Chapter 7 NEGUSTORUL AMBULANT.

        Era la trei luni după peripeţiile descrise mai sus si, cu toate că trecuse atâta vreme, urmările lor încă nu se şterseseră pe deplin. Ce-i drept, nădejdea noastră în salvarea lui Old Firehand se îndeplini, dar procesul de vindecare se desfăşura mult prea încet; din cauza slăbiciunii persistente, bolnavul nu-şi părăsea culcuşul; ceea ce ne obligă să abandonăm proiectul nostru iniţial de al transporta la fort. Trebuia sa rămână pe loc, la „fortăreaţă”, până la totala lui întremare. Aici, după cum dovedea experienţa, îi puteam oferi o îngrijire destul de bună, sub îndrumarea pricepută a lui Winnetou.

        Rana lui Harry fusese, din fericire, neînsemnată. Winnetou se procopsise cu câteva răni uşoare, care se cicatrizau repede. Eu nu aveam decât nişte contuzii fără importanţă; mă mai dureau la atingere, dar învăţasem să suport orice durere ca un indian adevărat. Cel mai puţin vătămat ieşise Sam Hawkens: câteva julituri care nu meritau discuţie.

        Era de prevăzut că Old Firehand, chiar după completa lui restabilire, va trebui să se cruţe încă mult timp. I-ar fi fost imposibil să reia numaidecât viaţa de westman; hotărâse, aşadar, ca îndată ce va suporta călătoria, să-l ia pe Harry şi să plece în Est, la fiul său cel mare. Se înţelege ca, în acest caz, nu putea să lase aici în părăsire marele stoc de blănuri pe care le strânsese împreună cu vânătorii lui; acestea trebuiau puse în valoare, adică vândute. La fort nu exista deocamdată nici o perspectivă de a le plasa, iar unui convalescent îi era – dacă nu chiar imposibil – totuşi foarte greu să facă atâta drum cu blănurile după el. Ce era de făcut? Soluţia ne-o dădu un soldat dincei rămaşi o vreme la noi ca să ne apere în eventualitatea unui atac. Omul ştia că dincolo, la Turkey-River, trăia un pedlar, un negustor ambulant, care cumpăra aproape orice marfă, plătind nu numai în natura, ci şi cu bani peşin. Negustorul acesta putea să ne scoată din încurcătură.

        Dar cum să-l aducem la faţa locului? Prin cine să-l anunţăm, când nu dispuneam decât de soldaţii aceia care aveau ordin să nu-şi părăsească postul? Nu rămânea decât ca unul din noi să se deplaseze şi să-l anunţe pe negustor. Mă oferii eu sa plec călare până la Turkey-River. Mi se atrase însă atenţia că mişună pe-acolo nişte siucşi-okananda, extrem de porniţi împotriva albilor. Pedlarul putea să circule liniştit oriunde, pentru că roşii nu prea îi atacă pe negustori, de la care îşi procură, prin schimb, cele de trebuinţă. Cu atât mai vârtos însă trebuiau să se ferească albii ceilalţi. Deşi faptul nu mă îngrozea chiar atât de mult, mă bucurai totuşi când Winnetou hotărî să mă însoţească. La urma urmei, puteam să lipsim câtva timp amândoi, lăsându-l pe Old Firehand în grija lui Harry şi a lui Sam Hawkens. În ce priveşte hrana, aceasta era asigurată de ostaşii care vânau cu schimbul.

        Aşadar plecarăm. Cum Winnetou cunoştea perfect drumul, sosirăm a treia zi la Turkey-River sau Tur-key-Creek, cum i se mai zice. Există câteva râuri cu acelaşi nume, dar acesta la care mă refer era faimos pentru multele bătălii sângeroase dintre albi şi diverse triburi de siucşi, desfăşurate în cursul vremii de-a lungul malurilor sale.

        Bine, dar cum să-l găsim pe negustor? Dacă era cumva printre indieni, trebuia să fim cu băgare de seamă. Chiar pe mal şi prin vecinătate locuiau nişte colonişti albi care, tu ani în urmă, cutezaseră să se aşeze în acele locuri. Era, deci, indicat să-i vizităm şi să ne informăm asupra situaţiei. Şi iată-ne călărind pe marginea apei. Câtva timp nu întâlnirăm nici o aşezare omenească până ce, pe înserate, răsăriră înaintea noastră nişte lanuri de secară. Lângă un mic afluent al râului se înălţa o casă destul de arătoasă, clădită din buşteni solizi, neciopliţi, cu grădină şi cu gard masiv de lemn. Alături, într-un ocol bine împrejmuit, se aflau caii şi vacile. Cotirăm într-acolo, descălecarăm şi, priponindu-ne caii, dădurăm să ne apropiem de casa aceea cu geamuri înguste ca nişte creneluri. Deodată, la două din geamuri apăru câte o armă cu ţeava dublă şi un glas răstit ne soma:

        — Staţi! Aici nu-i coteţ de porumbei în care intră şi zboară care cum îi place. Cine sunteţi şi ce vreţi?

        — Eu sunt german şi caut un negustor despre care mi s-a spus că se află prin partea locului.

        — Atunci căutaţi-l acolo unde se află! N-avem nimic de împărţit! Căraţi-vă!

        — Dar, sir, cred că veţi fi atât de înţelept, ca să nu-mi refuzaţi o informaţie pe care, eventual, o deţineţi. Numai pe nişte vântură-lume îi alungi din prag.

        — Exact. Tocmai de aceea vă şi alung.

        — Ne luaţi, aşadar, drept puşlamale?

        — Yes!

        — De ce?

        — Asta-i treaba mea. N-am de dat nici o socoteala. Iar faptul că sunteţigerman e o născocire.

        — Ba e adevărul curat.

        — Pshaw! Un german nu se aventurează până la noi, afara doar de Old Firehand…

        — Chiar din partea lui vin.

        — Dumneavoastră? Hm! Şi de unde anume?

        — Va despart trei zile călare de tabăra lui. Poate că aţi auzit.

        — Ce-i drept, a trecut odată pe-aici unul Dick Stone, care zicea la fel. Cică e în serviciul lui Old Firehand.

        — Dick s-a prăpădit. Am fost prieteni.

        — Se poate. Dar cum să am încredere în dumneavoastră, când vă vad cu un indian?! Acum, vremurile sunt aşa fel, încât nu pot să permit ca un roşu să-mi treacă pragul.

        — Aflaţi că indianul acesta, trecându-vă pragul, v-ar face o mare cinste, pentru că-l cheamă Winnetou şi e căpetenia apaşilor.

        — Winnetou? Formidabil! Să-i vad puşca! Winnetou îşi scoase de pe umăr faimoasa lui puşca cu ţinte de argint şi o arătă stăpânului casei.

        — Da, ţintele de argint! Exclamă acesta. În regulă. Dar dumneavoastră văd că aveţi două puşti, una mare şi alta mai mică. Asta îmi dă oarecum de gândit. Nu cumva cea mare e doborâtorul de urşi?

        — Aţi ghicit.

        — Şi cea mică e carabina Henry?

        — Chiar aşa.

        — Şi purtaţi alt nume decât cel adevărat? Vreau să spun o poreclă dobândită în prerie?…

        — Exact.

        — Nu cumva sunteţi Old Shatterhand, care, cică, e neam de dincolo?

        — Chiar eu în persoană.

        — Asta-i bună! Poftiţi repede în casă, domnii mei! Asemenea oaspeţi sunt bineveniţi, fireşte. Vă stau la dispoziţie.

        Ţevile duble dispărură de la geamuri şi gazda se ivi numaidecât în cadrul uşii. Era un om destul de vârstnic, dar vânjos şi zdravăn. Se vedea că luptase din greu cu viaţa, fără să se lase doborât. Ne întinse amândouă mâinile, apoi ne conduse în casă, unde se găseau nevasta şi feciorul lui, un flăcău chipeş, puternic. Mai târziu aflarăm că avea încă doi feciori, plecaţi în pădure.

        Locuinţa nu număra decât o singură încăpere. Pereţii erau împodobiţi cu arme şi trofee de vânătoare. Pe vatra simplă, din piatră, fierbea apa într-un cazan de tuci, vesela şi tacâmurile – numai strictul necesar – se înşirau pe o poliţă. Câteva lăzi serveau drept dulapuri de haine şi cămară de provizii, iar de tavan atârnau afumături cât să ajungă pentru luni de zile unei familii de cinci persoane. Într-un colţ – o masă meşterită primitiv de stăpânul casei şi câteva scaune pe potrivă.

        Furăm invitaţi să luăm loc şi, în timp ce tânărul vedea de caii noştri, gazda ne servi cina, care, ţinând cont de împrejurări, nu lăsa nimic de dorit.

        În timp ce ne ospătam, sosiră şi ceilalţi doi fii ai gazdei. Iară nici un fel de fasoane, luară loc la masa noastră şi, liniştiţi, mâncară zdravăn, neamestecân-du-se în discuţie.

        — Da, domnilor, vorbi bătrânii, să nu mi-o luaţi în nume de rău dacă v-am întâmpinat cam aspru. Aici, în orice moment te poţi trezi cu pieile-roşii, mai ales cu siucşii-okananda, care chiar dăunăzi, nu mai departe decât la o zi călare de aici, au atacat o casă de oameni cinstiţi, gospodari. Şi mai puţin încă te poţi încrede în albii care pică aici, după ce-au fugit din est pentru cine ştie ce isprăvi necurate. Iată de ce simt o bucurie îndoită când văd că am de-a face cu nişte gentlemeni ca dumneavoastră. Va să zică, îl căutaţi pe negustor? Vreţi să încheiaţi vreo afacere?

        — Da, confirmai cu, în timp ce Winnetou, potrivit obiceiului, tăcea.

        — Ce anume afacere? Nu vă întreb din curiozitate, ci pentru a vă da eventual unele indicaţii.

        — Am vrea să-i oferim nişte blănuri.

        — Multe?

        — Da, multe.

        — Contra marfă, sau pe bani?

        — Pe bani, dacă se poate.

        — Atunci negustorul acesta e, într-adevăr, singurul om potrivit. Alţii nu fac decât schimb de mărfuri. El, însă, dispune totdeauna de aur sau bani, pentru că umblă şi pe la zăcămintele aurifere. E un capitalist, nu un pârlit colea, ce-şi poartă în bocceluţă marfa.

        — O fi şi cinstit?

        — Ei da, cinstit! Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cinstit? Orice negustor face negustorie ca să câştige parale şi nu e niciodată atât de prost, încât să renunţe la vreun profit. Cine se lasă înşelat, treaba lui! E singur de vină. Aşa, va să zică, omul de care vorbesc se cheamă Burton şi îşi cunoaşte meseria, nu glumă. Are atâta dever, încât călătoreşte în permanenţă cu câte patru sau cinci ajutoare după el.

        — Şi unde credeţi că l-am putea găsi?

        — Aflăm noi încă în seara asta. Unul din ajutoarele lui, îi zice Rollins, a trecut ieri pe-aici după comenzi; acum e dus în sus, pe la coloniştii vecini şi se întoarce deseară ca să înnopteze la noi. De altfel, Burton a cam avut ghinion în ultima vreme.

        — Cum aşa?

        — I s-a întâmplat nu demult, de vreo cinci-şase ori, să se deplaseze în chestiuni de afaceri şi să găsească aşezările arse şi prădate de indieni. Asta înseamnă nu numai pierdere de timp pentru el, dar şi pagubă curată, fără a mai socoti primejdia la care se expune, chit că e negustor, bătând atâta drum prin regiunile bântuite de pieile-roşii.

        — Atacurile s-au săvârşit în vecinătatea dumneavoastră?

        — Da, ţinând seama că aici, în Vest, cuvinte ca „aproape” sau „departe” au cu totul altă măsură. Spre pildă, vecinul meu cel mai apropiat se află la noua mile de aici.

        — Asta-i rău. La asemenea distanţe nu vă puteţi ajuta în caz de primejdie.

        — Fireşte. Dar nu mi-e frică. Nu le-ar merge piei-lor-roşii cu bătrânul Corner, aşa mă cheamă, Corner. I-aş învăţa eu minte!

        — Totuşi, nu sunteţi decât patru persoane!

        — Patru? Puteţi, fără nici un risc, s-o număraţi printre persoane şi pesoţia mea. Şi ce mai persoană! Nu se sperie de nimic, iar puşca o mânuieşte ca şi mine.

        — Vă cred. Totuşi, în faţa unei cete de indieni, vorba ceea: duşmanii mulţi, înfrângere sigură, sau, cum zice neamţul, mulţi câini, moartea iepurelui.

        — Well! Dar unde scrie că am fi nişte iepuri? Mă rog, n-am pretenţie, nu sunt nici pe departe un westman ca dumneavoastră, nu posed nici puşcă de argint, nici carabină Henry; dar de tras ştiu să trag cu nădejde. Avem arme bune şi, dacă blochez uşa, nici picior de indian nu-mi calcă în casă. O sută de m-ar împresura îi curăţ pe rând… Dar staţi puţin! Cred c-a sosit Rollins.

        Într-adevăr, se auzi un tropot de cal în curte. Corner ieşi, discută câtva timp afară cu cineva, apoi se întoarse însoţit de un bărbat pe care ni-l prezentă.

        — Iată-l pe mister Rollins despre care v-am vorbit, ajutorul negustorului.

        Şi, adresându-se noului sosit, adăugă:

        — Vă spuneam afară că veţi avea o mare surpriză în legătură cu musafirii mei. Ei bine, aflaţi ca aceşti doi gentlemeni nu sunt alţii decât Winnetou, căpetenia apaşilor şi Old Shatterhand, despre care veţi fi auzit destule. Îl caută pe mister Burton. Vor să-i ofere spre vânzare nişte piei şi blănuri.

        Rollins era un bărbat de vârstă mijlocie, un tip cât se poate de comun, fără nimic aparte nici de bine, nici de rău, la prima vedere nu provoca nici o bănuială. Şi, totuşi, căutătura şi aerul lui parcă nu-mi plăceau. Dacă eram, într-adevăr, oameni atât de marcanţi cum ne înfăţişase gazda, se cădea să-l bucure o asemenea cunoştinţă. Cu atât mai mult, cu cât îi surâdea şi perspectiva unei bune afaceri. Dar omul nu arăta nici bucurie, nici satisfacţie. Părea, mai degrabă, indispus. Să fi fost numai o aparenţă? Posibil. Ceea ce îmi displăcea la el putea, la urma ttf-mei, să nu fie decât o simplă timiditate pe care Un modest slujbaş o resimţea în compania unor westmen-i ca noi, cu renume bine stabilit. De aceea, îmi înfrânai orice idee preconcepută, invitându-l să ia loc pentru a discuta cu noi afacerea.

        Gazda îi oferi demâncare, dar omul părea să nu aibă nici pic de poftă. Curând, se ridică de la masă, cică să vadă de cal. Pentru o asemenea treabă nu era nevoie de prea mult timp; şi totuşi Rollins zăbovi peste un sfert de oră. N-aş putea spune că-l suspectam, dar mă zgândărea un simţământ nedefinit, în-demnându-mă să ies şi eu în curte pentru o clipă. Calul lui era priponit de un stâlp, lângă casă. Rollins însă – nicăieri. Se înnoptase de-a binelea, totuşi, în lumina darnică a lunii, ar fi trebuit să-l zăresc de îndată. Abia târziu îl văzui cum apare de după un colţ al gardului. Mă observă la rându-i, stătu o clipa în loc şi, în cele din urmă, se apropie cu paşi repezi.

        — Vă plac plimbările sub clar de lună, mister Rollins? Îl întrebai.

        — Nu, nu sunt chiar atât de visător.

        — Se pare totuşi că sunteţi o fire poetica.

        — De ce?

        — Păi, vă plimbaţi.

