Chapter 2 KU-KLUX-KLAN.

        Acest cuvânt mai e şi azi o enigmă lexicală căreia i s-au dat diferite explicaţii contradictorii. Numele faimosului Kukluxklan sau, altfel ortografiat, Ku-klux-klan, ar fi, după unii, onomatopeic, imitând ţăcănitul puştii când o încarci. Alţii îl descompun în cuc, adică avertisment, gluck, adică gâlgâit şi clan, cuvânt de origine scoţiană care înseamnă trib, seminţie sau bandă. Creadă, fiecare ce vrea. Probabil că nici membrii Ku-klux-klanului nu ştiu de unde vine acest nume şi ce înţeles are. La urma urmei, puţin le pasă. Poate că vreun ins a clănţănit pur şi simplu din gură, iar alţii l-au imitat, fără să se sinchisească de sensul sau nonsensul expresiei.

        Nu la fel de obscur era însă şi scopul urmărit de această asociaţie, care a apărut mai întâi în Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Mississippi, Kentucky şi Tennessee şi, în sfârşit, întinzându-şi tentaculele către Texas. Se alcătuia dintr-o adunătură de duşmani înveteraţi ai Nordului, care îşi puseseră drept ţel combaterea prin toate mijloacele, chiar şi cele mai criminale, a ordinii noi, instaurate după încheierea războiului civil. Într-adevăr, ani de-a rândul Ku-klux-klanul a menţinut în statele sudice o continuă tulburare, primejduind proprietatea, frânând industria şi comerţul. Şi nici cele mai drastice măsuri nu au izbutit să pună capăt nefastei sale activităţi.

        Organizaţia secretă, înfiinţată în urma restricţiilor pe care guvernul fusese silit să le aplice faţă de Sudul învins, Ku-klux-klanul îşi recruta membri dintre partizanii sclavajului, adversari ai Uniunii şi ai partidului republican. Prestând jurăminte fanatice, aceştia se legau să execute orbeşte prevederile statutului şi să păstreze, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, toate secretele organizaţiei. Nu se dădeau înapoi de la nici un act de violenţă, nici chiar de la incendieri şi asasinate; se întruneau periodic şi săvârşeau crimele umblând totdeauna călare şi mascaţi. Împuşcau preoţii în amvon şi judecătorii în exerciţiul funcţiunii, atacau gospodari paşnici, lăsându-i să zacă sub ochii familiei, cu spinările sfâşiate până la os. Toţi criminalii şi bătăuşii din lume luaţi la un joc nu răspândeau atâta groază cât acest Ku-klux-klan, pentru combaterea căruia guvernatorul Carolinei de Sud se văzuse nevoit să ceară preşedintelui Grant ajutor militar. Asociaţia luaseasemenea proporţii, încât, fără acest ajutor, nu i se putea ţine piept. Grant a supus chestiunea Congresului. A fost promulgată o lege împotriva Ku-klux-klanului, conferind preşedintelui puteri excepţionale, mergând până la nimicirea bandei. Însăşi nevoia de a recurge la astfel de măsuri extreme dovedeşte din plin pericolul grav pe care Ku-klux-klanul îl reprezenta nu numai pentru indivizii luaţi în parte, dar şi pentru întreaga naţiune…

        Se înserase când vaporul nostru sosi în portul La Grange şi când căpitanul ne anunţă că, din cauza condiţiilor nesigure de navigaţie, călătoria nu mai poate fi continuată. Ne văzurăm deci obligaţi să debarcăm. Winnetou o luă înainte, traversând călare pasarela şi topindu-se apoi în întunericul portului.

        Old Death îl caută de îndată pe funcţionarul de serviciu al agenţiei de navigaţie.

        — Mă interesează, sir, când a sosit aici ultimul transport de călători din Matagorda şi dacă toţi pasagerii au coborât de pe vas.

        — Ultimul transport? Alaltăieri, cam la ora asta. Iar pasagerii au coborât până la unul, deoarece vasul avea să-şi continue cursa abia a doua zi dimineaţa.

        — Aţi fost de faţă şi la reîmbarcarea lor?

        — Fireşte, sir.

        — Atunci, v-aş ruga să ne daţi o informaţie. Suntem în căutarea a doi prieteni care au călătorit cu vasul respectiv şi trebuie să fi poposit aici, laolaltă cu ceilalţi pasageri. Am vrea să ştim dacă şi-au reluat călătoria.

        — Hm, nu-i uşor de ştiut. Nici nu se crăpase bine de ziuă, era încă întuneric şi pe bord era mare înghesuială. În astfel de condiţii, cum să observi pe fiecare în parte? Probabil că toată lumea a plecat mai departe, exceptând pe un domn Clinton.

        — Clinton? Păi, chiar de dumnealui e vorba. Veniţi, vă rog, mai la lumină! Prietenul meu are o fotografie a lui Clinton. Să vedem dacă-l recunoaşteţi. Într-adevăr, funcţionarul confirmă cu toată siguranţa că acesta e domnul cu pricina.

        — Ştiţi, cumva, unde a tras în gazdă? Întrebă Old Death.

        — Nu ştiu precis, dar pesemne că la señor Cortesio, ai cărui oameni l-au întâmpinat şi i-au dus bagajele. E vorba de un spaniol care se ocupă cu tot felul de comisioane. Acuma se pare că livrează în secret arme pentru Mexic.

        — Sper că e un gentleman?

        — Ce să vă spun, sir, astăzi oricine se crede gentleman, chiar dacă-şi cară şaua în spinare.

        Aluzia se referea, fireşte, la noi, dar omul n-o făcuse cu răutate.

        De aceea Old Death reluă prietenos:

        — Vreun han se găseşte oare în acest port binecuvântat, unde, cu excepţia lanternei dumneavoastră, nu se vede nicăieri măcar un fir de lumină? Adică un han acceptabil, unde să te poţi odihni fără a fi molestat de oameni sau de… alte insecte?

        — Nu e decât unul singur. Dar aţi cam lungit discuţia cu mine şi pasagerii ceilalţi trebuie să fi ocupat între timp cele câteva odăi disponibile.

        — Destul de neplăcut, constată Old Death, trecând calm şi pesteaceastă impoliteţe. În casele particulare probabil că nu trebuie să ne aşteptăm la prea multă bunăvoinţă, nu-i aşa?

        — Sir, eu nu vă cunosc: nu ştiu. La mine nu vă pot găzdui din lipsă de loc. Dar e cineva care n-o să vă refuze, vreau să spun, dacă sunteţi oameni cumsecade. E un fierar care s-a mutat aici venind din Missouri.

        — Perfect! Se bucură Old Death. Doar nu suntem răufăcători. Îi plătim cinstit şi poate să ne găzduiască fără grijă. N-aţi vrea să ne daţi adresa?

        — Nu-i nevoie de nici o adresă. V-aş conduce chiar eu, dar mai am nişte treburi cu vaporul. De altfel, master Lange, aşa îi zice fierarului, nu e încă acasă. La ora asta se află de obicei la cârciumă. Aşa e tradiţia pe-aici. Ajunge să întrebaţi de master Lange din Missouri. Îi spuneţi că v-a trimis la el reprezentantul agenţiei. Va să zică, o luaţi drept înainte şi vă opriţi la a doua clădire pe stânga. Veţi recunoaşte uşor cârciuma: e luminată. Prăvăliile încă nu s-au închis.

        Dădui omului un bacşiş şi plecarăm, ducând şeile cu noi. Cârciuma o recunoscurăm nu numai după geamurile iluminate, ci şi după larma ce răzbătea dinăuntru. Pe firmă, închipuind un soi de broască ţestoasă uriaşă, prevăzută cu aripi şi numai cu două picioare, scria: „Hawks Inn”. Deci broasca, în intenţia zugravului, trebuie să fie de fapt o pasăre de pradă, ospătăria numindu-se „Vulturul”.

        Cum am deschis uşa, năvăli asupra noastră un nor de fum gros şi înecăcios. Consumatorii erau pesemne înzestraţi cu nişte plămâni excepţionali ca să nu se sufoce, ba să se simtă chiar bine în această atmosferă. Excelenta stare a bojocilor se vădea şi din vorbăria neobişnuit de sonoră. Aici nu se discuta cu glas normal. Toţi pălăvrăgeau în gura mare, de-ai fi zis că nici nu-şi ascultă interlocutorii.

        Văzând această plăcută ambianţă, stăturăm câteva clipe în pragul cârciumii, ca să ne mai obişnuim ochii cu fumul şi să ajungem a deosebi persoanele şi lucrurile. În cele din urmă, constatarăm că există două încăperi, una spaţioasă pentru clienţii de rând şi alta mai mică pentru oamenii mai cu vază – fapt nu numai neobişnuit în America, dar şi primejdios, dacă avem în vedere că nici un cetăţean al statelor libere n-ar fi admis vreo discriminare socială sau morală în dauna lui.

        Cum în sala din faţă toate locurile erau ocupate, ne îndreptarăm spre încăperea din fund, fără să ne bage nimeni în seamă. Acolo găsirăm două scaune libere la o masă. Lepădarăm şeile într-un ungher şi luarăm loc. La masa cu pricina mai şedeau câţiva bărbaţi, care beau bere şi discutau între ei. Ne priviră scurt, pătrunzător şi schimbară brusc vorba, fapt pe care îl sesizai după oarecare semne ale lor de stânjeneală. Doi dintre comeseni semănau leit unul cu altul. Se vedea cât de colo că sunt tată şi fiu. Erau înalţi, viguroşi, cu trăsături puternice conturate, cu mâini mari şi grele – mărturii ale unei munci aspre, sârguincioase. Păreau în fond nişte oameni blajini, dar care tocmai trecuseră printr-un moment de enervare, ca şi când ar fi discutat un subiect neplăcut.

        De altfel, se şi mutară puţin mai încolo, sugerându-ne cu discreţie că n-au poftă să intre în vorbă cu noi.

        — Staţi pe loc; domnilor! Li se adresă Old Death. N-o să vă devorăm, deşi de azi-dimineaţă n-am pus mai nimic în gură. Se găseşte pe-aici ceva demestecat care să nu cadă prea greu la maţe?

        Cel pe care îl bănuiam a fi tatăl tânărului clipi din ochiul stâng şi răspunse vesel:

        — În ce priveşte integritatea persoanelor noastre, sir, cred că ne-am apăra niţel înainte de a fi înghiţiţi. De altfel, sunteţi leit Old Death.

        Sper că nu vă supără comparaţia.

        — Old Death? Ăsta cine-o mai fi? Se miră prietenul meu, făcând o mutră cât se poate de mirată.

        — În tot cazul, e un tip mai acătării ca dumneavoastră, un westman, un cercetaş cu mare faimă. Într-o lună de zile omul acela înfruntă mai multe primejdii decât alţii în toată viaţa lor. Băiatul meu, Will, îl ştie la faţă, l-a văzut.

        „Băiatul” număra de bună seamă vreo douăzeci şi şase de ani. Avea faţa bronzată şi făcea impresia unui ins gata să se încaiere cu o duzină de adversari. Old Death îl privi pieziş şi-l descusu pe bătrân:

        — Ziceţi ca l-a văzut? Când?

        — In şaizeci şi doi, dincolo, în Arkansas, puţin înaintea bătăliei de la Pea Ridge. Dar dumneavoastră probabil că nici n-aţi auzit de această bătălie.

        — De ce nu? Am pribegit nu o dată prin Arkansas şi cred că atunci mă aflam chiar în apropiere de Pea Ridge.

        — Şi de partea cui eraţi, dacă-mi permiteţi întrebarea? Împrejurările sunt în aşa fel, încât nu strică şi ştii ce hram poartă persoana cu care stai la aceeaşi masă.

        — Nu vă faceţi griji, master! Sper că nu sunteţi partizanul sclavagiştilor bătuţi. Or, în acest caz, sunt cu totul de părerea dumneavoastră…

        — Atunci fiţi binevenit! Dar să revenim la Arkansas şi la Old Death.

        Ştiţi, probabil, că acest stat, când a izbucnit războiul civil, înclina să treacă de partea Uniunii. Pe neaşteptate, însă, lucrurile s-au schimbat. Mulţi oameni destoinici, care priveau cu oroare sclavajul şi purtarea aristocraţiei sudice, s-au strâns laolaltă declarându-se împotriva secesiunii. Totuşi, forţele conservatoare, printre care şi acei baroni din Sud, au pus mâna pe cârmă. Elementele cu judecata sănătoasă au fost intimidate şi astfel Arkansas se alătură Sudului! Fireşte că faptul acesta a provocat mare amărăciune. Dar pentru moment nu era nimic de făcut. Oamenii au fost nevoiţi să rabde şi să privească neputincioşi cum ţara aceea frumoasă, mai ales în partea ei de miazănoapte, era pustiită de război. Eu locuiam pe atunci la Missouri, la Poplar Bluff, aproape de graniţa cu Arkansas. Băiatul meu, aci de faţă, s-a înrolat, bineînţeles, într-unul din regimentele unioniste care intenţionau să vină în ajutorul celor din Arkansas. O coloană, din care făcea parte şi Will, a fost trimisă în recunoaştere peste graniţă. Acolo a dat peste un număr covârşitor de trupe inamice şi, după o luptă eroică, ai noştri au fost înfrânţi.

        — Va să zică, au căzut prizonieri? Îmi închipui că nu le-a mers tocmai bine. Se ştie cum se purtau statele din sud cu prizonierii. Dintr-o sută de oameni, pe puţin optzeci mureau din cauza tratamentului inuman. Dar de împuşcat nu-i prea împuşcau.

        — Oho! Aici vă înşelaţi amarnic. Băieţii noştri s-au ţinut tare, auconsumat toată muniţia şi s-au bătut apoi corp la corp, provocând secesioniştilor pierderi grele.

        Pe prizonieri şi să-i măcelărească. Acum, singurul meu fecior, se afla în mare primejdie. Şi dacă-l vedeţi aici întreg şi teafăr, pentru asta numai Old Death merită mulţumiri.

        — Cum aşa, master? Mă faceţi din ce în ce mai curios. Te pomeneşti că cercetaşul acela va fi adus nişte trupe în ajutorul prizonierilor?

        — Ar fi fost prea târziu. Până să sosească asemenea trupe, fiul meu s-ar fi prăpădit. Însă Old Death a procedat ca un westman care ştie ce şi cum. Adică, de unul singur, i-a eliberat pe toţi prizonierii.

        — Grozav! Asta zic şi eu lovitură!

        — Şi ce lovitură! S-a târât pe burtă până în lagăr, cum fac indienii.

        Era seară şi-i venise în ajutor şi o ploaie torenţială, care stinsese toate focurile. Se înţelege că vreo câteva santinele i-au simţit vârful cuţitului.

        Altfel nu se putea. Secesioniştii se aflau într-o fermă, un batalion întreg. Ofiţerii ocupaseră camerele de locuit, iar trupa se adăpostise la întâmplare. Pe prizonieri, vreo douăzeci la număr, îi îngrămădiseră într-o şandrama unde era instalat teascul de zahăr, păzit de patru santinele, câte una pe fiecare latură a clădirii. Chiar în dimineaţa următoare, sărmanii băieţi aveau să fie puşi la zid. În timpul nopţii, însă, după schimbarea santinelelor, prizonierii auziră un zgomot pe acoperiş. Nu era ropotul ploii, era un alt fel de zgomot. Stătură liniştiţi şi traseră cu urechea. Deodată, o trosnitură. Şindrila cedă şi cineva tot lărgea spărtura, până ce ploaia năvăli peste teasc. Timp de zece minute nu se mai auzi nimic. Dar pe urmă necunoscutul slobozi prin spărtură trunchiul unui copac tânăr, cioturos şi destul de rezistent ca să suporte greutatea unui om. Pe acest trunchi se căţărară prizonierii până pe acoperişul nu prea înalt al şandramalei şi de acolo se lăsară în jos, pe pământ. Afară, cele patru santinele din schimb zăceau în nesimţire. Băieţii le luară armele şi, cu multă dibăcie, salvatorul îi scoase dincolo de lagăr, în drumul ce duce la frontieră şi pe care-l cunoşteau cu toţii. Abia aici aflară ei că omul care îşi riscase viaţa ca să-i salveze era Old Death, cercetaşul.

        — Şi i-a însoţit mai departe? Se prefăcu a nu şti Old Death.

        — Nu. Spunea că-l aşteaptă nişte treburi urgente şi se mistui repede în bezna nopţii ploioase. Băieţii nici nu apucaseră măcar să-i mulţumească şi să-i reţină trăsăturile feţei. Era un întuneric de nu se vedea om cu om. Băiatul al meu abia de-i ghici statura înaltă şi deşirată.

        Dar pe parcurs a schimbat cu el câteva vorbe de care îşi aminteşte la perfecţie. Eh, de l-am întâlni odată pe acest Old Death! Ar şti şi el cum arată nişte oameni recunoscători!

        — O fi ştiind el şi aşa. Îmi închipui că fiul dumneavoastră nu e singurul om cu care s-a întâlnit în viaţă. Dar spuneţi-mi, sir, nu cunoaşteţi cumva pe un anume master Lange din Missouri?

        Celălalt îşi înălţă atent capul.

        — Lange? Îngână el. De ce vă interesează?

        — Ne temeam că aici, la „Vulturul”, n-o să mai găsim loc şi ne-am informat la reprezentantul agenţiei de navigaţie dacă nu cunoaşte pe cineva care ne-ar putea găzdui şi dânsul ni l-a recomandat pe master Lange,sfătuindu-ne totodată să ne referim la bunele lui oficii. De altfel, tot el ne-a trimis încoace, la restaurant.

        Tatăl lui Will îşi trecu din nou privirea cercetătoare peste feţele noastre.

        — Ei bine, sir, eu însumi sunt Lange. Pentru că ştiu cine v-a trimis şi păreţi nişte oameni cumsecade, îngăduiţi-mi să vă strâng mâna şi să vă spun bine aţi venit. Sper că nu-mi veţi înşela încrederea. Dar cine-i amicul dumneavoastră, că n-a scos o vorbuliţă până acum?

        — E un german, om cu studii înalte. A venit să-şi caute norocul pe aceste meleaguri.

        — Vai, vai! Dumneavoastră, cei de dincolo, vă închipuiţi că aici umblă câinii cu covrigii în coadă. Aflaţi, însă, că aici se munceşte din greu, iar amărăciunile vin cu toptanul până să ajungi la o situaţie.

