

        — All devils! Pe toţi dracii! Îşi ieşi din fire Old Death. Adică să ne lăsăm linşaţi?

        — Nicidecum. Dumneavoastră vă apăraţi şi atât. Staţi în defensivă. La momentul oportun, intervin eu şi le aplic o metodă cu efect sigur. Las' că-i răcorim noi pe aceşti netrebnici! Îi îmbăiem. Bizuiţi-vă pe mine! N-avem timpde prea multe explicaţii. Iată-i, vin încoace!

        Într-adevăr, derbedeii urcau scara spre covertă. Căpitanul plecă în grabă de lângă noi şi, în şoaptă, dădu dispoziţii cârmaciului. Acesta alergă la şeful echipajului, în preajma căruia se aflau doi timonieri.

        După câteva momente, îl văzui şuşotind cu călătorii paşnici: le comunica nişte instrucţiuni. Dar nu mai trăsei cu urechea, deoarece, împreună cu Old Death, îmi îndreptasem toată atenţia asupra secesioniştilor.

        Observai doar că, în mai puţin de zece minute, toţi pasagerii se mutară în partea din faţă a covertei.

        Cum ieşiră din restaurant, derbedeii ne şi înconjurară. Noi, respectând indicaţiile căpitanului, nici nu ne atinserăm de arme.

        — Uite tipul! Strigă şeful scandalagiilor, arătându-mă pe mine. Spion al Nordului, omul lui Juarez! Ieri era îmbrăcat ca un gentleman; acum o face pe vânătorul. De ce-şi schimbă costumele, hai? Mi-a ucis câinele şi, alături de ăstălalt, m-a ameninţat cu pistolul!

        — Spion, spion! Urlară toţi, făcând un tărăboi grozav. Se vede după cum se deghizează… Să constituim un tribunal! Să le punem ştreangul de gât! Jos cu Statele din Nord! Jos cu iscoadele lor!

        — Ce faceţi, gentlemeni? Interveni atunci căpitanul, strigând de sus, de pe puntea de comandă. Păstraţi ordinea pe bord! Nu vă legaţi de pasageri!

        — Ia ţine-ţi gura, sir! Îi răspunse unul din haită. Parcă noi nu vrem ordine? Asta şi facem! Ori intră cumva în obligaţiile dumitale să-i ocroteşti pe spioni?

        — Obligaţia mea e să-i transport pe toţi pasagerii care sunt în regulă cu bileţele. Chiar şi secesioniştii pot călători pe vasul meu dacă au bilete şi se poartă cuviincios. Asta e datoria mea. Însă dacă tulburaţi ordinea, vă scot la mal şi n-aveţi decât să înotaţi pe uscat până la Austin.

        Derbedeii izbucniră în râs. Parcă nechezau cu toţii. Old Death şi cu mine eram atât de înghesuiţi, încât abia ne mai puteam mişca.

        Protestam, fireşte, dar vocile noastre se pierdeau în urletul dezlănţuit al bandei. Furăm împinşi până hăt spre coşul fumegând al vasului.

        Voiau să ne spânzure. Coşul era prevăzut din loc în loc cu cârlige de fier prin care treceau funii solide. Aşadar, un dispozitiv cât se poate de adecvat pentru intenţiile lor. Nu aveau decât să sloboadă un pic funiile şi, făcându-le laţ, să ni le petreacă pe după gât. Acolo ne îngrămădiră huliganii şi alcătuiră la repezeală un tribunal, care atingea culmea ridicolului. Cred că nici nu se întrebară măcar de ce nu schiţăm vreun gest de apărare. Vedeau doar că purtăm cuţite şi pistoale asupra noastră şi că, totuşi, nu ne servim de ele.

        Old Death făcea eforturi uriaşe ca să pară liniştit. Mai-mai să pună mâna pe pistol, dar privirea căpitanului îl readuse la realitate.

        — Ascultaţi! Zbieră capul bandei către ai săi. E limpede că avem de-a face cu nişte blestemaţi care subminează Statele din Sud. Ce caută ei aici, în Texas? Sunt spioni şi trădători. Să-i lichidăm, scurt pe doi!

        Propunerea fu aprobată gălăgios. Căpitanul vasului îi mai avertiză o dată în mod serios, dar nu obţinu nimic. Derbedeii îşi râseră de el. Îşi puseră apoi întrebarea dacă să-l judece concomitent şi pe indian, sau să ne spânzure mai întâi pe noi. Deciseră să fie chemat şi Winnetou. „Preşedintele”tribunalului trimise doi „membri” să-l aducă. Împresuraţi cum eram, nici nu-l văzurăm pe tânărul apaş. Auzirăm doar un strigăt puternic. Winnetou doborâse pe unul din găliganii trimişi după el, iar pe al doilea îl aruncase peste bord. Apoi dispăru în cabina cârmaciului, construită din plăci de fier şi situată lângă carcasa roţilor. Printr-un ochi al cabinei miji curând ţeava dublă a puştii sale de argint.