        — Oh, nu de dragul lunii! Mi-e cam rău. Mi-am stricat stomacul azi-dimineaţă. Şi pe urmă, am tot şezut în şa… Simţeam nevoie de puţină mişcare. Asta-i tot, sir…

        Rostise aceste cuvinte pe un ton cu totul diferit, aproape politicos şi curtenitor. Era oare prefăcătorie? Sau poate recunoştea că la început nu se purtase cum trebuie.

        Îşi dezlegă calul şi-l duse în ocolul unde se aflau şi caii noştri. Apoi intrarăm amândoi în casă. De ce oare mă intriga personajul acesta? În fond, era liber să se mişte cum vrea şi să facă ce-i place. Totuşi, spiritul de vigilenţă, atât de propriu oricărui west-man, îl împinge spre suspiciune. Desigur că motivul invocat de Rollins în ce priveşte „plimbarea” era întru totul plauzibil. Mâncase, de altfel, cu atâta lipsă de poftă, încât părea că într-adevăr îl supără stomacul. Şi apoi, după ce ne aşezarăm din nou în jurul mesei, se purtă foarte natural, discret, politicos. În felul acesta orice neîncredere, chiar gata conturată oarecum, era de natură să dispară.

        Fireşte că vorbeam de afacerea noastră, de preţurile zilei, de tratarea şi transportul pieilor şi de multe altele. Rollins dovedea cunoştinţe bune în branşa lui şi vorbea cu atâta cumpăt, modest, chibzuit, încât cuceri până şi simpatia lui Winnetou, care se antrena în discuţie mai mult ca orieând. Povestirăm şi ultimele noastre peripeţii, fiind ascultaţi cu deosebită atenţie. Desigur că mă interesai şi de negustor, fără prezenta şi consimţământul căruia nu se putea încheia târgul. La aceasta, Rollins răspunse:

        — Din păcate, nu ştiu unde se află şeful în clipa de faţă, nici unde va fi mâine sau poimâine. Misiunea mea e să înregistrez comenzile şi să i le prezint în anumite zile, când ştiu unde poate fi găsit. Ce distanţa e până la mister Firehand?

        — Trei zile călare.

        — Hm! Peste şase zile mister Burton va fi sus, la Riffley Fork. Până atunci, aş avea timp să merg cu dumneavoastră, să văd marfa şi s-o evaluez cu aproximaţie. Apoi mă duc să-l informez pe patron şi mă întorc împreună cu el, fireşte, dacă în prealabil mă voi fi convins că afacerea rentează. Ce ziceţi, sir?

        — Bineînţeles că trebuie să vedeţi marfa înainte de a o cumpăra. Ar fi însă de preferat să tratăm cu mister Burton personal.

        — Acuma, în nici un caz nu e posibil. De altminteri, chiar dacă şeful ar fi aici, nu cred că v-ar însoţi numaidecât. Firma noastră e mai mare decât vă închipuiţi şi patronul nu dispune de timp ca să-şi îngăduie o călătorie de trei zile înainte de a şti dacă oferta îl interesează practic. Sunt sigur că nu s-ar deplasa cu dumneavoastră, ci ar delega pe unul din funcţionarii săi. Iată de ce spun că lucrurile s-au potrivit tocmai bine; fiind deocamdată disponibil, aş face eu drumul. Sunteţi de acord sau nu, ca să ştiu cum stăm?

        Nu aveam nici un motiv ca să-i refuz propunerea. Dimpotrivă, eram convins că şi Old Firehand ar fi acceptat-o.

        — Dacă aveţi destul timp, aprobai, atunci foarte bine, poftiţi! Ar însemna să plecăm chiar mâine în zori.

        — Desigur! Oameni ca noi nu-şi irosesc zilele. Pornim la primele ere, cum se crapă de zi. De aceea, n-ar strica să ne culcăm devreme.

        Şi în această privinţă nu era nunic de obiectat, deşi mai târziu aveam să constatăm că omul nostru nu era nici pe departe inofensiv precum părea.

        Se ridică de la masă şi dădu o mână de ajutor nevestei colonistului la aşternutul blănurilor şi păturilor. Apoi ne îndemnă să ne culcăm.

        — Mulţumesc, dar preferăm să dormim afară, în aer liber, îl asigurai.

        — Oh, mister Shatterhand, afara e lumină, bate luna! Şi pe urmă, gândiţi-vă, noaptea e cam răcoare.

        — Suntem obişnuiţi cu răcoarea. Iar în ce priveşte luna, las' să lumineze unde-i place, nu ne supărăm.

        Rollins mai stărui câtva timp, dar fără succes. Nu vedeam nimic suspect în grija ce ne-o arăta şi abia pe urmă, când l-am cunoscut mai bine, ne-am amintit – fireşte, prea târziu – de aceste insistenţe ale lui, cărora nu le acordasem atenţia necesară.

        Când să ieşim din odaie, gazda ne spuse:

        — Noi, domnilor, obişnuim să închidem seara uşa cu zăvorul. Poate vreţi s-o las deschisă de astă dată?

        — La ce bun?

        — Poate că aveţi trebuinţă de ceva…

        — N-o să avem. Şi-apoi, prin părţile astea, nu a cazul să laşi uşa descuiată. Dacă avem ceva de spus, v-o spunem prin geam.

        — Într-adevăr, geamurile nu le închidem.

        De afară auzirăm clar cum gazda noastră împinse zăvorul. Luna coborâse jos de tot, încât umbra casei cădea până peste ocolul în care se aflau animalele. Intrarăm şi noi la cai, ca să dormim ocrotiţi de întuneric. Swallow al meu se lungise alături de roibul lui Winnetou. Îmi aşternui pătura şi mă culcai lângă el, folosind drept pernă – ca şi în atâtea alte rânduri – grumazul cald, catifelat. Era de mult obişnuit cu procedeul meu şi îl accepta cu plăcere. Curând, mă fura somnul.

        Să tot fi dormit un ceas, când, deodată, o tresărire a calului mă trezi brusc. De obicei, Swallow îmi respecta cu stricteţe somnul şi nu se mişca decât în cazuri ieşite din comun. De data asta îşi înălţase capul şi trăgea zgomotos aerul pe nări. Mă sculai repede şi, aplecându-mă pentru a nu fi zărit, mă strecurai spre gard, în direcţia pe care mi-o indicase Swallow. Cu multă precauţie mă uitai printre ulucii gardului; la vreo două sute de paşi parcă se mişcau nişte umbre, încet-încet, apropiindu-se de noi. Erau oameni. Veneau târâş. Dădui să mă întorc în grabă ca să-l informez pe Winnetou, dar acesta se şi afla lângă mine: paşii mei uşori îl treziseră totuşi din aomn.

        Vede fratele meu mişcarea de colo? Îi şoptii.

        — Văd, răspunse el. Sunt războinici roşii.

        — Pesemne okananzi care vor să-l atace pe colonistul nostru.

        — Old Shatterhand a ghicit. Să intrăm în casă.

        — Haide, trebuie să-i dăm o mâna de ajutor. Dar caii? O să ne trezim fără ei.

        — Îi băgăm şi pe ei în casă. Repede! Bine că sân-tem la întuneric. N-au cum să ne vadă siucşii.

        Dădurăm fuga la cai, îi scularăm de jos şi, scoţându-i din ocol, îi duserăm până la uşa casei. Winnetou, lângă geam, tocmai voia să-i anunţe pe cei dinăuntru, când eu, dincoace, observai că, de fapt, uşa nu era încuiată, ba chiar crăpată niţel. O dădui larg în lături şi-l trăsei pe Swallowdupă mine – Winnetou procedă la fel cu roibul său, apoi trase zăvorul. Fireşte că zgomotul îi trezi pe toţi din somn.

        — Cine-i? Ce s-a întâmplat? Cai, în casă?! Exclamă coloniştii! Sărind din pat.

        — Noi suntem, Winnetou şi Old Shatterhand, îl lămurii, văzând ca nu ne recunoaşte prin întuneric.

        — Dumneavoastră? Pe unde aţi intrat?

        — Pe uşă.

        — Cum aşa?! Doar îi pusesem zăvorul!

        — Am găsit-o deschisă.

        — Pe toţi dracii! Oi fi fost zăpăcit. Dar de ce aţi adus caii?

        Omul zăvorâse, într-adevăr, uşa, însă bravul său musafir, negustorul, a deschis-o, pesemne, iar, ca să le pregătească indienilor terenul.

        — Am adus caii înăuntru ca să nu ni-i fure, îi explicai gazdei.

        — Să-i fure? Cine, adică?

        — Siucşii-okananda, care se apropie. Vor să ne atace.

        Vă puteţi imagina ce panică stârniră aceste vorbe. Corner, care se fălise că nu-i e teamă de nimic, se îngrozi în faţa primejdiei iminente. La rândul lui, Rollins o juca pe speriatul. Winnetou ceru să se facă linişte şi rosti:

        — Ţineţi-vă cumpătul! Doar n-o să-i bateţi pe okananzi cu gălăgie! Hai să ne sfătuim, să luam măsuri.

        — Ce să ne mai sfătuim?! Interveni Corner. Suntem pregătiţi. Cum apare unul, îl şi împuşcăm. Şi aşa, pe rând, până la ultimul. Bine că e lună şi-i vedem!

        — Nu, asta să n-o facem! Protestă apaşul.

        — Şi de ce nu?

        — Nu trebuie să vărsăm sânge când nu e neapărat nevoie!

        — Dar acum se cere. Le-aş da câinilor ăstora o lecţie să n-o uite neam de neamul lor!

        — Va să zică, fratele meu alb îi socoteşte pe indieni drept câini. N-ar fi rău să-şi amintească faptul ca şi eu sunt indian şi că-mi cunosc mai bine fraţii roşii decât îi cunoaşte el. Când indienii îl atacă pe un alb, ei n-o fac fără pricină. Fie că acesta le-a dat într-adevăr dovadă de duşmănie, fie că o altă faţă palidă îi stârneşte şi-i îndeamnă la atac. Poncaşii care au tăbărât asupra lui Old Firehand erau conduşi de un alb; iar acum, dacă siucşii-okananda vin să te prade, sunt încredinţat că tot un alb de-al vostru e de vină.

        — Nu cred.

        — Crezi, nu crezi, asta n-are importanţă. Winnetou, căpetenia apaşilor, ştie ce vorbeşte.

        — Chiar aşa fiind, tot trebuie să-i pedepsim pe okananzi cu asprime. De ce se lasă momiţi? Când cineva vrea să intre cu forţa în casa mea, îl împuşc fără milă. E dreptul meu şi am s-o fac!

        — Dreptul tău? Păstrează-ţi-l sănătos! Când eşti singur, n-ai decât să faci ce vrei. Dar acum suntem şi noi aici, adică Old Shatterhand şi cu mine. Şi află că noi, oricând şi oriunde, cerem să fim ascultaţi. De la cine ai cumpărat pământul acesta?

        — Să-l cumpăr? Dar ce, sunt chiar atât de prost?! M-am instalat aici, pentru că aşa mi-a plăcut; şi dacă rămân până la termenul prevăzut de lege, obţin dreptul de proprietate.

        — Desigur, că pe siucşi, adevăraţii stăpâni ai acestui pământ, nici nu i-ai întrebat dacă au ceva împotrivă?

        — Cum adică: să-i întreb?!

        — Şi te mai miri că te privesc ca pe un duşman, ca pe un hoţ care le-a răpit pământul? Zici că sunt câini? Vrei să-i împuşti? Încearcă numai, că-ţi zbor numaidecât creierii!

        — Păi, atunci, ce vrei să fac? Întrebă colonistul, care se potoli văzându-se astfel tratat de către faimosul şef al apaşilor.

        — Să nu faci nimic, mă-nţelegi, nimic! Răspunse acesta. Eu şi fratele Old Shatterhand vom lucra în numele tău. Dacă ne asculţi întocmai, scapi cu bine.

        Tot acest schimb de cuvinte nu dură mai mult de un minut. Între fimp, eu pândeam la o fereastră ca să observ mişcarea okananzilor. Nu se zărea nimeni. Probabil că ocoleau casa pe departe, ca să se convingă că nu sunt descoperiţi şi că nu-i aşteaptă. Vreo surpriză. Winnetou veni lângă mine, curios.

        — Fratele meu îi vede?

        — Încă nu.

        — Eşti şi tu de părere să nu-i ucidem?

        — Suntem într-un gând. Colonistul le-a furat glia. Şi apoi, mă gândesc că venirea lor poate să aibă şi un alt motiv.

        — Se prea poate. Dar cum să-i alungăm fără vărsare de sânge?

        — Fratele Winnetou ştie ca şi mine ce-i de făcut.

        — Într-adevăr, Old Shatterhand îmi ghiceşte gân-durilc, cum le ghicesc şi eu pe-ale lui. Să punem mâna pe unul de-ai lor, să-l luăm prizonier.

        — Exact. Îl prindem pe cel dintâi care va veni ca iscoadă. Nu-i aşa?

        — Ba da. Sunt sigur că vor trimite pe careva. Şi atunci, îl înşfăcăm!

        Desfăcurăm zăvorul şi crăparăm niţel uşa, cât să putem privi în curte. Mă aşezai la pândă.

        Timpul trecea încet, apăsător. În casă era beznă. Nici o şoaptă, nici o mişcare. Deodată, auzii nişte paşi sau, mai bine spus, nu-i auzii – căci nu urechea sesizează zgomotul, ci un anume instinct specific oricărui westman cu experienţă. Câteva clipe şi îl zării într-adevăr pe indianul trimis în recunoaştere. Se lungise la pământ şi se târa uşor, atent, aproape, mai aproape. Ajuns la uşă, ridică mâna ca s-o pipăie. Într-o secunda, o deschisei toată, larg, sării asupra omului şi-l apucai cu mâinile de gât. Indianul încercă să se apere, zvârli din picioare, îşi agită braţele, dar degeaba. Nici măcar un strigăt nu reuşi să scoată. Îl trăsei repede în casă şi Winnetou zăvorî uşa la loc.

        — Faceţi lumină, mister Corner! Îi poruncii colonistului. Să-l vedem pe dumnealui cum arată la faţă.

        Corner se execută şi aprinse o luminare din seu de cerb. După ce-i slobozii gâtul, încleştându-i în schimb vârtos braţele, ne uitarăm de aproape la chipul indianului.

        — Murgul” căpetenia siucşilor-okananda! exclamă Winnetou. Grozavăcaptură a făcut Old Shatterhand!

        Strânsoarea mea aproape că-l sufocase pe indian. Acum răsuflă din adâncul pieptului şi rosti uluit:

        — Winnetou, căpetenia apaşilor!

        — Da, eu sunt! Mă cunoşti, nu ne vedem pentru întâia oară. Dar pe omul acesta nu-l ştii. Ai auzit cum i-am spus pe nume?

        — Old Shatterhand?

        — Chiar aşa. De altfel, te-ai putut încredinţa şi singur cu cine ai de-a face: te-a tras înăuntru ca pe o cârpă. Acum eşti al nostru. Ei, ce te aşteaptă, cum crezi?

        — Fraţii mei sunt vestiţi pretutindeni. Ei or să-mi dea drumul şi voi fi slobod.

        — Aşa crezi?

        — Da.

        — De ce?

        — Pentru că războinicii okananda nu se află în duşmănie cu apaşii.

        — Dar voi faceţi parte din neamul siucşilor ca şi poncaşii, care ne-au atacat deunăzi.

        — N-avem nici o legătură cu ei.

        — Ascultă, lui Winnetou să nu-i vorbeşti cu viclenie! Eu sunt prietenul tuturor oamenilor roşii, dar pe ticăloşi, de orice culoare ar fi ei, îi socot duşmani. Zici că n-ai nimic comun cu poncaşii? E o minciună. Ştiu sigur că okananzii şi poncaşii nu s-au războit nicicând între ei; mai mult, acum sunt chiar aliaţi. Aşa că minciuna ta nu se prinde. Aţi venit aici ca să-i atacaţi pe aceşti albi. Crezi cumva că eu şi Old Shatterhand vom îngădui asemenea lucru?