        Dar, mă rog, să nu fie cu supărare! Vă urez succes şi fiţi binevenit!

        De astă dată îmi întinse şi mie mâna. Old Death i-o strânse pentru a doua oară.

        — Şi dacă vă mai îndoiţi că merităm încrederea, adăugă el, mă voi adresa fiului dumneavoastră, care va depune mărturie în privinţa mea.

        — Will?! Întrebă mirat Lange.

        — Chiar dânsul. Spuneaţi adineauri că a stat de vorbă cu Old Death şi că-şi aminteşte totul la perfecţie. N-ai vrea, tinere, să-mi povesteşti şi mie ce anume aţi discutat? Mă interesează grozav.

        Will, căruia îi fusese adresată întrebarea, rosti cu însufleţire:

        — Old Death păşea în fruntea noastră. Fusesem rănit la braţ de un glonţ şi mă durea foarte tare; nu aveam pansament, mâneca mi se lipise de rană. Tocmai treceam printr-un crâng şi Old Death stârni fără voie o creangă. Aceasta îmi lovi braţul şi mă fulgeră o durere atât de vie, încât am ţipat şi…

        — şi bătrânul cercetaş v-a făcut de măgar! Îl întrerupse Old Death.

        — De unde ştiţi? Se minună Will.

        Bătrânul continuă fără să-i răspundă:

        — Şi atunci i-ai spus că eşti rănit la braţ şi că rana s-a inflamat, iar Old Death te-a sfătuit să-ţi moi mâneca în apă, ca să se dezlipească şi să-ţi răcoreşti apoi rana cu zeamă de pătlagină, care înlătură pericolul gangrenei.

        — Da, da, exact aşa! Confirmă uimit tânărul Lange. Dar de unde ştiţi toate astea, sir?

        — Mai întrebi? Doar eu sunt omul cu care ai stat atunci de vorbă.

        Tatăl dumitale găsea adineauri că semănăm leit, Old Death şi cu mine.

        Şi uite că nu s-a înşelat. Semănăm într-adevăr, cum seamănă, de pildă, nevasta bărbatului cu soţia lui.

        — Adică… asta… cum s-ar spune… Sunteţi Old Death! Izbucni Will în culmea bucuriei, sărind de la locul lui şi dând să-l strângă în braţe pe bătrânul cercetaş, dar mâna viguroasă a tatălui îl opri şi-l făcu să se aşeze:

        — Ho', băiete! Dacă e să se lase cu duioşii, apoi îmi revine mie, ca tată, primul drept şi prima datorie de a-l îmbrăţişa pe salvatorul tău.

        Numai că, deocamdată, trebuie să ne abţinem; nu uita unde ne aflăm şi câţi ochi ne pândesc. Prin urmare, stai la locul tău şi fii cuminte!

        Şi, adresându-se lui Old Death, adăugă:

        — Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, dar am temeiuri serioase.

        Aici, la noi şi-a cam băgat dracul coada. Să nu vă îndoiţi de recunoştinţa mea, dar tocmai de aceea sunt obligat să evit tot ce v-ar pune în primejdie. După câte ştiu, lumea vă cunoaşte drept partizan al aboliţioniştilor. În timpul războiului, aţi pus la cale nişte acţiuni care v-au sporit faima şi au provocat grele pierderi celor din Sud. V-aţi ataşat unor Unităţi din armata Nordului în calitate de călăuză şi cercetaş, conducându-le până în spatele duşmanilor, pe drumuri pe care nimeni altul nu s-ar fi încumetat. Iată de ce vă bucuraţi la noi de atâta preţuire. În schimb, cei din Sud v-au declarat spion. Ştiţi, desigur, cum stau lucrurile. Dacă aţi cădea pe mâna unor secesionişti, v-aţi alege cu ştreangul.

        — Ştiu totul, master Lange şi puţin îmi pasă, ripostă cât se poate de calm Old Death. Ce-i drept, nu ţin cu tot dinadinsul să atârn în ştreang, dar am fost de repetate ori ameninţat cu spânzurătoarea şi uite că mai sunt viu. Nu mai departe decât azi nişte rowdy plănuiau să ne spânzure pe amândoi de coşul vaporului şi n-au apucat să-şi realizeze opera.

        Şi Old Death istorisi întâmplarea de pe vapor. După ce-l ascultă cu atenţie, bătrânul Lange comentă îngândurat:

        — Căpitanul a procedat foarte curajos, dar s-a expus unei mari primejdii. Dânsul trebuie să rămână aici, în La Grange, până dimineaţa – iar huliganii pot sosi şi ei în cursul nopţii. Şi atunci, cu siguranţă că vor căuta să se răzbune. De altfel şi dumneavoastră o puteţi păţi, chiar mai rău decât căpitanul.

        — Da' de unde! Nu mă tem eu de câţiva măgari! Am avut de-a face cu destui indivizi de teapa lor.

        — Nu fiţi uşuratic, str! Ăştia pot strânge aici destule ajutoare. De câtva timp se petrec la noi lucruri nu prea curate. Din toate părţile ne vin străini pe care nimeni nu-i cunoaşte; se adună prin locuri dosnice şi se tot sfătuiesc între ei. De afaceri nu e vorba, căci toată ziua umblă creanga pe străzi. Se vede că n-au nici o treabă. Acum şed dincolo şi urlă şi cască nişte guri, de-ar încăpea ursul în ele. Au şi încercat să ne provoace. O vorbă să le fi răspuns, ar fi ieşit cu bătaie şi omor! De altfel, nu am nici un chef să mai stau mult aici; veţi fi având şi dumneavoastră nevoie de odihnă. Cu cina, însă, nu prea stăm pe roze. Eu sunt văduv şi duc, împreună cu feciorul, viaţă de holtei.

        Luăm masa la restaurant, îndeobşte prânzul. Şi plus de asta, simţind că aici cam arde pământul sub picioare, ne-am vândut casa mai zilele trecute. Nu vreau să spun că nu-mi plac oamenii de prin partea locului. Sunt, ca orişiunde, mai răi sau mai buni. Dar urmările războiului mai apasă greu asupra Nordului, iar dincoace, în Mexic, măcelul încă mai continuă. Noi, în Texas, ne aflăm tocmai la mijloc şi cazanul s-a încins de-a binelea. Toate haimanalele năvălesc de peste graniţă şi asta îmi taie pofta să rămân aici. Am hotărât să-mi vând gospodăria şi să mă mut la fiica mea, căsătorită cu un om serios. Acolo îmi voi găsi un adăpost cumsecade. Am găsit cumpărător chiar aici, în localitate, i-a plăcut gospodăria şi, alaltăieri, mi-a şi achitat toată suma în bani peşin. Aşa că pot să plec când îmi convine. Mă mut în Mexic.

        — Ce v-a apucat? Sări Old Death.

        — Pe mine?! De ce?

        — Păi chiar dumneavoastră vă plângeaţi adineauri de Mexic.

        Ziceaţi că acolo mai continuă măcelul. Şi vreţi să vă aruncaţi în gura lupului!

        — N-am altă cale, sir. De altminteri, nu peste tot în Mexic e aceeaşi situaţie. Unde mă duc eu, adică niţel dincolo de Chihuahua, războiul s-a stins. E adevărat că Juarez a fost nevoit să se retragă la El Paso, dar s-a descurcat repede şi i-a respins pe franţuji spre miazăzi. Ceasurile lor sunt numărate. Soarta se va hotărî în jurul capitalei. Sus, în provinciile de la nord, cred că va fi linişte. Acolo ne aşteaptă o situaţie cât se poate de bună. Ginerele meu posedă o mină de argint: e foarte bogat. Locuieşte de mai bine de un an şi jumătate în Mexic şi, în ultima lui scrisoare, îmi aduce la cunoştinţă că „regele argintului”, adică el, a devenit tată şi că moştenitorul îşi reclamă cu energie bunicul.

        Spuneţi şi dumneavoastră, face să mai rămân aici? E vorba să fiu angajat la mină împreună cu Will… Aşadar, totul e în regulă şi nimic nu mă mai poate reţine. Bunicul trebuie să stea lângă nepoţel; acolo îi e locul, nu aiurea. Dacă v-ar plăcea să ne însoţiţi, aş fi extrem de bucuros.

        — Hm! Cugetă Old Death. Nu glumiţi, sir! S-ar putea întâmpla şi asta.

        — Zău? Aveţi de gând să plecaţi cu noi? Ar fi minunat! Bateţi palma, sir! Mergem împreună.

        Şi ne întinse mâna.

        — Uşurel, uşurel! Râse Old Death. Cred că ne vom duce şi noi în Mexic, dar nu e încă sigur. Şi chiar dacă ar fi să ne hotărâm, nu se ştie dinainte pe care drum vom apuca.

        — Dacă e numai pe-atâta, sir, atunci plec cu dumneavoastră pe unde voiţi. De aici toate drumurile duc la Chihuahua şi mi-e indiferent dacă ajung la destinaţie astăzi sau mâine. Sunt egoist şi îmi văd de interesul meu. Călătorind cu un westman şi cercetaş ca dumneavoastră, mă asigur că ajung dincolo nevătămat, ceea ce, pe vremurile astea tulburi, nu e puţin lucru. Ce credeţi, sir, unde vă puteţi informa mai precis în legătură cu drumul?

        — La un anume señor Cortesio. Poate că-l cunoaşteţi?

        — Cum să nu-l cunosc! La Grange e atât de mic, încât toate pisicile se tutuiesc între ele. Aflaţi că tocmai acestui señor i-am vândut casa.

        — Întâi de toate, mă interesează dacă e om de treabă sau lichea.

        — Om de onoare, sir. Culoarea lui politică nu mă priveşte. Puţin îmi pasă dacă cineva preferă să fie condus de un împărat sau de un preşedinte de republică. Numai datoria să şi-o facă. Señor Cortesio are legături strânse cu cei de peste graniţă. Noaptea se adună la el tot felul de oameni; convoaie de catâri încărcaţi cu lăzi grele sunt dirijate spre Rio del Norte. Eu, unul, bănuiesc că e vorba de arme şi muniţii destinate partizanilor lui Juárez. Dar e posibil să plece şi voluntari de-ai noştri împotriva francezilor. În orice caz, omul lucrează din plin, ceea ce înseamnă că afacerea îşi merită riscul.

        — Unde locuieşte? Aş vrea să-i vorbesc încă azi.

        — Îl găsiţi pe la zece. Intenţionam să tratez ceva cu el şi mă poftise acasă pentru ora asta. Între timp, însă, lucrurile s-au aranjat.

        — Mai era cineva la dânsul când l-aţi vizitat ultima oară?

        — Da. Erau doi bărbaţi, un tânăr şi altul mai în vârstă.

        — Ştiţi cum îi cheamă? Intervenii eu, curios.

        — Am stat aproape o oră împreună şi am avut destul timp să le aflu numele. Tânărului îi zice Ohlert, iar celuilalt señor Gavilano. Acesta din urmă pare să fie un vechi cunoscut al lui Cortesio; vorbeau despre o întâlnire a lor de acum câţiva ani în capitala Mexicului.

        — Gavilano? N-am auzit. N-o fi vreun nume nou de împrumut al lui Gibson? Mă făcu atent Old Death.

        Am scos fotografiile din buzunar şi le-am arătat fierarului. I-a recunoscut pe loc:

        — Ăştia sunt, sir. Cel slab şi negricios ca un creol e señor Gavilano: celălalt e master Ohlert, care m-a pus, de altfel, în mare încurcătură. Mă tot întreba de nişte gentlemeni pe care nu i-am văzut de când trăiesc, de un negru, Othello, de o tânără din Orleans pe nume Ioana, care la început păştea oile şi apoi l-a însoţit pe rege în război, de o nefericită lady Măria Stuart, căreia i-au tăiat capul în Anglia, de un clopot pe care l-ar fi cântat Schiller şi chiar de un domn poet Ludwig Uhland2, care ar fi blestemat doi trubaduri, iar regina i-ar fi aruncat din balcon trandafirul ce-l purta la piept. Scotea la iveală o grămadă de nume, de poezii şi de poveşti, din care n-am reţinut decât cele ce vă spun. Mi se învârteau toate în cap ca roata morii. Acest master Ohlert pare să fie un om tare bun, dar aş face prinsoare ca e niţel scrântit. Până la urmă a scos o hârtie şi mi-a citit din ea. Era vorba de nişte nopţi îngrozitoare, de ploaie şi stele, de negură şi veşnicie, de sânge, de un duh care cheamă mântuirea, de un diavol în creier şi de o duzină de şerpi, mă rog, tot lucruri învălmăşite, care nu se potrivesc între ele. Zău că nu ştiam ce să fac, să râd sau să plâng.

        Nu mai încăpea îndoială: vorbise cu William Ohlert, iar escrocul de Gibson îşi schimbase iarăşi numele. Probabil că nici Gibson nu era numele lui autentic. Ticălosul era într-adevăr cam smead la faţă ca un creol; doar îl văzusem cu ochii mei. Poate că era chiar din Mexic şi îl chema Gavilano, nume sub care îl cunoscuse Cortesio. In limba spaniolă gavilano înseamnă uliu, ceea ce i se potrivea de minune.

        Voiam să ştiu înainte de toate ce pretext folosise escrocul ca să-l aducă pe William încoace. Trebuie să fi născocit ceva foarte ispititor pentru tânărul monoman, ceva în legătură cu ideea ce-l obseda de a scrie o dramă despre un poet nebun.

        Poate că Ohlert i-a vorbit fierarului şi despre această chestiune, întrebai, deci:

        — În ce limbă v-aţi întreţinut cu Ohlert?

        — În germană. Stăruia foarte mult asupra unei tragedii pe care voia s-o scrie. Cică era nevoie să treacă el însuşi prin toate întâmplările ce urma să le povestească.

        — De necrezut!

        — De ce adică de necrezut, sir? Ţicneala constă tocmai în faptul că te urmăresc nişte gânduri care nici nu i-ar trece prin cap unui om sănătos. La fiecare trei vorbe pomenea de o señorita Felisa Perilla, pe care, cică, o va răpi cu ajutorul prietenului său.

        — Ei, asta e într-adevăr nebunie! Dacă omul şi-a vârât în cap că trebuie să trăiască aievea tragedia eroilor săi, atunci e cazul să fie împiedicat. Sper că se mai află aici, în La Grange?

        — Nu. A plecat ieri, împreună cu señor Cortesio, la ferma lui Hopkins. De acolo, ia drumul spre Rio Grande.

        — Neplăcută afacere, foarte neplăcută! Trebuie să mergem pe urmele sale. Dacă se poate, încă azi. Ştiţi cumva unde ne putem face rost de nişte cai buni?

        — Chiar la señor Cortesio. Are în permanenţă cai pregătiţi pentru oamenii ce urmează să treacă la Juárez. Dar nu v-aş sfătui să porniţi noaptea. Nu cunoaşteţi drumul şi aţi avea nevoie de o călăuză greu de găsit la ora asta.

        — Totuşi, poate găsim. Să facem pe dracu-n patru şi să nu mai întârziem. Mai întâi, să vorbim cu Cortesio. A trecut de zece, trebuie să se fi întors acasă. V-aş ruga să ne arătaţi locuinţa lui.

        — Cum doriţi, sir, cu plăcere.

        Când să ne ridicăm de pe scaune, auzirăm tropot de copite în faţa localului şi, după câteva momente, apărură noi clienţi. Spre mirarea mea şi, desigur, cu destulă nelinişte, recunoscui în acei oameni vreo nouă sau zece din indivizii cărora căpitanul vasului le oferise plăcuta ocazie de a se „salva” pe mal. Păreau să-i cunoască pe ceilalţi cheflii, care îi salutară zgomotos. Din schimbul lor de cuvinte aflarăm că erau aşteptaţi. Cum toată lumea îi asalta cu întrebări, nici nu avură când să ne bage în seamă, ceea ce, fireşte, ne convenea foarte mult. Nu doream defel să le atragem atenţia asupra noastră. Rămaserăm deocamdată tot la masa lui Lange. Ca să ieşim, ar fi trebuit să trecem pe lângă ei şi, fără îndoială, am fi fost provocaţi. Aflând cine sunt indivizii, bătrânul Lange împinse uşa ce ne despărţea de odaia cea mare, lăsând-o numai niţel crăpată, cât să putem auzi discuţia lor. Ca o măsură de precauţie în plus, schimbarăm între noi locurile; eu mă aşezai cu spatele spre odaia vecină.

        — E mai bine să nu vă vadă la faţă, sublinie fierarul. Las' că nici până acum atmosfera nu era prea simpatică pentru noi; dar dacă ăştia vă observă şi pe dumneavoastră, „spionii”, atunci scandalul e gata.

        — Toate bune, răspunse Old Death, numai că nu ne prea convine să stăm aici până după plecarea lor! Trebuie să ajungem cât mai repede la Cortesio.

        — O facem şi pe asta, sir. Vă arăt eu o ieşire dosnică.

        Old Death îşi roti ochii prin încăpere, apoi întrebă:

        — Cum aşa? Nu văd altă ieşire decât prin odaia din faţă.

        — Pe aici, lămuri Lange arătând fereastra. Pe aici o să ieşim mai comod.

        — Vorbiţi serios? Se miră bătrânul cercetaş. Sau v-aţi speriat chiar de-a binelea? S-o ştergem englezeşte? Dar ce suntem noi, şoareci care dispar în găuri de frica pisicii? Ne-am face de râs!

        — Eu nu prea ştiu ce-i frica. Totuşi, ţin minte zicala din bătrâni, cum că fuga-i ruşinoasă, dar sănătoasă. Nu e vorba de teamă, ci de prevedere. Gaşca de dincolo ne întrece de zece ori ca număr. Derbedeii sunt dezlănţuiţi, porniţi pe scandal, ne-ar bara trecerea. Şi cum nici eu, nici dumneavoastră nu ne-am lăsa călcaţi pe coadă, ar ieşi o scărmăneală cumplită. Mă descurc eu, nu-i vorbă şi cu o liotă întreagă, dacă e pe bătaie, pe pumni, pe ciomăgeală. Nu uitaţi că sunt fierar şi ştiu să izbesc Cu ciocanul în moalelecapului. Dar pistolul e o armă perfidă. Orice sfrijit şi laş te poate ucide cu un glonţ cât un bob de mazăre, chiar dacă ai fi cel mai curajos dintre uriaşi. De aceea e mult mai înţelept s-o ştergem pe fereastră şi să-i lăsaţi cu buzele umflate…

        Mă gândeam în sinea mea că omul acesta cumpănit judecă bine.

