Chapter 6 IN „FORTĂREAŢĂ”

        Trecură destule zile până ce Old Firehand se încumetă să plece călare spre „fortăreaţa” lui, însoţit de Winnetou şi de mine. Drumul ne duse printr-o regiune cu triburi vrăjmaşe, pe care însă o stră băturăm netulburaţi. Acum, că primejdiile rămăseseră în urma noa stră, puteam să ne dedăm, în sfârşit, odihnei şi să ne îngrijim.

        Puştile se odihneau şi ele în ultimul timp; renunţarăm să le folosim, ca să nu atragem atenţia pieilor-roşii. Totuşi, nu duceam lipsă de hrană: vânam cu lasso-urile. Într-o seară, şedeam cu Old Firehand lângă focul nostru de tabără. Winnetou făcea de gardă şi, într-unui din rondurile lui, se apropie de foc. Old Firehand îl îmbie:

        — Haide, frate, poate vrei să te aşezi! Drumul celor din tribul Arapaho nu duce pe-aici. Suntem, deci, în siguranţă.

        — Ochiul apaşului trebuie să fie întotdeauna treaz, răspunse Winnetou. El nu se crede în noapte. Noaptea e ca femeia.

        Şi dispăru din nou în întuneric.

        — Urăşte femeile, insinuai eu, pentru a provoca vreo destăinuire intimă, care, şoptită sub licărul duios al stelelor, rămâne de obicei multă vreme în memorie.

        Old Firehand desprinse punga ce o purta la gât, scoase luleaua, o îndesă pe îndelete cu tutun şi-i dădu foc.

        — Credeţi? Poate că nu le urăşte decât aparent.

        — În orice caz, vorbele lui lasă această impresie.

        — Tocmai, vorbele. Dar în fond, nu-i chiar aşa, preciza Old Firehand. A fost cândva o femeie pentru care s-ar fi luptat şi cu iadul; de atunci, însă, nici nu mai rosteşte cuvântul squaw.

        — Şi de ce n-a luat-o de soţie?

        — Ea iubea pe altul.

        — Indianul nu se dă bătut într-o asemenea situaţie.

        — Dar era vorba de un prieten al său.

        — Cum îi zicea?

        — Astăzi îi zice Old Firehand. Îmi ridicai privirea, surprins. Mă aflam în faţa uneia din multele drame care se desfăşoară în Vestul sălbatic, imprimând oamenilor şi întâmplărilor acea violenţă atât de caracteristică. Fireşte că nu era cazul să insist. Probabil însă că pe chipul meu se citea dorinţa de a afla cât mai multe. De aceea, după o scurtă pauză, Old Firehand adaugă:

        — Nu răscoliţi trecutul, sir! Dar dacă m-aş hotărî vreodată să vorbesc despre trecut, vă asigur că, în ciuda tinereţii dumneavoastră, aţi fi sin gurul căruia m-aş destăinui. Şi asta pentru că, în scurtul răstimp de când suntem împreună, aţi reuşit să-mi câştigaţi prietenia.

        — Vă mulţumesc, sir. Şi eu mă simt foarte legat de dumneavoastră.

        — Ştiu, vă cred. Mi-aţi dovedit-o cu prisosinţă. Fără ajutorul dumneavoastră, m-aş fi topit în noaptea veşniciei. Mă aflam într-o situaţie extrem de critică, sângeram ca un bizon ciuruit de gloanţe, când aţi apărut şi m-aţi salvat. Numai de un lucru îmi pare rău: am scăpat ocazia să mă răfuiesc personal cu Tim Finnerey. Mi-aş fi jertfit un braţ, numai să simt această satisfacţie: să-l iau pe mişel în vârful cuţitului!

        La aceste cuvinte, un rictus amar şi sever se ivi pe chipul său, alt fel atât de calm şi deschis. Cum stătea în faţa mea, cu ochii săgetând, cu pumnii strânşi, îmi imaginam cât de crâncenă ar fi fost răfuiala lui cu acel Parranoh sau Finnetey.

        Mărturisesc că eram din ce în ce mai curios să aflu cele petrecute cândva şi nu mă îndoiesc că oricine în locul meu ar fi fost la fel de curios. Doar era vorba de un fapt cu totul nou pentru mine şi anume că Winnetou fusese cândva îndrăgostit. Nici măcar mie, prietenul şi fratele său prin jurământ, tânărul apaş nu-mi încredinţase taina! Oricum, trebuia să am răbdare. Eram sigur că timpul îmi va dezvălui acest mister.

        Old Firehand se întremase mai repede decât ne-am fi aşteptat. Străbătuserăm astfel curând ţinutul rapahoşilor şi al pawnseşilor, îndreptându-ne spre râul Mankizila, pe malul căruia Old Firehand îşi avea aşa-numita „fortăreaţă”. Cum cu două zile în urmă trecuserăm înot râul Kehupahan, nu mai rămânea mult până la ţintă.

        Acolo intenţionam să mă alătur pentru câtva timp vânătorilor de sub conducerea lui Old Firehand şi apoi, prin Dakota şi Preria Câinelui, să ajung în regiunea lacurilor. Speram că timpul ce urma să-l petrecem împreună să-mi ofere prilejul de a afla câte ceva din trecutul celebrului westman. De aceea tăceam fără să-i tulbur deocamdată discreţia. Mă ridicam doar din când în când ca să aţâţ focul.

        La un moment dat, inelul de aur ce-l purtam în deget scânteie puternic în jocul flăcărilor, atrăgând atenţia lui Old Firehand. Acesta săriperplex de la locul lui.

        — Ce inel purtaţi, sir? Întrebă dânsul.

        — E o amintire dintr-un ceas cumplit al vieţii mele.

        — Vreţi să mi-l arătaţi?

        Îl scosei din deget şi i-l dădui. Omul apucă inelul cu o grabă nestăpânită şi, cum îl văzu mai de aproape, întrebă grav:

        — De la cine îl aveţi?

        O emoţie teribilă îl cuprinsese. Îi dădui informaţii asupra provenienţei inelului:

        — Îl am de la un băiat. Povestea s-a petrecut la New Venango.

        — New Venango? Izbucni el. Aţi fost la Forster? L-aţi văzut cumva pe Harry? Vorbeaţi parcă de un ceas cumplit, probabil o nenorocire!…

        — O împrejurare teribilă, în care eu şi bravul meu Swallow era să fim arşi de vii, îi explicai, întinzând mâna după inel.

        — Nu vi-l dau! Refuză Old Firehand. Mă interesează cum de a ajuns inelul în posesia dumneavoastră. Am asupra lui un drept sacru şi exclusiv al meu.

        — Fiţi pe pace, sir! Dacă altcineva ar fi refuzat să mi-l înapoieze, aş fi ştiut să-l constrâng, dar pe dumneavoastră am să vă pun mai întâi la curent asupra celor întâmplate. Pe urmă n-aveţi decât să-mi demonstraţi ce drept aveţi asupra inelului.

        — Poftim, vorbiţi! Dar vă declar că, dac-aş avea de-a face cu un om în care n-am încredere, inelul acesta ar însemna condamnarea lui la moarte. Haide, spuneţi!

        Aşadar, celebrul westman îl cunoştea pe Harry, îl ştia şi pe Forster. Neliniştea lui dovedea marele interes ce-l purta acestor persoane. Sute de întrebări îmi veneau în minte, dar nu rosteam niciuna. În sfârşit, dădui drumul povestirii.

        Şedeam lângă foc, faţă-n faţă. Old Firehand se rezemase într-un cot şi chipul lui vădea încordarea cu care mă asculta. Parcă-mi sorbea cuvintele. Relatându-i scena când îl înşfăcasem pe Harry şi-l urcasem în şa lângă mine, omul se ridică, exclamând:

        — Aşa, aşa! Era unica salvare! Continuaţi, povestiţi totul! Tremur pentru viaţa lui!

        Retrăind la rândul meu grava încercare prin care trecusem, mă sculai de jos şi-mi continuai istorisirea. Old Firehand se apropie tot mai mult de mine; ţinea gura întredeschisă de parc-ar fi vrut să înghită silabă după silabă; ochii dilataţi îmi urmăreau mişcarea buzelor; trupul i se încrâncenase, ca şi cum s-ar fi aflat el însuşi în spinarea calului dezlănţuit şi s-ar fi aruncat aievea în valurile spumegânde, căţărându-se apoi pe stânca abruptă şi colţuroasă. Mă apucase de braţ şi mă strângea atât de avan, încât îmi încleştam dinţii de durere; as culta cu răsuflarea tăiată, răscolit, zguduit.

        — Heavens! Cerule! Exclamă el uşurat, aflând că trecusem cu bine pe marginea prăpastiei şi-l pusesem în siguranţă pe băiat. Ce coşmar! M-aţi făcut să trăiesc nişte momente de zbucium ca şi când trupul mi-ar fi fost incendiat. Şi, totuşi, eram sigur că veţi izbuti să vă salvaţi. Altminteri, băiatul nu v-ar fi putut dărui inelul.

        — Nici nu mi l-a dăruit! I l-am smuls fără să vreau din deget, iar dânsul habar n-a avut.

        — Atunci trebuia să i-l înapoiaţi numaidecât!

        — Fireşte, am şi vrut să i-l restitui, dar băiatul o luase la goană. Am alergat după el şi nu l-am mai ajuns. Abia a doua zi l-am zărit în mijlocul unei familii ce scăpase de la moarte pentru că locuia pe un teren mai ridicat.

        — Şi i-aţi spus chestia cu inelul?

        — Nu, nici nu m-au lăsat să-i vorbesc. Au şi tras asupra mea, încât a trebuit să dispar din ochii lor.

        — Aşa e Harry, da, exact aşa! Nimic nu-l scârbeşte mai mult decât laşitatea! V-a luat, desigur, drept un laş. Dar cu Forster ce s-a făcut?

        — După câte ştiu, n-a mai scăpat nimeni în afară de familia de care v-am vorbit. Oceanul de flăcări a inundat valea şi i-a înghiţit pe toţi.

        — Grozavă pedeapsă! Prea grea, aş zice, faţă de încercarea mârşavă de a ridica preţurile irosind atâta petrol.

        — L-aţi cunoscut pe Forster, sir? Întrebai.

        — L-am văzut în câteva rânduri la New Venango. Era un tip arogant, mândru de bănetul lui, deşi avea motive, vă asigur, să se poarte mai cuviincios în ce mă priveşte.

        — Şi l-aţi văzut acolo şi pe Harry?

        — Harry? Făcu el şi un zâmbet ciudat se ivi pe faţa lui din nou limpezită. Da, l-am întâlnit şi acolo, ca, de altfel şi în Omaha, unde are un frate. Poate l-am mai văzut şi altundeva.

        — Îmi închipui că aţi putea să-mi povestiţi câte ceva despre băiat…

        — Cred că da. Însă nu acum. Nu, nu! Cele auzite m-au impresionat în aşa măsură, încât n-aş putea să-mi adun gândurile. Mai târziu, la timpul potrivit, vă voi istorisi cele ce ştiu despre dânsul. Nu v-a spus ce face la New Venango?

        — Ba da. Cică era în trecere.

        — Aha! Şi sunteţi convins că a scăpat definitiv de primejdie?

        — Categoric!

        — Va să zică, l-aţi văzut cum trage cu arma?

        — Cum vă spuneam, trage excepţional. E un băiat cu totul neobişnuit.

        — Aveţi dreptate. Tatăl său e un vechi colecţionar de scalpuri. Gloanţele lui nimeresc fără greş între coaste, ţinta preferată a indienilor. Se vede că băiatul a învăţat meşteşug temeinic de la el. Dacă vă îndoiţi cumva că ştie să tragă fără ezitare şi cu mare precizie, atunci vă înşelaţi.

        — Şi unde-i tatăl său?

        — Când ici, când colo şi aş putea spune fără exagerare că ne cunoaştem binişor. Poate vă înlesnesc cândva o întâlnire cu el.

        — Mi-ar face plăcere.

        — Vom vedea, tinere… Meritaţi, desigur, recunoştinţa lui de tată pentru salvarea fiului.

        — O, nu mă gândeam la asemenea lucru!

        — Se-nţelege, se-nţelege; vă cunosc destul de bine. Dar poftim inelul! Veţi afla mai târziu ce semnificaţie are faptul că vi l-am restituit. Deocamdată, mă duc să-l schimb pe Winnetou. Dormiţi fără grijă, ca să fiţi mâine sprinten şi bine dispus. Dimineaţa ne cocoţăm în spinarea gloabelor şi-i tragem pe urmă o călărie de două zile.

        — Două zile? Parcă era vorba ca mâine să mergem doar până la Green-Park!

        — M-am răzgândit. Good night! Noapte bună!

        — Good guard! Serviciu uşor! Nu uitaţi să mă treziţi când îmi vine rândul.

        — Staţi liniştit! Pot să veghez şi eu o dată în locul dumneavoastră, că, slavă Domnului, aţi făcut destule pentru mine!

        Eram într-o stare de spirit cu totul stranie. Nu ştiam ce să cred şi, cum stăteam aşa întins, înfăşurat în pătură, mii de ipoteze îmi treceau prin cap, fără ca vreuna să-mi pară întemeiată. Multă vreme încă, după ce Winnetou se înapoie şi se înveli în pătura lui, mă tot sucii ba pe o parte, ba pe alta. Evocarea celor întâmplate la New Venango mă răscolise; toate amănuntele acelei seri îngrozitoare îmi năpădeau din nou cugetul şi printre imaginile coşmarului pe care-l trăisem apărea iar şi iar figura lui Old Firehand. Până şi în ultima luptă dintre somn şi trezie îmi tot stăruiau în auz cuvintele lui: „Staţi liniştit!… Aţi făcut destule pentru mine!”