        Şeful okananzilor îşi plecă privirea întunecată şi întrebă:

        — De când Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, a ajuns un om fără cumpăna dreptăţii? Lumea îl preţuieşte pentru că s-a străduit de-a lungul vremii să nu oropsească pe nimeni. Şi astăzi să-mi stea împotrivă tocmai mie, care sunt în dreptul meu?

        — Te înşeli. Ceea ce vreţi voi să faceţi nu e bine.

        — De ce? Oare nu-i al nostru pământul? Şi dacă cineva doreşte să se aşeze aici nu e dator să ne ceară învoire?

        — Aşa e.

        — Dar aceste feţe palide nu ne-au întrebat de nimic. Prin urmare, nu e dreptul nostru sfânt să-i alungăm?

        — Departe de mine să vă tăgăduiesc acest drept; depinde însă ce şi cum faceţi. Trebuie oare să năpăstuiţi, să ardeţi, să ucideţi, dacă vreţi să scăpaţi de aceşti nepoftiţi? Adică, trebuie să vă purtaţi după pilda lor, să fiţi şi voi tâlhari care atacă noaptea, pe furiş? Omul curajos nu se fereşte să dea faţă cu duşmanii deschis, cinstit. Tu, însă, vii ca un laş, cu mulţime de războinici, ca să ataci o mâna de oameni. Mie, Winnetou, mi-ar fi ruşine să fac astfel. Orişiunde mă voi duce, voi spune lumii ce fricoşi sunt fiii okananzilor, care nici nu merită să se cheme războinici.

        „Murgul” fierbea de mânie, dar ochii apaşului îl fixau atât de poruncitor, încât se mulţumi să mormăie:

        — Fac şi eu după obiceiul oamenilor roşii; duşmanul trebuie atacatnoaptea.

        — Când atacul e necesar! Numai atunci!

        — Şi ce-ai vrea, să-i iau pe aceşti albi cu vorbe bune? Să mă rog de ei?

        — Ba să le porunceşti, însă nu aşa, furişându-te noaptea, ca tâlharul, ci arătându-te înaintea lor demn, în plină zi, ca stăpân al acestui ţinut. Spune-le deschis că nu le îngădui să rămână aici; dă-le un răgaz de câteva zile pentru mutare şi numai dacă nu te vor asculta şi nu vor înţelege de cuvânt, atunci lasă-ţi frâu liber mâniei. Dacă procedai astfel, vedeam în tine pe căpetenia okananzilor şi vorbeam de la egal la egal. Aşa însă, te privesc ca pe un om care, lipsindu-i curajul, apucă drumuri piezişe.

        Okanandul se uita ţintă spre un colţ al încăperii, fără a scoate un cuvânt. Ce-ar fi putut răspunde? Îi eliberasem braţele din strânsoare, totuşi stătea în faţa noastră conştient de primejdia în care s-a vârât. Pe chipul grav al lui Winnetou licări un zâmbet uşor când mi se adresă cu întrebarea:

        — Murgul” spunea că o să-i dăm drumul şi va fi iarăşi liber. Ce părere are fratele meu Old Shatterhand?

        — Cred că şi-a greşit socotelile. Cine vine să pârjolească şi să ucidă, acela nu merită să mai vadă lumina soarelui.

        — Cum, Old Shatterhand vrea să mă omoare? Tresări okanandul.

        — Nu. Eu nu sunt ucigaş. Însă e o mare deosebire între a omorî pe cineva şi a-l pedepsi pe bună dreptate cu moartea.

        — Şi ar fi oare drept să-mi luaţi viaţa?

        — Fireşte!

        — Ba nu! Eu mă aflu aici pe pământul nostru.

        — Ba te afli în casa unui alb, chiar dacă pământul de dedesubt îţi aparţine. După legile Vestului, am dreptul să te ucid, dacă pătrunzi cu forţa în wigwamul meu. Fratele Winnetou ţi-a spus cum trebuia să procedezi; şi eu sunt cu totul de părerea lui. Nimeni nu ne poate învinui de nimic dacă îţi scurtăm chiar acum zilele. Dar tu ne cunoşti; ştii că nu vărsăm niciodată sângele oamenilor dacă nu e neapărată nevoie. S-ar putea să ajungem la o învoială care să tc salveze. Întreabă-l pe Winnetou, căpetenia apaşilor şi vei afla ce şi cum.

        Omul venise ca să-i judece pe alţii şi acum stătea el înaintea judecăţii. Se afla în mare încurcătură. Tulburarea i se citea pe faţă, deşi îşi dădea osteneală s o ascundă. Ar fi vrut, fireşte, să mai aducă alte argumente în favoarea sa, dar nu le găsi. De aceea preferă să tacă, privindu-l pe apaş cu nişte ochi plini de aşteptare şi de mânie reţinută. Deodată, îşi îndreptă privirea spre Rollins, ajutorul negustorului şi mi se păru că, premeditat sau nu, îi cerea acestuia să-l susţină. Şi, într-adevăr, negustorul îi luă partea.

        — Sper că Winnetou, şeful apaşilor, nu e setos de sânge. Chiar şi aici, în Vest, nu se aplică pedeapsa decât pentru fapte săvârşite. Or, în cazul nostru, nu s-a petrecut nimic care să justifice o pedeapsă.

        Winnetou îl măsură cu privirea, bănuitor. Apoi rosti:

        — Când fratele meu Old Shatterhand şi cu mine, ţcful apaşilor, avem ceva de hotărât, nu ne trebuie patul nimănui. Va să zică, degeaba îţi baţi gura. Şi vtră la cap că bărbaţilor nu le stă bine limbuţia. Vorbeşte numai când e nevoie.

        De ce asemenea dojana aspră? Poate că nici Win-iltetou nu-şi dădeaseama de ce. Însă, după cum s-a dovedit mai târziu, instinctul lui nu dăduse greş nici de astă data. Adresându-se „Murgului”, continuă:

        — Ai auzit cuvântul lui Old Shatterhand: judecata lui e şi a mea. Nu vrem să te ucidem, dar trebuie să ne spui totul pe şleau, fără ocolişuri sau înşelăciuni. Mărturiseşte cinstit: De ce aţi venit încoace? Doar n-ai să fii atât de laş, încât să ne ascunzi adevărul!…

        — Iuf! Făcu indianul cu ciudă. Războinicii okananzi nu sunt nişte fricoşi cum ziceai adineauri. N-am nimic de ascuns. Am vrut să atacăm casa.

        — Şi să-i daţi foc?

        — Da.

        — Şi cu oamenii ce urma să se întâmple?

        — I-am fi ucis.

        — Şi v-aţi hotărât singuri la această faptă? Okanandul şovăi. De aceea, Winnetou îşi preciza întrebarea:

        — Poate v-a îndemnat cineva?

        Omul tăcu şi de astă dată, ceea ce pentru mine însemna de fapt o confirmare.

        — Murgul” pare să nu găsească răspuns, stărui Winnetou. Dar aici e în joc însăşi viaţa lui. Dacă vrea să aibă zile, atunci să răspundă. Cine a pus la cale atacul? Poate cineva dinafară voastră?

        — A fost unul care ne-a îndemnat, mărturisi în cele din urmă prizonierul.

        — Cine?

        — Oare căpetenia apaşilor obişnuieşte să-şi trădeze aliaţii?

        — Nu! Recunoscu Winnetou.

        — Atunci, să nu fie cu supărare, nici eu nu trădez.

        — Înţeleg şi nu mă supăr. De fapt, cine-şi vinde prietenul merită ucis ca un câine râios. N-ai decât să treci sub tăcere numele lui. Vreau să ştiu numai dacă omul cu pricina e din neamul vostru, al okananziior.

        — Nu.

        — E dintr-un alt trib?

        — Nu.

        — Va să zică, e un alb?

        — Da.

        — Se află acum afară, printre războinicii tăi ?

        — Nu, nu-i afară.

        — Aşadar, se adevereşte bănuiala noastră, a lui Old Shatterhand şi a mea: aţâţătorul e un alb. Asta înseamnă că vom fi mai blânzi cu tine. Siucşii-okananda au tot dreptul să nu îngăduie aşezarea albilor pe glia lor străbună, dar nu e cazul să-i şi ucidă după cum vă puseserăţi în gând. Chibzuind, pe de alta parte, că totuşi nu v-aţi dus la îndeplinire planul, o să-ţi dăruim, cu anumite condiţii, viaţa şi libertatea.

        — Ce condiţii? Întreba „Murgul”.

        — Două la număr. Mai întâi, trebuie să te lepezi de albul care v-a îndemnat încoace.

        Condiţia aceasta părea să nu-i convină okanandu-lui. Totuşi, după oarecare şovăială, consimţi şi se interesă de cea de-a doua condiţie.Winnetou îl lămuri.

        — Vei cere acestei feţe palide, care se numeşte Corner, să cumpere de la voi pământul sau să-l părăsească. Numai dacă nu-ţi va împlini cererea, atunci te vei întoarce cu războinicii tăi şi-l vei alunga.

        De astă dată, „Murgul” se învoi mai repede. În schimb, colonistul era împotrivă. Se referi la legea proprietăţii private şi debita un lung discurs, pe care Winnetou i-l reteză în cele din urmă.

        — Noi îi cunoaştem pe albi numai ca pe nişte nemernici care ne fură pământul. Legile, dreptul şi datinile voastre nu ne interesează. Crezi că după ce-ai răpit pământul altora, vei scăpa de pedeapsă punându-te sub ocrotirea legilor ticluite de voi? Te ajut cât pot; mai mult să nu-mi ceri. Acum vom fuma calumetul, Old Shauerhand, eu şi căpetenia okananzilor, ca să consfinţim înţelegerea noastră.

        Winnetou vorbise pe un ton atât de hotărât, încât Corner renunţă să mai protesteze. Apoi apaşul umplu pipa păcii şi, cu ceremonialul cunoscut, convenţia fu pecetluită. Socoteam puţin probabil ca şeful okananzilor să-şi calce cuvântul. Nici Winnetou nu ezita să-i acorde încrederea: se îndreptă spre uşă, trase zăvorul şi rosti:

        — Fratele meu roşu se poate întoarce acum la războinicii săi şi să plece cu ei împreună. Suntem convinşi că-şi va ţine legământul.

        Okanandul ieşi. Prevăzători, puserăm din nou zăvorul la uşă şi ne postarăm la ferestre ca să-l urmărim. Se depărta doar câţiva paşi şi se opri anume în bătaia lunii; dorea să-l vedem şi noi. Vârându-şi două degete în gură, şuieră odată lung şi ascuţit. Cât ai clipi, războinicii se adunară în jurul lui. Erau, fireşte, surprinşi de acest semnal, de vreme ce însuşi „Murgul” le ordonase să stea ascunşi şi liniştiţi. Dar căpetenia le vorbi cu glas tare, spre bună-ştiinţă.

        — Războinicii okananzilor să asculte aici! Am venit încoace pentru a-l pedepsi pe Corner, faţa palidă care s-a cuibărit pe pământul nostru fără să ne ceară învoirea. Eu m-am strecurat înainte ca să iscodesc şi totul ar fi mers ca pe apă dacă nu se aflau aici, în popas de noapte, doi dintre cei mai vestiţi bărbaţi ai preriei şi ai munţilor: Old Shatterhand şi căpetenia apaşilor, Winnetou. Ei ne-au zărit când veneam încoace, iar pe mine Old Shatterhand m-a prins şi m-a vârât cu forţa în casă. De fapt, nu-i nici o ruşine să fii biruit de un asemenea om. În schimb, e o cinste să fumezi cu el şi cu Winnetou pipa păcii. Aşa am şi făcut. Şi am încheiat cu el legământ să-i lăsăm în viaţa pe albii care s-au aşezat aici, dacă ne cumpără locul sau îl părăsesc într-un termen ce rămâne să-l hotărâm împreună. Aceasta e înţelegerea noastră şi eu, din parte-mi, mă voi ţine de cuvânt. Winnetou şi Old Shatterhand stau la fereastră şi îmi ascultă vorbele. Intre noi e pace şi prietenie. Fraţii mei să mă urmeze! Ne întoarcem la wigwamurile noastre!

        Plecă şi dispăru după gard. Ceata de războinici pieri şi ea în noapte.

        Bineînţeles că ne repezirăm cu toţii afară să controlăm dacă plecaseră cu adevărat – deşi eram aproape siguri că nu aveau intenţia să ne tragă pe sfoară. Găsind totul în ordine, secaserăm caii din casă şi ne culcarăm iar în ocolul cu pricina. Numai Rollins părea bănuitor şi se luă după indieni, cică să-i mai ţină un timp sub observaţie. Fireşte că, mai târziu, aveam să ne lămurim de ce devenise atât de zelos. Nici nu băgarăm de seama când seînapoic. Dar dimineaţa, când mă trezii din somn, îl văzui şezând alături de gazdă, în faţa uşii, pe un buştean ce ţinea loc de bancă.

        Corner ne dădu bineţe pe un ton prea puţin amabil. Era supărat şi convins că ar fi fost mult mai bine dacă i-am fi „curăţat” pe indieni, cum se exprimase în ajun. Acum avea de ales între a plăti şi a pleca. La urma urmei, nu-l plângeam deloc. De ce se instalase tocmai aici? Ce-ar spune locuitorii din Illinois sau din Vermont dacă un indian siux, cu familia după el, s-ar opri acolo, dcclarând trufaş: „Pământul acesta îmi aparţine!”?

        Nu ne prea sinchisirăm deci de supărarea colonis-tului şi, mulţumindu-i pentru găzduire, pornirăm la drum.

        Potrivit înţelegerii, Rollins ne însoţea, dar aproape că nu-i simţeam prezenţa. Călărea la oarecare distanţă, ca un mic slujbaş, care-şi arată astfel respectul faţă de superiori. Lucrul nu avea în sine nimic supărător, ba ne şi convenea. Puteam să discutăm în voie, nestingheriţi de nimeni.

        Abia după câteva ore se apropie de noi şi deschise vorba despre afacerea proiectată. Se informă asupra calităţii şi cantităţii pieilor pe care Old Fi-rehand avea intenţia să le vândă. După ce-i dădurăm lămuririle necesare, încercă să afle în ce anume loc ne aştepta Old Firehand, unde şi cum îşi adăpostise marfa. Am fi putut să-i satisfacem şi această curiozitate, dar neştiind ce hram poartă, evitarăm să-i dăm un răspuns precis. De altfel, nu stă în obiceiul westmen-ilot sau al vânătorilor să divulge locurile în care îşi păstrează agonisita. Sincer vorbind, nici nu ne păsa dacă discreţia noastră îl indispune. Şi într-adevăr, din acea clipă, Rollins se ţinu mereu retras, cât mai departe de noi.

        Călăream în aceeaşi direcţie din care veniserăm în ajun – prin urmare, nu mai era necesar să cercetăm împrejurimile. Le cunoşteam destul de bine. Totuşi, nu renunţarăm complet la acea precauţie de care un westman încercat nu s-ar lipsi nicicând, chiar dacă ar cunoaşte ţinutul ca pe propriul său buzunar. Observam mereu terenul şi nu pierdeam din ochi urmele de oameni sau animale. Şi această atenţie neslăbită ne duse, către amiază, la descoperirea unei urme pe care am fi trecut-o, poate, cu vederea, dacă n-am fi constatat că cineva se ostenise s-o şteargă. Şi nici atunci poate că n-am fi luat-o în seamă, dacă n-am fi văzut alături iarba culcată la pământ, semn că acolo poposiseră nişte oameni. Ne-am oprit, aşadar, ca să examinăm urma de aproape. Atunci se apropie şi Rollins, descălecând lângă noi.