        Şi Old Death recunoscu, după o scurtă pauză:

        — În sfârşit, ideea nu e dintre cele mai proaste. Accept propunerea. Sunt gata să-mi strecor prin fereastră lăboaiele cu toate anexele lor. I-auzi cum mai zbiară păcătoşii! Cred că istorisesc păţania de pe vapor.

        Aşa era. Noii veniţi vorbeau de călătoria lor, de Old Death, de Winnetou, de mine, de căpitan şi de stratagema lui. Numai că nu erau încă hotărâţi asupra modului cum aveau să se răzbune. Cei şase rowdy şi unii partizani de-ai lor voiseră să aştepte pe mal întoarcerea vaporului, în schimb, alţii se opuseseră acestui plan.

        — Doar nu era să stăm acolo până la paştele-cailor, explică unul dintre aceştia. Trebuia să venim încoace. Eram aşteptaţi. Noroc că am găsit în apropiere o fermă şi am luat caii cu împrumut.

        — Cu împrumut? Râse altul.

        — Da, în felul nostru, fireşte. Dar erau prea puţini. Am fost nevoiţi să călărim câte doi pe un cal. Mai târziu s-au îndreptat lucrurile. Am dat şi de alte ferme, aşa că, până la urmă, ne-am putut cocoţa fiecare pe gloaba lui.

        Un hohot general salută isprava cu furtul cailor. Apoi povestitorul schimbă vorba:

        — Şi aici? E totul în regulă? L-au găsit pe?…

        — Găsit.

        — Şi hainele?

        — Am adus două lăzi pline; cred că e de ajuns.

        — Va fi o plăcere! Dar şi spionii aceia şi căpitanul trebuie să-şi primească porţia. Vasul a acostat aici pentru noapte, deci căpitanul va fi uşor de găsit. De altfel, nici dibuirea celor doi spioni şi a indianului nu ne va cere prea mult timp. Îi recunoşti de la o poştă. Unul poartă costum nou de vânătoare. Umblă amândoi pe jos, n-au cai, însă duc câte o şa în spinare.

        — Câte o şa? Răsună un glas entuziast. N-or fi ăia doi care au intrat adineauri şi?…

        Restul nu se mai auzi. Discuţia continuă aproape în şoaptă.

        — Domnilor, constată fierarul Lange, e cazul s-o luăm din loc. în câteva minute haimanalele vor veni peste noi. Ieşiţi mai întâi dumneavoastră. Şeile vi le dăm prin geam.

        Omul avea dreptate. Fără nici o jenă, mă grăbii să sar afară; Old Death mă urmă. Apoi Lange şi fiul său ne deteră lucrurile, sărind şi ei pe fereastră.

        Ne găseam în faţa clădirii, într-o grădiniţă împrejmuită cu un gard.

        Păşirăm peste el şi numaidecât observarăm că şi ceilalţi cetăţeni care şezuseră în odăiţa din fund se strecoară afară pe fereastră. Probabil că nici ei nu se aşteptaseră la un tratament prea amabil din partea secesioniştilor, preferând să ne urmeze exemplul.

        — Ai-ai, se bucură Lange, ce mai guri or să caşte dumnealor când vor constata că păsărelele au zburat din colivie! Le-am făcut-o, pe onoarea mea!

        — Totuşi, mare ruşine! Bombăni Old Death. Parcă-mi şi sună înurechi râsul şi batjocurile lor!

        — Lăsaţi-i să se veselească acum! Cine râde la urmă râde mai bine.

        Vor mai fi ocazii să vă dovedesc că nu mă tem de ei, dar păruiala în cârciumă nu-mi convine.

        Cei doi fierari stăruiră să ne ducă ei şeile; nu înţelegeau ca musafirii lor să care asemenea poveri.

        După puţin, ne oprirăm între două case. Uşa din stânga era învăluită În beznă; dincolo mijea lumină prin crăpătura oblonului.

        — Señor Cortesio s-a întors, constată Lange. Casa de colo, unde se vede lumină, e a lui. Bateţi în uşă şi vă va deschide. După ce terminaţi discuţia, veniţi dincoace, la noi şi bateţi la geamul de lângă uşă. Până atunci vă pregătim o gustare.

        Plecară spre casa lor, iar Old Death şi cu mine o cotirăm la dreapta. La primul nostru semnal uşa se crăpă puţin şi cineva întrebă:

        — Acolo cine?

        — Doi prieteni, răspunse Old Death. Señor Cortesio e acasă?

        — Ce dorim de la señor?

        După vorbă, omul de la uşă părea şi fie un negru.

        — Am venit în legătură cu o afacere.

        — Ce fel afacere? Spune, altfel nu intră.

        — Ne-a trimis master Lange.

        — Massa Lange? Atunci bun. Putem intră. Stai puţin! Închise uşa, dar reveni în scurt timp!

        — Poftim, intră! Señor spune vrea vorbit cu străini.

        Printr-un coridor îngust păşirăm într-o mică încăpere care putea fi odaia de lucru. Un birou-pupitru, o masă şi câteva scaune de lemn alcătuiau mobilierul. Lângă pupitru, privind spre uşă, stătea un bărbat înalt şi uscăţiv. Se vedea cât de colo că e spaniol.

        — Buenos tardes! Bună seara! Răspunse el politicos la salutul nostru. V-a trimis señor Lange? Pot să ştiu ce vă aduce la mine, señores?

        Eram curios ce va răspunde Old Death. Îmi spusese încă de afară să las convorbirea pe seama lui.

        — Ar putea să fie o afacere, sau, eventual, numai o informaţie, señor. Nici noi nu ştim încă precis, spuse bătrânul.

        — Vom vedea. Luaţi loc şi serviţi câte un cigarillo. Ne întinse tabachera cu ţigări şi scapără bricheta. Nu-l puturăm refuza. Un mexican nu concepe o discuţie, mai ales una de afaceri, fără fum de ţigară.

        Old Death, căruia o priză de tabac i-ar fi fost înzecit mai plăcută decât cea mai fină havană, trase din acel cigarillo subţire şi-l dădu gata din câteva fumuri. Eu, în schimb, fumam mai pe îndelete.

        — De fapt, ceea ce ne aduce aici, începu Old Death, nu prezintă cine ştie ce importanţă. Am ales această oră târzie numai pentru că mai devreme nu eraţi de găsit şi nu ne-ar fi convenit să amânăm vizita noastră până mâine. Situaţia de aici nu ne îmbie la un popas mai lung. Avem intenţia să trecem în Mexic şi să ne punem la dispoziţia lui Juarez. Bineînţeles că aşa ceva nu se face fără măsuri prealabile.

        Trebuie să ne asigurăm întrucâtva că vom fi primiţi cu bunăvoinţă.

        De aceea am luat unele informaţii discrete şi astfel am aflat că aici, înLa Grange, se fac recrutări. Ne-a fost pomenit numele dumneavoastră, señor şi de aceea am ţinut să vă vedem. Poate aveţi amabilitatea să ne spuneţi dacă ne aflăm pe drumul cel bun.

        Mexicanul nu răspunse imediat. Ne cântări o vreme şi ochii lui parcă se opriră cu satisfacţie asupra mea; eram tânăr şi voinic. Old Death trebuie să-i fi plăcut mai puţin. Trupul lui costeliv, aplecat, nu părea să reziste la mari eforturi. În cele din urmă, Cortesio întrebă:

        — Cine v-a indicat numele meu, señor?

        — Un bărbat cu care ne-am întâlnit pe vapor, minţi Old Death.

        Am dat apoi, din întâmplare, peste master Lange, care ne-a informat că nu vă putem găsi acasă înainte de ora zece. Noi suntem din Nord şi am luptat împotriva Sudului. Avem, aşadar, destulă experienţă militară ca să putem fi de folos domnului preşedinte al Mexicului.

        — Hm! Toate-s bune, señor, dar vă spun cinstit că nu-mi faceţi impresia unui om care ar putea înfrunta greutăţile îi privaţiunile ce vă aşteaptă.

        — Aţi vorbit foarte sincer, señor, zâmbi Old Death. Cred însă că ar fi suficient să-mi spun numele pentru a vă convinge că sunt cât se poate de apt pentru o asemenea sarcină. Mi se spune îndeobşte Old Death.

        — Old Death! Exclamă surprins Cortesio. E posibil? Sunteţi într-adevăr faimosul cercetaş care le-a dat atâta de furcă celor din Sud?

        — Eu sunt. Mă puteţi recunoaşte după fizionomie.

        — Desigur, desigur, señor! Eu sunt, în general, foarte prudent. Nimeni din afară nu trebuie să afle că fac recrutări pentru Juarez; mai ales acum mă păzesc înzecit. Totuşi, în cazul lui Old Death, nu văd de ce m-aş ţine în rezervă. De aceea vă răspund sincer că aţi fost îndreptaţi pe calea cea bună. Sunt bucuros să vă recrutez imediat; vă pot asigura chiar un rang corespunzător; un om ca Old Death trebuie, fireşte, apreciat la valoarea lui; doar nu-l vom înrola ca ostaş de rând!

        — Sper şi eu, señor. Iar în ce-l priveşte pe tovarăşul meu, chiar dacă pentru început va fi simplu soldat, sunt sigur că va avansa rapid, în ciuda tinereţii sale, a ajuns printre aboliţionişti la rangul de căpitan.

        Numele, Müller, nu spune mult, dar e foarte probabil că aţi auzit de el. A luptat sub comanda lui Sheridan şi, în calitate de sublocotenent, a condus primul eşalon al avangărzii în faimosul marş peste Missionary-Ridge. Ştiţi, desigur, ce acţiuni temerare s-au întreprins atunci.

        Müller era foarte apreciat de Sheridan care îl folosea în cele mai teribile misiuni. Dânsul e una şi aceeaşi persoană cu mult lăudatul ofiţer de cavalerie care, în sângeroasa şi decisiva bătălie de la FiveForks, l-a eliberat din captivitate pe generalul Sheridan. Iată de ce cred, señor, că nu faceţi o achiziţie proastă.

        Bătrânul minţea de îngheţau apele. Dar puteam oare să-l dau de gol? Simţeam că, de ruşine, mi se urcă tot sângele în obraz; în schimb, bravul Cortesio interpretă îmbujorarea mea drept dovadă de modestie, îmi strânse mâna şi, minţind la rându-i, ca un reporter de fapte senzaţionale, rosti:

        — Lauda meritată nu trebuie să vă indispună, señor Müller. Am auzit şi eu de numele şi de isprăvile dumneavoastră. Vă urez din inimă bun venit printre noi. Bineînţeles că veţi fi înrolat ca ofiţer. Vă pot pune de pe acum ladispoziţie o sumă de bani pentru procurarea celor necesare.

        Old Death era gata să accepte. I-o citeam pe faţă. De aceea mă grăbii să intervin:

        — Mulţumim, señor. N-avem de gând să ne echipăm pe socoteala dumneavoastră. Ceea ce ne trebuie la început sunt doi cai. Am fi bucuroşi dacă ne-aţi putea servi. Dar fără harnaşament; îl avem pe-al nostru.

        — Perfect. Vă pot oferi nişte cai foarte buni; iar dacă vreţi numaidecât să-i plătiţi, poftim, vi-i dau la preţul de cost. Mâine dimineaţă mergem la grajduri şi vă arăt exemplarele. Sunt cei mai buni cai din câţi posed. Cum staţi cu cazarea?

        — Suntem invitaţi la master Lange.

        — Excelent! Altminteri, v-aş fi poftit să dormiţi aici, deşi locuinţa mea e cam strâmtă. Ce părere aveţi: să aranjăm restul chiar acum, sau lăsăm pe mâine dimineaţă?

        — Mai bine acum, răspunse Old Death. Ce formalităţi se cer?

        — Deocamdată, niciuna. Având în vedere că vă echipaţi din fondurile dumneavoastră, veţi depune doar jurământul şi veţi pleca să vă preluaţi funcţiile. Tot ce rămâne de făcut e să vă procur legitimaţii şi să vă dau o scrisoare de recomandaţie care să vă asigure acordarea gradului corespunzător. Fireşte că e mai bine să vă întocmesc de îndată aceste acte. Aici nu se ştie niciodată ce aduce clipa următoare, îngăduiţi-mi, deci, un sfert de ceas. Voi aranja totul repede. Serviţi-vă cu cigarillos. Am şi o băuturică din care nu prea dau la nimeni.

        Păcat că e numai o singură sticlă!

        Ne oferi ţigări şi aduse o sticlă de vin. Apoi luă loc la pupitru şi se apucă de scris Old Death îmi făcu discret cu ochiul; era cât se poate de satisfăcut. Îşi umplu paharul şi, închinând în sănătatea gazdei, îl dădu pe gât. Eu, însă, nu eram nici pe departe atât de mulţumit, deoarece nu se pomenise nimic în legătură cu cei doi oameni pe care-i căutam. Îi atrasei atenţia, în şoaptă, bătrânului. El făcu un gest care voia să însemne că n-a uitat problema şi că are el grijă. Într-un sfert de ceas, Old Death goli de unul singur sticla, iar Cortesio termină de scris. Înainte de a sigila plicul, ne citi scrisorile de recomandaţie, care nu puteau decât să ne măgulească. Apoi completă patru legitimaţii, dându-ne fiecăruia câte două. Spre marea mea surpriză, observai că sunt paşapoarte; unul tipărit în franceză, altul în spaniolă. Primul purta semnătura lui Bazaine1, iar celălalt al lui Juarez. Înţelegându-mi, probabil, mirarea, Cortesio zâmbi cu o satisfacţie rău ascunsă:

        — Vedeţi, señor, că suntem în măsură să prevenim orice eventual incident! Cum am ajuns în posesia formularelor franceze e, desigur, secretul meu. Nu se ştie ce se mai întâmplă pe drum; de aceea e bine să fiţi înarmaţi pentru orice împrejurare. Altor persoane aş ezita să le încredinţez asemenea legitimaţii duble. Le acordăm numai în cazuri cu totul excepţionale; de altfel, cei care pleacă de aici însoţiţi de militari nu primesc nici un fel de act.

        Old Death se folosi, în sfârşit, de prilej ca să atace chestiunea care mă interesa atât de mult.

        — Când au trecut ultimii oameni dincolo?

        — Ieri. Am condus personal un grup de treizeci de recruţi până laferma lui Hopkins. Se aflau printre ei şi doi señores civili.

        — Ah, transportaţi şi civili? Făcu Old Death pe miratul.

        — Nu. Ar fi să ne complicăm existenţa. Ieri am făcut o excepţie, fiindcă unul din aceşti domni e o veche cunoştinţă a mea. Aşadar, veţi avea cai cumsecade; dacă porniţi mâine în zori, puteţi ajunge eşalonul încă înainte de Rio Grande.

        — În ce punct urmează să treacă apa?

        — Ei se îndreaptă spre trecătoarea Eagle. Dar pentru ca acolo să nu fie observaţi, vor coti mai spre nord. Între Rio Nuertes şi Rio Grande vor apuca pe drumul de catâri ce vine de la San Antonio, vor depăşi fortul Inge care, de asemenea, trebuie ocolit şi, între cei doi afluenţi, La Moras şi Moral, vor traversa Rio Grande într-un loc uşor de trecut pe care-l ştiu numai călăuzele noastre. De acolo vor continua drumul spre vest, pentru a ajunge, prin Baya, Cruces, San Vinzente, Tabal şi San Carlos, în oraşul Chihuahua.

        Toate aceste denumiri mie îmi sunau ca din altă lume. În schimb, Old Death aproba din cap şi le repeta cu glas tare, de parcă-ar fi cunoscut regiunea ca în palmă. Apoi zise:

        — Dacă avem într-adevăr cai buni, îi ajungem sigur din urmă; ai lor pesemne că nu-s prea grozavi. Dar ni se va îngădui oare să ne alăturăm eşalonului?

        Cortesio îi dădu toate asigurările că vom fi primiţi. Totuşi, Old Death stărui:

        — Mă întreb dacă domnii aceia doi, adică civilii de care vorbeaţi, vor fi şi ei de acord…

        — Cum să nu fie? De altminteri, ei n-au nici un cuvânt de spus; să fie bucuroşi că au ocazia să se deplaseze sub ocrotirea detaşamentului, în orice caz, vă recomand să-i trataţi ca pe nişte gentlemeni. Pe unul din ei, Gavilano, mexican de origine, îl cunosc mai demult. Am petrecut cu el destule ceasuri plăcute în capitală. Are o soră mai tânără care suceşte capul tuturor seniorilor ce-i ies în cale.

        — Probabil că e şi dânsul bărbat frumos?

        — Nu, nu seamănă deloc între ei. De fapt, e sora lui vitregă. O cheamă Felisa Perillo şi, fiind o cantora, o cântăreaţă şi pe deasupra balerină de talent, s-a bucurat de acces în cea mai bună societate. Pe urmă, însă, a dispărut şi am aflat abia acum de la fratele ei că locuieşte în împrejurimile oraşului Chihuahua. Mai mult n-a ştiut să-mi spună; urmează să se informeze mai amănunţit de soarta ei la faţa locului.

        — Îmi permiteţi şi vă întreb cu ce s-a ocupat sau se ocupă acest señor?

        — E poet.

        Old Death făcu o mutră ciudată, frizând dispreţul, încât Cortesio ţinu să adauge:

        — Señor Gavilano scrie numai din pasiune. Posedând o avere frumoasă, el nu urmăreşte nici un câştig cu versurile sale.

        — Atunci, fireşte că merită să fie invidiat.

        — Ei, da, tocmai invidia şi multele intrigi ţesute în jurul lui l-au silit la un moment dat să-şi părăsească ţara. Acum se întoarce împreună cu un yankeu care vrea să cunoască Mexicul şi să se introducă în tainele poeziei.Vor să înfiinţeze în capitală un teatru.

        — Din parte-mi, le doresc mult succes! Va să zică, Gavilano ştia că vă aflaţi în La Grange?

        — Da de unde! Eram întâmplător în port, când a acostat vaporul pentru a da posibilitate pasagerilor să înnopteze în oraş. L-am recunoscut numaidecât şi, fireşte, l-am invitat să tragă la mine împreună cu tânărul american. Din una-n alta, am înţeles că voiau să plece la Austin şi să treacă frontiera. Ei şi atunci le-am oferit prilejul cel mai sigur şi mai rapid ca să ajungă dincolo. Ştiţi doar că pentru un străin nu e recomandabil să zăbovească prea mult aici, mai ales dacă nu colaborează cu sudiştii. În Texas îşi fac de cap o mulţime de pescuitori în apă tulbure, apăruţi nu se ştie de unde şi cu ce scop, indivizi fără căpătâi şi certaţi cu legile. Din toate părţile sosesc ştiri despre acte de violenţă, asasinate, atacuri mişeleşti, ale căror pricini nimeni nu le ştie. Făptaşii dispar fără urmă, iar poliţia se dovedeşte neputincioasă.