        La deşteptare, dimineaţa, constatai că rămăsesem singur lângă foc. Totuşi, cei doi tovarăşi de drum nu puteau fi prea departe – dovadă, căzănelul de tablă, cu apa clocotindă, atârnat deasupra flăcărilor şi mai încolo, lângă carnea rămasă de aseară, săculeţul cu făină deschis la gură.

        Mă ridicai de sub pătură şi coborâi la apă, să mă spăl. Acolo, angajaţi într-o discuţie aprinsă, stăteau tovarăşii mei. Din reacţia lor în clipa când mă zăriră pricepui că obiectul discuţiei eram eu.

        În scurt timp ne pregătirăm de drum şi apucarăm apoi spre valea Mankizila călărind paralel cu fluviul Missouri, cam la vreo douăzeci de mile distanţă de mal.

        Ziua era răcoroasă. Înaintam cu spor. Caii, odihniţi şi hrăniţi din belşug în ultimele zile, străbăteau cu nădejde întinderile verzi ale preriei.

        Observai în acest timp o ciudată schimbare în atitudinea prietenilor mei. Parcă-mi acordau o atenţie deosebită, aş spune un respect nedisimulat, iar Old Firehand mă învăluia din când în când cu o privire plină de afecţiune şi tandreţe.

        Mă mişcau totodată dragostea şi devotamentul ce şi le arătau reciproc. Fraţi buni să fi fost şi tot nu s-ar fi dovedit mai grijulii unul faţă de altul. Îmi făcea impresia că persoana mea juca un oarecare rol în această comportare a lor. Winnetou îl trata pe Old Firehand mai prietenos chiar decât pe mine, ceea ce m-ar fi putut împinge la invidie, dac-aş fi fost predispus pentru asemenea simţământ.

        Când, pe la prânz, făcurăm un popas şi Old Firehand plecă în recunoaştere, Winnetou se tolăni alături de mine şi-mi spuse pe neaşteptate:

        — Fratele meu e curajos ca pisica sălbatică şi tăcut precum stâncile de piatră.

        Misterioasă introducere, faţă de care nu reacţionai cu nici o vorbă.

        — A trecut călare prin flăcări şi mie, fratelui său, nu i-a povestit nimic.

        — Limba omului, meditai cu glas tare, e ca cuţitul ascuns în teacă: tăios, primejdios. Nu e bine să te joci cu el.

        — Fratele meu vorbeşte înţelept şi are dreptate. Totuşi, Winnetou e mâhnit când inima bunului său prieten se închide ca şi piatra care ascundeîn miezul ei grăuntele de aur.

        — Dar inima lui Winnetou s-a mărturisit oare urechilor mele?

        — Nu ţi-am împărtăşit eu toate tainele preriei? Nu ţi-am arătat cum se recunosc urmele, cum se aruncă lasso-ul, cum se ia scalpul? Nu te-am învăţat toate lucrurile pe care trebuie să le ştie un bun războinic?

        — Într-adevăr, m-ai învăţat de toate, dar mi-ai vorbit oare şi de Old Firehand, care-ţi stăpâneşte sufletul şi de femeia pe care o păstrezi în amintire?

        — Winnetou a iubit şi iubirea nu sălăşluieşte în vorbe. Mă întreb, însă, de ce nu mi-a pomenit fratele meu nimic despre băiatul pe care l-a trecut prin foc, călare pe Swallow?

        — Pentru c-ar fi sunat ca o laudă de sine. Îl cunoşti pe băiat?

        — L-am purtat pe braţe; i-am arătat toate florile câmpului, copacii pădurii, peştii apelor şi stelele cerului; l-am învăţat să tragă cu arcul şi să încalece armăsarii sălbatici; l-am făcut să cunoască graiurile oamenilor roşii şi i-am dăruit în cele din urmă puşca de al cărei glonţ a murit Ribanna, fiica asineboinşilor. Îl priveam surprins. Încolţea în mine o bănuială pe care nu cutezam s-o exprim. Şi, totuşi, cred c-aş fi făcut-o, dacă în clipa aceea nu s-ar fi întors Old Firehand şi nu ne-am fi aşezat tustrei la masă. În timpul prânzului, vorbele lui Winnetou îmi stăruiau mereu în minte; raportându-le la ceea ce aflasem de la Harry, deduceam că însuşi Old Fire hand e tatăl băiatului. De altfel, comportarea bătrânului, în ajun, când îi povestisem toată aventura, întărea presupunerea mea. Şi, totuşi, Old Firehand vorbise de tatăl lui Harry la persoana a treia şi nu scăpase nici un cuvânt care să-mi transforme bănuiala în certitudine…

        După câteva ore de repaus, pornirăm din nou la drum. Ca şi când ar fi ştiut că-i aşteaptă un popas de câteva zile, caii tăiau preria în zbor. Străbăturăm astfel până spre seară o distanţă bunicică, apropiindu-ne de lanţul muntos îndărătul căruia se întinde valea lui Mankizila. Terenul urca din ce în ce mai sus; intrarăm într-un defileu care, după toate aparenţele, avea să ne conducă drept spre malul râului.

        — Stai! Parola! Răsună deodată un glas pieziş de după nişte tufe de bumbac. Şi, în aceeaşi clipă, se ivi dintre crengi ţeava unei puşti îndreptată asupra noastră.

        — Viteaz!

        — Şi?

        — Discret! Completă Old Firehand parola, privind cu insistenţă tufa cu pricina.

        Crengile se desfăcură şi în faţa noastră apăru un ins care îmi provocă o surpriză foarte plăcută.

        De sub borurile pleoştite ale unei pălării de pâslă cu o vechime şi un colorit care l-ar fi dezarmat pe cel mai abil cercetător, din încâlceala unei bărbi fără noimă, neagră-cenuşie, pornea un nas de dimensiuni catastrofale, putând sluji drept arătător oricărui cadran solar. Din cauza bărbii atât de stufoase, nu se mai distingeau – în afara eminentului organ olfactiv – decât doi ochişori ageri, jucăuşi, care îşi muiau luminile şirete când spre unul, când spre altul dintre noi.

        Acest cap original se sprijinea pe un fel de trup invizibil până lagenunchi, pierdut într-o haină vânătorească din piele de ţap, croită probabil pe măsura unui semen mult mai voluminos. Astfel, omul nostru părea un prunc îmbrăcat în halatul de noapte al bunicului.

        Din costumul lui ridicol de larg se iveau picioarele – subţiri şi strâmbe ca nişte secere, înfăşurate în jambiere rupte şi atât de vechi, încât păreau să depăşească cel puţin cu un secol vârsta stăpânului. Dede subt răsărea încălţămintea – o pereche de cizme indiene – în care, la nevoie, ar fi încăput întreaga sa persoană.

        Omuleţul purta o flintă veche, de care numai cu cea mai mare precauţie m-aş fi atins. Şi cum se apropia de noi, plin de prestanţă şi măreţie, cu greu s-ar fi putut imagina o caricatură mai reuşită a unui vânător de prerie.

        Sam Hawkens! Exclamă Old Firehand. Oare ţi-au îmbătrânit într-atâta ochii, încât să-mi ceri mie parola?

        — N-aş crede, sir Dar socot că o santinelă în post trebuie să mai arate din timp în timp că nu-şi uită îndatoririle. Bine aţi venit la Bafou, domnilor! Bucurie, mare bucurie! Să înnebunesc de fericire, nu alta, când îl văd aici pe fostul meu greenhorn, supranumit Old Shatterhand şi pe Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, dacă nu mă-nşel!

        Îmi întinse amândouă mâinile şi mă strânse la piept cu atâta foc, încât haina lui de vânătoare trosni ca o cutie goală de lemn strivită. Dădu apoi să mă sărute, lucru pe care-l evitai cu multă prezenţă de spirit. Barba, altădată neagră ca pana corbului, îi cam încărunţise.

        — Mă bucur din inimă că te întâlnesc, dragă Sam! Îi declarai cu toată sinceritatea. Dar spune-mi, te rog, nu l-ai informat încă pe Old Firehand despre cunoştinţa noastră şi despre faptul că ţi-am fost ucenic?

        — Fireşte că i-am spus-o!

        — Şi dumneavoastră de ce nu mi-aţi suflat o vorbă că-l voi revedea pe Sam Hawkens aici?

        Reproşul, amical de altminteri, se adresa lui Old Firehand. Acesta râse:

        — Ziceam să vă fac o surpriză. Vedeţi, prin urmare, că vă ştiam cu mult înainte de a ne întâlni; am vorbit adesea de dumneavoastră. O să mai daţi aci şi peste alte două cunoştinţe.

        — Nu cumva Dick Stone şi Will Parker?

        — Exact. Sosirea dumneavoastră va fi şi pentru ei o surpriză plăcută. Ascultă, Sam, care dintre ai noştri au rămas azi acasă?

        — Toţi, afară de Bill Bulcher, Dick Stone şi Harris; ăştia trei au plecat să mai facă rost de carne. Micul sir s-a întors şi el.

        — Ştiu, ştiu că-i aici. În rest, ce s-a mai întâmplat? Ceva piei-roşii?

        — Deloc, sir, deloc. N-am simţit pe nimeni, deşi (aici Sam îşi arătă puşca) „Liddy” a mea cam umblă, cum s-ar spune, după măritiş.

        — Şi cursele?

        — Au dat rezultate bune, foarte bune, dacă nu mă-nşel. Veţi vedea şi singur; vreau să spun că la poartă nu e decât foarte puţină apă.

        Făcu stânga-mprejur şi, în timp ce noi ne reluam drumul, se strecură iarăşi în ascunzătoarea lui.

        Din cele petrecute înţelesei că ne apropiem de „fortăreaţă” şi că SamHawkens făcea de strajă în preajma ei. Mă tot uitam cu atenţie ca să descopăr undeva poarta.

        La stânga se deschidea o trecătoare plină de bolovani şi tufăriş de mure. Era atât de îngustă, că, întinzând braţele, atingeai amândoi pereţii laterali. Jos şerpuia o gârlă pe al cărei fund pietros nici gând să se imprime vreo urmă de talpă. Curată, străvezie, apa se vărsa în râuleţul pe lângă care trecuserăm mai înainte. Old Firehand cârmi pe trecătoare. Noi îl urmarăm, înaintând încet în susul gârlei. Pricepui acum şi tâlcul celor spuse de Sam în legătură cu apa de la poartă.

        Foarte curând stâncile se apropiară atât de mult între ele, încât păreau să ne închidă drumul. Dar, spre surprinderea mea, Old Fire hand înainta mereu şi, la un moment dat, văzui că dispare, ca şi când ar fi trecut prin peretele de piatră. Winnetou dispăru la rândul lui. Ajungând şi eu la locul cu pricina, descoperii misterul: iedera extrem de deasă, care atârna de sus, alcătuise un fel de perdea, dând iluzia că drumul s-ar închide.

        De fapt, dacă treceai înainte, ajungeai într-un soi de tunel lung şi întunecos.

        Mult şi cu nenumărate viraje, călărirăm prin noaptea întortocheată a tunelului, până ce, în sfârşit, răsări înaintea noastră o zare de lumină. Şi iată-ne din nou într-o trecătoare care părea prelungirea celei dintâi. La capătul ei, mă oprii, stăpânit de uimire.

        Mă aflam în faţa unei căldări uriaşe, cu pereţi de piatră, inaccesibili. Un brâu lat de arbuşti încingea această vale aproape circulară, acoperită cu iarbă bogată, unde păşteau herghelii întregi de cai şi de catâri. O droaie de câini alergau de colo-colo, unii zdraveni – dintr-o rasă asemănătoare lupilor, de care indienii se slujesc pentru pază şi tracţiune, alţii, nişte corcituri mărunte, uşor de îngrăşat, a căror carne, alături de a panterelor, trece la băştinaşi drept cea mai mare delicatesă.

        — Iată-mi fortăreaţa! Rosti Old Firehand, întorcându-se spre noi. Vă veţi simţi aici mai bine ca în sânul lui Avraam.

        — Există vreo cale de acces dinspre munţi? Întrebai eu, arătând spre peretele din fund.

        — Cu neputinţă să se strecoare cineva. Iar căţăratul de afară, pe stânci, e aproape imposibil…

        — Cum aţi dat peste locul acesta grozav?

        — Urmăream un racoon, un urs spălător şi din goană am ajuns tocmai la breşa aceea care încă nu era acoperită de iederă. Fireşte că am pus numaidecât stăpânire pe viitoarea mea fortăreaţă.

        — Singur?

        — La început, singur. Găsisem o ascunzătoare bună, care m-a salvat de nenumărate ori din faţa blestemaţilor de piei-roşii care mă hăituiau. Mai târziu, însă, mi-am chemat încoace „băieţii”, ca să înfruntăm împreună şi primejdiile şi asprimea iernii.

        Nu termină bine vorba, că răsună deodată un şuier ascuţit peste întinderea văii. Şi abia se stinse ecoul, că de jur împrejur, din tufărişul ce împrejmuia valea, ieşi la vedere o ceată de inşi pe care i-ai fi re cunoscut de la o poştă că sunt oameni ai Vestului.