        — O fi de animal sau de om? Întrebă el.

        Winnetou nu-i acordă nici un răspuns; eu, însă, i-l dădui din politeţe.

        — Se pare că nu prea aveţi experienţă în citirea urmelor. Aici totul e clar de la prima vedere.

        — Adică, oameni?

        — Desigur.

        — Nu-mi vine să cred… Ar însemna ca iarba să fie mult mai strivită.

        — Va imaginaţi că există pe-aici inşi care bătătoresc anume pământul din plăcerea de a fi descoperiţi şi înşfăcaţi?

        — Ah, nu, dar călare nu poţi evita să laşi urme mai pronunţate.

        — Şi dacă respectivii merg pe jos, fără cai?!

        — Cum pe jos? Prea ar bate la ochi, ar fi chiar suspect. Aici nu cred să găsiţi om care să nu-şi aibă calul său.

        — De acord. Numai că se întâmplă, poate aţi auzit şi dumneavoastră, ca omul să-şi piardă într-un fel calul.

        — Se întâmplă, fireşte. Dar în cazul nostru, nu e vorba de un singur ins. Unul, mă rog, rămâne fără cal, dar mai mulţi deodată?…

        O făcea pe deşteptul, deşi era clar că nu prea îl ajută cunoştinţele. De altfel, nici nu mai aveam chef să-i răspund. Şi chiar atunci interveni Winnetou.

        — Ştie fratele meu Old Shatterhand ce urmă e asta?

        — Ştiu.

        — Trei albi fără cai, fără puşti, numai cu ciomege. Au plecat de aici în şir, unul după altul. Cel din coadă a încercat să şteargă urmele. Va să zică, se ştiau urmăriţi.

        — Aşa gândesc şi eu. Totuşi… fără nici un fel de arme?…

        — În orice caz, nu aveau puşti. Altminteri am găsi vreun semn pe locul unde le-au lepădat în timpul popasului.

        — Hm! Ciudat! Trei albi neînarmaţi, într-o regiune atât de periculoasă! Nu văd altă explicaţie decât că li s-a întâmplat, poate, o nenorocire; poate au fost atacaţi şi prădaţi.

        — Fratele meu alb parcă ar gândi cu capul meu. Aceşti oameni au trecut pe-aici sprijiniţi în crăci rupte din arbori; dovadă, găurile lăsate în pământ. Desigur că au nevoie de ajutor.

        — Şi vrei să mergem în ajutorul lor?

        — Căpetenia apaşilor e gata oricând să ajute, fără să întrebe dacă e vorba de indieni sau de albi. Mă interesează totuşi părerea lui Old Shatterhand, fiindcă eu, deşi aş vrea, mă cam îndoiesc, n-am încredere.

        — De ce?

        — Mi se pare cam suspectă purtarea acestor feţe palide. De ce şi-or fi dat osteneală să şteargă urmele care duc mai încolo, de vreme ce aici, pe locul popasului, au lăsat totul vraişte?

        — Poate că n-au avut timp. Sau şi-or fi zis că nu e nici o primejdie dacă urmăritorii descoperă locul acesta; important e să nu vadă în ce direcţie au apucat de aci încolo.

        — O fi cum spune fratele meu; dar asta înseamnă că sunt nişte oameni fără experienţă, nu westmen-i adevăraţi. Hai după ei, să le dăm ajutor!

        — De acord, mai ales că, după cât se pare, nu trebuie să ne abatem prea mult din drumul nostru.

        Încălecarăm din nou. Rollins însă şovăi.

        — N-ar fi mai sănătos să-i lăsăm în plata Domnului? Ce interes avem să ne luăm după ei? Nu ne foloseşte la nimic.

        — Nouă, ce-i drept, nu ne foloseşte, în schimb, lor!…

        — Ne pierdem vremea…

        — Nu suntem chiar atât de grăbiţi încât sa abandonăm nişte oameni care, probabil, au nevoie de sprijinul nostru.

        Deoarece îi vorbisem pe un ton cam aspru. Rollins, îmbufnat, bâigui ceva neînţeles şi se săltă la rândul lui în şa.' Mărturisesc că nu-l prea aveam la inimă. Totuşi, nu mi-l închipuiam încă nici pe departe atât de perfid pe cât era.

        Urmele treceau prin pădure, ducând apoi în câmp deschis. Erau proaspete. Le apreciam vechimea la cel mult o oră. Şi, într-adevăr, mânând bine caii, îi observarăm repede pe cei în cauză. Erau cam la o milă engleză depărtare şi abia străbăturăm jumătate din drum, că ne zăriră şi ei. Statură o clipă locului, parcă speriaţi. Pe urmă o luară la picior, fugind ca şi când i-ar fi ameninţat moartea. Dădurăm pinteni cailor. Fireşte că i-am fi putut ajunge imediat, dar căutarăm mai întâi să-i liniştim itri-gându-le câteva vorbe amicale. Atunci s-au oprii.

        Erau, într-adevăr, complet neînarmaţi; nu aveai; nici măcar cuţite; îşi închipuiseră nişte ciomege din crăci. În schimb, hainele de pe ei arătau destul de bine. Primul era legat la cap cu o basma; al doilea îşi purta braţul stâng într-o eşarfă; al treilea părea nevătămat. Ne priviră bănuitori, înfricoşaţi.

        — De ce fugiţi aşa, domnilor? Îi întrebai.

        — Dacă nu ştim cine sunteţi şi ce gânduri nutriţi!… răspunse cel mai vârstnic dintre ei.

        — Asta n-are importanţă. Oricine am fi, tot v-am fi ajuns din urmă. De aceea, fuga e inutilă. Dar fiţi pe pace: suntem oameni de treabă. Ne-am luat după dumneavoastră ca să vă dăm, la nevoie, un ajutor. Bănuiam că nu sunteţi într-o situaţie tocmai plăcută.

        — Şi n-aţi greşit, sir. Ne-a mers prost. Slavă cerului că am scăpat de la moarte!

        — Dar cine v-a maltratat în felul ăsta? Nişte albi?

        — Nu. Siucşii-okananda.

        — Aşa, va să zică… Şi când?

        — Ieri dimineaţă.

        — Unde?

        — Sus, la Turkey-River.

        — Dar cum s-au petrecut lucrurile? Sau poate aţi prefera să nu vă întreb?

        — De ce nu, dacă sunteţi într-adevăr oameni de treabă, cum ne-aţi declarat adineauri?! În acest caz, n-am putea să aflăm oare numele dumneavoastră?

        — Desigur, acest gentleman roşu e Winnetou, căpetenia apaşilor, eu sunt Old Shatterhand, iar dumnealui e mister Rollins, negustor de profesie, care ne însoţeşte în interes de afaceri.

        — High-day! Slavă Domnului! Atunci, orice bănuială trebuie exclusă. Despre Winnetou şi Old Shatterhand am auzit multe, deşi nu ne numărăm printre westmen-i. Iată doi bărbaţi de nădejde, pe care te poţi bizui! Norocul nostru că ne-aţi ieşit în cale. Da, domnilor, avem urgentă nevoie de ajutor, foarte urgentă. Răsplătească-vă cerul pentru binele ce ni-l veţi face!

        — Suntem gata! Numai să ştim ce anume ar fi de făcut.

        — Înainte de toate, să ne recomandăm. Eu mă numesc Warton. Acesta e fiul meu. Iar celălalt mi-e nepot. Venim din regiunea New-Ulm, ca să ne stabilim la Turkey-River.

        — Mare imprudenţă!

        — Aşa e, din păcate. Dar n-am ştiut ce ne aşteaptă aici. Ni se înfăţişase totul atât de frumos şi de simplu! Ai fi zis că n-aveam decât să neinstalăm şi să strângem recolta.

        — Chiar aşa? Şi la indieni nu v-aţi gândit de loc?

        — Ba da, insă ne-au fost descrişi cu totul altfel decât sunt în realitate. Ne-am echipat bine şi am venit încoace ca să ne alegem un loc bun pentru gospodărie. Ei şi am căzut în mâinile pieilor-roşii!

        — Să fiţi mulţumiţi că aţi scăpat aşa de ieftin!

        — Aveţi dreptate, sir. La început, lucrurile se anunţau mult mai grave. Indienii îi dădeau zor cu stâlpul torturii şi cu alte asemenea plăceri. Dar pe urmă s-au mulţumii să ne alunge, după ce ne-aţi luat totul, afară de haine. Aveau preocupări mai importante decât să se care cu noi.

        — Aţi înţeles, poate, despre ce anume preocupări era vorba?

        — Nu le cunoaştem graiul, însă căpetenia o rupea niţel pe englezeşte şi ne-a pomenit de unul Corner, un colonist, căruia probabil că-i purtau sâmbetele.

        — Exact. Se pregăteau să-l atace chiar aseară; de aceea nu prea aveau timp, nici chef să se ocupe de voi. Asta v-a salvat viaţa.

        — Dar ce fel de viaţă!

        — Ce-aţi spus? Nu înţeleg!

        — Vreau să spun că e un calvar să n-ai asupra ta nici o armă, nici măcar un cuţit cu care să-ţi faci rost de vânat. De ieri dimineaţă ne-am hrănit doar cu rădăcini şi cu coacăze, iar aici, în prerie, nici atât. Daca nu veneaţi, cred că muream de foame. Pentru că, scuzaţi, ceva de-ale gurii, poate o bucăţică de carne, se va fi găsind, probabil, la dumneavoas-tră…

        — Se găseşte. O să vă dăm. Şi acum, de fapt, în-cotro grăbeaţi?

        — Spre fortul Wilke.

        — Cunoaşteţi drumul?

        — Nu prea, dar cred că am ghicit oarecum direcţia.

        — Într-adevăr, aţi ghicit-o. Şi aveţi vreun interes special să ajungeţi la fort?

        — Avem un interes cât se poate de serios. Va spuneam adineauri că noi, ăştia trei, am luat-o înainte ca să depistăm locul. Familiile noastre, venind din urmă, ne aşteaptă la fortul Wilke. Dacă ajungem acolo, am scăpat cu toţii de primejdie.

        — Iată o coincidenţă fericită! Şi noi mergem exact în aceeaşi direcţie. În plus, ne aflăm în raporturi amicale cu garnizoana din fort. Dacă vreţi, facem drumul împreună.

        — Da?… Ne îngăduiţi, sir?

        — Cum de nu! Doar n-o să vă lăsăm aici la voia întâmplării!

        — Dar nu avem cai; ni i-au luat indienii. Va trebui să mergem pe jos şi veţi pierde mult timp din cauza noastră.

        — N-avem ce face. Acum staţi, odihniţi-vă. Să vă dăm şi ceva de mâncare.

        Rollins nu părea deloc mulţumit de hotărârea luată, înjură printre dinţi, apoi trăncăni ceva despre în-târziere şi despre caritatea noastră inutilă. Dar nu-l luarăm în seamă. Sărirăm din şa şi, după ce le dădurăm demâncare străinilor, ne culcarăm în iarbă. Nefericiţii drumeţi se ospătară cu poftă şi se odihniră câteva ore. Apoi ne continuarăm drumul, reluând direcţia de la care ne abătusem. Oamenii erau fericiţi şi dispuşi să maisporovăiască, dar Winnetou şi cu mine nu ne arătam prea guralivi.

        În ce-l priveşte pe Rollins, cei trei încercară zadarnic să-i dezlege limba. Era supărat foc şi, drept orice răspuns, îi repezea cu brutalitate. Faptul acesta îl scăzu şi mai mult în ochii mei. Omul îmi deveni şi mai antipatic. De aceea îl urmăream mereu, pe ascuns, cu privirea. Şi rezultatul acestei atente examinări se dovedi pe parcurs cu totul altul decât cel bănuit.

        Aşa, de pildă, văzui că, ori de câte ori se credea neobservat, un zâmbet ironic, satisfăcut şi răutăcios ii strâmba gura. Totodată, se uita pieziş, cercetător, la Winnetou şi la mine. Desigur că aici era un tâlc şi încă unul primejdios. Atent, ca să nu bage de seamă, continuam să-l urmăresc. Din când în când, privirea i se întâlnea cu a celor trei străini care, repede şi-o mutau în altă parte, lăsându-mi totuşi impresia că ar fi înţeleşi între ei. Să fi fost oare tuspatru cunoştinţe vechi sau chiar asociaţi? Şi atitudinea ostilă a lui Rollins să nu fi fost decât o mască? Dar ce motive să-i fi determinat la un asemenea joc? Doar străinii aceştia ni se arătau plini de recunoştinţă! Ori mă înşelam?

        Curios lucru! Identitatea, aş zice permanentă, de simţire şi de gândire dintre apaş şi mine, se manifestă şi acum. Tocmai când meditam asupra constatărilor mele, Winnetou se opri, coborî de pe cal şi se adresă bătrânului Warton:

        — Fratele alb a mers destul pe jos; să mai urce acum pe calul meu. Cred că şi Old Shatterhand va face la fel. Avem amândoi picioare bune şi vom ţine pasul cu caii.

        La început, Warton se prefăcu a nu accepta, dar până la urmă primi bucuros. Fiul său încalecă pe Swallow. S-ar fi cuvenit ca şi Rollins să-i ofere calul celui de-al treilea drumeţ. Dar n-o făcu. De aceea, pe parcurs, fiul şi nepotul lui Warton se folosiră cu schimbul de calul meu.

        Mergând pe jos, ne cream posibilitatea de a rămâne mai în urmă, fără a da de bănuit. Ne ţineam la oarecare distanţă, ca să nu fim auziţi şi, ca măsură de precauţie, vorbeam în graiul apaşilor.

        — Fratele meu Winnetou nu şi-a cedat calul din mila, ci din altă cauză, începui eu.

        — Old Shatterhand judecă bine, confirmă apaşul.

        — I-ai observat cu atenţie pe cei patru?

        — Văzându-te cam bănuitor, m-am apucat şi eu să-i urmăresc. Dar şi mai înainte băgasem de seamă unele lucruri.

        — Ce anume?

        — Fratele meu va ghici, desigur şi asta.

        — Nu cumva e vorba de bandajele lor?

        — Chiar aşa. Unul şi-a înfăşurat capul, celălalt braţul şi cică rănile astea ar proveni de la întâlnirca lor de ieri cu siucşii-okananda. Crezi că-i adevărat?

        — Nu cred. Mai curând mi se pare că nici n-au fost răniţi.

        — Desigur, sunt teferi. Până acum am trecut pe lingă două ape şi ei nici gând să stea să-şi mai răcorească rănile. Dar dacă nu sunt răniţi, înseamnă ca toată povestea cu okananzii e o minciună… Şi încă un lucru: te-ai uitat la ei când mâncau?

        — Da. Au mâncat serios.

        — Totuşi, prea puţin şi fără lăcomia unor oameni care, de ieri dimineaţă cică, nu s-ar fi hrănit decât cu rădăcini şi coacăze. Şi pe urmă, ei susţin că au fost ieri la Turkey-River. Dar gândeşte-te: când au putut să bată atâta drum până aici?

        — Asta n-o mai ştiu, nu cunosc distanţa.

        — Doar calare dacă poţi s-o parcurgi atât de repede. Va să zică, ori au cai, ori n-au fost la Turkey.

        — Hm! Să presupunem că au cai, dar atunci de ce ne-au minţit şi în seama cui şi-au lăsat animalele?

        — Aflăm noi şi asta. Crede fratele meu că Rollins îi duşmăneşte într-adevăr?

        — Ba eu cred că se preface.

        — Am văzut şi cu: sigur că se preface. Se cunosc tuspatru. Poate că sunt chiar înţeleşi.

        — Şi de ce tot jocul acesta? În ce scop?

        — Greu de ghicit acum. Dar vom afla.

        — Ce-ar fi să le spunem deschis bănuiala noastră?

        — Nu e bine.

        —?