        — Nu cumva e vorba de Ku-klux-klan? Întrebă Old Death.

        — Mulţi şi-au pus aceeaşi întrebare. De curând s-au descoperit unele fapte care par să confirme că avem de-aface cu această bandă.

        Alaltăieri, s-au găsit la Hallesville două cadavre de care era prinsă cu bolduri câte o etichetă cu inscripţia „câini yankei”. Dincolo de Shelby, o familie întreagă a fost omorâtă prin biciuire, fiindcă tatăl luptase sub comanda generalului Grant. Iar astăzi am aflat că lângă Lyons s-a găsit o cagulă neagră pe care sunt cusute două şopârle din stofă albă.

        — Mii de trăsnete! Chiar aşa arată măştile pe care le poartă bandiţii din Ku-klux-klan!

        — Da, îşi camuflează chipul sub nişte cagule negre, împodobite cu tot felul de figuri. Se pare că acestea diferă de la om la om, pentru ca indivizii să se recunoască fără a se şti pe nume.

        — E de aşteptat ca banda să se dezlănţuie şi aici. Păziţi-vă, don Cortesio! Vor veni cu siguranţă. Mai întâi au fost, va să zică, la Hallesville, apoi s-a găsit o cagulă la Lyons. După câte ştiu, această din urmă localitate e mult mai aproape de La Grange decât prima.

        — Într-adevăr, señor, aşa e. Voi avea grijă să ferec bine uşile şi obloanele de la ferestre. Puştile am să le ţin în permanenţă încărcate.

        — Foarte bine. Indivizii ăştia nu trebuiesc menajaţi; nici ei nu cruţă pe nimeni. Cine contează pe omenia lor şi Ii se predă de bunăvoie, acela se înşală rău de tot. Eu, unul, n-aş discuta cu ei decât prin ţeava puştii. De altfel, se pare că nici în cârciuma de aici lucrurile nu stau prea bine: am văzut acolo nişte tipi de la care te poţi aştepta la surprize. Aţi face bine să ştergeţi orice semn care ar dovedi apartenenţa dumneavoastră la cauza lui Juarez. Luaţi imediat măsuri serioase! Mai bine prudenţă, chiar şi exagerată, decât să vă expuneţi biciului şi gloanţelor. Ei, mi se pare că am terminat. Ne revedem mâine dimineaţă. Sau mai aveţi ceva de spus?

        — Nu, señores. Pentru astăzi atât. Sunt bucuros că v-am cunoscut şi sper să aud despre dumneavoastră numai lucruri bune. Am convingerea că, dincolo, la Juarez, vă aşteaptă succesul şi că veţi avansa foarte repede.

        Cu aceasta încheiarăm discuţia. Cortesio ne strânse prieteneşte mâinile şi ne despărţirăm. Pe când uşa se închidea în urma noastră şi neîndreptam spre locuinţa lui Lange, nu mă putui reţine să nu-l înghiontesc pe bătrânul Death:

        — Dar, master, i-aţi turnat la minciuni cu sacul, nu alta! Ce v-a apucat?

        — Asta, hm, e cam greu s-o înţelegeţi, sir! S-ar fi putut, nu-i aşa, să ne refuze. De aceea m-am străduit să-i inspir cât mai mult interes pentru persoanele noastre.

        — Şi eraţi gata-gata să-i luaţi şi bani! Ar fi fost curată escrocherie!

        — Ei, nu exageraţi! De ce să nu-i primesc, când mi-i oferă din proprie iniţiativă?

        — Fiindcă nu avem de gând să justificăm cu nimic cheltuiala.

        — Mă rog, poate că acuma nu avem de gând. Dar de unde ştiţi că nu se va ivi prilejul să servim într-adevăr cauza lui Jaurez? S-ar putea să fim chiar obligaţi la aceasta în propriul nostru interes. Totuşi, nu contest să aveţi dreptate. Foarte bine că n-am acceptat banii. Am făcut impresie! Numai aşa ne-am ales cu paşapoartele şi cu scrisorile de recomandaţie. Dar lucrul cel mai important e că am aflat încotro se îndreaptă Gibson. Cunosc perfect drumul. Mâine pornim la prima oră şi sunt sigur că-l ajungem din urmă. Când ne va vedea documentele, şeful eşalonului n-o să ezite să ni-i predea pe amândoi.

        Nici n-a mai fost nevoie să batem în geamul de lângă intrarea în casa lui Lange. Omul ne aştepta în prag şi ne pofti înăuntru. Cele trei ferestre erau camuflate cu scoarţe groase.

        — Să nu vă mire perdelele, domnilor! Zâmbi fierarul. Le-am pus dinadins. Şi vă rog, vorbiţi încet. Indivizii din Ku-klux-klan nu trebuie să afle că sunteţi aici.

        — I-aţi zărit, cumva, pe derbedei?

        — Am observat în orice caz nişte tipi care ne dau târcoale. Pe când eraţi dincolo, la señor Cortesio, mă plictisisem de aşteptare şi am ieşit în faţa casei. Deodată, zăresc nişte umbre care se apropie pe furiş dinspre cârciumă. Trag uşa după mine, dar nu de tot şi, privind prin crăpătură, văd trei inşi cum se opresc chiar în apropierea uşii. În ciuda întunericului, am observat că poartă pantaloni lungi, foarte largi şi vestoane la fel de încăpătoare. Pe faţă au cagule negre cu nişte semne de culoare deschisă.

        — Exact după moda Ku-klux-klanului.

        — Exact! Doi inşi s-au oprit în faţa uşii, iar al treilea s-a strecurat până în dreptul ferestrei. S-a întors apoi către ceilalţi şi le-a comunicat că nu vede înăuntru decât un tânăr, probabil feciorul lui Lange şi că bătrânul nu-i nicăieri, dar că masa e pregătită. Atunci altul a tras concluzia că ne vom aşeza la cină şi pe urmă ne vom culca. Veniseră să dea ocol casei, să vadă pe unde-i mai lesne de pătruns. Apoi au dispărut după colţ. Când aţi sosit dumneavoastră, tocmai terminasem de camuflat ferestrele. Asta-i tot. Dar haide, să-i lăsăm naibii pe bandiţi! Doar n-o să uit din cauza lor că avem musafiri! Luaţi loc, mâncaţi, beţi! Nu-i decât o gustare de colonist pribeag, însă v-o ofer din toată inima. Despre ceia ce ne aşteaptă putem discuta şi în timpul mesei.

        — Se înţelege că n-o să vă părăsim la primejdie, făgădui Old Death.

        Unde-i fiul dumneavoastră?

        — A plecat să-i aducă încoace pe câţiva prieteni de-ai mei, oameni de nădejde. Pe doi dintr-înşii îi cunoaşteţi: şedeau chiar la masa noastră, în restaurant.

        — Cred că or să fie destul de atenţi şi or să intre neobservaţi. Ar fi bine să-i păcălim pe kukluxişti; să creadă că în casă nu sunteţi decât dumneavoastră şi fiul.

        — Nici o grijă! Oamenii mei ştiu ce trebuie făcut; afară de asta, l-am instruit şi pe Will cum să procedeze.

        Cina se compunea din pâine, şuncă şi bere. Abia ne aşezarăm la masă, că şi auzirăm schelălăit de câine cam la câteva case mai încolo.

        — Ăsta-i semnalul! Explică Lange, ridicându-se de pe scaun. Vin prietenii.

        Ieşi din încăpere ca să deschidă uşa dinspre stradă. Apoi se întoarse împreună cu fiul său şi cu cinci bărbaţi înarmaţi cu puşti, pistoale şi cuţite. Fără a scoate o vorbă, se aşezară pe unde era loc. Tăcuţi, cercetară cu ochii dacă geamurile sunt bine camuflate. Erau nişte zdrahoni tot unul şi unul. Oameni de acţiune, nu palavragii. Printre ei se afla şi un bărbat în vârstă, cărunt, cu barba albă. Acesta nu-şi lua ochii de la Old Death. În sfârşit, rupse tăcerea şi se adresă acestuia:

        — Iertare, master! Will m-a informat pe cine voi întâlni aici şi am fost peste măsură de bucuros, pentru că, dacă nu greşesc, noi doi ne-am mai văzut undeva.

        — Se poate! Răspunse cercetaşul. Am întâlnit în viaţă foarte mulţi oameni.

        — Nu vă amintiţi de mine?

        Old Death îl scrută o vreme şi răspunse nesigur:

        — Parcă-parcă ne-am mai întâlnit undeva, dar nu-mi amintesc în ce împrejurare.

        — Dincolo, în California, acum douăzeci de ani. În cartierul chinezesc. Nu vă amintiţi? Se juca tare şi se fuma opiu. Pierdusem toţi banii la cărţi, aproape o mie de dolari. Nu-mi rămăsese decât o singură monedă şi renunţasem să mai mizez cu ea. Gândeam să-mi cumpăr nişte opiu şi apoi să-mi zbor creierii. Eram un jucător pătimaş, ajuns la capătul puterilor. Atunci…

        — Bine-bine! Îi tăie vorba Old Death. Îmi amintesc! Ce nevoie să mai povestiţi totul?

        — Ba e nevoie; sir! Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa. Aţi câştigat la joc o sumă cât jumătate din pierderea mea. M-aţi luat deoparte şi mi-aţi dăruit banii, cerându-mi, în schimb, să făgăduiesc solemn că n-am să mai joc niciodată şi, mai presus de toate, că am să renunţ la tovărăşia drăcească a opiului. V-am făgăduit şi, în ciuda ispitelor, m-am ţinut de cuvânt. Sunteţi salvatorul meu. Între timp, am ajuns destul de bogat. Vă rog, făceţi-mi plăcerea şi îngăduiţi-mi să vă restitui banii.

        — Nu sunt chiar atât de prost! Râse Old Death. De ani şi ani port în mine satisfacţia că am săvârşit şi eu odată o faptă bună şi mă feresc ca de foc să-mi vând această satisfacţie. Cu ce alta să mă prezint Alui de Sus când voi muri, dacă nu cu această unică faptă? De aceea n-o schimb pe nimic în lume! Să lăsăm asta. Avem de discutat chestiuni mult mai importante. Dealtfel, dacă aţi scăpat atunci din ghearele a doi diavoli pe care, din păcate, îi cunoşteam şi eu prea bine, să ştiţi că salvarea o datoraţi în primul rând propriei voinţe. Prin urmare, să nu mai vorbim!

        Ascultându-l pe bătrânul westman, pe acest atât de faimos prieten al meu, mă încercă o bănuială. Old Death îmi spusese încă la New Orleans că mama lui îi arătase drumul spre fericire, dar că el a apucat-o pe alături. Acum se mărturisea drept bun cunoscător al celor două vicii cumplite: jocul de noroc şi fumatul opiului. Să le fi cunoscut doar din observaţie? Cam greu de crezut. Mai curând se impunea concluzia că fusese el însuşi un jucător pătimaş şi că mai e, poate şi acum. Cât despre opiu, făptura lui scheletică sugera din plin că-i încercase gustul ucigător. Nu cumva fumează şi acum opiu în ascuns? Poate că, totuşi, l-a abandonat. Îndeletnicirea asta cu fumatul opiului necesită timp, or, călătoria noastră nu-i oferea nici un răgaz. Şi dacă mestecă otravă? În orice caz, părea să mai fie şi acum sub stăpânirea vechii sale patimi. Dacă s-ar fi debarasat complet de viciu, atunci şi făptura i s-ar fi înzdrăvenit, s-ar fi refăcut. Stimei pe care i-o purtam i se adăuga acum un simţământ de milă. Cu ce eforturi trebuie să fi luptat bietul om împotriva acestei duble terori! Ce trup şi ce spirit sănătos trebuie să fi avut, dacă nici până azi otrava nu l-a dărâmat cu totul! Toate încercările prin care trecuse, toate oboselile şi privaţiunile vieţii sale de westman – ce însemnau ele pe lângă drama sa lăuntrică! A luptat, poate, tot atât de crâncen cu cele două patimi, cum se bate indianul sortit pieirii împotriva albilor care îi covârşesc ca număr şi forţă… Old Death… Numele avea de aci încolo pentru mine o rezonanţă sumbră. Pe acest bărbat vestit îl ameninţa o descompunere înceată, cruntă, faţă de care simpla moarte fizică e o binefacere.

        Ultimele cuvinte ale lui Old Death: „Să nu mai vorbim!” fuseseră rostite pe un astfel de ton, încât bătrânul cu barba albă renunţa să mai stăruie. Se mulţumi să răspundă:

        — Well, sir! Avem acum de-a face cu un duşman tot atât de înverşunat şi necruţător ca jocul şi opiul. Din fericire, însă, e mai uşor de înfrânt decât cele două vicii şi noi suntem hotărâţi să-l înfrângem.

        Ku-klux-klanul este un adversar declarat al poporului şi în contra lui trebuie să ne apărăm toţi, nu numai cei care sunt primii şi cel mai făţiş atacaţi. E o bestie cu mii şi mii de gheare. Orice slăbiciune a noastră ne-ar costa scump. Din capul locului trebuie să ne arătăm neînduplecaţi.

        Dacă bandiţii reuşesc să se instaleze aci, atunci nu mai avem scăpare.

        Se vor ţine de capul nostru şi ne vor lichida pe rând. De aceea să le pregătim o primire cât se poate de tare, ca să le vârâm frica în oase şi să nu mai cuteze o nouă lovitură. Cred că sunteţi de acord.

        Ceilalţi încuviinţară.

        — Bine! Urmă el, că fiind cel mai în vârstă. Trebuie să facem în aşa fel, încât atacul nu numai să eşueze, dar să se şi întoarcă împotriva lor. Aveţi careva o propunere, o idee potrivită? S-auzim!

        Privirile lui, ca şi ale celorlalţi, se îndreptară spre Old Death. Ca westman încercat, cunoştea mai bine metodele de apărare împotriva unor astfel de bandiţi. Văzând că toţi îl ţintesc cu privirea şi aşteaptă cu evlavie părerea lui, Old Death luă, ca de obicei, o expresie de om calm şi flegmatic.Înclină uşor capul şi rosti:

        — Bine, domnilor, dacă dumneavoastră tăceţi, atunci să spun eu câteva cuvinte. Se pare că indivizii vor veni abia după ce master Lange se va fi culcat. Cu ce se încuie uşa din dos? Cu zăvorul?

        — Nu. La toate uşile avem broaşte solide.

        — Well! Probabil că asta o ştiu şi ei. Vor fi având şi chei false. Fără ele, s-ar face de baftă. Oricum, printre membrii bandei trebuie să fie şi lăcătuşi care se pricep să mânuiască un şperaclu. Vor intra, deci, cu siguranţă în casă şi depinde de noi cum vom şti să-i întâmpinăm.

        — Cu puştile, fireşte. Tragem!

        — Atunci trag şi ei, sir! Scăpărând, puştile voastre le vor arăta exact locul unde vă aflaţi. Nu, nu e bine aşa. Mă gândesc că ar fi o adevărată plăcere să-i prindem fără a ne expune gloanţelor.

        — Dar e posibil?

        — Chiar destul de uşor. Ne ascundem în casă şi-i lăsăm să intre.

        Cum vor fi pătruns, ieşim, închidem uşile şi le încuiem pe dinafară.

        Unii din noi vor veghea la uşi, alţii la ferestre. Altfel, nu vor mai putea să iasă şi vor fi nevoiţi să se predea.

        Bătrânul care vorbise adineauri clătină din cap manifestându-şi dezacordul. Stărui cu energie ca bandiţii să fie împuşcaţi. Ascultându-l, Old Death închise un ochi şi realiză o strâmbătură care, în împrejurări mai puţin serioase, ar fi stârnit râsul unanim.

        — De ce vă strâmbaţi aşa, sir! Întrebă Lange. Nu vă surâde deloc ideea?

        — Deloc, master. Ideea prietenului nostru pare, într-adevăr, foarte atrăgătoare şi uşor de aplicat, numai că, după judecata mea, lucrurile se vor petrece altfel. Derbedeii ar merita pur şi simplu bătuţi dacă ar proceda conform imaginaţiei dumisale. Credeţi că vor intra cu toţii buluc şi se vor oferi gloanţelor noastre? Cine-ar face aşa decât nişte tâmpiţi?! Dimpotrivă, sunt convins că bandiţii vor descuia încet uşa din dos şi vor trimite unul sau doi inşi în recunoaştere. Pe ăştia, fără discuţie că i-am putea împuşca; dar atunci ceilalţi ar şterge-o repede şi ar aduce întăriri. Nu, sir, planul acesta nu valorează doi bani. Trebuie să-i lăsăm să intre şi să-i prindem în capcană. Şi am încă un argument şi mai temeinic. Presupunând că planul dumneavoastră ar fi aplicabil, vă declar că mi-ar fi silă de mine însumi dacă i-aş ucide aşa, cu grămada, fără a le lăsa măcar timpul cuvenit ca să mediteze la păcatele lor. Suntem oameni, domnilor şi buni creştini. E drept că trebuie să ne apărăm împotriva lor şi să le tăiem pofta de a mai reveni, dar asta se poate realiza şi cu mai puţină vărsare de sânge. Dacă stăruiţi în ideea de a-i împuşca pe toţi ca pe o haită de fiare, n-aveţi decât s-o faceţi; dar nici eu, nici tovarăşul meu nu vom fi părtaşi la această faptă. Plecăm şi înnoptăm în altă parte, ca să nu ne urmărească mai târziu remuşcările. Îi dădeam, într-adevăr, dreptate. De altfel, cuvintele lui avură efect şi asupra celorlalţi. Oamenii se uitară unul la altul, aprobând în tăcere.

        Apoi, cel mai în vârstă rosti:

        — Părerea dumneavoastră, sir, e cât se poate de întemeiată. Credeam că o asemenea primire i-ar învăţa minte pe toţi kukluxiştii, odată pentru totdeauna, ca să nu-şi mai facă de cap în La Grange; dar nu am pus încumpănă răspunderea ce ne-o luăm. De aceea, m-aş împăca bucuros cu planul dumneavoastră, dac-aş întrezări o cât de mică şansă de reuşită.