        Coborârăm la pas în întâmpinarea lor şi într-o clipă furăm înconjuraţi. Oamenii erau extrem de fericiţi să-l vadă pe Old Firehand iarăşi printre ei. Se afla acolo şi Will Parker, care, zărindu-mă, se bu cură ca un copil. Şi bucuria îi crescu şi mai mult, când constată că însuşi Winnetou îi acordă un salut prietenesc. În toiul hărmălaiei, permisă doar într-un loc atât de singuratic, Winnetou îşi deşeua fără grabă calul şi, bătându-l cu palma pe crupă, îi dădu a înţelege că e slobod să se aştearnă pe frupt. Îşi săltă apoi şaua pe umăr, luă pătura, frâul şi se depărta, făcând abstracţie de lumea din jur. Îi urmai şi eu exemplul, căci Old Firehand era prea solicitat din toate părţile ca să se mai ocupe de noi. Îl lăsai liber pe bravul meu Swallow şi, răspunzând în treacăt curiozităţii gălăgioase a „băieţilor”, pornii să mă familiarizez cu locul.

        Aruncat în sus de forţele ascunse ale pământului, masivul stâncos crăpase cândva ca un uriaş balon de săpun, alcătuind o jumătate de sferă, goală pe dinăuntru, cu gura căscată spre cer, ca un crater colo sal. Aerul, soarele, furtunile îşi luaseră apoi sarcina să fărâmiţeze terenul dur şi să-l facă propriu vegetaţiei, iar şuvoaiele din adânc, împreunându-se, sfredeliseră cu răbdare peretele de piatră, croind drum pârâului care ne-a servit de călăuză.

        Alesei pentru plimbarea mea hotarul din fund al văii. Păşeam între brâul de tufe şi zidul de piatră care urca aproape vertical şi părea pe alocuri suspendat. Descoperii în zid numeroase deschizături, camuflate cu piei de animale şi ducând, probabil, spre adăposturile şi magaziile atât de necesare unei aşezări vânătoreşti. În orice caz, aşezarea trebuia să aibă mai mulţi locuitori decât cei care ne ieşiseră în întâmpinare. Cel puţin aşa era de presupus după numărul femeilor pe care le zăream ba ici, ba colo, în cursul plimbării. Se vede însă că majoritatea bărbaţilor erau duşi la vânătoare şi aveau să revină o dată cu iarna care se anunţa destul de aproape.

        Hoinărind astfel, descoperii la un moment dat, pe una din stâncile care păreau cu totul inaccesibile, o colibă mică, improvizată din crăci. De acolo putea fi, desigur, văzută întreaga vale, cu toate amănuntele ei. De aceea hotărâi să mă urc până sus. Potecă nu era; în schimb, dădui peste urme de paşi şi mă luai după ele.

        Nu mai aveam mult de urcat, când zării strecurându-se afară, prin uşiţa joasă a colibei, o făptură omenească pe care eu desigur că nu o deranjasem cu nimic; de fapt, nici nu mă văzuse. Întoarsă cu spatele spre mine, se apropie de marginea stâncii şi, făcându-şi palma streaşină la ochi, cercetă adâncul văii.

        Purta o cămaşă vânătorească, pestriţă, dintr-o ţesătură groasă şi jambiere împodobite de la şold până la glezne cu ciucur; mocasinii mici, delicaţi, aveau bogate ornamentaţii din mărgele de sticlă şi din păr de porc ghimpos. O basma roşie înfăşurată în chip de turban îi acoperea capul şi o eşarfă de aceeaşi culoare îi ţinea loc de brâu.

        Când pusei piciorul pe mica platformă, făptura aceea mă auzi şi se întoarse spre mine. Era oare vis, ori vedeam aievea? O bucurie năvalnică mă cuprinse. Strigai:

        — Harry! E posibil?

        Şi mă apropiai de el grăbit.

        Dar Harry mă privea sever şi rece. Nici o tresărire pe chipul lui, acumşi mai ars de soare, nu trăda vreo emoţie pricinuită de apariţia mea.

        — Dacă n-ar fi posibil, îmi răspunse, atunci nu m-aţi vedea aici, sir! Dar dreptul de a pune asemenea întrebări e mai degrabă al meu decât al dumneavoastră. Cum de v-aţi permis să intraţi în tabără?

        Meritam oare o astfel de primire? Luai deci o atitudine şi mai distanţă decât a lui.

        — Pshaw!

        Numai atât rostii şi, întorcându-i spatele, coborâi încet de pe platformă.

        Aşadar, Harry era într-adevăr – cum bănuisem – fiul lui Old Firehand. Astfel mi se limpeziră dintr-o dată toate lucrurile.

        Deşi Harry nu era, în fond, decât un copil, totuşi purtarea lui – după toate cele petrecute – mă necăjea serios. Părerea lui Old Firehand că băiatul m-ar socoti un laş se confirma, ce-i drept, prin insulta cu care acesta mă gratulase încă atunci, la sondă; nu înţelegeam însă deloc cum anume îmi dovedisem laşitatea. În sfârşit, biruindu-mi proasta dispoziţie, revenii în tabără. Înserase. În largul văii jucau, bogate, flăcările unui foc proaspăt încins, în jurul căruia se adunase întreg efectivul prezent în fortăreaţă, inclusiv Harry, care, după cum îmi dădui repede seama, se bucura de egalitate deplină cu bărbaţii maturi. Şedea şi el acolo, lângă foc şi parcă mă privea cu mai puţină răceală decât adineauri.

        Oamenii îşi istoriseau tot felul de întâmplări din viaţa lor. Îi ascultai şi eu un timp, apoi – după bunul meu obicei – plecai să văd ce-mi face mustangul. Era o noapte superbă, înstelată, cu cerul atât de blând şi calm, de parcă habar n-ar fi avut că jos, pe biata noastră planetă, nişte creaturi cu totul superioare stau veşnic gata să se încaiere şi să se sfâşie între ele.

        Un nechezat uşor, vesel, dinspre tufişurile de la gârlă, îmi indică locul unde se afla Swallow. Calul mă recunoscu imediat şi îşi frecă drăgăstos botul de umărul meu. De când mă salvase din foc şi apă îl îndrăgisem încă şi mai mult. Mângâindu-l, îmi lipii faţa de grumazul lui suplu, catifelat.

        Deodată, calul fornăi scurt; era obişnuitul lui semnal de alarmă. Devenii atent şi mă uitai în jurul meu. O siluetă omenească venea spre mine şi zării fluturând basmaua înfăşurată în jurul capului. Era Harry.

        — Scuzaţi că vă deranjez, rosti el cu vocea oarecum mai blândă. Mi-am adus aminte de Swallow, calul dumneavoastră, căruia îi datorez viaţa. Voiam să-l văd, să-i fac o vizită de prietenie.

        — Iată-l! În ce mă priveşte, n-am să vă tulbur întâlnirea. Good night! Noapte bună!

        Dădui să plec, dar după câţiva paşi mă auzii strigat:

        — Sir!

        Mă oprii. Harry se apropie sfios de mine. Se vedea că nu ştia cum să-şi stăpânească emoţia.

        — V-am jignit.

        — Jignit? Făcui cu indiferenţă. Vă înşelaţi, sir! Nu sunt decât indulgent cu dumneavoastră şi atâta tot. Nici vorbă să mă simt jignit.

        Dură mai bine de un minut până ce băiatul găsi o replică acestui răspuns neaşteptat.

        — Atunci, iertaţi-mi, vă rog, eroarea.

        — Cu plăcere. Sunt deprins cu erorile.

        — Iar eu vă asigur că n-am să mai profit pe viitor de indulgenţa dumneavoastră.

        — V-o pun, totuşi, oricând la dispoziţie.

        Dădui din nou să plec, însă Harry mă prinse de braţ.

        — Să trecem peste chestiunile noastre personale! Adevărul e că aţi salvat de două ori într-o singură seară viaţa tatălui meu; şi aceasta, cu riscul propriei dumneavoastră vieţi. De aceea, sunt dator să vă mulţumesc, chiar dacă mi-aţi arunca în obraz cuvinte şi mai grele decât până acum. Abia adineauri am aflat…

        — Orice westman e capabil de o asemenea faptă. Se petrec adese ori lucruri mult mai impresionante decât cele despre care vorbiţi. Poate că omul care sare în ajutorul altuia s-a bucurat şi el cândva de un sprijin asemănător. Aşa că treburile astea nu prea merită discuţie şi nici nu e cazul să apreciaţi oamenii prin prisma dragostei ce o purtaţi tatălui dumneavoastră.

        — La început am fost eu nedrept; acuma chiar dumneavoastră vă subestimaţi. Vă întreb dacă ţineţi cu tot dinadinsul să mă jigniţi şi pe mine?

        — Nu ţin deloc!

        — Atunci îmi îngăduiţi o rugăminte!

        — Poftim!

        — Purtaţi-mi pică, supăraţi-vă pe mine cât vreţi, dacă vi se pare că am greşit, dar vă rog, nu-mi mai pomeniţi de… indulgenţă! Sunteţi de acord?

        — Bine.

        — Vă mulţumesc! Şi acum să ne întoarcem, să le urăm oamenilor noapte bună. Am să vă arăt odaia dumneavoastră. Trebuie să ne odihnim; mâine plecăm devreme.

        — Încotro?

        — Mi-am aşezat cursele la Bee-fork şi aş vrea să văd ce s-a prins. Mă veţi însoţi, fireşte.

        Peste câteva minute, ajunserăm la o uşă cu trapă. Harry mă intro duse într-un adăpost complet întunecat şi, scăpărând amnarul, aprinse la iuţeală o lumânare din seu de cerb.

        — Iată dormitorul dumneavoastră, sir. Oamenii noştri se retrag în aceste adăposturi atunci când, sub cerul liber, îi ameninţă reumatismul.

        — Şi credeţi că m-aş putea alege şi eu cu tovărăşia lui blestemată?

        — Dinspre partea mea, vă doresc contrariul. Dar, vedeţi, valea e umedă şi vântul nu pătrunde deloc din pricina munţilor care o înconjoară de jur împrejur. Deci, prevederea e mama înţelepciunii. Somn uşor!

        Îmi strânse mâna şi, înclinând graţios capul, ieşi. Rămas singur, îmi plimbai privirea prin încăpere. Era un fel de peşteră – nu naturală, ci săpată în piatră de mâna omului. Pe jos – piei tăbăcite, pe pereţi – de asemenea. În fund – un pat confecţionat din crengi de cireş şi aşternut cu piei de ciută. Numeroase pături moi de Navajo, clădite în stivă, parcă te îndemnau şi ele la somn. De nişte ţăruşi fixaţi în crăpăturile pereţilor de piatră atârnau diverse obiecte de-ale lui Harry, ceea ce mă duse la concluzia că băiatul îmi cedase, de fapt, propriul său „cabinet”.

        Numai oboseala-mi aprigă mă făcu să rămân în acest adăpost scund şipuţin comod. Cine s-a obişnuit cu nopţile şi cu nemărginirea pre riei, acela numai de nevoie mai poate accepta închisoarea căreia civilizaţia îi spune „locuinţă”.

        Poate că izolarea acestui „dormitor” original făcu ca somnul să mă cuprindă mai vârtos ca de obicei şi să mă ţină mult în braţele sale. Când mă deşteptai, auzii un glas la intrare:

        — Ptiu, sir, mai terminaţi cu măsuratul pe orizontală, dacă nu mă-nşel! Ridicaţi-vă un pic! O să vă facă bine.

        Sării din pat şi mă uitai la musafirul nepoftit din cadrul uşii. Era Sam Hawkens. În ajun nu-l văzusem decât cu puşcă; acum se echipase măreţ, ca un trapper, dovadă că avea să ne însoţească.

        — Vin îndată, dragă Sam!

        — Să sperăm. Micul nostru sir cred că ne şi aşteaptă dincolo, la ieşire.

        — Mergi şi dumneata?

        — Merg, dacă nu mă-nşel. Doar n-o să se care băiatul cu uneltele. Şi nici lui Old Shatterhand, ca să zic aşa, n-am să-i pretind asemenea lucru.

        Afară, îl zării numaidecât pe băiat. Mă aştepta la ieşirea din tabără. Sam îşi aburcă o legătură imensă de capcane şi, fără să-i mai pese de mine, porni ca glonţul înainte.

        — Nu luăm şi caii? Strigai din urmă.

        — Dar ce, calul dumneavoastră a învăţat cum se aşază cursele şi cum se prind biberii pe fundul apei?! Mai bine grăbiţi-vă, ca să ajungeţi la timp. Haide! Mă îndemnă Sam plin de importanţă.

        — Stai niţel, bătrâne, vreau să mai văd ce-mi face calul!

        — Nici o grijă! Tânărul sir a luat toate măsurile, dacă nu mă-nşel!

        Răspunsul lui mă bucură. Va să zică, Harry se ocupase de Swallow încă în zorii zilei, semn că nici stăpânul calului nu-i era indiferent. Desigur că tatăl îi vorbise de mine şi-l determinase să-şi schimbe părerea. Tocmai mă întrebam cum de lipseşte Old Firehand – de obicei atât de atent şi grijuliu – când îl zării trecând gârla împreună cu Winnetou şi cu încă un vânător.