        — Purtarea lor poate avea altă pricină, fără nici o legătură cu noi. S-ar putea ca, în ciuda bănuielii noastre, oamenii să fie foarte de treabă. De aceea, să nu-i jignim: să nu le spunem nimic până nu ne convingem.

        — Hm! Uneori fratele meu Winnetou mă face să mă ruşinez, pentru că mă întrece cu mult în bunătate şi delicateţe.

        — Oare Old Shatterhand îmi găseşte vreo vină că mă port aşa?

        — Nicidecum. Departe de mine să-ţi fac vreun reproş.

        — Howgh! Să nu condamni niciodată până nu cunoşti adevărul. Mai bine îndură tu nedreptatea decât s-o săvârşeşti. Fratele meu să stea şi să judece: ce pricină ar avea Rollins să ne facă vreun rău?

        — Absolut niciuna. Dimpotrivă, ar trebui să fie bucuros de întâlnirea noastră.

        — Aşa e, fireşte. Omul are tot interesul să vândă marfa; patronul lui ar putea să încheie o afacere bună cu Old Firehand. Or, în cazul că ni s-ar întâmpla ceva pe drum, totul ar cădea baltă, pentru că nimeni n-ar afla din gura noastră unde se adăposteşte Old Firehand şi marfa lui. Prin urmare, chiar daca Rollins ar plănui vreo ticăloşie, deocamdată, până nu va vedea pieile, putem fi liniştiţi. Ce crede fratele meu?

        — Cred la fel ca şi Winnetou.

        — Şi acum, în privinţa celor trei, care pasămite, au venit să-şi caute aici un loc pentru viitoarea lor colonie şi au fost atacaţi…

        — Nu sunt colonişti!

        — Aşa gândesc şi eu. Sunt altceva.

        — Dar ce?

        — Orice-ar fi, cât călătorim împreună, n-avem de ce ne teme.

        — Pe urmă, însă, după ce vom fi sosit la destinaţie…

        — Iuf! Zâmbi apaşul. Old Shatterhand parc-ar gândi iarăşi cu capul meu.

        — Nu-i de mirare. Presupunerea e la mintea oricui, nici nu văd alta posibilă.

        — Adică vrei să spui că tuspatru sunt negustori înţeleşi între ei?

        — Da. Coloniştii! Corner ne-a informat ieri că Burton, negustorul, lucrează cu patru sau cinci ajutoare. S-ar putea, deci, ca bătrânul acesta, care îşi zice Warton, să fie de fapt Burton. Numele se cam aseamănă. Se poate ca negustorul să fi poposit azi-noapte în vecinătatea lui Corner, iar Rollins, ajutorul, tocmai de aceea să fi dispărut o vreme din casă; o fi plecat să-l anunţe pe patron în legătură cu afacerea propusă de noi Şi atunci, bătrânul a hotărât să ne iasă în drum şi să ni se alăture împreună cu celelalte două ajutoare.

        — Dar cu ce gând? Bun sau rău?

        — Hm! Cred că nu tocmai bun. Altminteri, ar însemna ca toată şmecheria să nu aibă decât un singur scop: ca negustorul să ajungă la magaziile lui Old Firehand, sa vadă marfa şi s-o preţuiască în taină, fără ca noi să bănuim cu cine avem de-a face. Ar fi, ca să spun aşa, un şiretlic negustoresc. Dar nu-i prea înţeleg rostul, de vreme ce Rollins poate stabili tot atât de bine valoarea pieilor.

        — Fară îndoială. Rămâne deci să bănuim altceva. „Drumeţii” ăştia, împreună cu Rollins, vor să pătrundă la noi, sa vadă unde se găsesc pieile şi să le ia fără nici o plată.

        — Prin urmare, jaf sau chiar omor?

        — Da.

        — Şi eu bănuiesc acelaşi lucru.

        — E aproape sigur. Sunt oameni suspecţi, par a fi nişte răufăcători. Însă pe drum, nici o grijă: nu ne vor face nimic. Lovitura urmează abia când vom ajunge la „fortăreaţa” lui Old Firehand.

        — Dar nu e deloc greu să le stricăm socotelile. Pe Rollins n-avem încotro, trebuie să-l luăm cu noi. În schimb, de ceilalţi putem scăpa mai repede. Ne despărţim şi gata. Ziceau doar că se duc la fortul Wilke unde sunt aşteptaţi de familiile lor. Aşa că e simplu. Totuşi, chiar pe parcurs, nu trebuie să uităm nici o măsură de precauţie. Ni se pare nouă ca am prins firul, dar poate să şi greşim. De aceea, trebuie să fim cu ochii pe ei zi şi noapte.

        — Da, da, să fim atenţi; eu, unul, cred că şi caii lor se află prin preajmă, sub paza cuiva. Va să zică, să ne hotărâm: deseară dormim cu schimbul. Vom veghea pe rând, gata de luptă şi fără să ne simtă nimeni.

        Astfel se desfăşura discuţia noastră, în timp ce mergeam pe jos, în urma cailor. Cu luciditatea lui, Winnetou judecase iarăşi bine. Dar nu întrezărise totul. Dac-am fi bănuit şi restul, cu greu ne-am fi putut păstra calmi în faţa „tovarăşilor” noştri de drum.

        Nici după-amiază, deşi invitaţi cu stăruinţă, nu ne folosirăm de caii noştri. Când se făcu seară, am fi poposit bucuroşi în preria deschisă unde, privind roată, poţi depista mai uşor primejdiile, dar se pornise o vântoasă rece cu ploaie, care ne-ar fi muiat până la piele. Am preferat deci să ne continuăm drumul şi, ajungând la marginea unei păduri, m-am adăpostit sub nişte arbori cu coama deasă. Astfel, căutând să ne ferim de ploaie, lăsarăm oarecum pe al doilea plan preocuparea noastră în legătură cu pericolul – poate chiar iminent – care ne ameninţa şi căruia, dacă s-ar fiprodus, nu i-am fi putut face faţă decât prin neadormită vigilenţă.

        Proviziile noastre erau calculate numai pentru două persoane, dar Rollins avea şi el de-ale mân-cării, încât toată lumea se îndestulă. Ba mai rămase şi un rest pentru a doua zi când, de altfel, ne puteam îngriji de ceva vânat prospăt.

        După cină ar fi fost desigur cazul să ne culcăm, numai că însoţitorii noştri nu se arătau dispuşi să doarmă. Discutau zgomotos, nestingheriţi, cu toate că-i prevenisem să nu vorbească tare. Până şi Rollins deveni vorbăreţ, povestindu-şi aventurile trăite în timpul diverselor sale călătorii de afaceri. Fireşte că nici eu, nici Winnetou nu puteam adormi. Stăteam amândoi treji, deşi nu luam parte la discuţie.

        Această animaţie gălăgioasă nu-mi părea deloc în-tâmplătoare, ba mai degrabă întreţinută intenţionat. Nu cumva era un mod de a ne abate atenţia de la nişte lucruri ce se petreceau în preajmă? Privindu-l pe Winnetou, constatai că era şi el frământat de acest gând. Toate armele, chiar şi cuţitul, le ţinea la îndemână, iar privirea-i ageră, abia mijită printre gene, pândea orice mişcare – deşi numai eu, carc-l cunoşteam ca pe mine însumi, eram în măsură să-i observ încordarea. Ziceai că stă cu ochii închişi, că doarme. Fireşte că şi eu făceam la fel.

        Ploaia încetă curând şi vântul se mai potoli. Ne-ar fi convenit să ne mutăm acum în câmp deschis, dar am fi dat loc la nemulţumiri şi proteste din partea celorlalţi. De aceea ramaserăm pe loc.

        Aflându-ne pe teritoriul ostil al indienilor siucşi, aveam un pretext serios ca să nu încingem focul, după care s-ar fi putut orienta eventualii aliaţi ai însoţitorilor noştri. Eram siguri că, datorită deprinderii noastre cu întunericul, vom descoperi la timp orice mişcare suspectă…

        Ne adăpostiserăm, cum spuneam, sub nişte copaci cu rămuriş bogat şi, presupunând că duşmanul nu ar putea veni decât dintr-o anume direcţie, stăteam cu faţa la pădure. Sus, în văzduh, se iţi secera subţire a lunii, presărând cu lumină uşoară, mată, creştetele copacilor boltiţi deasupra noastră. Conversaţia celor patru se prelungea mereu, zgomotos. Era clar că, deşi nu ni se adresau direct, urmăreau să ne reţină atenţia şi să ne-o sustragă de la alte obiective. Winnetou stătea întins pe jos, rezemat în cotul stâng şi cu capul în palmă. Deodată, observai că-şi îndoaie uşurel piciorul drept, închipuind cu genunchiul un unghi ascuţit. Avea oare de gând să tragă cu arma „de la genunchi”, acea faimoasă şi dificilă poziţie pe care am descris-o în altă parte?

        Într-adevăr! Apucă puşca de argint şi o lipi, aparent fără nici o intenţie, de coapsă. Scrutând întunericul în prelungirea puştii lui Winnetou, descoperii o licărire slabă de tot, cam fosforescentă, ce stăruia într-o tufă, sub un copac – al patrulea de lângă noi. Numai un om ca Winnetou, extrem de ager şi exersat, o putuse zări. Fără îndoială că acolo se ascundea cineva. Winnetou se pregătea deci să-l împuşte pe spion „de la genunchi”, să-l trăsnească drept între ochi, singura ţintă sigură. Încă niţel – şi ochii aceia vor intra în bătaia puştii. Aşteptam încordat clipa fatală. Winnetou nu trăgea niciodată pe alături, fie chiar şi noaptea, din această poziţie dificilă. Văzui cum îşi fixează degetul pe trăgaci… Dar nu apăsă… Dimpotrivă, lăsă să-i alunece puşca din mină şi îşi întinse la loc piciorul. Ochii din tufişdispăruseră.

        — Şiret, băiatul! Îmi şopti Winnetou în graiul apaşilor.

        — Pesemne că ştie cum se trage „de la genunchi”. S-o fi descurcând şi el din asemenea poziţie, îi spusei tot în şoaptă.

        — E o faţă palidă.

        — Desigur. Un siux n-ar sta cu ochii căscaţi. Acuma ştiu că duşmanul ne pândeşte.

        — Dar şi dânsul ştie că l-am simţit.

        — Aşa e, din păcate. O fi înţeles că te pregăteai să tragi; de-acum înainte, va fi cât se poate de atent.

        — N-o să-i ajute la nimic. Mă iau după el.

        — E primejdios…

        — Pentru mine?

        — Va observa numaidecât că ai dispărut de aici şi…

        — Pshaw! Îl fac să creadă ca mă duc la caii noştri. Asta n-o să-l neliniştească.

        — Lasă-l mai bine în seama mea, Winnetou!

        — Cum, vrei să te trimit pe tine în gura lupului, ca şi când mie mi-ar fi teamă?! Eu l-am zărit primul şi e dreptul meu să-l învăţ minte. Ajută-mă numai sa ies de aici fără să-i trezesc hăituiala.

        Ca să-i îndeplinesc dorinţa, mă adresai după câtva timp însoţitorilor noştri:

        — Ia mai încetaţi cu sporovăială! Pornim dis-de-dimineaţă şi trebuie să mai apucăm un pic se somn. Spuneţi, vă rog, mister Rollins, v-aţi priponit bine calul?

        — Bine! Răspunse acesta contrariat că le-am întrerupt taifasul.

        — Al meu se cam plimbă în voie, interveni cu glas tare Winnetou. Trebuie să-i aleg şi eu un locşor de păscut în timpul nopţii şi să-l priponesc. Vrea fratele Old Sbatterhand să-l duc şi pe-al lui?

        — Dacă eşti atât de bun! Încuviinţai ca şi când am fi avut într-adevăr grija cailor.

        Winnetou se ridică încet, îşi aruncă pe umeri pătura şi plecă agale spre cai. Ştiam însă că, mai încolo, se va culca pe burtă şi se va târî înapoi spre pădure. Fireşte că pătura nu-i slujea la nimic; nu o luase decât pentru a-i deruta pe ceilalţi.

        Discuţia, întreruptă o clipă, se reanimă. Faptul îmi convenea numai în parte. Winnetou putea, cei drept, să se apropie mai uşor de spionul cu pricina, dar în acelaşi timp eu, de aici, nu-l mai puteam urmări cu auzul. Mă prefăcui că moţăi, cu ochii aproape închişi, ca şi cum nimic nu m-ar interesa. De fapt, observam cu mare atenţie liziera pădurii.

        Trecură cinci, zece minute; se făcu aproape o jumătate de oră. Începea să mă îngrijoreze soarta lui Winnetou, deşi ştiam cât de dificil e să te furişezi pe întuneric şi câtă precauţie se cere când ai de-a face cu un duşman şiret care, pe deasupra, se mai şi aşteaptă la o surpriză. În sfârşit, auzii zgomot de paşi din direcţia în care plecase Winnetou, cică după cai. Întorsei pentru o clipă capul şi zării o umbră care venea de departe, fără grabă. Desluşeam şi pătura aruncată pe umeri. Aşadar, era limpede. Winnetou îl prinsese pe spion şi-l făcuse inofensiv.

        Îl aşteptam acum cu sufletul uşurat. Paşii se a-propiau din ce în ce, apoi se opriră îndărătul meu si… stupoare! Un glas care nu era al lui izbucni:

        — Şi acum, ţine!

        Mă întorsei brusc şi văzui într-adevăr pătura, dar cel ce o purta ca să mă inducă în eroare nu era apaşul, ci un individ bărbos, care-mi păru cunoscut. Se pregătea tocmai să mă lovească cu patul armei. Dădui să sar la o parte, însă prea târziu: doar atât că nu mă nimeri în creştet, ci la ceafă – un loc, de altfel şi mai primejdios. Lovitura mă paraliza; o a doua, drept în creştet, mă făcu să-mi pierd cunoştinţa.

        Trebuie să fi zăcut aşa pe puţin cinci-şase ore, deoarece, când îmi revenii în fire şi, cu mari eforturi, îmi ridicai niţel pleoapele ca de plumb, se lumina de ziuă. Câteva clipe şi închisei din nou ochii. Eram într-o stare cu totul aparte: nici somn, nici trezie, nici ceva intermediar. Îmi era de parcă aş fi murit şi spiritul meu asculta discuţia celor adunaţi lângă propriu-mi cadavru. Numai că nu distingeam cuvintele – până ce auzii o voce care m-ar fi putut scula într-adevăr din morţi.

        — Câinele de apaş nu vrea să mărturisească nimic, iar pe ăstălalt îmi pare că l-am ucis. Păcat! Capturarea lui m-a bucurat mai mult ca orice. L-aş fi făcut eu să simtă ce înseamnă să cazi în mâinile mele! Aş da nu ştiu cât să văd că mai trăieşte!

        Timbrul acestei voci mă făcu să holbez ochii. Priveam fix la individul pe care din cauza bărbii lui dese şi buimac cum eram, nu-l recunoscusem din prima clipă. Îmi veţi înţelege desigur grava uimire, aflând că omul respectiv era Santer, nimeni altul decât Santer! Aş fi vrut să nu observe că trăiesc – dar nu reuşeam. Pleoapele, care mai înainte îmi păruseră atât de grele, refuzau acum să se închidă. Îl ţintuiam cu privirea şi parcă nu eram în stare să mi-o mut de la el până ce, la un moment dat, ticălosul sări în sus de bucurie.

        Trăieşte, trăieşte! A deschis ochii! Ia să controlez dacă mă înşel, ori ba.

        Îmi adresă o întrebare. Neprimind nici un răspuns, se lăsă în genunchi lângă mine, mă apucă de guler şi mă zgâlţâi zdravăn, izbindu-mă cu capul de pietroaiele pe care zăceam. Să mă apăr, nu era chip: fusesem legat cobză.