        — Orice plan, sir, chiar şi cel mai bine chibzuit, poate da greş.

        Este şi mai uman şi mai înţelept să le tăiem ieşirea şi să-i prindem de vii. Vă rog să mă credeţi că e mult mai bine decât dacă i-am împuşca.

        Nu uitaţi că, împuşcând atâţia inşi, vă puteţi atrage răzbunarea întregii bande. Nu numai că nu-i veţi ţine pe kukluxişti departe de La Grange, ci, dimpotrivă, îi veţi stârni şi vor căuta să v-o plătească cu vârf şi îndesat. Vă propun, deci, să acceptaţi planul meu. E tot ce se poate mai bun. Ca să nu scăpăm din vedere nici un amănunt, am să dau un ocol casei chiar acum. Poate descopăr ceva care ne-ar putea folosi.

        — N-aţi vrea să renunţaţi, sir, la operaţia asta? Interveni Lange.

        Spuneaţi chiar dumneavoastră adineauri că bandiţii trebuie să fi lăsat un om de pază. Ar putea să vă simtă.

        — Pe mine?! Râse Old Death. Asemenea lucru încă nu mi l-a spus nimeni! Să-l simtă cineva pe Old Death când acesta se furişează în preajma unei clădiri sau a unui om?! Haide, să nu mai glumim! Dacă aveţi la îndemână o cretă, desenaţi-mi aici, pe masă, planul casei şi al curţii, ca să mă pot orienta. Îmi daţi drumul pe din dos şi aşteptaţi până mă înapoiez. N-am să ciocănesc în uşă; am să zgârii cu unghia.

        Prin urmare, dacă auziţi bătăi în uşă, să ştiţi că nu sunt eu şi să nu deschideţi.

        Lange luă o cretă şi schiţă pe masă planul. Old Death îl studie atent şi zâmbi satisfăcut.

        Se îndreptară amândoi spre uşă. Old Death se opri şi mă întrebă:

        — Sir, v-aţi mai apropiat vreodată de un om pe furiş?

        — Nu, minţii eu, potrivit înţelegerii pe care o aveam cu Winnetou.

        — Ei, vi se oferă acum un prilej minunat să vedeţi cum se procedează. Dacă vă ispiteşte, poftiţi cu mine.

        — Staţi niţel, sir! Protestă Lange. Asta-i prea din cale afară! Dumnealui recunoaşte deschis că nu se pricepe în asemenea treburi.

        O greşeală cât de mică şi băiatul care pândeşte vă poate observa.

        S-ar duce de râpă tot planul nostru.

        — Prostii! Ce-i drept, nu-l cunosc decât de scurtă vreme pe acest tânăr master, dar ştiu că arde de nerăbdare să ajungă un westman destoinic. O să-şi dea toată osteneala să nu greşească… Haideţi, sir! Dar faceţi ca mine şi lăsaţi-vă aici pălăria. Împletitura asta de paie cam bate la ochi şi ne poate trăda. Daţi-vă părul pe frunte şi ridicaţi gulerul, ca să nu vi se vadă bine faţa. Vă ţineţi în spatele meu şi mă imitaţi întocmai…

        Nimeni nu-l mai contrazise. Trecurăm în coridor şi de acolo până la uşa din dos. Fierarul o deschise încet şi, după ce ieşirăm, puse iarăşi lacătul.

        Cum ne văzurăm afară, Old Death se ghemui la pământ. Făcui la fel. Bătrânul părea că străpunge întunericul cu ochii. Îl auzeam cum adulmecă şi trage aerul pe nări.

        — După cât îmi dau seama, nu e nimeni pe aproape, îmi şopti, arătând spre grajd. Aţi încercat vreodată, când eraţi copil, să imitaţi târâitul greierului trecând un fir de iarbă între degete?

        Confirmai în şoaptă.

        — Acolo, în faţa uşii, creşte iarbă. Smulgeţi un fir şi aşteptaţi până mă întorc. Nu cumva să vă mişcaţi din loc. Dacă se întâmplă ceva, faceţi ca greierul şi vin imediat.

        Se culcă la, pământ şi se târî de-a buşilea prin beznă. Să tot fi trecut zece minute până se întoarse. Şi aş putea să jur că nu văzusem şi nu auzisem nimic; doar instinctul îmi spunea că se apropie.

        — Aşa cum am bănuit, şopti el. În curte nu-i nimeni şi nici aici, după colţ. Dar dincolo, în dreptul geamului dinspre dormitor, cred că pândeşte cineva. Culcaţi-vă la pământ şi haideţi târâş după mine. Dar nu pe burtă ca şerpii, ci ca şopârla. Vă sprijiniţi în degetele de la mâini şi de la picioare, numai în vârfuri. Pipăiţi terenul cu palmele ca nu cumva să frângeţi vreo uscătură. Încheiaţi-vă bine la haină să nu vi se agaţe de ceva. Hai!

        Înaintarăm târâş până-n colţ şi ne oprirăm. După un răstimp, Old Death întoarse capul spre mine şi-mi spuse încet de tot:

        — Sunt doi. Fiţi atent!

        Se strecură mai departe. Eu în urma lui. Nu ne ţinurăm pe lângă zid, ci o luarăm spre gardul de şipci din jurul grădiniţei, năpădit de viţă sălbatică sau de nu ştiu ce altă plantă agăţătoare. Merserăm apoi pe lângă gard, paralel cu faţada clădirii, cam la vreo zece paşi depărtare de ea. În acest spaţiu zării prin întuneric un fel de ridicătură de forma unui cort. După cum am aflat mai târziu, erau nişte araci pentru fasole şi hamei, pe care se îngrămădiseră o mulţime de vrejuri.

        De acolo, de lângă umbra aceea ciudată, veneau nişte şoapte. Old Death întinse mâna spre mine, mă apucă de guler, mă trase lângă el şi îmi suflă la ureche:

        — Sunt ei! Să ascultăm ce discută! De fapt, ar trebui să mă apropii numai eu singur, pentru că, vedeţi, un greenhorn ca dumneavoastră ar putea să-mi strice toată plăcerea. Dar patru urechi aud mai bine decât două. Aţi fi în stare să va apropiaţi într-atât, încât să le auziţi discuţia?

        — Da, i-am răspuns.

        — Bine, să încercăm. Dumneavoastră o luaţi pe-aici, iar eu pe după araci. Cum ajungeţi, vă lipiţi faţa de pământ, ca să nu vă observe luciul ochilor. Dacă totuşi vă dibuiesc, poate din cauza respiraţiei prea grele, atunci trebuie să-i facem imediat inofensivi.

        — Îi ucidem? Întrebai în şoaptă.

        — Nu. Totul va trebui făcut în deplină linişte, fără zgomot, deci cu cuţitul; dar pentru asta nu cred că aveţi îndemânare. Oricum, de pistol să nu vă atingeţi. Dacă vreunul din noi e descoperit, luăm în primire fiecare pe câte un ins. îi săriţi de gât şi îl strângeţi cu ambele mâini, ca nici să nu crâcnească. În aceeaşi clipă, îl doborâţi la pământ.

        Pe urmă vă spun eu ce mai facem. Fiţi atent: nici un zgomot! De voinic, sunteţi voinic, dar mă întreb dacă puteţi răpune fără nici o larmă pe un târâie-brâu din ăştia?

        — Nu mă îndoiesc!

        — Atunci, daţi-i drumul, sir!

        El se strecură pe o parte, eu pe cealaltă. Ajunserăm astfel la piramida de verdeaţă. Cei doi găligani şedeau alături, cu ochii la casă.

        Izbutii să mă apropii de unul din ei până la o distanţă de un cot.

        Acolo mă lipii cu burta şi cu fruntea de pământ şi îmi acoperii faţa cu mâinile. Îmi ziceam că lucrul era necesar din două motive. Mai întâi, evitam ca albeaţa feţei să-mi trădeze eventual prezenţa; apoi, în această poziţie auzeam mai bine decât cu capul ridicat. Indivizii vorbeau în şoaptă, dar cam repezit, ceea ce făcea ca discuţia lor să fie auzită relativ destul de departe.

        — Pe căpitanul vasului îl lăsam naibii, vorbi cel din imediata mea apropiere. Chiar dacă s-a descotorosit de voi, în fond nu şi-a făcut decât datoria. O fi el un afurisit, însă te întreb eu, măi Locksmith, cu ce ne-am alege dacă l-am lichida? Vrem să ne stabilim aici în Texas şi să ne menţinem? Atunci n-are rost să ne stricăm cu cei de la navigaţie.

        — Bine, fie cum doriţi, căpitane. Şi indianul acela ne-a scăpat, după câte văd; nici o piele-roşie nu va sta toată noaptea în La Grange ca să aştepte plecarea vaporului. Dar câinii pe care am vrut să-i spânzurăm se mai află aici. Ăştia sunt spioni şi trebuiesc linşaţi. Numai de-am dibui unde au tras peste noapte! Au şters-o din cârciumă ca nişte laşi, au sărit pe geam!

        — Las' că-i găsim! I-am ordonat „Melcului” să rămână în local.

        N-are el pace până nu le află ascunzătoarea. E şiret, al naibii! N-a dibăcit tot el că Lange şi-a vândut casa şi a încasat parale de la mexican? Ne aşteaptă dar o bună afacere. Se lasă cu distracţie. Fiul lui Lange a luptat ca ofiţer împotriva noastră şi va plăti cu ştreangul.

        Bătrânul îşi va primi pedeapsa pentru că l-a băgat pe fiu-su în ar: mată. Nu-l spânzurăm, dar îl batem până-i crapă dosul. Îl aruncăm apoi afară şi dăm foc şandramalei.

        — Cu asta nu-i provocăm nici o pagubă. Casa e vândută, replică celălalt.

        — În schimb, îl plesnim pe mexican. Cu siguranţă că n-o să mai trimită oameni peste Rio, ca să-l slujească pe Juarez. Facem noi curăţenie pe-aici şi-i dăm o lecţie să n-o uite niciodată. Ştiu oamenii noştri ce au de făcut. Dar, spune-mi, Locksmith, eşti sigur că se potrivesc cheile?

        — Nu mă jigniţi, căpitane! Doar îmi cunosc meseria. Nici un lacăt de aici nu rezistă şperaclului meu.

        — Bun. Numai de s-ar culca odată, blestemaţii! Ai noştri şi-or fi pierdut răbdarea. Nu-i nici o plăcere să stai cu nasul în tufele de soc din spatele grajdului. Lange ăştia au aruncat acolo toate cioburile şi murdăriile din casă. Tare-aş vrea să dăm mai curând semnalul convenit cu ai noştri! Mă duc să trag cu urechea la oblon şi să văd dacă s-au culcat, bufniţele dracului.

        Individul se sculă şi se îndreptă încetişor spre oblon. I se spune deci „căpitan”. Titulatura, ca şi convorbirea pe care tocmai o surprinsesem mă făceau să presupun că dânsul conduce operaţia. Celuilalt îi spunea Locksmith, adică „lăcătuş”. Poate că aşa se şi numea, dar bănuiam că mai curând era vorba de meseria lui; doar se lăudase că ştie să mânuiască şperaclul. Şi chiar în clipa aceea Locksmith făcu o mişcare şi auzii un clinchet. Avea deci sculele la el.

        O ciupitură la picior mă smulse din gânduri. Mă târâi niţel mai înapoi. Old Death stătea lungit lângă araci. Îmi apropiai obrazul de al lui. Bătrânul, abia şoptind, se interesă dacă am auzit şi înţeles discuţia.

        — Va să zică, ştim cum stăm. Las' că le joc acestor băieţi un renghi, să mă ţină minte! Numai să mă pot bizui pe dumneavoastră!

        — Încercaţi. Ce am de făcut?

        — Să-l prindeţi pe „căpitan” de beregată.

        — Well, sir!

        — Ca să mergeţi la sigur, staţi să vă explic eu cum trebuie procedat. Ascultaţi! Individul n-o să se întoarcă prin spatele aracilor. Asta e clar…

        Tocmai atunci „căpitanul” se întoarse. Din fericire se aşeză imediat la locul lui.

        Old Death socoti că nu mai e necesar să-l iscodim. Reluă în şoaptă:

        — Aşadar, iată cum: Vă târâţi până ajungeţi exact în spatele lui.

        Când auziţi o exclamaţie a mea, îl prindeţi de gât. Dar ştiţi, sănătos de tot. Înţelegeţi? Cele două degete mari, împreunate, i le înfigeţi în ceafă, iar cu celelalte opt, câte patru de fiecare parte, îi apăsaţi beregata cât de tare puteţi.

        — Păi, atunci se înăbuşă.

        — Da' de unde! Nu se sufocă atât de repede! Canaliile astea fac parte din categoria fiarelor care au şapte vieţi în ele. După ce-l imobilizaţi, trântiţi-l la pământ ca să veniţi peste el. Dar să nu greşiţi! Vă aflaţi, cum spuneam, în spatele lui. Nu cumva să-l trageţi spre dumneavoastră, ci să-l forţaţi lateral spre stânga, obligându-l să cadă pe o parte şi apoi pe burtă. Aşa e cel mai sigur. Cum însă nu aveţi deprindere în asemenea luptă, s-ar putea să-i scape totuşi un răcnet.

        Nu-i nimic. Va fi, de fapt, numai un horcăit scurt, desperat. Apoi va amuţi, iar dumneavoastră îl ţineţi strâns până vin eu. Credeţi că va merge treaba?

        — Cu siguranţă. M-am mai luat eu la trântă şi în alte ocazii.

        — Trântă? Mă luă în râs bătrânul. Asta nu spune nimic. Şi nu uitaţi că şeful ăsta e mai matahală decât celălalt. De aceea, vă rog, oferiţi-i o satisfacţie meşterului, adică mie şi nu vă expuneţi blamului celor din casă! Hai, înainte! Aşteptaţi semnalul meu.

        Plecă târâş de lângă mine, iar eu mă strecurai la locul meu de adineauri, ba chiar şi mai aproape de „căpitan”. Aşteptam cu genunchii încordaţi, gata să ţâşnesc în orice clipă.

        Cei doi terorişti îşi reluaseră discuţia. Erau nemulţumiţi că atât ei, cât şi camarazii lor trebuie să aştepte prea mult. Pomeniră şi de noi, exprimându-şi speranţa că „Melcul” ne va descoperi adăpostul. Deodată, auzii vocea lui Old Death:

        — Atenţie, domnilor! Suntem aici!

        Sării drept în spinarea „căpitanului” şi-l strânsei de gât cu ambele mâini, aşa cum mă învăţase bătrânul westman. Cu vârfurile degetelor înfipte în beregată îl striveam în acelaşi timp sub greutatea trupului meu, până ce omul cedă şi se întinse la pământ, cu faţa în jos. Nu scoase nici un strigăt; se zbătu câteva clipe bâţâind din mâini şi din picioare, apoi se linişti. Atunci apăru lângă noi, strânsă ghem, făptura lui Old Death. Bătrânul îl lovi pe „căpitan” în cap cu mânerul pistolului şi zise:

        — Daţi-i drumul, sir, altminteri se sufocă de-a binelea! Pentru început n-aţi lucrat rău. S-ar zice că aveţi aptitudini. Cred că veţi ajunge cândva oriun mare răufăcător, ori un westman destoinic. Luaţi-l în cârcă şi veniţi după mine!

        Şi-l săltă în spinare pe celălalt individ, iar eu pe „căpitan”. La uşa din dosul casei, Old Death, conform înţelegerii, începu să râcâie cu unghia. Lange deschise uşa şi intrarăm.

        — Dar ce căraţi în spinare? Întrebă el încetişor, când, cu tot întunericul, observă poverile noastre.

        — Las' că vedeţi, răspunse vesel Old Death. Încuiaţi uşa şi veniţi dincolo, în odaie.

        Cum se mai minunară toţi când ne depuserăm prada pe duşumea!

        — Formidabil! Exclamă cetăţeanul cu barbă albă. Păi ăştia sunt kukluxişti. Morţi?

        — Să sperăm că nu! Răspunse Old Death. Vedeţi ce inspiraţie bună am avut când l-am luat pe acest tânăr master cu mine? S-a ţinut tare, l-a doborât chiar pe şeful bandei.

        — Pe şef? Colosal! Dar oamenii lui unde sunt? Şi pe ăştia de ce i-aţi băgat în casă?

        — Mai e nevoie să explic? Nu ghiciţi? Eu şi tânărul nostru sir ne vom travesti în hainele acestor doi golani şi vom aduce încoace toată banda care aşteaptă ascunsă după grajd.

        — Sunteţi daţi dracului! Vă puneţi viaţa-n joc! Şi dacă vă simt că nu sunteţi de-ai lor?

        — Tocmai asta e, că n-or să ne simtă, hotărî cu calm bătrânul westman. Old Death e un şmecher calificat, iar acest tânăr master nu e nici el chiar atât de prost precum arată.

        Old Death le istorisi apoi cele petrecute, după care îşi expuse planul: eu mă voi da drept Locksmith, voi merge în spatele grajdului şi-i voi aduce de acolo pe bandiţi, iar dânsul, îmbrăcat în hainele şefului, care i se potrivesc ca măsură, va juca rolul acestuia.

        — Se înţelege, adăugă el, că vom vorbi numai în şoaptă, ca să nu ne trădeze timbrul străin al glasului.

        — Mă rog, dacă îndrăzniţi şi asta, vă priveşte! Se resemna Lange.

        Doar nu e în joc pielea noastră, ci a voastră! Şi noi ce facem între timp?

        — Întâi de toate, ieşiţi acum uşurel afară şi aduceţi nişte bârne sau pari solizi cu care să imobilizăm celelalte uşi, ca să nu poată fi deschise pe dinăuntru. Apoi stingeţi lumina şi vă ascundeţi prin casă.

        Asta-i tot. Restul încă nu se poate prevedea.

        Lange şi fiul său ieşiră în curte să aducă parii, în timp ce noi îi dezbrăcăm pe cei doi prizonieri de hainele lor negre cu însemne albe.

        Şeful purta pe glugă, pe piept şi la şolduri câte un petic alb închipuind un pumnal, iar Locksmith, nişte chei. Pumnalul era deci semnul distinctiv al şefului. Individul care zăbovea în cârciumă, ca să afle unde suntem găzduiţi, se numea „Melcul”. Probabil că semnul lui distinctiv era un melc.