        Winnetou îl salută pe Harry în felul indienilor:

        — Fiul Ribannei e puternic cu războinicii de pe malul râului Gila. Ochiul său va zări mulţi biberi şi braţele sale vor osteni sub povara blănurilor.

        Şi, observând că-mi rotesc privirea peste vale ca să-l descopăr pe Swallow, mă linişti:

        — Pleacă, frate! Winnetou îţi va îngriji calul cu toată dragostea. Trecurăm râpa şi o cotirăm spre stânga, în josul râului, înaintând până la vărsarea lui în Mankizila.

        Malurile erau năpădite de mărăciniş des, aproape de nepătruns; vrejurile de viţă sălbatică se căţărau pe tufe, se lăbărţau peste tot, se încâlceau pe tulpinile alăturate, alcătuind o reţea prin care nu răzbăteai decât cu ajutorul cuţitului.

        Sam, pe cât de mărunţel, pe atât de vajnic, mergea mereu în fruntea noastră şi, încărcat cum era de poveri, îmi amintea de tinichigiii slovaci care cutreierau periodic tihnitele târguşoare germane. Deşi nimeni nu ne urmărea, totuşi cizmele-i uriaşe ocoleau cu mare dibăcie orice petic de pământ care ar fi putut păstra vreun semn al pasului său, iar ochişoriiveşnic agitaţi scrutau neobosiţi vegetaţia bogată care, în ciuda vremii târzii, se putea lua la întrecere cu flora virgină din valea lui Mississippi.

        La un moment dat, Sam se aplecă şi se strecură sub nişte vrejuri.

        — Veniţi, sir! Mă chemă Harry, care îl urma pe bătrânul zurbagiu. Aici se despart potecile biberilor. Într-adevăr, după perdeaua aceea de vrejuri, şerpuia o cărăruie îngustă, pe care înaintarăm un timp paralel cu râul, printr-un vălmăşag de copaci şi de tufe, până ce Sam, auzind un fel de şuier şi mârâit care veneau dinspre apă, se opri numaidecât şi, întorcându-se spre noi, îşi duse un deget la gură.

        — Aici! Şopti Harry. Biberul de gardă a simţit ceva.

        După o vreme, când liniştea coborî densă peste împrejurimi, ne strecurarăm până la un cot al râului, unde ni se oferi prilejul să contemplăm o întreagă colonie de biberi.

        Până hăt, în largul apei, animalele construiseră un fel de stăvilar pe care şi un om sprinten ar fi putut să păşească destul de lesne. Acum se străduiau de zor să fortifice şi să mărească stăvilarul. Dincolo, pe malul opus, un grup de biberi retezau întruna lăstare de copaci până le prăbuşeau în apă; alţii se ocupau cu transportul materialului, împingându-l cu boturile, în timp ce coechipieri de-ai lor legau şi tencuiau construcţia cu lut gros, adus de pe mal, potrivindu-l cu labele şi bătându-l cu cozile lor groase, transformate în mistrii.

        Urmărind cu admiraţie munca acestui mic destoinic popor, îmi atrase luarea-aminte un biber neobişnuit de solid, care stătea sus pe stăvilar şi, după toate aparenţele, făcea de gardă. Deodată, biberul îşi ciuli urechile scurte, se învârti în semicerc, dădu iarăşi un semnal sonor, apoi dispăru sub apă.

        Cât ai clipi, îl urmară şi ceilalţi biberi. Era extrem de caraghios să-i vezi cum se afundă cu dosul în sus, plesnind temeinic apa cu cozile şi stârnind puzderie de stropi jur-împrejur.

        Fireşte că nu era timp să ne pierdem în consideraţii umoristice. Neaşteptata perturbare în familia biberilor fusese provocată, desigur, de apariţia unui vrăjmaş. Or, cel mai temut duşman al acestor fiinţe atât de râvnite nu e altul decât omul!

        Încă nu dispăruse sub apă ultimul biber, că ne şi culcaserăm la pământ, cu armele pregătite, camuflaţi de crengile joase ale unor co conari. Pândeam cu încordare ivirea vreunui musafir nepoftit. Şi iată, peste puţin, ceva mai sus de ascunzătoarea noastră, începu să se agi te păpurişul. Câteva clipe mai târziu văzurăm furişându-se spre mal doi indieni. Unul ducea în spinare câteva curse, celălalt căra nişte blănuri. Ambii erau bine înarmaţi şi atitudinea lor vădea că se ştiau în preajma duşmanului.

        — Zounds! Şuieră Sam printre dinţi. Mişeii au dat de capcanele noastre şi au cules fără să fi semănat, dacă nu mă-nşel! Las' că le arăt eu cine-i stăpânul capcanelor şi al blănurilor!

        Ridică încet puşca, pregătindu-se să tragă. Eu, însă, îmi ziceam că indienii trebuiesc doborâţi fără zgomot. De aceea îl apucai pe bătrânul trapper de braţ. Încă din prima clipă observasem că e vorba de războinici ai poncaşilor; iar vopseaua de pe feţele lor îmi confirma faptul că nu porniseră la vânătoare, ci la bătălie. Aşadar, nu puteau fi singuri. Orice foc de armăputea să atragă asupra noastră o droaie de alţi războinici.

        — Stai, Sam, nu trage! Mai bine scoate cuţitul. Ăştia au dezgropat securea războiului. Cu siguranţă că mai sunt şi alţii pe aproape.

        Sam însă, care avea mare poftă să apese pe trăgaci, se cam codea:

        — Fireşte că e mai bine să-i lichidăm fără zgomot. Dar cuţitul mi-e bătrân şi tocit. Cam greu să tai doi vlăjgani dintr-o dată.

        — Aida-de! Dumneata sari pe unul, eu pe celălalt. Come on! Haide!

        — Hm! Patru capcane dintre cele mai bune! Trei dolari şi jumătate bucata! Ai naibii hoţi! M-ar bucura, zău, dacă pe lângă cele furate, ne-ar lăsa şi pieile lor proprii.

        — Dă-i drumul, sir, să nu-i scăpăm!

        Ne aflam în spatele indienilor care, cu ochii în pământ, căutau să descopere vreo urmă. Lepădând puşca, mă târâi uşurel înainte. Cuţitul îl strângeam între dinţi. Deodată, auzii o şoaptă la urechea mea:

        — Lăsaţi-mă pe mine, sir! Aranjez eu totul. Era Harry.

        — Mulţumesc, mă descurc singur.

        Ajuns la marginea păpurişului, mă săltai o dată şi cu stânga îl apucai de ceafă pe unul din indieni, iar cu dreapta îi repezii cuţitul între omoplaţi, încât omul căzu fără să crâcnească. O făcusem, bineînţeles, din motive de forţă majoră. Era vorba de poncaşi. Nu-i puteam cruţa. Dacă ne-ar fi descoperit „fortăreaţa”, ar fi fost vai şi amar de noi.

        Scosei repede cuţitul din rană, gata să sar, la nevoie, asupra celuilalt poncaş. Dar şi acesta zăcea la pământ, iar Sam – încălecat pe victimă – îi trăgea cu nădejde pielea de pe cap.

        — Aşa, băiete! De-acuma poţi să pui capcane în veşnicele plaiuri ale vânătoarei! Dar pe-ale noastre le laşi aici! Şi, tăvălind scalpul însângerat prin iarbă, adăugă chicotind!

        — Prin urmare, ăsta e al meu. Unul la mână. Old Shatterhand să-l jupoaie pe al doilea.

        — Deloc! Îl apostrofai. Încă nu cunoşti părerea mea în legătură cu scalparea? Mă miră mult că te ocupi de asemenea treburi!

        — Am motivele mele, sir. De când ne-am văzut ultima oară, am trecut prin destule necazuri. Am fost obligat să mă lupt în fel şi chip cu pieile-roşii. De aceea nu mai am nici o cruţare. Parcă ei s-au purtat cu mănuşi! Uitaţi-vă!

        Îşi scoase pălăria pleoştită şi, o dată cu aceasta, peruca lui de pomină. De fapt, îi văzusem eu încă de mult ţeasta scalpată, roşie ca sângele.

        — Ce ziceţi, sir, dacă nu mă-nşel? Mi-am purtat încă din pruncie, onest şi cu drepturi depline, smocul de păr original. Nici cel mai şmecher avocat din lume n-ar fi îndrăznit să-mi conteste acest drept, până s-au găsit o duzină sau două de pawnee, care pur şi simplu m-au de posedat. A trebuit să mă duc la Tekama, să-mi cumpăr un scalp nou, adică o perucă, dacă nu mă-nşel. M-a costat o avere: trei legături groase de blănuri de biberi. Mă rog, n-ar fi nimic. Uneori părul ăsta nou e mai practic decât celălalt. Mai ales vara e o plăcere: îl lepezi şi nu mai transpiri. Totuşi, nu pot să nu mă răzbun. Le-am plătit-o indieni lor nu o dată. Vedeţi, scalpul ăsta e pentru mine o încântare. Mă bu cură mai mult decât cea mai fină blană de biber. Acestea zise, îşi potrivi la loc peruca şi pălăria. Dar nu era timp pentru vorbălungă şi amintiri. În orice moment, putea să zbârnâie o săgeată sau să fulgere vreo puşcă dindărătul unui copac. În plus, era nevoie să dăm cât mai iute alarma în tabără şi să-i prevenim pe vânători asupra primejdiei.

        — Pune mâna, îl îndemnai pe Sam, să-i facem dispăruţi pe indienii ăştia!

        — Just, adică necesar, vreau să spun. Dar tânărul sir ar face bine să treacă niţel în dosul tufelor. Sunt gata să-mi schimb mocasinii pe pantofiori de balet dacă nu ne trezim în curând cu pieile-roşii.

        Harry ascultă de sfatul bătrânului, iar noi aruncarăm repede cadavrele în păpurişul de pe mal. Să le aruncăm în apă, n-ar fi fost prudent.

        — Aşa, s-a făcut! Se bucură Sam după ce terminarăm operaţia. Şi acum, luaţi-l pe micul sir, mergeţi la „fortăreaţă” şi pregătiţi-i pe oamenii de acolo. În ce mă priveşte, vreau să studiez niţel urmele acestor doi poncaşi. Poate descopăr ceva mai mult decât au apucat ei să ne spună…

        — N-aţi vrea, Sam Hawkens, să vă duceţi dumneavoastră până la tata? Interveni Harry. Vă pricepeţi grozav la manipularea capcanelor şi pe urmă, nu-i aşa, patru ochi văd mai bine decât doi.

        — Hm! Cum doriţi! O fac şi pe-asta. Dar să nu-mi puneţi vină dacă iese vreo dandana.

        — Nici o grijă, Hawkens! Ştiţi doar că-mi place şi mie să am satisfacţii. Dumneavoastră v-aţi ales cu un scalp; trebuie să mă aleg şi eu cu ceva. Haideţi, sir!

        Şi băiatul îl părăsi pe Sam, luând-o prin desiş. Eu îl urmai.

        Deşi trebuia să fiu atent la eventuala primejdie din jur, nu puteam să nu-l admir pe Harry, care, asemenea unui vânător iscusit, se strecura fără pic de zgomot prin încâlceala tufelor, dovedind multă pricepere şi agilitate.

        Era cu neputinţă ca băiatul să nu fi fost familiarizat încă de mic cu viaţa din „ţara vânatului”, să nu fi înregistrat impresii care i-au ascuţit simţurile, i-au călit sufletul şi au dat destinului său o direcţie atât de neobişnuită.

        Merserăm astfel preţ de o oră, fără răgaz, până dădurăm de o altă colonie de biberi, ai cărei membri, însă, nu-şi părăseau deloc vizuinile.

        — Aici instalaserăm noi capcanele pe care le-au furat cei doi poncaşi, mă informă Harry. Iar colo sus se ramifică acel Bee-fork la care voiam să ajungem. Se pare însă că va trebui să renunţăm, căci, vedeţi, urmele roşilor vin dinspre pădure. Să mergem după ele. Era gata să pornească, dar îl oprii:

        — Harry!

        Stătu şi mă privi întrebător.

        — N-ar fi mai bine să vă întoarceţi şi să lăsaţi restul în seama mea?

        — Ce vi s-a năzărit?

        — Cunoaşteţi primejdiile la care vă puteţi expune mergând în direcţia asta?

        — Şi de ce nu le-aş cunoaşte? Imposibil să fie mai mari decât cele prin care am trecut până acum.

        — Vreau să vă cruţ!

        — Păi asta vreau şi eu! Ştiu să mă păzesc. Ori credeţi că orice faţă vopsită mă şi bagă în sperieţi?

        Ne continuarăm drumul distanţându-ne de cursul râului şi înaintândprintre arbori, sub rămurişul bogat şi verde al pădurii. Pământul era învelit cu muşchi umed pe care, fără multă osteneală, puteai desluşi orice urmă de paşi.

        Deodată, Harry, care mă preceda, se opri în loc. Jos se vedeau urmele nu a doi, ci a patru oameni care se despărţiseră acolo. După cum se ştie, poncaşii doborâţi de noi erau echipaţi de campanie; presupuneam deci că şi alţi războinici de-ai lor se vor fi aflând prin preajmă. În acelaşi timp era limpede că numai o acţiune de mare importanţă i-ar fi putut determina să bată atâta drum pe teritoriu inamic. Iată de ce-mi trecu prin gând că prezenţa lor aici ar fi în legătură cu atentatul nereuşit împotriva trenului şi că s-ar putea să fie vorba de o expediţie de răzbunare, în care indienii pun în joc totul şi nu cruţă nimic.