        — N-ai să vorbeşti, câine? Văd că răsufli, ţi-ai venit în simţiri, poţi să răspunzi. Dacă nu vrei, îţi smulg eu vorba din gură.

        Îmi tot scutura capul în toate părţile, încât îl zării alături pe Winnetou, legat fedeleş, strâns ca un ghem. O asemenea poziţie l-ar fi dat gata până şi pe „omul-şarpe” de la bâlci. Câtă suferinţă va fi îndurat bietul meu prieten! Şi poate că stătea aşa de multe ore, chinuit în mod barbar. În afară de el şi de Santer, nu mai vedeam decât pe pretinsul Warton, cu fiul şi cu nepotul său. Rollins, ajutorul negustorului, nu era de faţă.

        — Ei, ai de gând să vorbeşti? Răcni Santer ameninţător. Vrei să-ţi trezesc limba cu cuţitul? Răspunde dacă mă cunoşti, dacă ştii cine sunt, daca înţelegi ce-ţi spun!

        Ce rost mai avea să tac? Ne-am fi înrăutăţit situaţia şi atâta tot. Măcar de dragul lui Winnetou trebuia să mă arăt mai maleabil. Ce-i drept, nici nu ştiam dacă sunt în stare să vorbesc, dar încercarea îmi reuşi oarecum.

        — Vă cunosc. Sunteţi Santer.

        — Aşa, aşa! Mă recunoşti, care va să zică! Rânji el satisfăcut. Îmi închipui că te bucuri grozav! Ce surpriză pentru tine, ce plăcere, ce încântare! Nu-i aşa?

        Am ezitat să răspund acestei explozii de batjocură. Atunci îşi scoase cuţitul şi îi sprijini vârful de pieptul meu.

        — Deschide gura, spune „da” răspicat! Că de nu îţi străpung inima!

        În ciuda durerilor, care, desigur că-l torturau, Winnetou interveni.

        — Fratele meu Shatterhand nu va spune „da”! Mai degrabă se va lăsa ucis!

        — Taci, câine! Se răsti la el Santer. Dacă mai scoţi un cuvânt, îţi strâng legăturile până-ţi crapă os cu os. Aşadar, Old Shatterhand, prietene, dragule, nu-i aşa că eşti fericit de revedere?

        — Da, am răspuns hotărât, fără a ţine seama de dorinţa lui Winnatou.

        — Aţi auzit? Aţi auzit? Triumfă Santer, adresân-du-se celorlalţi. Old Shatterhand, faimosul, invincibilul Old Shatterhand cum mai tremură în faţa cuţitului! Iată-l cum recunoaşte frumos, ca un băieţaş cuminte, că-l bucură nespus întâlnirea noastră.

        Să nu fi fost starea mea chiar atât de proastă cum credeam sau cinismul acestui om să-mi fi dat, poate, puteri nebănuite – nu ştiu. Dar îmi simţii deodată capul limpede, uşor, eliberat parcă de durere şi ameţeală. Izbucnii cu glas tare, râzând:

        — Vă înşelaţi rău de tot! Nu de teama cuţitului am spus „da”.

        — Zău? Atunci, de ce?

        — Fiindcă acesta e adevărul: mă bucur sincer că ne revedem, în sfârşit.

        Cuvintele din urmă le rostii cât se poate de serios, fără nici o nuanţă de ironie sau de batjocură. Tonul acesta îl nedumeri pe Santer. Îşi înălţă capul, încruntă sprâncenele şi mă studie câtva timp.

        — Ce-ai spus? Am auzit bine? Oare ţi-am zguduit creierul în aşa hal, încât aiurezi? Care va să zică, te bucuri cu adevărat?

        — Bineînţeles! Confirmai cu hoiărâre.

        — Pe toţi dracii! Mai că-mi vine să cred că ver-beşti neserios!

        — Cât se poate de serios!

        — Atunci eşti inconştient, eşti nebun?

        — Nicidecum. Sunt mai conştient ca niciodată.

        — Da, da, da, atunci e vorba de obrăznicie, nemaipomenită obrăznicie! Omule, te fac covrig, ca şi pe Winnetou… te spânzur de picioare, să-ţi ţâşnească sângele prin toţi porii!

        — Asta n-o veţi face!

        — Şi de ce n-aş face-o? Din ce motiv?

        — Îl cunoaşteţi atât de bine, încât nu e nevoie să vi-l spun.

        — Oho! Nu ştiu nimic!

        — Pshaw! Pe mine nu mă păcăliţi! Vreţi să mă spânzuraţi? Poftim! În zece minute îmi dau duhul şi n-o să mai aflaţi ceea ce vă interesează.

        Nimerisem în plin. I-o citeam pe faţă. Privind mirat către Warton, clătină din cap şi zise:

        — Aţi văzut, blestematul? Noi îl credeam mort şi când colo, nici nu-şi pierduse cunoştinţa! A auzit tot ce l-am întrebat pe Winnetou, roşul ăsta alnaibii, care şi-a pus lacăt la gură!

        — Iar aţi dat pe-alături, intervenii eu. Am zăcut într-adevăr în nesimţire, însă Old Shatterhand are destulă minte în cap ca să vă ghicească planul.

        — Aşa? Păi atunci, n-ai decât să spui ceea ce ne interesează!

        — Absurd! Vă ţineţi de copilării! N-o să aflaţi nimic, absolut nimic! Dimpotrivă, vă declar încă odată că mă bucur sincer de întâlnirea noastră. Prea mult am dorit-o, pentru ca acum, când s-a realizat, să nu-mi încânte inima. În sfârşit, ne găsim faţă în faţă, în sfârşit!

        Mă privi îndelung, ca absent. Trânti apoi o înjurătură, pe care nu o pot reda şi se răsti' la mine:

        — Afurisitule, ai noroc că te cred nebun, căci, dacă aş fi convins că eşti în toată firea şi că-mi vorbeşti anume asa, ţi-aş oferi nişte lecţii de tortură să te-nveţi minte! Voi fi deci îngăduitor. Dar te previn: răspunde sincer şi de bună voie. Altfel, te aşteaptă o moarte de care n-a mai murit nimeni pe lumea asta!

        Se aşeză în faţa mea şi, după câtleva clipe de meditaţie, continuă:

        — Voi, ăştia, vă credeţi grozav de deştepţi, cei mai teribili din tot Vestul sălbatic. Dar cât de proşti sân-teţi de fapt amândoi! Uite, de pildă, Winnetou se luase pe urmele mele. Credea că mă prinde. Ei, ce zici, m-a prins? Altul în locul lui ar crăpa de ruşine. Şi acum, răspunde-mi cinstit: aşa-i că aseară mi-aţi zărit ochii?

        — Da, confirmai eu.

        — Aşa-i că Winnetou voia să tragă în mine?

        — Da.

        — Ei vezi, eu mi-am dat seama numaidecât şi m-am ascuns. Dânsul s-a sculat de lângă tine şi a dat să se strecoare pe furiş în spatele meu. Aşa-i?

        — Exact.

        — Zicea să mă surprindă, ha-ha-ha-ha! Parcă n-aş fi ştiut ce urmăreşte! Şi un copil ar fi înţeles manevra. Cică să mă surprindă pe mine! Ce tâmpenie! Zău clacă n-aţi merita să vă batem la dos ca pe nişte ţânci! Venise să mă înşface pe mine şi, când coio, l-am prins eu şi l-am doborât cu patul puştii. Pe urmă, mi-am aruncat frumuşel pe umeri pătura pe care o lepădase el şi m-am dus să-ţi fac o vizită. De fapt, ce ţi-ai zis când m-ai văzut în locul apaşului?

        — M-am bucurat.

        — Şi când te-am pocnit odată şi a doua oară? Te-ai bucurat şi atunci? Cred că mai puţin. V-am dus de nas ca pe nişte băieţaşi de care nici măcar nu-ţi vine să râzi, pentru că-ţi inspiră milă. Şi acum? Acum va aflaţi în puterea noastră şi nicăieri o salvare, absolut nicăieri, afară de cazul că mi s-ar muia mie inima şi m-aş hotărî la blândeţe. Nu e deloc exclus să vă ofer o dovadă de mărinimie, însă cu o condiţie: să-mi daţi informaţiile de care am nevoie. Uită-te la aceşti trei bărbaţi! Sunt oamenii mei. Vi i-am scos în cale ca să vă ademenească. Ei, să-ţi aud acum părerea: drept cine ne iei?

        Ştiam acuma şi cine şi ce sunt cu toţii, dar raţiunea îmi poruncea să fiu abil. De aceea, rostii:

        — Mi-ajunge cât ştiu despre dumneavoastră; de mai mult n-am nevoie. Aţi fost şi aţi rămas, desigur, până în ziua de azi, un nemernic.

        — Bine! Ascultă ce-ţi spun: voi trece deocamdată peste această gravă insultă; dar după ce încheiem discuţia noastră, vine şi răsplata. Ţine minte, să nu uiţi! Îţi mărturisesc fără ocol că decât semănatul ne place mai mult culesul. Cel dintâi ne cam oboseşte şi îl lăsăm în seama altora. Noi, unde dăm peste vreo recoltă uşor de cules, o şi strângem fără a sta mult pe gânduri; nici nu ne pasă ce vor spune oamenii care pretind că ogorul e al lor. Aşa am făcut pină acum, aşa vom face şi de aci încolo, până vom găsi că ne ajunge.

        — Şi când va fi asta?

        — Poate chiar în curând. Aici, prin apropiere, se află un lan tare frumos şi bine copt. Am vrea să-l secerăm. Dacă izbutim, s-ar zice că ne-am căpătuit.

        — Felicitările mele! Rostii ironic.

        — Mulţumesc! Răspunse el pe acelaşi ton. Dacă ne feliciţi. Înseamnă că ne doreşti binele şi vei fi drăguţ să ne dai o mâna de ajutor ca să găsim lanul cu pricina.

        — Ah! Nu ştiţi unde se află.

        — Ştim numai că nu e departe de aici.

        — Asta-i neplăcut.

        — Nici o grijă! Ne dai tu informaţiile necesare!

        — Mă cam îndoiesc.

        — Zău?

        — Pe onoarea mea!

        — De ce?

        — Fiindcă nu cunosc nici un lan care sa va convină.

        — Ba cunoşti!

        — Ba deloc!

        — Asta s-o crezi tu! Dacă-mi îngădui, am să-ţi împrospătez memoria. Fireşte că nu e vorba, pro-priu-zis, de un lan, de un câmp, ci de o magazie ascunsă, pe care vrem să o golim.

        — Ce fel de magazie?

        — Cu piei, cu blănuri şi cu alte asemenea.

        — Hm! Şi ziceţi c-o cunosc?

        — Da.

        — Cred că vă înşelaţi.

        — Nicidecum. Ştiu totul. N-ai să tăgăduieşti că aţi fost în casa bătrânului Corner, la Turkey-River.

        — Am fost.

        — Ce-aţi căutat la el?

        — Am poposit întâmplător, fără nici o intenţie.

        — Nu încerca să mă duci cu preşul! Eu am vorbit cu Corner şi am aflat chiar din gura lui pe cine aţi căutat acolo.

        — Ei, pe cine?

        — Pe un negustor, anume Burton.

        — Palavragiu, bătrânul… Asta n-ar fi trebuit să v-o spună.

        — Uite că mi-a spus. Negustorul urma să cumpere de la voi o mare cantitate de piei.

        — De la noi?

        — Adică, mai precis, de la Old Firehand, care conduce un grup de vânători şi a strâns o grămadă de piei în depozit.

        — Măi, măi, dar ştiu că sunteţi bine informat!

        — Nu-i aşa? Râse Santer, plin de sine, fără să priceapă că-l iau peste picior. Nu l-aţi găsit pe negustor; în schimb, v-a însoţit unul din oamenii lui. Noi am urmărit să vă prindem pe tustrei; din păcate, însă, individul, cred că-i zice Rollins, a şters-o în timp ce ne ocupam de voi.

        Deprins să observ totul, chiar şi cel mai mic amănunt, nu-mi scăpă faptul că, povestindu-mi acestea, Santer aruncase o privire către locul de unde ne pândise în ajun. Ochii lui stăruiseră numai o clipă, poate fără voie, asupra tufişului respectiv – dar destul ca să devin atent. Nu cumva această fugară privire îl vizase tocmai pe Rollins? Trebuia să dezleg taina. Deocamdată, însă, nici nu mă uitai într-acolo, ca să nu simtă că bănuiesc ceva. Santer continuă să-mi vorbească.

        — Dar nu face nimic. Nu-mi trebuie nici un Rollins câtă vreme dispun de voi. Îl cunoşti pe Old Firehand?

        — Da.

        — Ştii şi bârlogul unde se ascunde?

        — Cum să nu!

        — Aha! Mă bucură că mi-o mărturiseşti cu atâta francheţe.

        — Pshaw! De ce n-aş spune adevărul?…

        — Welll Presupun, deci, că n-o să-mi faci greutăţi.

        — Credeţi?

        — Da. Pentru că recunoşti, desigur, că n-aveţi cale mai bună decât să spuneţi totul, absolut totul.

        — Şi întrucât calea asta e cea mai bună? —- Vă veţi uşura soarta. Chiar foarte mult.

        — Şi altminteri, ce credeţi că ne-ar aştepta?

        — Moartea! Doar mă cunoaşteţi şi vă cunosc. Ştim foarte bine cum stăm: cine cade în puterea celuilalt e pierdut/Ei şi aţi căzut voi în 'puterea mea, deci trebuie să muriţi. Întrebarea e însă: cum, în ce fel? Am fost dintotdeauna hotărât să vă jupoi pe îndelete, cu voluptate, până vă daţi sfârşitul. Acuma, luând în considerare afacerea cu Old Firehand, poate că m-aş arăta mai puţin sever.

        — Şi, adică, ce am avea de făcut?

        — Să-mi descrieţi ascunzătoarea şi să-mi indicaţi unde se află.

        — Şi, în schimb?

        — Vă asigur o moarte rapidă, fără dureri; un glonţ în cap.

        — Splendid! Oferta e într-adevăr ispititoare, dar nu prea cuminte din partea dumneavoastră.

        — Cum aşa?

        — De pildă, vrând să profităm de această moarte uşoară şi rapidă, am putea foarte bine să vă minţim, să vă indicam un loc care nici măcar nu există.

        — Ar însemna că mă credeţi mult prea naiv; doar n-am să mă mulţumesc fără dovezile necesare. Deocamdată, să vedem dacă-mi trădaţi locul.

        — Trădare, da, ăsta-i cuvântul. Numai că Old Shatterhand, după cumveţi fi ştiind, nu are obiceiul sa trădeze. De altfel şi Winnetou v-a refuzat. Îmi închipui că nici nu v-a învrednicit cu vreun răspuns, pentru că e prea mândru ca să stea de vorbă cu orice secătură. Eu, însă, m-am pretat la discuţie şi n-am făcut-o fără scop.

        — Va să zică, dumneavoastră urmăriţi un anume scop? Care r întrebă Santer cu vădită curiozitate.

        — Nu e cazul să vi-l divulg; îl veţi afla mai târziu. Încercase să fie mai politicos cu mine, nu mă mai tutuise, îmi spunea „dumneavoastră”; dar acum se răsti din nou:

        — Prin urmare, refuzi şi tu?

        — Da.

        — Nu vrei să-mi spui nimic?

        — Absolut nimic!

        — Te fac ghem ca pe Winnetou!

        — N-aveţi decât!

        — Vă chinuim până scoatem sufletul din voi!

        — Degeaba! Nu v-aţi alege cu nici un rezultat.

        — Asta s-o crezi tu! Găsim noi în orice caz depozitul!

        — V-ar trebui un noroc chior, dar nici atunci nu v-aţi atinge ţinta. Ar fi prea târziu. Pentru că, fiţi atent! Dacă nu ne, întoarcem până la un anumit termen, atunci Old Firehand va fi avertizat şi va goli depozitul. Aşa ne-am înţeles cu el înainte de plecare.