        Tocmai când îi scoteam „căpitanului” pantalonii, croiţi după modelul braconierilor elveţieni şi îmbrăcaţi peste altă pereche de pantaloni obişnuiţi, banditul se trezi. Aruncă înjur o privire mirată, rătăcită şi încercă să se scoale, ducând în acelaşi timp mâna la şold, unde ar fi trebuit să se aflepistolul. Dar Old Death îl trânti din nou la pământ, îi lipi de piept vârful cuţitului său de vânătoare şi-l avertiză:

        — Stai liniştit, băieţaş! Dacă scoţi o vorbă sau te mişti nu ştiu cum, uite-aici, vâr cuţitul ăsta frumos în tine!

        Şeful era un bărbat de vreo treizeci de ani şi purta barbă militărească. Faţa lui cam trecută, uşor măslinie şi cu trăsături severe, părea a unui meridional. Îşi duse mâinile la cap, în locul unde fusese lovit şi întrebă:

        — Unde mă aflu? Cine sunteţi?

        — Asta-i casa lui Lange, băiatule, cel pe care aţi vrut să-l atacaţi.

        Iar eu şi acest tânăr suntem „spionii” pe care „Melcul” are misiunea să-i descopere. Te afli deci exact unde doreai să ajungi.

        Omul îşi muşcă buzele şi privi în jurul său speriat, sălbatic. În clipa aceea se întoarse Lange cu fiul său. Aduceau câţiva pari şi un ferăstrău.

        — Frânghie avem destulă. Ajunge să legăm şi douăzeci de inşi, zise tatăl.

        — Daţi-ne, deocamdată, numai pentru ăştia doi.

        — Nu! Nu permit să mă legaţi! Izbucni „căpitanul”, încercând din nou să se ridice. Old Death îi mai arătă o dată vârful cuţitului!

        — Stai şi nu te răţoi! Desigur că nu ştii încă pe cine ai în faţă. Mă cheamă Old Death! Sper că înţelegi ce înseamnă asta. Ori crezi că aş fi prietenul sudiştilor şi al celor din Ku-klux-klan?

        — Old… Old Death! Îngăimă „căpitanul”, speriat la culme.

        — Da, băiete, chiar eu sunt! Aşadar, să nu-ţi faci iluzii deşarte.

        Ştiu că ai fi vrut să-l spânzuri pe tânărul Lange, să-l biciuieşti pe bătrân până la sânge, să incendiezi casa. Dacă mai speri să fii cruţat, atunci fii cuminte şi lasă-te în voia soartei.

        — Old Death, Old Death! Repetă găliganul livid la faţă. S-a terminat cu mine!

        — Încă nu. Nu suntem bestii ca voi. Predaţi-vă fără luptă şi veţi rămâne în viaţă. Altminteri, leşurile voastre vor pluti mâine pe apele fluviului. Îţi comunic de pe acum ce ai de făcut. Dacă te supui, puteţi părăsi regiunea şi, dinspre partea mea şi Texasul, ca să nu mai reveniţi cât lumea. În schimb, dacă neglijezi sfatul, s-a zis cu voi. Eu am să ies afară şi am să-i aduc încoace pe oamenii tăi. Vor fi, ca şi tine, prizonieri.

        Ordonă-le să se predea. De nu, vă împuşcăm ca pe nişte hulubi sălbatici.

        Kukluxistul fu legat zdravăn şi îi îndesarăm în gură o batistă. Între timp, îşi revenise şi camaradul lui, dar prefera să nu sufle o vorbă. Îl legarăm şi pe acesta şi îi astuparăm gura. Apoi îi culcarăm în cele două paturi ale lui Lange, mai strânserăm o dată bine de tot legăturile şi îi acoperirăm până sub bărbie.

        — Aşa! Râse mulţumit Old Death. Acum comedia poate să înceapă.

        Ce-o să se mai mire lepădăturile când îşi vor vedea fârtaţii întinşi în pat! Ce plăcere pe capul lor! Dar ia spuneţi, master Lange, cum facem ca să discutăm cu indivizii după ce-i vom aduce în casă şi să-i ţinem în şah fără ca ei să ne vadă sau să ne căşuneze vreun rău?

        — Hm! Făcu cel întrebat, arătând în sus. Ne instalăm în pod.

        Tavanul e din scânduri. Putem să scoatem una.

        — Atunci luaţi puştile şi haideţi cu toţii afară. Veţi urca scara şi veţi sta în pod până la momentul potrivit. Dar, mai întâi, să pregătim proptelele.

        Scurtarăm cu ferestrăul câţiva pari pe măsura potrivită şi-i puserăm deoparte. În timp ce Old Death se vârî în costumul „căpitanului”, eu îmbrăcai pantalonii şi haina lui Locksmith. O legătură mare de şperacluri îmi zornăi în fundul buzunarului.

        — N-aveţi nevoie de ele, stabili Old Death. Nu sunteţi nici lăcătuş, nici spărgător şi v-aţi trăda prin stângăcie. Mai bine luaţi cheile adevărate şi, când o fi, vă prefaceţi că deschideţi uşa cu şperaclul.

        Băgaţi-vă pistolul şi cuţitul prin buzunare ca şi mine, iar puştile noastre să le ia dumnealor; în timp ce noi operăm afară, dânşii vor desface o scândură din tavan. Apoi trebuie stinsă lumina.

        Lucrurile se petrecură întocmai. Luai cu mine cheile pentru toate cele trei uşi. Old Death mă instrui mai abitir ca pe un ucenic. În clipa când auzirăm zgomotul din tavan, provocat de scoaterea scândurii, plecarăm fiecare în misiunea lui. Bătrânul avea să aştepte în faţa casei, având parii la îndemână, iar eu – străbătând curtea – urma să-i chem pe drăguţii mei „camarazi”. O luai spre grajd fără să-mi moi paşii prea mult; ţineam să fiu auzit, pentru ca vreunul din bandiţi să mi se adreseze; mă temeam ca, vorbind primul, să nu greşesc cumva în legătură cu consemnul lor.

        Când să trec colţul, se sculă de jos o mogâldeaţă de care era cât pe-aci să mă poticnesc.

        — Stop! Sună un glas. Tu eşti, Locksmith?

        — Yes Puteţi veni, însă fără zgomot.

        — Aşteaptă aici! Să-i spun locotenentului.

        Dispăru ca o părere. Exista, va să zică şi un „locotenent”! Ku-kluxklanul părea să fie organizat ca o armată.

        Nu trecu un minut şi se ivi o altă persoană. Îmi spuse cu glas reţinut:

        — Dar mult a mai durat! S-au dus la culcare, afurisiţii?

        — S-au dus, în sfârşit! Acuma dorm buştean. Au golit în doi un ulcior întreg cu rachiu.

        — Atunci va fi treabă uşoară. Cum stăm cu uşile?

        — În regulă!

        — Bine, să mergem. A trecut de miezul nopţii şi pe la unu, cum am stabilit, vine rândul lui Cortesio. Hai, condu-ne!

        Îndărătul lui apăru un grup de indivizi camuflaţi sub cagule; ne urmară şi ei. În faţa casei ne întâmpină Old Death. Prin întuneric, statura lui nu se deosebea de a „căpitanului”.

        — Aveţi vreun ordin, căpitane? Întrebă celălalt ofiţer.

        — Nu! Răspunse bătrânul sigur şi firesc. Ne orientăm înăuntru.

        Hai, Locksmith, deschide uşa!

        Cu cheia cea adevărată zgândării o vreme broasca, prefăcându-mă că nu merge şi că trebuie să încerc altă cheie. În cele din urmă, reuşii, pasămite, să descui. Old Death şi cu mine ramaserăm locului, lăsându-i pe ceilalţi să intre. Locotenentul întârzie şi dânsul lângă noi.

        După ce intră pe uşă ultimul om, acesta întrebă:

        — Aprindem lanternele?

        — Deocamdată numai dumneata.

        Trecurăm şi noi pragul. Trăsei uşa după mine, fără s-o încui, iar „locotenentul” scoase din buzunarul pantalonilor săi largi o lanternă gata aprinsă, orbitoare. Însemnul de pe hainele lui era un cuţit de vânătoare. La lumina lanternei numărai în casă cincisprezece inşi.

        Fiecare purta alte semne distinctive: sfere, semiluni, cruci, şerpi, stele, broaşte, roţi, inimi, foarfeci, păsări, patrupede şi altele. „Locotenentului” părea că-i place să comande. Îşi plimbă lanterna în jur şi hotărî:

        — Trebuie o santinelă aici, la uşă!

        — Pentru ce? Rosti Old Death. Nu e necesar. Locksmith n-are decât să încuie şi nu mai intră nimeni.

        Mă executai pe loc, pentru a nu da de gândit „locotenentului”, având grijă să las cheia în uşă.

        — Intrăm toţi deodată, ordonă Old Death. Fierarii ăştia sunt ai dracului de vânjoşi!

        — Azi vă purtaţi altfel ca de obicei, căpitane!

        — Şi împrejurările sunt altele. Hai!

        Mă împinse spre uşa ce dădea în prima odaie. Aici îmi repetai jocul, prefăcându-mă câteva clipe că nu găsesc un şperaclu potrivit. Apoi intrarăm. Old Death luă lanterna din mâna „locotenentului” şi îndreptă fascicolul de lumină spre uşa dormitorului.

        — Pe acolo! Zise el. Dar încet, fără zgomot!

        — Nu aprindem şi celelalte lanterne?

        — Nu, abia după ce intrăm. În felul acesta Old Death voia să evite ca „somnoroşii” din pat să fie recunoscuţi prea devreme. Dormitorul era destul de mare ca să încapă în el toţi cei cincisprezece inşi. Numai că trebuia să şi intre toţi în această odaie, pentru ca asediul să nu se extindă şi asupra încăperii alăturate.

        De astă dată lucrai cu şi mai multă încetineală şi, în aparenţă, mai precaut. În fine, deschisei uşa. Old Death îşi plimbă lumina lanternei prin dormitor, cercetă interiorul şi şopti:

        — Dorm. Intraţi repede! Fără nici un zgomot! Întâi „locotenentul”!

        Nu-i dădu răgaz nici să se opună, nici să mai chibzuiască; îl împinse de la spate. Ceilalţi îl urmară în vârful picioarelor. Când trecu şi ultimul, închisei repede uşa pe dinafară şi o încuiai.

        — Haide, parii! Porunci Old Death.

        Parii erau acolo, tocmai potriviţi ca să-i putem fixa între pervazul ferestrei şi rama uşii. Treaba reuşi pe deplin. Ar fi fost nevoie de forţa unui elefant pentru a face să sară uşa. În sfârşit, urcai în fugă scara.

        — Sunteţi aici? Întrebai. I-am prins în capcană. Puteţi coborî! Oamenii săriră jos unul după altul.

        — Sunt înăuntru, în dormitor. Ieşiţi afară, trei inşi şi înţepeniţi oblonul de la geam cu nişte pari. Cum încearcă vreunul să scape cu fuga, îl împuşcăm.

        Deschisei uşa din dos şi trei dintre oamenii noştri se repeziră afară.

        Ceilalţi mă urmară în odaia de locuit. Între timp, o larmă drăcească se stârni în dormitor. Bandiţii păcăliţi îşi dădură seama de situaţie, aprinseră lanternele şi, la lumina lor, îi recunoscură pe indivizii din pat. Acum blestemau şi zbierau de mama focului, bătând cu pumnii în uşă.

        — Daţi drumul la uşă! Deschideţi, că dărâmăm totul! Se auzea de dincolo.

        Văzând că ameninţările nu au nici un efect, se apucară să forţeze uşa, care, însă, nu ceda din cauza proptelelor cât se poate de solide. Îi auzirăm apoi cum deschid fereastra şi încearcă să deschidă oblonul.

        — Nu merge! Rosti cineva mânios. L-au înţepenit pe dinafară, în clipa aceea tună o voce din curte:

        — Jos mâna de pe oblon. Sunteţi prinşi! Cine sparge oblonul se alege cu un glonţ în cap!

        — Da, strigă Old Death, care se afla alături de noi în odaia de locuit. Şi uşa e barată! Iar noi, aici, suntem destui la număr ca să vă trimitem urgent pe lumea cealaltă. Întrebaţi-l pe „căpitanul” vostru ce aveţi de făcut. Şi apoi, încet, către mine:

        — Haide sus, în pod! Luaţi-vă lanterna şi puşca. Ceilalţi, care rămân aici, pot aprinde lampa.

        Urcarăm sus, deasupra dormitorului, unde era un fel de mansardă.

        Găsirăm uşor scândura desprinsă. După ce Old Death îşi camufla lanterna şi ne lepădarăm glugile, scoaserăm scândura de la locul ei. Astfel puteam urmări de sus tot ce se petrece în dormitorul puternic luminat de câteva lanterne.

        Stăteau toţi grămadă. Primii doi prizonieri fuseseră dezlegaţi, li se scoseseră căluşurile din gură. „Căpitanul” vorbea cu glas coborât şi, după cât se pare, foarte stăruitor.

        — Oho! Protestă „locotenentul” pe un ton puţin mai ridicat. Să ne predăm?! Dar, în fond, cu câţi inşi avem de-a face?

        — Cu mai mulţi decât e nevoie ca să vă lichideze pe toţi în cinci secunde! Răspunse de sus Old Death.

        Toate privirile se ridicară spre tavan. Şi în aceeaşi clipă răsună afară o împuşcătură, apoi încă una. Old Death înţelese imediat ce se întâmplă şi cum s-ar putea folosi de împrejurare.

        — Auziţi ce păţesc camarazii voştri dincolo, la Cortesio? Zise el.

        Sunt primiţi cu gloanţe! Întregul La Grange e împotriva voastră. Se ştie că vă aflaţi aici şi v-am pregătit o primire pe cinste. Nu ne trebuie nici un Ku-klux-klan! În odaia de alături veghează doisprezece oameni de-ai noştri; afară, sub fereastră, pândesc alţi şase, iar noi aici, sus, tot şase suntem. Şi ca să vă lămuriţi mai bine, aflaţi că eu sunt Old Death. Aţi priceput? Vă dau un răgaz de zece minute. Dacă depuneţi armele, vom fi generoşi cu voi. Dacă nu, vă împuşcăm până la unul.

        Am terminat, nu mai am nimic de spus. Acum staţi şi judecaţi!

        Aşeză la loc scândura şi-mi şopti:

        — Şi acum repede jos, să-i venim în ajutor lui Cortesio! Luarăm cu noi pe cei doi oameni care rămăseseră în odaia unde se afla Lange cu fiul său şi mai luarăm încă doi inşi de afară, de lângă oblon, lăsând doar o singură strajă. Socoteam că pentru moment era de ajuns. Între timp, răsună o nouă împuşcătură. Ieşirăm în stradă şi zărirăm patru sau cinci găligani deghizaţi. Cam tot atâţia veneau fuga din spatele casei lui Cortesio; unul din ei strigă mai tare decât s-ar fi cuvenit:

        — Trag şi de dincolo. N-o să putem intra!

        Eu mă lungisem la pământ şi mă apropiasem târâş. Auzii un alt glas:

        — Afurisită treabă! Cine-ar fi crezut? Mexicanul a prins de veste şi acum îi trezeşte pe toţi vecinii cu împuşcăturile lui. Mai peste tot s-au aprins lămpile. De dincoace se aud chiar paşi. Câteva minute şi vor fi pe urmele noastre! Nu e timp de pierdut! Să spargem uşa! De acord?

        Nu mai aşteptai să aud răspunsul. Mă strecurai în grabă lângă tovarăşii mei:

        — Repede, domnilor, să sărim şi să-i pocnim cu patul puştii! Vor să spargă uşa la Cortesio.

        — Well, well! Să le tragem una zdravănă!

        Loviturile căzură ca din senin. Dezorientaţi, teroriştii o luară la goană icnind şi lăsară în urmă patru dintre complicii lor, loviţi în aşa hal, încât nu mai puteau fugi. Pe aceştia îi dezarmarăm. Apoi Old Death se duse să bată la uşa lui Cortesio.

        — Cine-i? Întrebă o voce din casă.

        — Old Death, señor. V-am scăpat de lichelele astea. S-au dus învârtindu-se. Deschideţi, vă rog!

        Uşa fu deschisă cu precauţie. Mexicanul îl recunoscu pe Old Death, deşi acesta mai purta pantalonii şi vestonul „căpitanului”.

        — Au plecat, într-adevăr? Întrebă Cortesio.

        — Au luat-o la sănătoasa. Avem şi patru prizonieri. Dumneavoastră aţi tras cu puşca?

        — Eu. Mare noroc că m-aţi prevenit, altminteri nu ştiu ce se alegea de noi. Eu am tras de-aici, din faţă, iar negrul meu din spatele casei. Astfel i-am ţinut la distanţă. Pe urmă, fireşte, am observat cum aţi tăbărât peste ei.

        — Da, v-am salvat. Acuma însă, e rândul dumneavoastră să ne ajutaţi. Ăştia nu se mai întorc încoace; în schimb, noi am prins dincolo cincisprezece indivizi care nu trebuie să ne scape. Negrul dumneavoastră să meargă repede din casă-n casă şi să dea alarma. Întregul La Grange trebuie mobilizat ca să-i trimitem pe aceşti băieţi la plimbare.

        — Atunci să-l anunţe mai întâi pe şerif. Auziţi? Vecinii încep să se adune. Vin şi eu îndată dincolo, señor!

        Se retrase în locuinţă. Din dreapta apărură doi oameni înarmaţi, interesându-se de pricina împuşcăturilor. După ce-i lămurirăm asupra celor petrecute, ni se alăturară fără şovăire. Până şi locuitorii cu oarecari simpatii secesioniste se lepădau de Ku-klux-klan, ale cărui isprăvi inspiraseră oroare cetăţenilor, indiferent de credinţele lor politice. Îi luarăm de guler pe cei patru răniţi şi îi duserăm în casa lui Lange.

        Acesta ne informă că prizonierii stătuseră liniştiţi. Sosi apoi şi señor Cortesio, iar în urma lui tot alţi şi alţi cetăţeni din La Grange umplură până la refuz odaia. Din lipsă de spaţiu, unii trebuiră să stea afară. Era un asemenea vălmăşag de glasuri şi tropăit de paşi alergând în toate sensurile, încât bandiţii din Ku-klux-klan se puteau lămuri perfect cum stau lucrurile.