        — Cum procedăm? Întrebă Harry. Urmele acestea duc spre tabăra noastră. Indienii nu trebuie s-o descopere cu nici un preţ. Ii urmărim pe cei patru, sau o apucăm fiecare în altă direcţie?

        — Oricum, tuspatru sunt iscoade şi au venit încoace dinspre tabăra poncaşilor, care, desigur, aşteaptă înapoierea lor. De aceea e prefera bil ca, mai întâi, să reperăm tabăra, să vedem câţi sunt şi ce planuri urmăresc. În ce priveşte „fortăreaţa”, cred că santinela de la intrare ştie ce are de făcut pentru a nu trăda nimănui secretul.

        — Aveţi dreptate! Mergem înainte!

        Pădurea cobora acum în pantă lungă, prelingându-se în vale. Ici şi colo se căscau nişte adâncituri mari asemenea unor bazine împresurate de ferigi şi arbuşti sălbatici.

        Tocmai ne apropiam de o astfel de râpă, când un miros suspect îmi atrase atenţia. Scrutând adâncul pădurii, observai drept înaintea noastră o coloană subţirică de fum, care ba se înălţa, ba dispărea, ba urca iarăşi, jucăuşă, printre coroanele copacilor.

        Fumul nu putea proveni decât de la un foc aprins de indieni şi iată de ce: pe câtă vreme albii aruncă pe foc craci întregi, stârnind astfel flacără mare, înaltă, cu fum mult şi gros, băştinaşii întreţin focul împingând vreascurile încet, treptat, cu vârful în jos, provocând o ardere mai mult mocnită, cu flacără măruntă şi fum abia vizibil. Winnetou obişnuia că spună despre procedeul albilor: „Feţele palide fac atâta căldură cu focul lor, încât nici nu se mai pot apropia de el ca să se încălzească”. Îl oprii pe Harry şi-l făcui atent asupra celor constatate.

        — Staţi după tufişul de colo; eu mă duc să-i pândesc pe indieni.

        — Şi eu de ce să nu merg?

        — Ajunge unul singur; în doi creşte primejdia de a fi descoperiţi. Băiatul căzu de acord. Călcând uşor ca să nu lase nici o urmă, se pitula după un tufiş, în timp ce eu mă strecurai de la copac la copac în direcţia coloanei de fum. Într-un bazin din cele pomenite se aflau o mare mulţime de indieni, care şezând, care culcaţi, încât abia îşi găseau loc. La intrare stătea nemişcat ca o statuie de bronz un flăcău chipeş, cu părul revărsat pe umeri; pe alocuri erau postate străji care, din fericire, nu observaseră apariţia mea.

        Dădui să-i număr pe rând, câte unul, dar mă oprii deodată uluit.

        Primul care-mi sări în ochi – cu putinţă oare?! – era căpetenia albă Parranoh sau Tim Finnetey, cum îi zicea Old Firehand. Şi doar îlrecunoscusem perfect atunci, noaptea, la lumina lunii, când l-am înjunghiat! Să fie numai o iluzie? Imposibil! Nu ştiam ce să mai cred. Şi, culmea – individul avea în cap chica lui întreagă, deşi văzusem cu ochii mei cum l-a scalpat Winnetou. Or, de-atunci apaşul nu şi-a scos nici o clipă scalpul de la brâu.

        Pe neaşteptate, una din santinele păru că se îndreaptă spre locul unde mă adăpostisem eu, culcat îndărătul unui bolovan uriaş. A trebuit să mă trag înapoi şi să fac repede cale-ntoarsă.

        Ajunsei iarăşi la Harry şi-i făcui semn să vină după mine. Ne înapoiarăm la punctul unde se ramificau urmele iscoadelor. De aci o luarăm pe potecuţa tăiată prin hăţiş de poncaşii doborâţi de noi. Aceasta cobora până jos în valea prin care trecuserăm la sosirea noastră şi unde ne întâmpinase santinela.

        Ştiam acum precis că poncaşii căpătaseră întăriri şi ne urmăriseră îndeaproape cu intenţia să se răzbune. Popasul nostru în timpul bolii lui Old Firehand le oferise răgazul să-şi adune toate forţele disponibile. Dar de ce era nevoie ca numai pentru trei inşi să mobilizeze atâţia războinici şi de ce nu ne-au atacat mai demult, asta n-o mai înţelegeam – afară de cazul că Parranoh ştia unde se află „fortăreaţa” şi plănuia să atace întreaga aşezare.

        Cele două iscoade croiseră o potecă destul de bună, încât coboram relativ repede spre valea ce se întindea înaintea noastră. Când, deodată, auzii un zăngănit ca de fiare venind dinspre un desiş de cireşi sălbatici.

        Făcându-i semn lui Harry să se ascundă, mă lungii repede la pământ, trăsei cuţitul din teacă şi mă târâi în ocol către locul cu pricina. Primul lucru care mă izbi era o grămadă de capcane de fier şi alături – o pereche de picioare subţiri, strâmbe, încălţate în nişte mocasini colosali. Descoperii mai apoi un surtuc vânătoresc de dimensiuni remarcabile, la căpătui căruia, sus, odihneau borurile obosite ale unei pălării de pâslă sub care se iţea o barbă câlţoasă, fără noimă.

        Şi din haosul bărbii pândeau doi ochişori vioi, atenţi, sfredelind frunzişul.

        Era Sam. Dar ce căuta bătrânul aici când eu îl credeam de mult sus, în „fortăreaţă”? Enigma era în fond lesne de dezlegat: n-aveam decât să-l întreb. Mă furişai deci uşurel în spatele lui, bucurându-mă de pe acum de spaima ce avea s-o tragă.

        Uşor, cât se poate de uşor, pusei stăpânire pe puşca de lângă el, preistorica lui Liddy şi îi ridicai cocoşul ruginit.

        Auzind clămpănitul, Sam sări atât de iute în picioare, încât îşi agăţă de rămuriş faimoasa pălărie laolaltă cu peruca. Iar când văzu propria-i armă îndreptată asupra lui, sub nasul de papagal stropit cu toate culorile curcubeului, i se căscă o gură cât o şură.

        — Sam Hawkens, îi şoptii, închide repede gura, că de nu, îţi vâr toate capcanele în ea!

        — Good luck! Păcatele mele! M-aţi speriat, sir, dacă nu mă-nşel! Răspunse omuleţul care, în pofida spaimei, nu scosese nici măcar o exclamaţie. Şi, potrivindu-şi peruca şi pălăria la locul cuvenit, adăugă: Dracu' să vă ia! Mi-au îngheţat mădularele, vreau să spun… dacă aţi fi fost o piele-roşie, atunci…

        — atunci mâncarea ce ai înghiţit-o aseară ar fi fost, desigur, ultima. Iată-ţi puşcociul! Şi spune-mi, te rog, ce ţi-a venit să te culci tocmai aici?

        — Să mă culc? Adică să dorm? Ei, asta-i bună! Nici vorbă de aşa ceva… chiar dacă, întâmplător, nu v-am băgat de seamă. Îmi zburau gândurile la perechea aia de şobolani pe care voiam să-i vânez şi să le iau pielea. Totuşi, cum să spun, apelez la discreţie. N-are rost să ştie lumea cum l-aţi luat pe bătrânul Sam ca din oală.

        — Lasă, nu află nimeni.

        — Dar unde-i tânărul sir?

        — E aici, mai în spate. Auzisem sunând fierăria asta şi fusesem, fireşte, curios să ştiu cine trage clopotele.

        — Clopote? Se auzea chiar atât de tare? Măi, măi, Sam Hawkens, urs idiot şi bătrân ce-mi eşti! Stai la pândă ca un catâr ramolit, cică să mai faci rost de nişte scalpuri şi când colo, te aud până şi surzii din Canada, dacă nu mă-nşel! Dar cum de-aţi nimerit aici? Veneaţi şi dumneavoastră pe urmele celor două piei-roşii?

        Confirmai şi îi povestii cele văzute.

        — Hm! Va fi mare cheltuială de pulbere, sir, mare de tot! Veneam cu capcanele în susul apei, când, deodată, zăresc doi indieni, dacă nu mă-nşel. Se foiau la marginea tufişului, la vreo opt paşi de mine. Fireşte că m-am făcut una cu pământul. Unul a luat-o în jos, celălalt în sus, ca să cerceteze valea. Las' că-mi pică ei în mână, mi-am spus. Am aşteptat până a trecut unul pe lângă mine, pe urmă m-am ascuns repede aici. Numai să se întâlnească amândoi sub nasul meu, c-apoi îi întreb eu de nume!

        — Crezi că se poate?

        — Fireşte că se poate. Dacă sunteţi deştept, duceţi-vă în partea cealaltă şi o să-i prindem în cleşte. Preveniţi-l şi pe micul sir, să nu facă vreo boroboaţă.

        Procedai după sfatul lui şi, întorcându-mă la Harry, îl informai, în câteva cuvinte, asupra situaţiei. Apoi ne postarăm exact în dreptul lui Sam, aşteptând să se întoarcă cei doi indieni.

        Răbdarea ne fu supusă la greu examen. Trecură câteva ore până auzirăm paşii unui om care se furişa în direcţia noastră. Era unul din poncaşii pe care-i aşteptam, un hojma de bărbat, dat naibii se vede – pentru că, nemaiavând loc de cingătoare pentru câte scalpuri lua se în viaţa lui, îşi împodobise şi pantalonii cu ciucuri din păr de om.

        Abia intră în „domeniul” nostru, că se şi pomeni înşfăcat de ambele părţi şi doborât. La fel o păţi şi celălalt, care apăru după scurt timp. Treaba împlinită, ne înapoiarăm tustrei la „fortăreaţă”.

        La intrare îl găsirăm de gardă pe Will Parker, care stătuse pitulat îndărătul unor tufe şi trebuie să-l fi văzut pe poncaş spionând la nu mai câţiva paşi de el. Sam îl măsură, dezamăgit.

        — Greenhorn mi-ai fost, greenhorn ai să rămâi până nu te-or apuca roşii de chică, dacă nu mă-nşel. Crezuşi, pesemne, că poncaşii umblă după furnici, de n-ai înfipt cuţitul în el?!

        — Ascultă, Sam Hawkens, mai ţine-ţi limba-n frâu, că altminteri fac cu tine ce n-am făcut adineauri! Cui îi zici greenhorn? Lui Will Parker? Păi, numai gluma asta şi ajunge să-ţi găuresc mutra, hodorogule! Oare fiulmumă-ti n-are atâta glagorie în cap ca să ştie că pe o iscoadă mai bine o laşi să treacă decât s-o dobori fără rost, trădându-ţi astfel prezenţa?

        — Fie pe voia ta, omule, dacă nu te îmbie, cum văd, nici un scalp indian…

        Şi Sam porni ţanţoş spre gârlă. Dar înainte de a dispare după stânci, se mai întoarse o dată spre Will Parker şi adaugă:

        — Cască bine ochii! Dincolo, în văgăună, e un cuib întreg de arcaşi. S-ar putea să-şi vâre şi ei nasul printre picioarele tale. Păcat de tine, dacă nu mă-nşel, mare păcat!

        Şi ne-o luă iarăşi înainte. Mai că nu se zărea de sub capcanele lui. Curând ieşirăm din râpă şi ne plimbarăm în voie privirea peste întreaga tabără. Bătrânul trapper şuieră o dată lung, ascuţit şi toată lumea se înfăţişă în mare grabă ca să afle ultimele noutăţi.

        Old Firehand ne ascultă tăcut până la capăt. Dar când îi comunicai chestiunea cu Parranoh, scăpă o exclamaţie de mirare şi totodată de bucurie.

        — Dacă nu v-aţi înşelat cumva, sir, înseamnă că pot să-mi împlinesc în cele din urmă jurământul şi să-l prind în pumni pe ticălos. Ani de zile aceasta mi-a fost singura şi cea mai arzătoare dorinţă.

        — Dar chica lui mă cam derutează.

        — Aş! Nu e nici o minune. Îl aveţi ca exemplu pe Sam Hawkens cu căpăţâna şi cu peruca lui. Şi, totuşi, mai că nu-mi vine să cred că nu l-aţi ucis în noaptea aceea. Poate că n-a fost decât rănit şi, găsindu-l, poncaşii l-au transportat de acolo. S-o fi întremat în timpul zăcerii mele. Apoi s-o fi apucat să ne adulmece, să ne urmărească.

        — Atunci de ce nu atacă?

        — Nu ştiu. În orice caz, va fi având vreun motiv. Aflăm noi mai târziu. Sunteţi obosit, sir?

        — Nu prea.

        — Vreau să-l văd şi eu. Mă însoţiţi?

        — Se înţelege. Dar trebuie să vă atrag atenţia că drumul e primejdios. Indienii îşi vor aştepta zadarnic iscoadele, apoi vor trimite oa meni în căutarea lor. Iar aceştia vor da peste cele două cadavre. Ne putem pomeni printre poncaşi şi fără sprijin de nicăieri.

        — Posibil, fireşte. Dar nu mă rabdă inima să stau aici, în bună linişte, până ne vor ataca. Dick Stone!

        Acesta fusese plecat la vânătoare, deci nu mă văzuse până atunci. Omul mă salută cordial, după care Old Firehand îl întrebă:

        — Ştii ce avem de făcut?