        Fireşte că întâmplarea stârni mare tămbălău. Se repeziră toţi la parapetul vasului, rugându-l pe căpitan să trimită o barcă de salvare după camaradul lor expediat în apă. Căpitanul le îndeplini rugămintea.

        Un matroz sări în barca fixată la pupa, o dezlegă şi vâsli către găliganul care se zbătea în valuri. Din fericire, acesta ştia oarecum să înoate şi se menţinea la suprafaţă.

        Old Death şi cu mine rămaserăm singuri. Deocamdată scăpasem de spânzurătoare. Cârmaciul şi ceilalţi matrozi stăteau cu ochii ţintă la căpitan. Acesta ne făcu semn să venim mai aproape şi ne spuse cu glas reţinut:

        — Atenţie, domnilor! Îi îmbăiem îndată. Dumneavoastră rămâneţi fără nici o grijă pe bord. Şi faceţi gălăgie, cât mai multă gălăgie!

        Dădu ordin să se oprească maşinile şi vasul pluti încet către malul drept. Era acolo un banc de nisip, pe care îl lingea leneş apa destul de săracă a fluviului. Un semn al căpitanului – şi cârmaciul, zâmbind complice, îndreptă vasul spre banc. Un scrâşnet dedesubt, o izbitură încât unii din pasageri se treziră pe jos – şi iată-ne proptiţi în mal.

        Acum toată atenţia celor ce urmăreau barca de salvare îşi schimbă obiectul. Călătorii paşnici, informaţi şi instruiţi din vreme, ţipau de mama focului, ca şi când le-ar fi sunat ceasul morţii. Iar derbedeii, crezând că e vorba de un accident, strigau la rândul lor ca din gură de şarpe. Atunci veni fuga unul am matrozi şi, făcându-l pe speriatul, îi raportă căpitanului:

        — Apă în cală, domnule căpitan! Prova s-a rupt în două! Câteva minute şi vasul se scufundă!

        — Suntem pierduţi! Exclamă căpitanul. Se salvează cine poate! Apa nu e adâncă. Repede, spre mal!

        Coborî de pe punte, îşi scoase la iuţeală haina, vesta, chipiul, îşi trase cizmele din picioare şi sări peste bord. Apa îi ajungea numai până la gât.

        — Jos! Săriţi! Strigă el. Mai e încă vreme. Dacă vaporul se scufundă, s-a zis cu noi!

        Secesioniştii nici nu înregistrară ciudăţenia că tocmai căpitanul vasului îl părăsise cel dintâi. Erau prea îngroziţi ca să mai cântărească lucrurile. Se aruncau peste bord şi înotau gâfâind spre mal, fără să observe cum căpitanul, luând-o pe la spatele vaporului, se căţăra frumuşel pe scara pregătită dinainte. Astfel, vasul fu curăţat şi unde cu o clipă înainte domnise spaimă, răsunară acum hohote de râs.

        Pe când primii „salvaţi” atingeau malul, căpitanul ordonă presiune maximă. Având fundul plat şi rezistent, vasul nu suferise nici cea mai mică avarie şi se supuse docil comandei. Fluturându-şi haina ca pe un drapel, căpitanul strigă spre mal:

        — Farewell! Rămâneţi cu bine, gentlemeni! Dacă vă mai vine pofta să vă jucaţi de-a tribunalul, spânzuraţi-vă între voi. Bagajele, câte au rămas aici, le voi preda în portul La Grange. Ridicaţi-le de acolo!

        Vă puteţi imagina ce impresie făcură toate acestea asupra derbedeilor păcăliţi. Răgeau desperaţi, îl somau pe căpitan să oprească şi să-i ia pe bord, ameninţau cu reclamaţii, cu moartea, ba se folosiră chiar şi de puşti în măsura în care acestea nu se umeziseră de tot. În cele din urmă, unul din ei, cuprins de turbare şi neputinţă, răcni spre căpitan!

        — Potaie! Te aşteptăm noi aici la întoarcere şi te spânzurăm pe propriul tău vas!

        — Well, sir! N-aveţi decât! Vă vom pofti pe bord! Dar până atunci, transmiteţi salutări generalilor voştri din Sud!

        Vaporul îşi luă toată viteza şi navigarăm cât se poate de repede, ca să recuperăm timpul pierdut…