        Old Death mă chemă din nou sus, în podul casei. Ridicarăm scândura de la locul ei şi înaintea ochilor noştri se ivi imaginea unei mânii surde şi neputincioase. Prizonierii stăteau rezemaţi de pereţi, ori şedeau pe pat şi pe podea, cu capetele lor mascate atârnând în cel mai strict înţeles al cuvântului.

        — Ei, rosti Old Death, cele zece minute au trecut. Ce-aţi hotărât? Nimeni nu răspunse. Doar unul din derbedei trase o înjurătură.

        — Tăceţi? Bine! Va să zică nu vreţi să vă predaţi şi putem trage.

        Duserăm amândoi puştile la ochi. Era ciudat că nici unuia dintre bandiţi nu-i trecea prin gând să îndrepte pistolul asupra noastră. Pe lângă toate, mai erau şi laşi; curajul lor se manifesta doar în acte de violenţă împotriva celor fără apărare.

        — Haide, răspundeţi odată, sau trag! Ameninţă bătrânul. E ultimul meu cuvânt!

        Nici un răspuns… Atunci Old Death îmi şopti:

        — Trageţi şi dumneavoastră. Trebuie să-i pocnim, altminteri nu le impunem respectul cuvenit. Răniţi-l pe „locotenent” la mână, iar eu îl ating pe „căpitan”.

        Gloanţele porniră în acelaşi timp şi nimeriră cu precizie. Cei doi ofiţeri scoaseră un ţipăt avan şi, într-o clipă, izbucniră toţi într-un concert desperat şi asurzitor.

        Oamenii de afară şi din odaia vecină, auzind împuşcăturile şi crezându-ne încăieraţi cu kukluxiştii, începură şi ei să tragă. Gloanţele treceau prin uşă şi oblon de-a dreptul în dormitor. Câţiva bandiţi se aleseră chiar cu răni. Spre mai multă siguranţă, toată gloata se lungise pe jos urlând ca din gură de şarpe. „Căpitanul”, îngenunchind lângă pat, îşi înfăşură în cearşaf mâna sângerândă. Apoi, cu ochii spre tavan, strigă:

        — Opriţi! Ne predăm!

        — Bine! Răspunse Old Death. Aruncaţi toate armele pe pat şi depărtaţi-vă. Pe urmă o să vă dăm drumul afară. Dar vai de acela care va păstra la el vreo armă. Îl împuşcăm pe loc. în jurul casei vă aşteaptă sute de oameni. Puteţi scăpa numai cu condiţia să vă predaţi cinstit.

        Situaţia teroriştilor era deznădăjduită, evadarea imposibilă. Asta o ştiau şi ei. Dacă se predau, ce li se mai putea întâmpla? Intenţiile nu şi le realizaseră, deci nu puteau fi acuzaţi de nici o crimă. Era, în orice caz, mai convenabil să se supună decât să încerce o evadare fără şansă, dar cu urmări grave pentru ei. Aşadar, îşi îngrămădiră la moment toate pistoalele şi cuţitele pe pat.

        — Perfect, domnilor! Le strigă de sus Old Death. Şi acum, încă un cuvânt: vă vom deschide uşa, dar cine face cel mai mic gest ca să pună mâna pe armă, poate să-şi ia rămas-bun de la viaţă! Aşteptaţi niţel!

        Mă trimise jos ca să-i comunic lui Lange dispoziţia: va deschide uşa spre dormitor şi-i va lua în primire pe kukluxişti. Numai că, în practică, lucrurile se dovediră mai puţin simple decât ne închipuiam.

        Coridorul, luminat de câteva lanterne rechiziţionate în grabă, era ticsit de lume. Eu încă mai purtam – cu excepţia cagulei – costumul „împrumutat” şi oamenii mă luară drept unul din banda secretă. Nici nu voiau să-mi asculte protestele; mă înghesuiau şi-mi cărau la pumni cu nemiluita. Multă vreme după aceea aveau să mă mai doară coastele. Bravii cetăţeni dădeau să mă scoată din casă şi să mă linşeze.

        Mă aflam la mare ananghie, căci oamenii nu ştiau deloc cine sunt.

        Era mai ales unul înalt, ciolănos, care mă toca mereu şi striga:

        — Afară cu el, afară! Avem copaci cu rămuriş des, vânjos, minunat!Crăcile sunt tari de tot; nu se rup ele dacă spânzurăm pramatia asta. Şi mă tot împingea către uşa din dos.

        — Dar, sir, pentru numele lui Dumnezeu, îi strigai, nu sunt kukluxist! Întrebaţi-l pe master Lange!

        — Las' că avem crăci minunate, potrivite! Mă asigură el, învineţindu-mi coastele.

        — Cer să mă duceţi în odaie, la master Lange! Nu înţelegeţi că m-am travestit numai ca să?…

        — Ai şi ce crăci grozave avem! Găsim noi şi funie aici, în La Grange, funie fină, elegantă, din cea mai bună cânepă!

        Mă împingea mereu şi mă izbea cu pumnul, încât îmi pierdui până la uimă răbdarea. Tipul era în stare să-i întărâte şi pe ceilalţi ca să mă linşeze. Dacă ajungeam afară, în curte, nu mă aştepta nimic bun.

        — Domnule, îi strigai, nu permit să vă mai atingeţi de mine! Vreau să vorbesc cu master Lange! Aţi înţeles?

        — Ce mai crăci avem! Şi ce funii formidabile! Zbieră el şi mă boxă iarăşi în coaste.

        Dar acum paharul se umpluse. Ii repezii un pumn în nas încât, dac-ar fi fost destul spaţiu împrejur, cu siguranţă că s-ar fi prăbuşit la pământ. Era o înghesuială cumplită. Totuşi, înaintai cu forţa, strigând din răsputeri şi lovind orbeşte în toate părţile. Năuciţi, oamenii se mai feriră din calea mea şi reuşii să-mi croiesc drum către încăperea unde se afla Lange. Dar, în timp ce înaintam astfel, golul se umplea iarăşi îndărătul meu şi pumnii îmi cădeau în spinare ca grindina. Vai şi amar de un veritabil kukluxist, dacă până şi o imitaţie se alege cu atâtea vânătăi!

        Cetăţeanul acela ciolănos şi agresiv mă urmări cât putu de repede.

        Ca un mistreţ rănit se năpusti în odaie aproape o dată cu mine. Urla din toţi bojocii. Văzându-l, Lange întrebă:

        — Doamne iartă-mă, ce vi s-a întâmplat, sir? De ce strigaţi aşa? De ce sângeraţi?

        — La spânzurătoare cu banditul! Răspunse acesta furios. Mi-a zdrobit nasul, mi-a făcut praf doi dinţi, ba mi se pare chiar patru! Şi ce dinţi, domnule! Singurii pe care-i mai aveam în faţă! La spânzurătoare cu el!

        Acum, ce-i drept, furia lui era mai întemeiată; omul sângera serios.

        — Ce-aveţi cu dumnealui? Se miră Lange arătând spre mine. Vai, vai, stimate sir, acesta nu e kukluxist! E prieten de-al nostru; chiar lui îi datorăm în bună parte reuşita acţiunii. Fără dânsul, nici noi, nici señor Cortesio n-ar mai fi în viaţă, iar gospodăriile noastre ar fi mistuite de foc!

        Ciolănosul holbă ochii şi-şi căscă gura însângerată. Apoi arătă spre mine şi întrebă:

        — Fără… fără… ăsta de-aici?

        Amuzant tablou! Toată asistenţa izbucni în râs. Scoţându-şi batista, omul se tot ştergea de sudoare şi sânge, în timp ce eu îmi frecam de zor diversele părţi maltratate ale corpului, împodobite pentru mult timp cu instantaneele fotografice ale degetelor sale.

        — Ascultaţi, sir, îl certai, eraţi gata să mă spânzuraţi de o cracă, iar cu pumnii dumneavoastră afurisiţi mi-aţi muiat os cu os. Mă simt ca un tâlhar jefuit de propria sa bandă.

        Omul nu mai ştia ce să zică. Stătea cu gura căscată şi ţinea în palmă ultimii săi dinţi din faţă, care, până adineaori, locuiseră atât de paşnic şi sigur în gura lui. Nu-mi mai stăpânii nici eu râsul; prea arăta jalnic şi caraghios. În sfârşit, izbutii să-mi îndeplinesc sarcina.

        Între timp, ca măsură de prevedere, fuseseră aduse frânghiile şi curelele disponibile. Zăceau toate grămadă într-un ungher.

        — Şi acum, poftiţi-i afară din dormitor! Zisei către Lange. Dar unul câte unul. Cum ies, îi legaţi pe rând. Old Death se va mira de ce am întârziat atâta. De fapt, s-ar fi cuvenit ca şeriful să fie aici, printre noi. Doar negrul lui Cortesio l-a anunţat!

        — Şeriful?! Făcu mirat Lange. Păi e de mult aici! Nici nu ştiţi cui îi datoraţi ghionturile. Chiar dumnealui e şeriful! Şi-l arată cu mâna pe ciolănos.

        — Mii de trăsnete, sir! Îl luai eu în primire. Dumneavoastră sunteţi şeriful, adică reprezentantul suprem al puterii executive în această regiune? Dumneavoastră aveţi misiunea să menţineţi aici ordinea şi legalitatea? Asta-i bună! Atunci nu e de mirare că domnii din Ku-klux-klan se lăfăie aici ca la ei acasă.

        Mustrarea mea îl puse în mare încurcătură. Nu găsi altceva de făcut decât să-mi arate iarăşi dinţii din palmă. Apoi bâigui:

        — Scuzaţi, sir! M-a înşelat înfăţişarea dumneavoastră de criminal.

        — Vă foarte mulţumesc! În schimb, dumneavoastră arătaţi cu atât mai jalnic. Dar faceţi-vă datoria măcar de-aci încolo, dacă nu vreţi să stârniţi bănuiala că încercarea de a linşa oameni cumsecade ascunde de fapt simpatia dumneavoastră pentru Ku-klux-klan!

        Aceste cuvinte avură darul să-i redea conştiinţa rangului său oficial.

        — Na-na! Făcu el, umflându-şi pieptul. Eu, şeriful onorabilului district Fayetta, să fiu suspectat că sunt kukluxist?! Am să vă dovedesc numaidecât contrariul. Chiar în noaptea asta îi vom judeca pe ticăloşi.

        Faceţi loc, domnilor, pentru trecere! Duceţi-vă dincolo, în coridor şi staţi cu puştile întinse spre uşă, ca să vadă domnişorii cine e stăpân aici! Pregătiţi funiile şi deschideţi uşa!

        Ordinul fu executat. O jumătate duzină de puşti cu două ţevi pândeau ameninţătoare dinspre coridor. În odaie se aflau acum şeriful, cei doi Lange, Cortesio, doi dintre cetăţenii care ne întovărăşiseră de la început şi eu. Mulţimea de afară ne îndemna să grăbim lucrurile. Desfăcurăm deci obloanele pentru ca oamenii din curte să poată constata că nu stăm degeaba. Scoaserăm apoi proptelele şi deschiserăm uşa de la dormitor.

        Nimeni dintre terorişti nu se hotăra să iasă cel dintâi. Îl somai pe „căpitan”, apoi pe „locotenent”. Amândoi îşi înfăşuraseră mâinile în batiste. În afară de ei, mai erau vreo trei sau patru răniţi, care sângerau. Sus, la deschizătura din pod, pândea Old Death, cu ţeava puştii îndreptată spre bandiţi.

        Toţi păcătoşii aceştia căzuţi în capcana lui Old Death fură legaţi cu mâinile la spate şi alăturaţi celor patru complici ai lor pe care îi adusesem, tot legaţi, de la casa lui Cortesio. Oamenii din curte, urmărind operaţia, izbucneau mereu în urale. Toată banda fu lăsată cu glugile pe faţă, în afară de „căpitan” şi „locotenent”. La stăruinţele mele, oamenii îl anunţară pe unaşa-zis felcer care sosi la faţa locului. Susţinea că pansează rapid orice fel de răni, ba chiar le operează şi le vindecă. După ce-i cercetă pe răniţi, trimise vreo treizeci de localnici să cutreiere oraşul şi să facă rost de vată, feşe, plasturi, vaselină, săpun şi alte asemenea lucruri necesare îndeletnicirii sale nobile.

        Când, în fine, puseserăm în afară de primejdie pe toţi kukluxiştii, se ridică întrebarea unde să-i adăpostim, căci o închisoare pentru nouăsprezece inşi nu exista în La Grange.

        — Băgaţi-i în salonul restaurantului! Porunci şeriful. Trebuie să rezolvăm chestiunea cât mai repede. Constituim o curte cu juri şi pronunţăm pe loc sentinţa. Ne aflăm în faţa unui caz care impune măsuri excepţionale.

        Ştirea se răspândi peste tot cu iuţeala fulgerului. Mulţimea venea în valuri şi zorea spre restaurant ca să-şi asigure un loc cât mai bun.

        Cei care nu mai încăpeau înăuntru stăteau pe scări, în tindă sau în ogradă. Teroriştii fură întâmpinaţi cu ameninţări teribile, încât escorta avu serios de lucru pentru a-i apăra de brutalităţi. Cu mare greu intrară în aşa-zisul salon, adică într-o încăpere largă, dar scundă, destinată balurilor. Estrada fu eliberată de tot calabalâcul orchestrei şi ocupată de prizonieri. Când le scoaserăm cagulele, se dovedi că toţi erau străini, niciunul măcar nu locuia prin vecinătate.

        Se formă apoi tribunalul sub preşedinţia şerifului, cu procuror, avocat al apărării, grefier şi un număr de juraţi. Caracterul tribunalului mai că mă îngrozea, dar ţinând seama de împrejurări, ca şi de cazul în speţă, faptul trebuia oarecum scuzat.

        Ca martori figurau cei doi Lange, Cortesio, alţi cinci cetăţeni, Old Death şi cu mine. Corpul delict consta din diversele arme ale acuzaţilor, expuse pe masă… Se constată că puştile erau încărcate pe ambele ţevi.

        Şeriful declară şedinţa deschisă, cu observaţia că depunerea jurământului de către martori este inutilă, deoarece „calitatea morală a acuzaţilor nu justifică împovărarea unor martori atât de onorabili cu formalităţile respective”. El constată că, în afara kukluxiştilor, se găsesc în salon numai persoane a căror „conştiinţă şi simţ de justiţie sunt deasupra oricăror bănuieli”. Tocmai acest fapt – adăugă şeriful – trebuie subliniat aici cu mare bucurie şi satisfacţie”. Un „bravo” unanim răsplăti complimentul, iar şeriful mulţumi printr-o foarte demnă închinăciune. Eu însă vedeam în jur destui inşi care, după înfăţişarea lor, nu prea meritau elogiile atât de patetice ale şerifului.

        Se procedă mai întâi la audierea martorilor. Old Death expuse amănunţit întâmplarea. Noi, ceilalţi, ne mărginirăm să-i confirmăm declaraţia. Apoi se ridică procurorul. El repetă depoziţiile noastre şi stabili că acuzaţii aparţin unei asociaţii interzise care urmăreşte funestul scop de a submina ordinea legală, de a dărâma temelia statului şi de a organiza crime monstruoase ce se pedepsesc cu închisoare pe termen lung, cu muncă silnică pe viaţă şi chiar cu moartea. Însăşi calitatea de membru al acestei asociaţii este suficientă pentru a justifica o întemniţare pe zece sau douăzeci de ani. În plus, s-a mai dovedit că acuzaţii plănuiseră asasinarea unui fost ofiţer al Republicii, biciuirea cruntă a doi dintre cei mai stimaţi gentlemeni şiincendierea unei case din acest binecuvântat oraş. Şi, în fine, nutriseră intenţia să-i spânzure pe nişte oameni străini de oraş, doi bărbaţi extrem de paşnici şi de stimaţi (la aceste cuvinte, procurorul se înclină în faţa lui Old Death şi a mea), fapt care mai mult ca sigur le-ar fi cauzat moartea şi, în consecinţă, trebuie pedepsit exemplar – cu atât mai vârtos, cu cât tocmai acestor doi bărbaţi li se datorează salvarea întregului La Grange de năpasta ce-l ameninţa. Iată de ce el, procurorul, trebuie să stăruie asupra unei sentinţe cât se poate de aspre şi propune ca unii acuzaţi, pe care perspicacitatea onoratei curţi va şti să-i aleagă, să fie spânzuraţi, iar ceilalţi, pentru „îndreptarea lor morală”, să fie biciuiţi fără milă şi întemniţaţi pe viaţă, răpindu-li-se astfel posibilitatea de a mai primejdui simţul şi existenţa unor cetăţeni demni de toată cinstea.

        Rechizitoriul procurorului fu, de asemenea, lăudat cu strigăte de „bravo!”, cărora el le mulţumi, înclinându-se foarte solemn.

        Luă apoi cuvântul avocatul apărării, care făcu dintru început constatarea că preşedintele s-a abătut grav de la procedură, neglijând să ia datele personale ale acuzaţilor. În consecinţă, avocatul recomandă respectuos ca greşeala să fie pe loc reparată, nu de alta, dar pentru a se cunoaşte măcar cine anume va fi spânzurat sau întemniţat, ca şi pentru întocmirea cuvenitelor acte de deces şi a celorlalte scripte – observaţie plină de duh, care primi şi din parte-mi o aprobare totală, deşi tacită. Avocatul recunoscu în totul pomenitele intenţii ale kukluxiştilor, datoria sa fiind de a nu tăgădui adevărul, dar sublinie că niciuna din ele nu a fost dusă la îndeplinire, toate rămânând doar în stadiul de tentativă. Nu putea să fie vorba deci nici de ştreang şi nici de temniţă pe viaţă. El adresă întregii asistenţe întrebarea dacă o simplă încercare neizbutită i-a căşunat sau îi poate căşuna cuiva vreun rău. Fără îndoială că nu! Prin urmare, nimeni n-a suferit prejudicii, fapt care justifică pe deplin achitarea tuturor acuzaţilor. Astfel, membrii înaltului tribunal, precum şi onoraţii cetăţeni din sală se vor dovedi nişte gentlemeni iubitori de oameni şi buni creştini.

        Avocatul se bucură de aplauze sporadice. Se înclină şi el adânc, de câteva ori, ca şi cum lumea l-ar fi răsplătit cu ovaţii.