        — Îmi închipui.

        — I-aţi puşca şi hai după pieile-roşii!

        — Sunt gata, sir! Plecăm călare?

        — Nu. Mergem numai până la groapa aceea a lor… Şi voi, ăştilalţi, nu staţi cu mâinile în sân! Camuflaţi cu verdeaţă catch-urile, adăposturile pentru piei! Nu poţi să ştii ce se mai întâmplă. Dacă indienii trec cumva de stânci şi vin încoace, barem să nu găsească nimic de jefuit. Harry, tu du-te la Will Parker! Iar tu, Bill Bulcher, vezi să fie ordine în absenţa noastră!

        — Ia-mă şi pe mine, tată! Se rugă Harry.

        — N-are nici un rost, băiete. Mai bine odihneşte-te. O şi-ţi vină şi ţie rândul la timpul cuvenit.

        Harry mai stărui, dar Old Firehand rămase ferm pe poziţie. Pornirăm aşadar în trei, tăind gârla.

        După câteva instrucţiuni date santinelei, ne îndreptarăm spre locul unde stătuse ascuns Sam Hawkens. Drumul care ducea de acolo spre râpă era în orice caz mai potrivit; aveam acoperire din ambele părţi şi, în plus, siguranţa că-i vom întâlni pe indienii care, după cum chibzuisem, îşi vor fi părăsit ascunzişul ca să-i caute pe camarazii dispăruţi.

        După ce noi plecaserăm, în zori ieşise şi Winnetou din tabără şi, din păcate, încă nu se întoarse. Ne-ar fi fost, desigur, un însoţitor ideal. Pe de alta parte, întârzierea lui mă cam îngrijora. Nu era deloc exclus să se fi întâlnit cu poncaşii. Or, în acest caz, cu toată vitejia lui, n-ar fi putut scăpa teafăr.

        Mă gândeam, tocmai, la aceste lucruri, când, deodată, tânărul şef al apaşilor răsări dintr-un desiş. Mâinile noastre care, la foşnetul crengilor, se încleştaseră pe puşti, reveniră brusc în poziţia normală.

        — Winnetou va merge şi el cu oamenii albi ca să-i vadă pe Parranoh şi pe poncaşi, hotărî acesta. Îl privirăm nedumeriţi. Ştia, va să zică, de prezenţa duşmanului în acele locuri.

        — I-a zărit oare fratele meu roşu pe cei mai cruzi dintre războinicii siucşilor? Îl întrebai.

        — Winnetou trebuie să-l ocrotească pe fratele său, Old Shatterhand şi pe fiul Ribannei. De aceea s-a ţinut toată vremea după ei. A văzut şi cum s-au înfipt cuţitele în trupul celor două iscoade. Cât despre Parranoh, acesta şi-a pus pe cap chica unui războinic din neamul osagilor. Are părul mincinos şi gândul viclean. Winnetou îl va ucide.

        — Nu, să nu te atingi de Parranoh! Lasă-l în grija mea! protestă Old Firehand.

        — Winnetou l-a mai dăruit o dată prietenului său alb.

        — Acum nu-mi mai scapă, fii sigur căci…

        Restul frazei nu-l auzii, pentru că, în acel moment, observai doi ochi lucind dindărătul unei tufe şi, repezindu-mă, dintr-un salt, îl înşfăcai pe spion.

        Şi cine credeţi că era? Parranoh în persoană! Abia îl apucasem însă de beregată, că tufele vecine foşniră ameninţător şi câţiva poncaşi se năpustiră în ajutorul căpeteniei.

        Prietenii mei, văzând ce se întâmplă, săriră la rândul lor în luptă. Pe şeful alb al poncaşilor îl imobilizasem apăsându-l cu genunchiul în piept. Cu stânga îl strângeam de gât, cu dreapta îi încleştam mâna în care ţinea cuţitul. Se zvârcolea ca şarpele şi făcea eforturi desperate să se smulgă din strânsoare. Zvârlea din picioare ca taurul împiedicat, încercând să se ridice; scalpul de împrumut, bogat şi pletos, îi zburase de pe cap; ochii bulbucaţi mai că-i săreau din orbite; gura îi spumega şi ţeasta, pe care Winnetou o jupuise de piele, zvâcnea ori bil în ritmul pulsului său sălbatic. Parcă aveam de-a face cu un ani mal turbat. Îi înfipsei nemilos degetele în beregată, încât trupul i se chirci, se cutremură, mădularele i se frânseră fără vlagă şi, dând ochii peste cap, rămase inert la pământ. Îl biruisem.

        Abia acum, în fine, mă uitai înjur şi văzui o scenă pe care nici un condei n-ar putea-o descrie. Pentru a nu atrage atenţia inamicului, nimeni dintre noi nu se folosise de puşcă, ci numai de cuţit şi de tomahawk. Şi, totuşi nici un poncaş nu mai rămăsese în picioare. Toţi se zvârcoleau pe jos, însângeraţi şi zdrobiţi.

        Winnetou tocmai îşi înfigea cuţitul în pieptul unui poncaş doborât; nu avea nevoie de ajutorul meu. Old Firehand îl strivea pe unul sub genunchi şi încerca să-l ţină la distanţă pe un altul, care-i sfârtecase braţul. Alergai într-acolo şi-l trăsnii pe poncaş cu propria-i secure. Trecui apoi la Dick Stone care, între două leşuri, se zbătea sub genunchii unui vlăjgan gata să-l omoare. Îl izbii şi pe acesta cu tomahawkul unuia dintre morţii de alături.

        Stone se sculă de jos şi-mi strânse mâna.

        — By God, pe Dumnezeul meu, sir, asta zic şi eu ajutor venit la timp! Să te baţi cu trei inşi, când nici n-ai voie să tragi cu puşca, e cam mult! Vă mulţumesc.

        Old Firehand dădu să-mi întindă şi el mâna, dar tocmai atunci îl zări pe Parranoh culcat la pământ.

        — Tim Fin?… Căpetenia? Cine l-a altoit?

        — Old Shatterhand, răspunse Winnetou în locul meu. Marele Spirit i-a dat putere de bivol care spintecă pământul cu coarnele sale.

        — Omule, exclamă Old Firehand, câte drumuri am bătut, n-am mai întâlnit fiinţă ca dumneavoastră! Dar Parranoh şi ai săi cum de-au reuşit să se ascundă aici, cu toate că Winnetou se găsea prin preajmă?

        — Eu nu mă aflam în partea asta, lămuri Winnetou. Căpetenia albă descoperise urmele şi se luase după ele pe potecă. Desigur că războinicii săi vor fi în curând aici. Eu zic ca fraţii mei albi să mă urmeze numaidecât până în wigwamul nostru.

        — Aşa e! Întări Dick Stone. Trebuie să ajungem cât mai curând la „fortăreaţă”.

        — Bine, să mergem, aprobă Old Firehand, al cărui braţ sângera din belşug. Dar până una alta, trebuie să ştergem urmele luptei. Dick, tu postează-te niţel mai în faţă şi vezi să nu fim surprinşi.

        — Gata, mă duc, sir, dar scoteţi-mi mai întâi cuţitul din spate. Nu-i chip să-l ajung cu mâna.

        Unul dintre poncaşi îi împlântase cuţitul care, în cursul încăierării, intrase şi mai adânc în carne. Din fericire, rana era uşoară şi, după ce-i smulserăm cuţitul, Dick Stone – cu trupul lui de fier – părea ca şi nevătămat.

        — Cum îl cărăm de-aici pe prizonier? Se interesă Old Firehand.

        — Să-l ducem pe sus, îmi dădui cu părerea. Dar când o să-şi vină în fire, vom mai avea niţel de furcă.

        — Adică, îl ducem în spinare? întrebă Stone. De mult nu m-am simţit mai zdravăn ca acum. Hai să-i pregătesc flăcăului ăsta bătrân o călătorie cât mai plăcută!

        Lovi de câteva ori cu securea, culcă la pământ nişte arbuşti, curăţă tulpinile, luă pătura lui Parranoh tăind-o fâşii-fâşii, apoi dădu din cap satisfăcut.

        — Alcătuim o targă, dacă vreţi, un fel de sanie, numele n-are importanţă, îl legăm bine de tot, îl culcăm ca în leagăn şi dă-i drumul!

        Propunerea fu acceptată şi pusă în practică. Apoi ne puserăm în mişcare, lăsând însă în urma noastră o dâră atât de pronunţată, încât Winnetou, care era ultimul, se tot căznea să o şteargă, cât de cât…

        A doua zi, foarte devreme, eram de mult în picioare şi urcam pe stânca unde îl revăzusem prima oară pe Harry. Soarele încă nu mijise pe culmi şi o pace adâncă domnea peste întreaga tabără.

        Jos, în vale, plutea o ceaţă deasă, învăluind tufele în rotocoale alburii, dar sus văzduhul era clar şi o boare proaspătă încă adia în jurul tâmplelor. Un botgros tot sălta printre vrejurile de mure, îmbiindu-şi parcă, din guşa lui mare, ca de purpur, femeiuşcă neastâmpărată. Ceva mai încolo, ţopăia pasărea poreclită „pisică” pentru ţipătul ei caraghios, care aducea a mieunat. Iar jos răsuna viersul măiestru al unei alte minuni zburătoare care, după fiece arpegiu, parcă se aplaudă singură, cu un măcăit zgomotos. Totul era cât se poate de idilic şi atrăgător. Însă gândurile mele stăruiau mai puţin la acest con cert matinal şi mai mult la întâmplările petrecute în ajun.

        După aprecierea unuia dintre vânătorii noştri care cutreierase pădurile şi se întorsese în „fortăreaţă”, poncaşii erau mult mai numeroşi decât presupuneam. Omul mai zărise încă o tabără de-a lor, unde îşi ţineau şi caii.

        Era deci aproape sigur că acţiunea poncaşilor nu viza nişte persoane izolate, ci întreaga noastră aşezare. Or, punând în cumpănă numărul covârşitor al inamicului, situaţia noastră nu era de invidiat.

        Pregătirile în vederea apărării împotriva unui eventual atac ne ocupară toată după-amiaza până seara târziu. Astfel, nici nu mai avurăm timp să luăm o decizie în legătură cu soarta lui Parranoh. Acesta zăcea, legat fedeleş şi bine păzit, într-o mică peşteră scobită în piatră…

        Zilele următoare, poate chiar mai repede, aveau să se petreacă evenimente importante. Tocmai meditam cu îngrijorare la această perspectivă, când zgomotul unor paşi apropiaţi mă smulse din gânduri.

        — Bună dimineaţa, sir! mă salută Harry. S-ar părea că somnul v-a părăsit cam devreme, ca şi pe mine, de altfel.

        Dădui la rândul meu bineţe şi adăugai:

        — Vigilenţa e calitatea cea mai de preţ în acest colţ de lume plin de primejdii neaşteptate.

        — V-aţi speriat de pieile-roşii? Întrebă băiatul zâmbind.

        — Ştiu că glumiţi. Totuşi, dacă e să judecăm serios, nu suntem în total decât treisprezece oameni, în timp ce duşmanul numără de vreo zece ori pe-atât. Nu-l putem înfrunta într-o luptă făţişă. Singura noa stră speranţă ar fi să nu ne descopere.

        — Vedeţi lucrurile prea în negru. Treisprezece bărbaţi ca ai noştri sunt în stare să se bată şi să pună pe fugă pieile-roşii.

        — Eu judec altfel. Poncaşii sunt furioşi din pricina atacului nostru neaşteptat, mai mult, din pricina pierderilor suferite ieri. În plus, ei ştiu că Parranoh, căpetenia lor, se află în mâinile noastre. Fără îndoială că au şi cercetat terenul, au găsit leşurile şi au constatat lipsa lui Parranoh. Când o hoardă ca a lor a bătut atâta drum în vederea unui scop, atunci îl va urmări cu cea mai mare dârzenie şi viclenie.

        — Toate bune, sir, dar nu văd de ce ne-am înfricoşa. Îi cunosc eu. Sunt laşi, îşi pierd repede cumpătul, atacă numai pe la spate şi pe cei lipsiţi de apărare. Am bătut în lung şi-n lat pământurile lor, de la Mississippi până la Oceanul Pacific, din Mexic până în regiunea lacurilor. I-am fugărit şi i-am hărţuit. Uneori, am fost nevoiţi să ne retragem şi să ne ascundem în faţa superiorităţii lor numerice, dar întotdeauna, datorită curajului nostru, am rostit ultimul cuvânt. Îl priveam atent, fără să-i răspund. Băiatul, însă, citea, probabil, în ochii mei cu totul altceva decât aprobare. De aceea, după o scurtă pauză, reluă:

        — Gândiţi cum vreţi, sir, dar uneori numai arma e în stare să slujească anumite simţăminte ale omului, fie el bărbat matur, fie tânăr ca mine. Dacă aţi trece pe la Bee-fork, aţi vedea mormântul a două fiinţe pe care le-am iubit mai presus de orice. Au fost omorâte de indieni. De atunci, ori de câte ori zăresc fluturând o chică de indian, mâna îmi zvâcneşte şi simt nevoia să mă răzbun. Mulţi s-au prăbuşit de pe caii lor, fulgeraţi chiar de pistolul acesta cu care mi-a fost ucisă mama şi de a cărui precizie v-aţi convins şi dumneavoastră la New Venango.