        Întunecat, scormonind în sinea lui, Santer îşi tot juca în neştire cuţitul, ceea ce însă nu mă înspăimânta deloc. Îi ghicisem de fapt dubla sa intenţie. Prima eşuase: trebuia să treacă deci la cea de-a doua. Deşt făcea eforturi, nu reuşea decât în mica măsura să-şi ascundă şovăiala.

        Să ne ucidă şi să-l jefuiască pe Old Firehand – iată ce-şi propusese. Insă pofta de înavuţire covârşea până şi ura ce-o nutrea faţă de noi. În ultima instanţă, era chiar gata să ne elibereze, dacă astiel ar fi putut intra în posesia comorii. De aceea, aşteptam oarecum lara grijă hotărârea lui. În fine, îşi înalţă din nou privirea.

        — Va să zică, eşti decis să taci?

        — Categoric!

        — Chiar dacă refuzul v-ar costa imediat viaţa.

        — Cu atât mai mult! O moarte rapidă e de preferai chinurilor la care vreţi să ne supuneţi.

        — Well! Am să te silesc. Să vedem daca mădularele tale sunt insensibile ca şi ale apaşului.

        Făcu un semn celorlalţi trei. Aceştia mă îuşfăcară şi mă duseră lângă Winnetou – cu care prilej privii clin nou către locul unde luciseră aseară ochii spionului. Da, bănuiala se adeveri: acolo se ascundea cineva. Îşi scosese puţin capul din frunziş ca să vadă ce se întâmplă cu mine. Şi mi se păru că e Rollins.

        Ca să fiu scurt, voi spune doar că mă legară ca şi pe Winnetou. Zăcurăm aşa vreo trei ore, fără să schimbam între noi un cuvânt, fără să scoatem măcar un geamăt. Santer venea din sfert în sfert de ceas să ne întrebe dacă ne-am schimbat hotărârea, dar nu primea nici un răspuns. Totul depindea de cine va ş-ţi să rabde mai mult – el sau noi. Eram convinscă Winnetou vede situaţia în acelaşi fel.

        Către amiază, după ce mai stăruise odată fără succes pe lângă noi, Santer se retrase şi se sfătui în taina cu complicii săi. Apoi vorbi anume cu glas tare.

        — Mi se pare şi mie că s-o fi ascuns prin preajmă… Că de fugit, cum să fugă aşa, fără cal?! Hai, caută-ţi-l peste tot! Eu rămân să-i păzesc pe dumnealor.

        Se referise la Rollins. Insă faptul că vorbise în-gura mare, îi demasca adevărarta intenţie. Când vrei să prinzi pe cineva care se ascunde prin apropiere, nu te apuci să strigi şi să-l pui astfel în gardă. Complicii îşi luară armele şi plecară. Iar eu, în sfârşit, îi şoptii lui Winnetou:

        — Ştie fratele meu ce se urmăreşte?

        — Ştiu. Îl vor prinde, cică, pe Rollins şi-l vor aduce aici.

        — Cu siguranţă! Iar Santer, după ce, chipurile, î) va fi crezut duşman, se va preface că descoperă în el o veche cunoştinţă. Şi atunci Rollins va interveni în favoarea noastră…

        — şi Santer, „şovăind” câtva timp, o să ne dea drumul. Lucrurile se vor petrece ca în acele case mari, frumoase, unde feţele palide joacă teatru.

        — Exact! Santer fireşte că e negustorul care-şi zice Burton, iar Rollins nu s-a arătat până acum, pentru că trebuia să fie, cică, prins şi astfel să intervină pentru eliberarea noastră.

        — Aşa e. Judecăm la fel. Dacă Santer ar fi fost mai deştept, n-ar fi avut nevoie de atâtea şiretlicuri, îl lăsa pe Rollins să ne însoţească până la capăt şi apoi fi aflat de! A el unde ne poate găsi pe toţi, pe noi şi pe Old Firehand.

        — S-a pripit, vezi bine. Fără îndoială că era cu siucşii-okananda când au atacat casa lui Corner. Doar sunt aliaţi. Iar Rollins, ajutorul, avea misiunea să iscodească. Aflând tine suntem, i-a raportat deîndată lui Santer. Acesta, neputând să se bizuie pe indienii siucşi, a hotărât să ne atace singur. Rollins a călărit cu noi, iar cei trei fârtaţi trebuiau să o ia înainte pe jos, în timp ce Santer venea din urmă cu caii. Bu-curându-se prea devreme că ne va da gata, s-a cam pripit cu planul său. În prostia lui, a neglijat de la bun început faptul că nu suntem atât de păcătoşi, încât să-l trădăm pe Old Firehand. Acum încearcă să-şi repare greşeala. Ne vor da drumul ca să ne urmărească apoi până la „fortăreaţă”. Bine că nu i-am dat lui Rollins informaţii în legătură cu ascunzătoarea!

        Discutarăm astfel, aproape fără să mişcăm buzele, încât Santer nici nu băgă de scamă. Stătea, de altfel, pe jumătate întors cu spatele şi trăgea cu urechea la cele ce se petreceau în pădure.

        După câtva timp, se auzi de acolo un strigăt puternic, apoi răsunară alte glasuri şi, tot ţinând-o într-o gălăgie, cei trei Warton se arătară de după tufiş; îl înşfăcară pe Rollins, care se zbătea nevoie-mare, cică să scape din mâinile lor.

        — În sfârşit, l-aţi adus! Le sări în întâmpinare Santer. Nu vă spuneam eu că trebuie să fie pe-aici?! Duceţi-l lângă ceilalţi şi să mi-l faceţi ghem, ca şi…

        Nu sfârşi fraza şi, covârşit parcă de o surpriză grozav de plăcută, exclamă bâlbâindu-se:

        — Ce ce?! Ci… cine-i ăsta? Văd eu bine, sau e o părere?

        La rândul său, Rollins simula aceeaşi surpriza nebănuită, se smulse din mâinile celor trei Warton şi rosti emoţionat:

        — Mister Santer! Dumneavoastră aici? E cu putinţă? O, atunci am scăpat! Nu mă mai tem de nimic!

        — Fireşte, mister Rollins, fireşte! Fiţi pe pace! Ia te uită cum m-am înşelat! Va să zică, dumneavoastră sunteţi acel Rollins pe care umblam să-l prind? Cui să-i treacă prin gând că sunteţi, nu-i aşa, una şi aceeaşi persoană cu… adică, vreau să spun, că lucraţi acum cu Burton, negustorul?!

        — Da, mister Santer, am dus-o şi eu, ca omul, când mai bine, când mai rău, dar acum pot spune că sunt mulţumit. Mă aflam tocmai într-o călătorie de afaceri, excelentă afacere, mister Santer. Din păcate, însă, mă pomenesc aseară că…

        Dar nu mai continuă şi-i strânse cu efuziune mâinile, ca unui amic pe care nu-l văzuse multă vreme. Apoi, deodată, uitându-se la noi, se arătă consternat.

        — Ei, dar staţi niţel, mister Santer! Nu cumva chiar dumneavoastră ne-aţi făcut pozna aseară?

        — Bineînţeles.

        — Drace! Să mă trezesc atacat de cel mai bun prieten al meu, căruia i-am salvat de atâtea ori viaţa? Ce-aveţi cu mine?

        — Ce să am? Nimic. Nici nu v-am văzut bine la faţă. Aţi şters-o ca din puşcă!

        — E adevărat. Voiam să mă pun mai întâi în siguranţă, pentru ca, pe urmă, să le dau o mână de ajutor acestor doi gentlemeni. De aceea nici n-am fugit prea departe. M-am ascuns chiar aici, aşteptând momentul potrivit ca să-i scap şi pe ei. Dar de ce i-aţi legat în aşa hal? Asta-i prea de tot! Daţi-mi voie să-i dezleg numaidecât!

        Dădu parcă să vină spre noi, dar Santer îl apucă de braţ.

        — Ce vă trece prin gând, mister Rollins? Indi-vizii ăştia sunt duşmanii mei de moarte!

        — Dar, pe de altă parte, sunt prietenii mei!

        — Nu mă priveşte! Noi avem o răfuială, trebuie să-i şterg de pe faţa pământului. De aceea i-am şi luat prizonieri. Fireşte… fără să ştiu de prezenţa dumneavoastră.

        — Vai de mine, ce încurcătură! Va să zică, sunt duşmanii dumneavoastră de moarte? Şi, totuşi, n-am altă cale, trebuie să-i ajut! Oare aveţi dovezi chiar atât de temeinice împotriva lor?

        — Prea suficiente ca să le frâng de zece ori gâtul.

        — Nu uitaţi, totuşi, cine sunt!

        — Credeţi că nu-i cunosc?

        — F vorba de Winnetou şi de Old Shatterhand. Pe ăştia nu e cazul să-i ucideţi aşa, cu una, cu două!

        — Tocmai fiindcă e vorba de ei nu pot să-i cruţ pentru nimic în lume.

        — Vorbiţi serios, mister Santer?

        — Foarte serios. Vă asigur că sunt iremediabil pierduţi.

        — Chiar dacă vă rog eu?…

        — Chiar şi atunci.

        — Dar gândiţi-vă la ce-mi datoraţi! V-am salvat viaţa în atâtea rânduri…

        — Ştiu şi n-am s-o uit niciodată, mister Rollins.

        — Vă mai amintiţi ce s-a petrecut ultima oară?

        — Ce?

        — Aţi jurat că-mi veţi împlini orice dorinţă, orice rugăminte!

        — Hm! Parcă-mi amintesc.

        — Şi dacă v-aş ruga, de pildă, acum?…

        — Mai bine tăceţi, pentru că în cazul de faţă sunt nevoit să vă resping rugămintea şi n-aş vrea să-mi cab: promisiunea. Lăsaţi-o pentru altă ocazie.

        — Nu pot. E vorba de nişte obligaţii care-mi sunt sfinte. Vă rog, mister Santer, veniţi să vă explic!

        Il luă de braţ şi-l conduse mai la o parte. Acolo se încinse, aparent, o discuţie în contradictoriu, însoţită de gesturi nervoase. Îşi jucau comedia cu atâta pricepere, încât – dacă nu eram convinşi de adevărul adevărat – am fi fost în stare să-i credem. Apoi, Rollins se apropie de noi singur.

        — Domnii mei, am obţinut deocamdată permisiunea de a vă uşura situaţia în care vă aflaţi. Aţi văzut şi dumneavoastră câtă osteneală mi-am dat. Să sperăm că până la urmă, tot voi reuşi să vă eliberez.

        Ne slobozi puţin legăturile, cât să putem respira mai uşor. Apoi se întoarse iar la Santer reluându-şi aşa-zisa pledoarie în favoarea noastră. Dură destul de mult până ce, în sfârşit, reveniră amândoi şi Santer ne ţinu următorul logos:

        — S-ar zice că dracul şi-a pus în gând să vă ocrotească. I-am făcut cândva o promisiune acestui gentleman şi acum trebuie să mă ţin de cuvânt. Se foloseşte de ea şi nu renunţa nici în ruptul capului. De dragul lui sunt nevoit să fac cea mai gogonată, prostie din viaţa mea. Vă voi da drumul. Dar toate lucrurile voastre, aşadar şi armele, rămân la mine.

        Nu-i răspunserăm nimic, nici eu, nici Winnetou.

        — Ei? Vă surprinde aşa de mult mărinimia mea, încât v-aţi pierdut graiul?

        Tăcurăm şi de astă dată. Atunci interveni Rollins.

        — Fireşte că sunt uluiţi în faţa unui gest atât de nobil. Am să-i dezleg.

        Întinse mâna spre mine.

        — Staţi, nu vă atingeţi! Îi strigai. Lăsaţi-mă aşa, mister Rollins!

        — Ce aveţi? Aţi înnebunit?

        — Ori totul, ori nimic!

        — Cum adică?

        — Nu primim libertatea dacă nu ni se restituie armele şi celelalte lucruri!

        — Dar e posibil? Ce gânduri mai sunt şi astea?

        — Gândească alţii cum le place! Winnetou şi Old Shatterhand nu se urnesc de aici fără lucrurile lor. Mai bine murim decât să se afle pe urmă că am fost dezarmaţi!

        — Omule, ar trebui să fiţi bucuroşi că…

        — Destul! Îi tăiai vorba. Ştiţi că noi, când luăm o hotărâre, ţinem morţiş la ea.

        — Ei, drăcia dracului! După ce că fac totul ca să vă salvez, mai trebuiesă înghit şi răstelile voastre!

        Îl trase din nou pe Santer deoparte. La această nouă consultare participară şi cei trei Warton.

        — Fratele meu a întors-o bine, îmi şopti Winnetou. Cu siguranţă că ne vor face pe plac. Doar sunt convinşi că, până la urmă, toate vor fi ale lor.

        Eram şi eu de aceeaşi părere. Bineînţeles că Santer o juca iarăşi pe intransigentul, dar după câtva timp se apropie de noi şi rosti:

        — Pot spune că aveţi astăzi noroc cu carul. Cuvântul dat mă obligă să fac nişte lucruri de-a dreptul nebuneşti. Veţi râde voi acum de mine, dar vă asigur că eu voi râde la urmă. Şi asta cât de curând! Uite ce am hotărât…

        Făcu o pauză pentru a pregăti efectul scontat. Apoi reluă:

        — Vă dau drumul, vă restitui şi lucrurile. Dar toată ziua de azi veţi rămâne aici legaţi de copaci, ca să nu ne puteţi urmări. Noi plecăm numaidecât la treburile noastre. Mister Rollins merge cu noi, pentru ca nu cumva să vă elibereze prea curând. Se va întoarce însă odată cu căderea nopţii. Îi datoraţi viaţa. Să-l răsplătiţi cum se cuvine!

        Nimeni nu mai scoase o vorbă. Furam legaţi de doi copaci vecini. Apoi oamenii lui Santer ne priponiră caii în apropiere şi ne aruncară lucrurile grămadă. Mare ne-a fost bucuria când am văzut printre lucruri şi armele noastre.

        Fără a mai zăbovi, tuscinci încălecară şi porniră. Noi ramaserăm tăcuţi, extrem de atenţi, gata să prindem cel mai mic foşnet – şi stăturăm aşa preţ de un ceas. La un moment dat, Winnetou îmi şopti:

        — N-au plecat nicăieri. S-au ascuns. Vor să ne urmărească după ce vom porni de aici, adică la căderea nopţii, cum au hotărât ei. Asta ca să nu-i putem zări pe întuneric!… Ce-ar zice fratele meu dacă am pune mâna pe Santer Cum să facem?

        — În nici un caz nu trebuie să-l purtăm după noi până la Old Firehand.

        — Fireşte că nu! N-are voie să vadă ascunzătoarea. Dacă mergem călare toată noaptea, apoi şi ziua, putem ajunge mâine scară la „fortăreaţă”. Dar noi ne vom opri pe parcurs. Rollins urmându-ne, va lăsa, desigur, anumite semne în drum după care să se orienteze ceilalţi. Când va sosi clipa, îl doborâm şi ne întoarcem o bucată ca să-l aşteptăm pe Santer cu ai săi. Se învoieşte fratele meu cu acest plan?

        — Da, cred că e bun. Santer e convins că ne are în mână şi, când colo, îl avem noi.

        — Howgh!

        Un singur cuvânt, atâta rosti apaşul. Dar răzbătea din el o uriaşă satisfacţie că omul căutat de atâta vreme va fi, în sfârşit, prins.