        Asupra acestora, preşedintele se ridică din nou. Înainte de toate declară că trecuse dinadins peste formalitatea înregistrării datelor personale, fiind convins că acuzaţii ar fi minţit. Pentru cei condamnaţi la ştreang propuse, spre simplificare, încheierea unui act sumar de deces conţinând aproximativ următoarele: „Nouăsprezece membri ai Ku-klux-klanului spânzuraţi din propria lor vină”. El recunoscu apoi că e vorba, într-adevăr, de o tentativă şi dădu asigurări că va formula chestiunea vinovăţiei în acest sens. Dar, pe de altă parte – susţinu el – numai celor doi gentlemeni străini li se datorează faptul că tentativa n-a reuşit. Intenţia fusese extrem de primejdioasă şi acest lucru trebuie pedepsit. În ce-l priveşte, n-are nici timp şi nici chef să penduleze ore întregi între opiniile procurorului şi cele ale apărării; şi apoi, nu consideră necesar să se ocupe prea mult de nişte indivizi, nouăsprezece la număr, care – constituiţi într-o bandă puternică şi foarte bine înarmaţi – s-au lăsat prinşi de numai doi oameni. Asemenea „eroi” nu merită nici măcar atenţia ce o acorzi unui canar sau unei vrăbii. El, şeriful, a fost pus în situaţia să audă că ar simpatiza cu Ku-klux-klanul;această bănuială e intolerabilă şi de aceea va avea şi grijă ca dumnealor să plece ruşinaţi din acest district şi să nu le mai treacă prin gând o nouă vizită. În concluzie, se adresează domnilor juraţi cu întrebarea dacă acuzaţii s-au făcut sau nu vinovaţi de tentativă de omor, tâlhărie, rănire, incendiere şi roagă să nu se amâne cumva răspunsul până la finele lui decembrie viitor, deoarece în faţa tribunalului s-a adunat un public numeros, extrem de stimabil şi nerăbdător să afle sentinţa.

        Acest discurs cu nuanţe de ironie fu puternic aplaudat. Juriul se retrase într-un colţ şi, după o consfătuire de cel mult două minute, primul jurat îi şi comunică preşedintelui hotărârea pe care acesta o împărtăşi asistenţei. Era un verdict de vinovăţie.

        Urmă o discuţie în şoaptă între şerif şi asistenţii lui. Atrăgea atenţia faptul că, în timpul discuţiei, şeriful dădu ordin ca buzunarele acuzaţilor să fie golite de conţinutul lor, în special de bani. După executarea acestui ordin, se făcu numărătoarea banilor. Şeriful dădu satisfăcut din cap, apoi se ridică pentru a rosti sentinţa.

        — Domnilor, spuse el, vinovăţia a fost stabilită. Cred că sunt în asentimentul dumneavoastră dacă voi comunica pe scurt în ce constă pedeapsa pe care am hotărât s-o pronunţăm şi s-o aplicăm cu toată energia. Crimele proiectate n-au fost săvârşite în fapt; de aceea, de acord cu domnul avocat al apărării, care a făcut apel la sentimentele noastre umanitare şi creştineşti, am decis să renunţăm la o sancţiune directă…

        Acuzaţii răsuflară uşuraţi şi se înseninară. Din asistenţă se auziră câteva exclamaţii de protest. Şeriful continuă:

        — Am mai spus că o tentativă de crimă poate fi de asemenea primejdioasă. Dacă astăzi nu-i pedepsim pe aceşti oameni ai Ku-klux-klanului, să avem cel puţin grijă ca să nu mai reprezinte nici un pericol pe viitor. Aşadar, am hotărât să-i expediem cât mai departe de statul Texas şi anume într-un chip atât de ruşinos, încât să le piară orice poftă de întoarcere. În primul rând, le vom tăia părul de pe cap şi bărbile. Desigur că se vor găsi printre dumneavoastră gentlemeni care să execute cu plăcere această treabă. Cei care locuiesc pe aproape sunt rugaţi să meargă acasă şi să aducă foarfece. Onoratul juriu va da preferinţă acelor scule care nu taie prea bine.

        Izbucni un râs unanim. Cineva deschise fereastra şi le strigă celor din curte:

        — Fuga după foarfece! Îi tundem pe kukluxişti. Cine aduce foarfece poate să intre în salon.

        Eram convins că oamenii de afară vor alerga numaidecât spre casele lor. Şi, într-adevăr, aşa se petrecu. Toţi fugeau şi strigau către ai lor să caute instrumentele cu pricina. Se auziră chiar voci care cereau să se aducă shears for cliping trees şi shears for cliping sheeps, adică foarfece de grădinar şi foarfece de tuns oile.

        — Am mai hotărât, reluă şeriful, să-i îmbarcăm pe condamnaţi pe vaporul care a sosit din Austin la ora unsprezece şi pleacă în zorii zilei la Matagorda. Sosiţi acolo, vor fi preluaţi de primul vas care părăseşte definitiv Texasul, vor fi aduşi cu toţii pe bord, indiferent de identitatea şi de domiciliul lor, ca şi de destinaţia vaporului. Din clipa de faţă şi până la reîmbarcarealor pe acest ultim vas, osândiţii n-au voie să-şi scoată deghizamentul, pentru ca toţi pasagerii să vadă cum procedăm noi, aici în Texas, cu membrii Ku-klux-klanului. Nu li se vor desface nici legăturile. Apă şi pâine vor primi abia la Matagorda. Cheltuielile vor fi acoperite din banii găsiţi asupra lor şi care se ridică la frumoasa sumă de trei mii de dolari, realizată probabil din furt. În plus, li se confiscă toate lucrurile, îndeosebi armele, care vor fi scoase la licitaţie chiar acum. Juriul a hotărât ca încasările de pe urma licitaţiei să fie investite în bere şi coniac, iar băutura să stea la dispoziţia onorabililor participanţi la această dezbătare şi a soţiilor lor cu prilejul balului care va urma. La ivirea zorilor îi vom conduce pe kukluxişti până la debarcader în sunetele unei muzici grave şi în cântece de inimă rea. Condamnaţii vor asista la balul nostru stând nemişcaţi chiar pe estrada unde se află acum. Aceasta e sentinţa. Dacă apărarea are ceva de obiectat, o ascultăm cu plăcere, dar şi cu condiţia să nu vorbească prea lung. Până a începe balul trebuie să-i tundem pe condamnaţi şi să organizăm licitaţia. Ne aşteaptă deci destule treburi.

        De astă dată obţinu, într-adevăr, inovaţii furtunoase. Preşedintele, precum şi avocatul apărării trebuiră să facă eforturi mari ca să restabilească liniştea. În sfârşit, apărătorul se rosti:

        — Aş mai avea de spus în favoarea condamnaţilor următoarele: găsesc sentinţa înaltului tribunal cam aspră; dar asprimea este mai mult decât compensată prin ultima parte a hotărârii care se referă la coniac, la bere, la dans şi muzică. De aceea, în numele clienţilor mei, ale căror interese le reprezint aici, mă declar în totul de acord cu sentinţa şi sper că ea va servi acestor oameni drept îndemn pentru o viaţă nouă, mai frumoasă şi mai folositoare. Îi avertizez totodată, că întoarcerea le este interzisă şi că în caz contrar voi refuza să le mai iau apărarea, lipsindu-i astfel de o strălucită asistenţă juridică. Din punct de vedere profesional, mai observ că mi se cuvine un onorariu de câte doi dolari per client, ceea ce, înmulţit cu nouăsprezece, înseamnă treizeci şi opt de dolari, sumă pentru care nu e nevoie să dau chitanţă în scris, fiindu-mi achitată în faţa atâtor martori. Eu reţin pentru mine optsprezece dolari, iar douăzeci îi donez pentru iluminatul şi chiria sălii. Pentru plata muzicanţilor propun o taxă de intrare de cincisprezece cenţi de gentleman. Fireşte că doamnele sunt scutite.

        Se aşeză, iar şeriful se declară absolut de acord cu propunerile lui.

        Stăteam acolo şi îmi părea că visez. Oare toate acestea se petreceau aievea? Şi, totuşi, nu era vis! Apărătorul încasă banii şi o mulţime de bărbaţi din asistenţă alergară acasă ca să-şi aducă soţiile; alţii veneau de afară cu tot soiul de foarfece. Deşi era cazul, nici nu izbuteam măcar să mă mânii; râdeam şi eu alături de Old Death, pe care acest epilog al aventurii părea să-l amuze grozav.

        Kukluxiştii fură într-adevăr tunşi până la piele. Începu apoi licitaţia. Puştile găsiră repede amatori la preţuri bune. Şi celelalte obiecte fură aproape toate vândute. Gălăgia, foiala veşnică pe uşă, înghesuiala, îmbrâncelile erau de nedescris. Toţi dădeau să intre în salon, deşi nici a zecea parte n-ar fi încăput. Sosiră apoi muzicanţii: un clarinetist, un viorist, un trompetist şi unul cu un fagot prăpădit.

        Acest ansamblu ciudat se instala într-un ungher şi începu să-şiacordeze instrumentele astmatice într-un fel care nu prea anunţa virtuozitate. Aş fi vrut să ies din înghesuială, mai ales că apăruseră în sală şi femeile; dar Old Death mă opri. Îmi declară că noi doi, de fapt eroii principali ai serii, aveam datoria să ne desfătăm după atâta primejdie şi efort. Şeriful îl auzi şi-l aprobă, susţinând chiar că ar fi o ofensă pentru toţi cetăţenii din La Grange dacă am refuza să conducem primul cadril. În acest scop, îi oferea lui Old Death pe soţia lui, iar mie pe fiică, ambele dansatoare de prima mână. Cum eu îi scosesem doi dinţi, iar dânsul îmi zdruncinase serios coastele, se cuvenea, fireşte, să fim amici şi să nu-l jignesc refuzând invitaţia. De altfel, omul ne invită la o masă separată.

        Ce puteam să mai fac? Din păcate, cele două lady se şi apropiaseră de noi. După recomandările de rigoare, intrai în joc vrând-nevrând.

        Trebuia să risc un faimos cadril şi poate un vals sau o polcă pe deasupra. Eu, unul din eroii serii şi… detectiv particular!

        Pesemne că simpaticul şerif nu mai putea de satisfacţie dăruindu-ne cu cele două zeiţe ale căminului său. Reţinuse o masă care avea cusurul de a nu ajunge decât pentru patru persoane, astfel că – fără milă şi îndurare – furăm abandonaţi celor două lady.

        Doamnele se purtau măreţ. Poziţia oficială a soţului şi respectiv a tatălui le impunea cea mai riguroasă ţinută. Mama, trecută de cincizeci de ani, tricota o jachetă de lână. Ea deschise o singură dată gura, referindu-se la Codul lui Napoleon. Apoi tăcu definitiv. Domnişoara, trecută şi ea de treizeci, adusese de acasă un volum de poezii pe care, în ciuda spectacolului din jur, părea să-l citească. Ea îl onoră pe Old Death cu o observaţie ce se voia spirituală despre Pierre Jean de Beranger şi, după ce bătrânul cercetaş o asigură cu deplină sinceritate că nu l-a văzut în viaţa lui pe acel gentleman, se cufundă într-o adâncă şi demnă muţenie. Când se servi berea, partenerele noastre nu se atinseră de ea; dar când şeriful aduse două pahare cu coniac, chipurile lor ascuţite şi ursuze se însufleţiră.

        Cu acest prilej, onorabilul funcţionar îmi trânti unul din cunoscutele lui ghionturi în coastă şi-mi şopti la ureche:

        — Începe cadrilul. Grăbiţi-vă!

        — Dar n-are să ne refuze? Întrebai eu pe un ton prea puţin vesel.

        — Nu. Doamnele au fost informate.

        Mă înclinai deci în faţa fiicei, bâlbâii câte ceva despre onoare, plăcere şi favor şi mă alesei, în sfârşit, cu… volumul de versuri care părea să facă parte integrantă din trupul duduii.

        Old Death, în schimb, procedă mai practic. El îi strigă mamei:

        — Haide, cucoană! Vreţi pe dreapta, pe stânga, mă rog, cum vă place! Eu ţopăi pe toate picioarele.

        Ce mai dans făcurăm, ce mai trântă mancă Old Death împreună cu partenera lui, cum se mai puseră pe băut gentlemenii din salon – toate astea le las deoparte. Destul că, la ivirea zorilor, proviziile erau pe sfârşite, deşi domnul şerif ne asigura că a mai rămas câte ceva din banii realizaţi la licitaţie; se mai putea organiza mâine sau chiar deseară încă un mic bal. În ambele încăperi de jos, în curte, în grădină, peste tot oameni chercheliţi, ba unii chiar zdrobiţi în toată regula.

        Dar cum se răspândi vestea că alaiul e gata să pornească spredebarcader, toţi se repuseră pe picioare. Coloana se formă astfel: în faţă orchestra, apoi membrii tribunalului, apoi condamnaţii în straiele lor ciudate, după care martorii, urmaţi la nimereală de toţi ceilalţi siri, masteri şi gentlemeni.

        Americanul e un tip original. Găseşte totdeauna ce-i trebuie. Mă miram de unde vor fi scos oamenii aceştia, cât ai clipi, atâtea obiecte sonore din cele mai diverse! Mai toată populaţia din oraş, cu excepţia cuvioşilor predicatori şi a distinselor lady, se alăturase alaiului şi fiecare venise cu câte un instrument capabil să sporească hărmălaia „muzicală”.

        După ce toată lumea se încolona, şeriful dădu semnalul. Alaiul se puse în mişcare şi „virtuoşii” muzicieni începură să schingiuiască celebrul cântec Yankee-Doodle. Apoi se porni tămbălăul general. Greu de spus ce anume se fluiera, se urla, se cânta. Parcă ne-am fi găsit între nişte nebuni de balamuc. Mărşăluirăm astfel cu pas încet, de înmormântare, până la debarcader. Acolo prizonierii fură predaţi căpitanului care – după cum ne-am convins – îi luă în păstrare sigură. Evadarea – garantă el – ar fi exclusă. De altfel şi călătorii paşnici de pe bord nu-i scăpau din ochi pe kukluxişti.

        La plecarea vaporului muzicanţii intonară cea mai frumoasă melodie din repertoriul lor şi tărăboiul se dezlănţui iarăşi cu vigoarea cuvenită, în timp ce toată lumea stătea cu ochii la vapor, eu îl luai de braţ pe Old Death şi ne cărăbănirăm acasă, împreună cu cei doi Lange.

        Hotărârăm să ne odihnim niţel, dar somnul meu se prelungi peste măsură. Când mă deşteptai, Old Death era deja în picioare. Nu putuse dormi. Îl durea un şold. Spre marele meu regret, îmi aduse la cunoştinţă că astăzi e exclus să se urce pe cal. Bietul om suporta acum efectul neplăcut al trântei din timpul dansului.

        Trimiserăm după felcer. Acesta sosi, îl examina pe pacient şi declară că e vorba de o scrântitură. Osul trebuia readus în poziţie normală, îmi venea să-l iau la palme pe şarlatan care trăgea de zor piciorul lui Old Death, asigurându-ne că vom auzi curând pocnitura.

        Noi ascultam cu atenţie, dar degeaba. Smuciturile nici măcar nu-l dureau pe pacient. Atunci îl dădui la o parte pe felcer şi cercetai la rândul meu situaţia. Se vedea cât de colo pe şold o vânătaie cu marginile gălbui. Aşadar, bătrânul Death suferise o contuzie.

        — Vă facem o frecţie cu muştar sau cu alcool, hotărâi eu. Fireşte că trebuie să staţi liniştit toată ziua. Păcat că, între timp, o să ne scape Gibson!

        — Gibson? Replică acesta. Să nu vă îngrijoreze defel! Când un copoi ca mine miroase o urmă, nu se lasă până nu prinde vânatul. Aveţi toată încrederea.

        — Ştiu, nu mă îndoiesc. Numai că escrocul şi bietul Ohlert ne-o iau prea mult înainte.a

        — Îi ajungem noi. În fond, cred că n-are importanţă dacă-i găsim cu o zi mai devreme sau mai târziu. Sus capul! Acest prea onorabil şerif, cu balul şi cu cele două lady ale lui, ne-a cam stricat socotelile;

        Dar fiţi pe pace, contuzia se vindecă repede. Şi nu uitaţi că mă cheamă Old Death. Pricepeţi, nu-i aşa?

        Desigur că toate astea sunau foarte frumos şi, cum aveam încredere în bătrân, mă silii să nu par îngrijorat. În orice caz, nu puteam pleca de unulsingur. De aceea mă bucurai din toată inima când, în timpul prânzului, master Lange mă informă că e decis să ne însoţească, având deocamdată acelaşi drum cu noi.

        — Cred că nu veţi regreta prezenţa noastră, adică a mea şi a lui Will, căută să mă convingă fierarul. Ştiu să strunesc un cal şi să manipulez o armă. Iar dacă ne iese în cale vreun răufăcător, fie alb, fie piele-roşie, vă asigur că nu ne apucă strechea. Sunteţi de acord să mergem împreună? Bateţi palma!

        Ne învoirăm, fireşte. Mai târziu sosi şi Cortesio, care se odihnise cam multişor şi zorea acum să ne arate caii. În ciuda durerii, Old Death ieşi afară şchiopătând. Voia să vadă caii cu propriii lui ochi.

        — Acest june master afirmă, ce-i drept, că ar fi călăreţ, zise bătrânul. Dar noi cam ştim cât valorează asemenea afirmaţii. Pe urmă, nici nu prea cred că se pricepe la cai. Eu, la o adică, pot să aleg calul cel mai prăpădit în aparenţă, ştiind însă că de fapt e cel mai bun dintre toţi. Astfel de cazuri mi s-au întâmplat nu o dată.

        Am fost nevoit să scot pe rând toţi caii din grajd şi să-i încalec, în timp ce Old Death – după ce se interesa de preţ – le urmărea mişcările ca un specialist de mare clasă. Şi, într-adevăr, lucrurile se petrecură aşa cum a prezis: nu alese nici un cal din cei oferiţi de Cortesio.

        — Par mai grozavi decât sunt, constată el. După câteva zile, îi vezi istoviţi. Mai bine îi luăm pe roibii ăştia bătrâiori care, lucru de mirare, sunt şi foarte ieftini.

        — Păi, aţi ales nişte gloabe nenorocite! Interveni Cortesio.

        — Señor, îngăduiţi-mi să vă declar deschis că nu vă pricepeţi la cai. Ăştia doi sunt animale de prerie, dar au căzut pe mâini proaste.

        Au suflu bun, nu se înăbuşă la tăvăleală. Îi luăm şi basta! S-a făcut!