        Scoase pistolul de la brâu şi mi-l ţinu sub ochi.

        — Sunteţi un bun ţintaş, sir, dar cu această vechitură n-aţi nimeri nici într-un trunchi de copac aflat la numai cincisprezece paşi de aici.

        Gândiţi-vă, deci, cât exerciţiu mi-a fost necesar ca să ajung la o asemenea siguranţă…

        — De unde aveţi pistolul? De la Winnetou, nu-i aşa?

        — V-a spus el?

        — Da.

        — Va să zică, ştiţi totul?

        — Nu ştiu nimic în plus.

        — Da, îl am de la Winnetou. Aşezaţi-vă, sir! Să vă istorisesc câte ceva, deşi situaţia în care ne găsim nu prea îngăduie vorbă multă.

        Harry se aşeză şi el lângă mine şi cercetă o clipă valea ce se întindea sub ochii noştri. Apoi îşi începu povestirea:

        — Tatăl meu era inspector silvic, dincolo, în vechiul continent. Îşi trăia zilele paşnic şi mulţumit alături de soţia şi de fiul său; până au început unele evenimente care au răscolit viaţa familiei sale silind-o să plece din patrie. În timpul traversării oceanului, i-a murit soţia, adică mama băiatului. Apoi, în Lumea Nouă, s-a pomenit fără mijloace de trai, fără cunoscuţi. S-a agăţat de singura soluţie, adică, acceptând ca băiatul să fie adoptat de o familie înstărită, s-a dus în Vest, ca vânător. Astfel şi-a petrecut destui ani, plini de încercări, afirmându-se ca un westman destoinic, foarte preţuit de albi şi temut de duşmani. Participând la o expediţie de vânătoare, a ajuns la Quincourt, în mijlocul triburilor de asineboini, unde l-a întâlnit pentru prima oară pe Winnetou, care urca de pe malurile lui Colorado ca să aducă de sus, din regiunea Mississippi, argila sfântă pentru calumetele tribului său. Tata şi Winnetou au fost primiţi de căpetenia Taceatunga, s-au împrietenit cu el şi au cunoscut în wigwamul lui pe fiica acestuia, Ribanna. Era frumoasă ca răsăritul zilei, fermecătoare ca raza munţilor. Niciuna din fetele tribului nu se pricepea ca dânsa la prelucrarea pieilor fine şi la cusutul măiestru al straielor de vânătoare. Când ieşea să aducă lemne, făptura ei cade regină se mlădia cu o graţie fără seamăn şi păru-i atârna în cozi grele şi lungi până la pământ. Era favorita lui Manitu, a Marelui Spirit, era mândria neamului ei şi tinerii războinici se grăbeau să-i pună la picioare scalpurile duşmanilor. Dar nici un bărbat roşu nu se bucura de atenţia ei, căci Ribanna îl iubea pe vânătorul alb, deşi acesta era cu mult mai în vârstă decât ceilalţi adoratori. Dintre aceştia, Winnetou era cel mai tânăr, aproape adolescent. La rândul lui, musafirul alb îi purta fetei cele mai calde sentimente. Îi călca veşnic pe urme, o veghea cu duioşie şi-i vorbea ca unei fete albe. Şi iată că, într-o seară, Winnetou veni să-i vorbească: „Omul alb nu seamănă cu ceilalţi din neamul său. Din gurile lor curge minciuna ca maţele din burta bivolilor spintecaţi. El, însă, nu l-a minţit niciodată pe Winnetou, prietenul său”. – „Fratele meu roşu are braţe vânjoase de războinic şi la sfat e mai înţelept ca oricare dintre căpetenii. El nu râvneşte la sânge nevinovat. De aceea i-am întins cu drag mâna de prieten. Să vorbească, aşadar!” – „Fratele meu alb o iubeşte pe Ribanna, fiica lui Taciatunga?” – „Mi-e mai scumpă ca toate turmele preriei şi ca toate scalpurile oamenilor roşii.” – „Şi va fi bun cu ea? Nu-i va vorbi cu asprime? Îi va dărui inima? O va păzi de furtunile vieţii?” – „Am s-o port pe braţe şi am s-o apăr de orice restrişte.” – „Winnetou cunoaşte cerul, ştie numele şi graiul stelelor; dar steaua vieţii lui apune şi în inima lui se lasă bezna. El ar fi vrut să culeagă trandafirul din Quicourt, să-l ducă în wigwamul lui, să-şi culce capul ostenit la sânul Ribannei de câte ori se va fi întors de la vânătoare sau din satele vrăjmaşe. Dar ochii ei lucesc la vederea fratelui meu alb şi buzele ei îi şoptesc numele. Winnetou va părăsi lăcaşul fericirii şi va rătăci însingurat pe malurile lui Rio Pecos. Nicicând mâna lui nu va mângâia capul unei femei, nicicând glăsciorul unui fiu nu-i va bucura urechea. Dar se va întoarce aici la vremea când cerbul ia drumul trecătorilor şi va vedea dacă Ribanna, fiica lui Taciatunga, e într-adevăr fericită.” Şi zicând acestea, Winnetou se pierdu în noapte. A doua zi nu a mai fost de găsit.

        Când s-a întors în primăvară, a revăzut-o pe Ribanna şi ochii ei aprinşi îi mărturisiră mai bine decât orice cuvânt fericirea pe care o trăia. Tânărul apaş luă în braţe pruncul – adică pe mine – (număram pe atunci doar câteva zile), îl sărută pe gură şi, aşezându-i palma pe creştet, rosti ca într-un legământ: „Winnetou te va ocroti ca pomul în crengile căruia dorm păsările şi sub care se adăpostesc vieţuitoarele preriei când le ameninţă furtuna. Viaţa lui va fi şi a ta, sângele lui va fi şi al tău. Niciodată răsuflarea lui nu se va stinge şi braţul nu va osteni când va fi să-l apere pe fiul rozei din Quicourt. Fie ca roua dimineţii să se aştearnă sub talpa ta şi soarele să-ţi lumineze drumul spre bucuria fratelui meu alb.” Trecură apoi anii şi eu crescui mare. Şi în aceeaşi măsură crescu şi dorul tatălui meu după primul lui născut. Eu luam parte la joaca băieţilor de seama mea şi-mi plăcea grozav să-i imit pe războinici. Tata nu-şi mai putea stăpâni dorul ce-l mistuia, într-o zi mă luă cu el şi plecarăm amândoi spre răsărit. Acolo, alături de fratele meu şi în mijlocul lumii civilizate, cunoscui o viaţă nouă de care, la un moment dat, mi se păru că nu voi reuşi să mă mai despart. Tata se întoarse singur în Vest şi mă lăsă în grija părinţilor adoptivi ai fratelui meu. Dar curând, nostalgia Vestului mă răscoli în aşa măsură, încât abia de mai putui răbda. O nouă vizită a tatei puse capăt şederii mele în lumeamodernă. M-am întors cu el în adevărata mea patrie. Şi iată că acolo găsirăm tabăra pustiită şi arsă. După multe căutări, dădurăm de un vampum, o anume scoică pe care Taciatunga o crestase pentru ca, la întoarcerea noastră, să putem afla despre cele pe trecute. Tim Finnetey, un vânător alb, vizitase încă mai demult, în repetate rânduri, tabăra şi se îndrăgostise şi el de roza din Quicourt. Dar asineboinii nu-l simpatizau, pentru că era tâlhar şi le jefuise nu o dată catch-urile. Aşadar l-au gonit, iar el, la rândul lui, a jurat să se răzbune. Aflase de la tata, cu care se întâlnise de mai multe ori în Black Hills, la Colinele Negre, că Ribanna devenise soţia lui şi apelă la tribul „Picioarele-negre”, îndemnându-l la război împotriva asineboinilor. Aceştia au năvălit asupra taberei într-un moment când războinicii noştri erau plecaţi la vânătoare. Au prădat, au incendiat totul, au ucis bătrânii şi copiii, au răpit femeile şi fetele. Când s-au întors ai noştri, n-au mai găsit decât cenuşă. Repede, s-au luat pe urmele tâlharilor şi, cum aceştia plecaseră doar cu câteva zile înainte, ar fi reuşit, probabil, să-i prindă şi să le plătească faptele. Între timp, după plecarea lor, am sosit şi noi. Dar ca să fiu scurt: în drum l-am întâlnit pe Winnetou, care venea de peste munţi să-şi vadă prietenii. Aflând de la tatăl meu ce se întâmplase, viteazul apaş ni se alătură imediat. N-am să uit niciodată imaginea celor doi bărbaţi care, tăcuţi şi cu inimile arzând, călăreau cu o grabă nestăpânită, ca să-i ajungă din urmă pe oamenii noştri. I-am găsit la Bee-fork. Dibuiseră că „Picioarele-negre” poposesc în valea râului şi aşteptau să cadă noaptea, ca să-i atace. Pe mine mă lăsaseră la cai, dar nu m-a răbdat inima să stau deoparte şi în clipa decisivă m-am strecurat până la marginea pădurii. Tocmai atunci trosni primul foc de armă. A fost o noapte îngrozitoare. Duşmanul era superior ca număr şi vacarmul luptei n-a încetat decât la ivirea zorilor. Asistasem la încleştarea aceea sălbatică, auzisem gemetele muribunzilor şi mă ghemuisem înfricoşat în iarba umedă, rugându-mă Cerului. Pe urmă, m-am întors la caii noştri. Straja de acolo dispăruse. Mă cuprinse o frică teribilă şi, când răsună urletul de triumf al duşmanilor, am înţeles că suntem înfrânţi. Abia seara, după ce stătusem ascuns întreaga zi, îmi luai inima în dinţi şi mă furişai până la locul bătăliei. Pacea stăpânea împrejurimile şi morţii se scăldau parcă în lumina lunii. Îngrozit, rătăceam printre cadavre şi, deodată, la un pas, o descoperii pe maică-mea, împuşcată în piept, cu braţele înlănţuite desperat în jurul surioarei mele abia venită pe lume, ucisă şi ea cu o lovitură de cuţit. Priveliştea mă copleşi şi căzui într-un lung leşin. Cât voi fi stat aşa, nu ştiu. Se făcu ziuă, seară, apoi iarăşi zi. Şi iată, răsunară nişte paşi. Mă ridicai de jos şi, o, Doamne! Îi văzui pe tata şi pe Winnetou, amândoi zdrenţuiţi, plini de răni. Covârşiţi de numărul mare al duşmanilor, fuseseră prinşi, legaţi şi ridicaţi, dar izbutiră să se elibereze şi să fugă…

        Respirând adânc, Harry tăcu şi privi aspru în depărtări. Apoi se întoarse brusc spre mine:

        — Mama dumneavoastră mai trăieşte?

        — Da.

        — Ce-aţi face dac-ar veni cineva şi ar ucide-o?

        — Aş lăsa ca legea să-l pedepsească pe ucigaş.

        — Bine. Şi dacă braţul legii e prea slab sau prea scurt, ca, de pildă, aici, în Vest, atunci nu i-aţi veni în ajutor cu propriul dumneavoastră braţ?

        — Pedeapsa nu e totuna cu răzbunarea, Harry! Prima este răsplata necesară a fărădelegii comise şi e strâns legată de noţiunea de justiţie; a doua, însă, e odioasă şi-l coboară pe om la treapta pe care se află animalul.

        — Vorbiţi aşa, fiindcă prin vinele dumneavoastră nu curge sânge fierbinte de indian. Când cineva, în mod conştient, se leapădă de omenie şi devine un pericol pentru ceilalţi, atunci trebuie tratat ca o fiară, adică ucis. În ziua în care am îngropat sub ţărână cele două fiinţe dragi ca să nu le sfâşie vulturii, inimile noastre nu cunoşteau alt simţământ decât cel al urii cumplite împotriva ucigaşilor. Răscolitor s-a înălţat jurământul pe care Winnetou l-a rostit atunci şi în numele nostru: „Căpetenia apaşilor a scormonit ţărâna şi a găsit săgeata răzbunării. Pumnul lui e ca piatra, piciorul sprinten şi tomahawkul ascuţit ca fulgerul. Winnetou îl va căuta şi-l va prinde pe Tim Finnetey, ucigaşul rozei din Quicourt. Îi va lua scalpul ca să răzbune moartea Ribannei, fiica asineboinilor!”

        — Chiar Finnetey a ucis-o?

        — Chiar el. În primele clipe ale luptei, când se părea că cei din tribul „Picioarelor-negre”, buimăciţi de surpriză, vor fi învinşi, Tim Finnetey a împuşcat-o. Winnetou l-a văzut, a sărit la el, i-a smuls arma şi l-ar fi omorât pe loc, dacă n-ar fi fost împresurat de o ceată întreagă. După o luptă inegală, desperată, apaşul căzu prizonier. Ca să-şi bată joc de el, îi lăsară pistolul golit de gloanţe. Aceasta e arma pe care mi-a dăruit-o mai târziu şi de care nu mă despart niciodată, fie că bat caldarâmul oraşelor, fie că umblu prin ierburile preriei.

        — Trebuie să vă spun că…

        Băiatul făcu un gest hotărât şi-mi tăie vorba:

        — Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi! Mi-am spus-o şi eu de mii de ori. Dar se vede că nu cunoaşteţi legenda lui flatsghost, strigoiul preriilor, care stârneşte vârtejuri sălbatice şi nimiceşte totul în calea lui?… Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănţuit şi trebuie să mă supun chemării lui, deşi ştiu că mă duce la pierzanie.