        Ziua se târa tăcuta, cu încetineală de melc. Coborî apoi o seară lungă, leneşă şi, în cele din urmă, odată cu primele semne ale nopţii, auzirăm un tropot de cal. Rollins sări din şa, veni spre noi şi ne desfăcu legăturile. Desigur că nu pierdu ocazia să se înfăţişeze drept îngerul nostru salvator şi să ne înşire verzi şi uscate despre drumul pe care, cică, îl străbătuse în-soţindu-l pe Santer. Noi făcurăm pe naivii şi-l asigurarăm de toată recunoştinţa noastră, ferindu-ne însă de vorbe prea mari. Apoi ne suirăm pe cai şi o luarăm încet din loc.

        Fireşte că „salvatorul” se ţinea înapoia noastră. Observam că, pentru a lăsa urme cât mai vizibile, îşi juca din când în când calul pe loc. Mai târziu, după ce răsărise luna, rupea din desiş câte o crenguţă, aruneând-o jos drept semn de orientare.

        Dimineaţa făcurăm un popas, iar la prânz altul – de data asta mai lung, cam de vreo trei ore. Întârziam anume pentru ca Santer, care urma să pornească abia a doua zi în zori, să se apropie cât mai mult de noi. Făcurăm apoi încă vreo două ore de drum şi mai rămânea cam tot atâta până la „fortăreaţă”.

        În sfârşit, sosi momentul să ne răfuim cu Rollins. Descălecarăm. Faptul trebuie să-i fi dat de bănuit, căci sări şi el de pe cal, întrebându-ne:

        — De ce v-aţi oprit, domnilor? Trei popasuri într-o zi? Doar n-o mai fi chiar aşa de mult până la Old Firehand! Decât să înnoptăm aici, mai bine i-am da drumul înainte.

        Winnetou, altminteri atât de temperat, îi răspunse:

        — Uite că ne-am oprit, pentru că bandiţii n-au ce căuta la Old Firehand!

        — Bandiţi? Ce vrea să spună căpetenia apaşilor?

        — Vreau să spun că tu însuţi faci parte dintr-o bandă.

        — Eu? De când Winnetou e atât de ingrat, încât aruncă cu noroi asupra salvatorului său?

        — Salvator? Crezut-ai oare cu adevărat că ne vei duce de nas pe amândoi, pe Old Shatterhand şi pe mine? Ştim totul, de-a fir-a-păr. Burton, negustorul, e de fapt Santer, iar tu eşti sluga lui. Tot drumul până aici l-ai aşternut cu semne, ca să-i araţi pe unde s-o ia spre ascunzătoarea lui Old Firehand. Lucrezi cu duşmanul şi te lauzi că ne-ai salvat! Am fost tot timpul cu ochi pe tine, fără să bănuieşti. Dar acum ţi s-a înfundat. Santer ne-a cerut să-ţi arătăm recunoştinţă. Ei bine, facem socotelile!

        Dădu să-l umfle pe Rollins. Văzând primejdia, acesta se feri în lături şi se aruncă în şa. Dar în aceeaşi clipă, eu prinsei dârlogii, iar Winnetou sări pe crupa calului. Cum eu îl ţineam în loc, Rollins căută să scape mai întâi de mine. Scoase pistolul, îl îndreptă asupra mea şi trase. Mă aplecai fulgerător. Glonţul nu mă nimeri. Exact atunci trase şi Winnetou, răsturnându-l pe bandit de pe cal; îl dezarma şi-i vârî un căluş în gură. Apoi îi petrecurăm bine curelele în jurul trupului (aceleaşi cu care fuseserăm noi înşine legaţi) şi îl imobilizarăm lângă un copac. Calul i-l priponirăm la mică distanţă. Ne gândeam ca, mai târziu, după ce-l vom fi prins şi pe Santer, să-l ducem acolo. Apoi încălecarăm şi ne întoarserăm o bucată îndărăt – însă nu pe urmele noastre, ci paralel cu ele – pina ajunserăm la un desiş izolat, de unde puteam supraveghea apropierea lui Santer şi alor săi. Ascunserăm caii în hugeag şi ne aşezarăm la pândă.

        Trebuiau să vină dinspre apus; într-acolo se întindea o mică prerie netedă, fără nici un obstacol, care ne permitea să-l zărim pe Santer înainte de a ajunge în dreptul nostru. După calculele noastre, nu mai aveam mult de aşteptat. Mai rămăsese aproximativ un ceas şi jumătate până la asfinţitul soarelui. Probabil însă că Santer avea să apară mai curând.

        Şedeam tăcuţi unul lângă altul, fără să ne sfătuim măcar asupra modului cum vom proceda. Doar ne înţelegeam atât de bine, încât ştiamfiecare ce avem de făcut. Ne pregătiserăm lasso-urile. Santer şi cei trei Warton nu ne mai puteau scăpa.

        Dar trecu primul sfert de oră, apoi al doilea şi al treilea, fără ca nimeni să se arate. Abia după aproape un ceas de aşteptare zării la un moment dat, în partea de miazăzi a preriei, un punct care se deplasa rapid.

        — Iuf! Un călăreţ! Exclamă Winnetou, arătând într-acolo.

        — Exact, e un călăreţ. Curios lucru!

        — Iuf, iuf! Galopează în întâmpinarca lui Santer. Desluşeşti cumva culoarea calului?

        — Pare să fie un roib.

        — Într-adevăr, ca şi calul lui Rollins.

        — Rollins? Imposibil! Doar l-am legat bine de tot!

        Ochii lui Winnetou fulgerau. Respiraţia i se acceleră şi faţa lui bronzată se întunecă şi mai mult. Dar se stăpâni şi zise calm:

        — Să mai aşteptăm un sfert de ceas.

        Trecu şi acesta. Călăreţul dispăruse demult şi Santer nu mai venea. În sfârşit, apaşul luă o hotărâre:

        — Fratele meu să dea fuga până la Rollins, să vadă dacă mai e acolo şi să se întoarcă numaidecât.

        — Şi dacă Santer cu ai lui apar între timp?

        — Îi dovedesc eu şi singur.

        Scosei repede calul din hugeag şi o luai înapoi la galop. Când, după zece minute, ajunsei la locul cu pricina – Rollins, nicăieri! Dispăruse cu cal cu tot. Întârziai încă vreo cinci minute, ca să cercetez urmele lăsate de fugar. Apoi mă repezii iarăşi la Winnetou. Auzind care-i situaţia, apaşul ţâşni în sus, ca împins de un resort.

        — Încotro să fi fugit? Întrebă el.

        — La Santer, ca să-l prevină.

        — Ce arată urmele?

        — Acelaşi lucru.

        — Iuf! A ghicit că vom lua drumul înapoi, ca să punem mâna pe Santer şi a cotit-o niţel spre miazăzi ca să nu treacă prin dreptul nostru. De aceea l-am zărit tocmai la marginea preriei. Dar, mă-mreb, cum s-o fi dezlegat? N-ai găsit vreo altă urmă?

        — Ba da. Un călăreţ, venind probabil din est, a descălecat lângă el şi i-a dat drumul.

        — Te pomeneşti că vreun soldat din fortul Wilke…

        — In nici un caz. Urma tălpilor e aşa de mare, încât nu poate fi vorba decât de uriaşele încălţări indiene ale lui Sam Hawkens. Iar după forma copitelor, cred că ani recunoscut-o şi pe bătrâna lui Mary.

        — Iuf! Poate că mai e totuşi timp să-l prindem pe Santer. Fratele meu Shatterhand să vină!

        Sărirăm pe cai şi pornirăm ca vântul spre vest. Winnetou nu scotea o vorbă şi gonea năprasnic. Vai şi amar dacă-l prindea pe Santer!

        Soarele dispăruse după orizont. In cinci minute, străbăturăm mica prerie; după alte trei minute dădurăm de urmele, lui Rollins, venind din stânga şi alăturându-se urmelor noastre mai vechi; încă trei minute şi ajunserăm la locul unde fugarul se întâl-nise cu Santer şi cu cei trei Warton.Stătuseră doar câteva clipe în loc şi făcuseră repede cale-ntoarsă. Deşi era întuneric, ne-ar fi fost destul de uşor să-i urmărim dacă ar fi luat-o îndărăt, pe drumul ştiut de noi. Dar ei, prudenţi, se abătuseră în altă direcţie, Iată de ce, orbecăind o vreme prin necunoscut – nici urmele nu se mai vedeau din cauza întunericului – furăm nevoiţi, în ultima instanţă, sa abandonăm.

        Mut ca şi până atunci, Winnetou îşi întoarse calul şi o luarăm la galop înapoi. Goneam iarăşi spre vest. Mai văzurăm odaia locul unde îl pândiserăm pe Santer, apoi copacul de care fusese legat Rollins – şi trecurăm înainte spre „fortăreaţă”. Santer ne scăpase iarăşi din mâini. Oare numai vremelnic, sau pentru totdeauna? Urmărirea n-o puteam relua decât a revărsatul zorilor. Şi era de aşteptat ca Winnetou să nu renunţe la ea cu nici un preţ.

        Tocmai răsărea luna când ajunserăm în preajma Mankizilei şi ne lăsarăm în jos către râpa unde, ascuns după tufişuri, stătea de obicei omul nostru de gardă. Era, într-adevăr, acolo şi ne somă cu glas tunător. Auzind răspunsul nostru, se grăbi să-şi ceară scuze.

        — Nu vă supăraţi că am strigat cam tare, însă azi trebuie să fim mai treji ca oricând.

        — De ce?

        — Pare că se întâmplă ceva înăuntru.

        — Ce anume?

        — Nu prea ştiu. Dar cum s-a întors, mărunţelul acela de Sam Hawkens, parcă aşa îi zice, s-a pornit pe un discurs interminabil.

        — Păi cum, a fost plecat?

        — Da.

        — Singur?

        — Singur.

        Se confirma deci faptul că bătrânul Sam, altminteri atât de şiret, făcuse prostia de a-l elibera pe Rollins.

        Intrând în „fortăreaţă” primul lucru ce-l aflai era că starea lui Old Firehand se înrăutăţise. Deşi boala nu prezenta un pericol deosebit, menţionez totuşi împrejurarea, pentru că tocmai ea avea să mă despartă de Winnetou.

        Sărind de pe cal, apaşul se îndreptă repede spre focul de tabără unde Sam Hawkens, Harry şi ofiţerul de la fortul Wilke şedeau lângă Old Firehand, întins pe jos şi învelit în pături.

        — Slavă Domnului că v-aţi întors! Ne întâmpină acesta cu voce stinsă. L-aţi găsit pe negustor?

        — L-am găsit şi l-am pierdut, răspunse Winnetou. Fratele meu Hawkens a fost cumva plecat?

        — Da, am tras o raită prin împrejurimi, confirmă cu candoare Sam.

        — Ştie frăţiorul meu cam ce e dânsul?

        — Ce să fie! Un westman, dacă nu mă-nşel!

        — Westman? Un dobitoc, asta eşti. Un dobitoc cum nu s-a văzut şi nu se va vedea vreodată. Howgh!

        După această solemnă caracterizare, apaşul îi întoarse spatele şi plecă. O asemenea explozie din partea lui Winnetou, altminteri atât de calm şi delicat, stârni, bineînţeles, senzaţie. Dar totul se clarifică după ce lepovestii oamenilor cele întâmplate. Îl găsisem pe Santer şi ne scăpase din nou! Era o păţanie cum nu se poate mai tristă. Prichindelul de Sam îşi ieşi pur şi simplu din fire; se blestema, se înjura, îşi zbârlea într-una barba haotică şi nu mai reuşea să se potolească; îşi smulse şi peruca din cap, batjocorind-o în fel şi chip, dar nici aşa nu se calmă. Până la urmă, o dădu de pământ şi trase concluzia:

        — Winnetou are dreptate, perfectă dreptate! Sunt cel mai sinistru dobitoc, cel mai tâmpit greenhorn din câţi fac umbră pământului! Şi tâmpit voi fi câte zile-oi avea!

        — Cum s-a făcut, dragă Sam, de-a scăpat Rollins? Îl descusui.

        — Prostia mea, omule! Auzii două împuşcături şi o luai călare în direcţia respectivă. La un moment dat, ce-mi văd ochii? Un om legat de un copac şi alături un cal priponit, dacă nu mă-nşel. Îl întreb, fireşte, pe individ cum de-a ajuns în starea asta şi el se dă drept negustorul care îl caută pe Old Firehand; cică indienii l-au atacat şi l-au legat de copac.

        — Hm! Dintr-o singură privire ai fi putut constata că urmele nu proveneau de la indieni.

        — Aşa-i, dar pesemne că intrasem într-o zodie rea. Şi uite că l-am dezlegat. Aveam de gând să-l aduc încoace, dar a sărit pe cal şi dă-i, exact în direcţie opusă. Eu, ce să spun, căzui la griji, mai ales din cauza indienilor de care îmi vorbise. Aşa că hotărâi să dau fuga încoace şi să dau alarma, dacă nu mă-nşel. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, dar ia-l de unde nu-i! Iar peruca, pot s-o şi calc în picioare, că tot nu se schimbă situaţia. Mâine, însă, las' pe mine, găsesc cu urmele individului şi nu mă las până nu-l prind şi nu-i curăţ pe toţi!

        — Fratele Sam nu va face nimic, interveni Winnetou, care se înapoiase între timp. Eu, căpetenia apaşilor, îl voi urmări singur pe ucigaş. Fraţii mei albi să rămână pe loc, pentru că Santer s-ar putea să vină totuşi la „fortăreaţă” ca s-o prade şi atunci e nevoie aici de oameni curajoşi care să-i stea împotrivă.

        Ceva mai târziu, după ce oamenii se mai liniştiră, dăruindu-se odihnei, mă dusei să-l caut pe Winnetou. Calul lui păştea la malul apei, iar el stătea culcat în iarbă. Când mă văzu, se ridică în picioare şi-mi prinse mâna.

        — Ştiu ce vrei să-mi spui, frate Şarli; ai dori să mă însoţeşti ca să-l prindem pe Santer, nu-i aşa?

        — Da.

        — Asta nu trebuie s-o faci. Old Firehand o duce cam rău cu sănătatea; Harry e încă un copil; Sam Hawkens, după cum te-ai putut convinge şi tu adineauri, îmbătrâneşte; iar soldaţii de la fort sunt nişte străini totuşi. Aici, Old Firehand are mai multă nevoie de tine decât am eu dincolo; cu Santer o scot şi singur la capăt. În schimb, ce se întâmplă dacă, în lipsa mea, ticălosul vine pe drum ocolit şi, cu câţiva oameni de strânsură, pătrunde în „fortăreaţă”? Haide, arată-mi că ţii la mine şi rămâi cu Old Firehand! Vrei să-mi îndeplineşti dorinţa, frate?

        Îmi venea nespus de greu să mă despart de viteazul meu prieten, dar în faţa stăruinţei sale mă văzui obligat să cedez. În fond, argumentul lui era just: Old Firehand avea mai multă nevoie de ajutor decât dânsul. Totuşi, numă putui abţine să nu-l însoţesc o bucată de drum. Mai scânteia încă pe boltă luceafărul dimineţii când pornirăm împreună prin pădure. Apoi, odată cu răsăritul soarelui, ne oprirăm chiar în locul de unde Santer făcuse cale-ntoarsă. Ochiul ager al apaşului mai desluşi încă urmele.

        — Aici ne luăm rămas bun, rosti Winnetou, aplecându-se din şa şi punându-şi dreapta pe umărul meu. Marele spirit porunceşte să ne despărţim, dar la timpul cuvenit vom fi iarăşi împreună, căci Old Shatterhand şi Winnetou nu pot rămâne departe unul de celălalt. Pe mine vrăjmăşia mă mână înainte, pe tine te opreşte aici prietenia, iar dragostea va face să ne întâlnim din nou. Howgh!

        Îmi strânse mâna şi, îndemnându-şi calul cu un strigăt ascuţit, se depărta în grabă. Pletele-i lungi şi negre fluturau în văzduhul alb al dimineţii. Vei reuşi oare să-l prinzi pe duşman? Când ne vom revedea, dragul meu Winnetou?

        Sfârşitul volumului II