        Era ca o presimţire gravă. Tăcerea se aşternu apoi, grea de gânduri. Băiatul acesta cugeta, vorbea şi acţiona ca un om în puterea vârstei. Mi se părea nefiresc, straniu, înfricoşător. Rupsei liniştea şi-l mustrai, căutând cuvinte aspre. Dânsul mă ascultă clătinând din cap. În fraze emoţionante îmi istorisi toate amănuntele acelei nopţi de groază, ca şi viaţa lui de mai târziu, care-l aruncase între extremele sălbăticiei şi ale civilizaţiei. Şi înţelesei până la urmă că nu aveam nici un drept să-l condamn…

        Deodată, un şuier ascuţit sfâşie văzduhul.

        — Tata îşi cheamă oamenii, mă lămuri Harry. Să coborâm. E timpul să-l judecăm pe prizonier, pe Tim Finnetey. Mă ridicai de jos şi-l prinsei de mână:

        — Am o rugăminte, Harry.

        — V-o îndeplinesc bucuros, dacă se poate.

        — Lăsaţi-i pe ceilalţi să se ocupe de judecarea prizonierului.

        — Îmi cereţi tocmai imposibilul. De atâta vreme doresc cu ardoare să stau înaintea lui şi să-i zvârl moartea în faţă; de mii de ori mi-am zugrăvit acest ceas în toate culorile, cu toată imaginaţia de care sunt capabil. Ceasul acesta a devenit scopul vieţii mele, răsplata tuturor suferinţelor. Şi acum,tocmai acum, când o să-mi ating ţinta, vreţi să renunţ? Nu, nu, cu nici un preţ!

        — Dorinţa dumneavoastră se va împlini şi fără să participaţi direct la judecată. Spiritul cată a năzui spre ţeluri mai înalte decât cel pe care vi l-aţi propus; omul poate avea satisfacţii mai mari decât cele pe care i le oferă răzbunarea.

        — Credeţi cum vă place, sir, eu rămân la hotărârea mea.

        — Prin urmare, nu vreţi să-mi împliniţi rugămintea.

        — Chiar dac-aş vrea, nu pot. Veniţi.

        Precocitatea acestui tânăr atât de dotat îmi inspira un viu interes, dar regretam îndărătnicia şi spiritul său vindicativ. Impresionat în chip bizar de convorbirea noastră, coborâi încet în urma lui.

        După ce trecui pe la Swallow ca să-i aduc salutul meu matinal, mă îndreptai spre grămada de oameni strânşi în jurul unui copac, de care era legat Parranoh.

        — Ticălosul! Trebuie distrus, dacă nu mă-nşel! Îşi ridica tocmai glasul Sam Hawkens. Numai că eu nu vreau s-o înjosesc pe Liddy a mea cu asemenea însărcinări.

        — Fireşte că trebuie să piară! Aprobă Dick Stone. Tare mi-ar prii să-l văd cum se leagănă pe cracă! Altceva nu merită. Ce părere aveţi, sir?

        — De acord! Răspunse Old Firehand. Dar tabăra noastră, aici, frumoasă şi îngrijită, nu se cade s-o murdărim cu sânge de fiară. La Bee fork, unde i-a ucis pe-ai mei, acolo să-şi primească pedeapsa. Vreau să-mi împlinesc jurământul chiar pe locul unde am jurat.

        — Daţi-mi voie, sir, interveni Stone, atunci de ce l-am mai cărat degeaba până aici? Credeţi că am poftă să-mi las tocmai acum cârlionţii în mâinile indienilor?

        — Să auzim ce crede Winnetou, căpetenia apaşilor! Rosti Old Firehand, înţelegând motivele acestei obiecţii a lui Stone.

        — Winnetou nu se teme de săgeţile poncaşilor; la brâu atârnă scalpul acestui câine atabaskah; fratele alb să-i stăpânească în schimb trupul; i-l dăruiesc, să facă ce-o vrea cu el.

        — Şi dumneavoastră? Întrebarea îmi era adresată mie.

        — Isprăviţi cu el pe loc! Fireşte că nimeni dintre noi nu se sperie din cauza indienilor, dar nu văd de ce ne-am expune inutil primejdiei, trădând totodată duşmanului că ne aflăm în acest ţinut. Individul nu merită un asemenea risc.

        — N-aveţi decât să rămâneţi aici, sir, să va păziţi culcuşul! Interveni Harry, nemulţumit. În ce mă priveşte, cer ca sentinţa să fie neapărat executată la locul crimei. Soarta însăşi a vrut aşa, scoţânduni-l în cale pe ucigaş tocmai aici şi nu în altă parte. Suntem datori faţă de morţii noştri, cărora le-am jurat să nu avem odihnă până în ceasul răzbunării.

        Mă depărtai fără să-i răspund.

        Prizonierul sta legat de trunchiul copacului, drept, neclintit, fără să se vaite, în ciuda durerii pe care, desigur, i-o pricinuiau funiile în trate în carne şi în pofida situaţiei grave în care se găsea. Nici o fibră nu tresărea pe chipul lui mâncat de ani şi de patimi. Pe faţa-i hâdă parcă se citea întreaga poveste a vieţii sale şi ţeasta jupuită, pe care jucau reflexe sângerii, sporea impresiadezgustătoare pe care individul ar fi făcut-o chiar şi asupra unui spectator neutru.

        După o consfătuire lungă (eu mă ţinusem deoparte), cercul se desfăcu şi oamenii începură să se echipeze de plecare.

        Aşadar, Harry îşi impusese voinţa, iar eu nu reuşeam să-mi alung presimţirea unei nenorociri. Old Firehand se apropie şi-mi puse mâna pe umăr:

        — Lăsaţi ca lucrurile să-şi urmeze calea, sir şi nu judecaţi greşit nişte procedee care ies din tiparele aşa-zisei dumneavoastre culturi.

        — Eu nu-mi îngădui să condamn procedeele dumneavoastră, sir. Crima trebuie pedepsită. Aşa e drept. Dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă nu voi asista la execuţie. Plecaţi la Bee-fork?

        — Plecăm. Şi pentru că nu veniţi cu noi, mă bucur să vă pot încredinţa securitatea taberei. Ştiu că o las pe mâini bune.

        — Dacă, totuşi, se va întâmpla ceva, nu eu voi fi vinovatul, sir. Nu va depinde de mine… Când vă întoarceţi?

        — Greu de precizat. Să vedem ce ne aşteaptă dincolo. Ei, rămâneţi cu bine şi fiţi cu ochii-n patru!

        Se îndreptă spre grupul destinat să-l însoţească pe prizonier. Acesta fu dezlegat de copac. Se înapoie şi Winnetou, care cercetase în grabă dacă trecerea e sigură şi nu constatase nimic suspect. După ce-i înde sară prizonierului un căluş în gură, porniră cu toţii spre ieşire.

        — Fratele meu alb rămâne aici? Mă întrebă Winnetou înainte de a se alătura celorlalţi.

        — Căpetenia apaşilor îmi ştie gândurile. Nu e nevoie să le mai rostesc.

        — Fratele meu e atent ca şi piciorul înainte de a călca în apa cu crocodili. Dar Winnetou nu poate să rămână. El trebuie să meargă împreună cu fiul Ribannei.

        Plecă şi el. Înţelegeam că-mi împărtăşeşte temerile şi că numai din grijă pentru ceilalţi, mai ales pentru Harry, se hotărâse să-i urmeze.

        Puţini rămaseră cu mine în „fortăreaţă”, printre ei şi Dick Stone. Le adusei la cunoştinţă că mă duc să cercetez împrejurimile.

        — Nu cred să fie necesar, observă Stone. Avem un om de strajă. Şi apoi, Winnetou a cercetat chiar adineauri terenul. Mai bine staţi pe loc şi profitaţi de odihnă. S-ar putea să aveţi de lucru mai târziu.

        — Cum aşa?

        — Păi, vreau să zic, indienii ăia n-or fi ei orbi şi surzi de-a binelea. Vor dibui ei că e rost de niscai vânat prin preajmă.

        — Ai perfectă dreptate, Dick. Tocmai de aceea vreau să-mi rotesc puţin privirea, să văd dacă nu e vreo mişcare pe undeva. Între timp, staţi de pază aici cu toată atenţia. N-am să lipsesc mult. Îmi luai carabina şi ieşii din „fortăreaţă”. Omul din post mă asigura că nu observase nimic care să-i dea de bănuit. Eu, însă, mă obişnuisem să cred numai ce-mi văd ochii. Mă apucai, deci, să caut printre tufe urme de indieni.

        Chiar la intrarea în valea noastră zării câteva crenguţe frânte şi, la o cercetare mai atentă, constatai că acolo stătuse culcat un om şi că, la plecare, ştersese cu mare grijă conturul trupului său întipărit în frunzişul de pe jos şi în huma moale, afânată.

        Fuseserăm, aşadar, spionaţi. „Fortăreaţa” era descoperită şi un atac se putea produce în orice moment. Presupunând însă că duşmanul îşi va îndrepta în primul rând atenţia asupra lui Parranoh şi a escortei sale, trebuia să-l previn cât se poate de repede pe Old Firehand şi, ca atare, luai hotărârea să-i ajung din urmă.

        Dădui străjii dispoziţiile necesare şi pornii după convoiul nostru, care o luase pe malul râului, în sus. Drumul trecea tocmai pe lângă locul unde, cu o zi înainte, se desfăşurase bătălia. Ceea ce bănuiam se întâmplase aievea. Poncaşii veniseră la faţa locului şi descoperiseră morţii. Iarba era călcată pe o mare porţiune. Era, deci, de presupus că un număr considerabil de oameni se îndeletniciseră aici cu evacuarea cadavrelor…

        După un timp relativ scurt, ajunsei la vărsarea lui Bee-fork în Mankizila.

        Cum nu ştiam unde fixaseră ai noştri locul de execuţie, trebuia să-mi dublez atenţia şi, mereu ascuns după verdeaţă, să calc fără greş pe urmele lor.

        Acum apa ocolea un luminiş unde aşa-zisa „vegetaţie neagră” făcuse loc ierburilor să crească în voie. Aici, chiar la mijloc, se înălţa un pâlc de molifţi, sub care şedeau vânătorii noştri discutând aprins, în vreme ce prizonierul stătea legat de un arbore.

        Exact înaintea mea, la cel mult trei lungimi de om, câţiva indieni îi pândeau pe ai noştri de după tufele de mărăcini. Am înţeles deîndată că ceilalţi poncaşi executaseră o manevră, ocolind pe stânga şi pe dreapta, ca să-i înconjoare pe albi şi, printr-un atac fulgerător, să-i nimicească ori să-i arunce în râu.

        Nu mai era timp de pierdut. Îmi dusei carabina „Henry” la ochi şi trăsei. Câteva clipe, nu se mişcă nimeni, nici un zgomot nu se făcu auzit. Atât prietenii cât şi duşmanii erau, pesemne, uluiţi de întorsătura neaşteptată pe care o luaseră lucrurile. Dar mai apoi izbucni strigătul de luptă al indienilor, de peste tot, de după fiece tufă; un nor de săgeţi se abătu asupra luminişului şi, ca la un semn, un furnicar de oameni alergând, gâfâind, urlând acoperi câmpul. Se încinse o bătălie dintre cele mai crâncene.

        Aproape în acelaşi timp cu indienii mă aruncai şi eu în luptă şi tocmai bine nimerii peste un poncaş care se năpustise asupra lui Harry, împiedicându-l să tragă în Parranoh pentru că aceasta fusese intenţia băiatului. Fireşte că-l doborâi imediat. Stând spate la spate sau lipiţi de trunchiurile copacilor, vânătorii noştri se apărau din răsputeri, înconjuraţi de duşmani. Erau trapperi încercaţi, tot unul şi unul, care mai făcuseră faţă multor încercări şi nu cunoşteau frica. Dar era limpede că vor fi înfrânţi de numărul covârşitor al atacanţilor, cu atât mai mult, cu cât – surprinşi într-o poziţie neprielnică – fuse seră aproape toţi răniţi încă din primele clipe.

        Câţiva indieni se repeziră de la bun început la Parranoh ca să-l elibereze şi, în ciuda intervenţiei pline de curaj a lui Old Firehand şi Winnetou, reuşiră până la urmă să-şi realizeze planul. Smucindu-se violent şi dezmorţindu-şi repede braţele, Parranoh – înalt şi solid – smulse tomahawkul din mâna unui poncaş şi se repezi la Winnetou:

        — Vino-ncoace, câine Pimo ce-mi eşti! Vino să-mi plăteşti pielea de pecap!

        Apaşul, insultat cu numele de ocară al tribului său, încercă să-i ţină piept vitejeşte, dar fusese rănit; pe deasupra, se pomeni atacat şi din altă parte. Old Firehand se afla în plină luptă, încercuit de duşmani, iar noi, ceilalţi, eram atât de încăieraţi cu poncaşii, încât ne-ar fi fost imposibil să sărim în ajutorul cuiva. Să fi continuat, fără nici o şansă, rezistenţa? Ar fi fost curată nebunie. Trebuia să renunţăm la orice ambiţie deşartă. De aceea, smulgându-l pe Harry din mijlocul duşmanilor, strigai:

        — Săriţi în apă, oameni buni! În apă!

        Şi, fără a mai sta pe gânduri, mă aruncai cel dintâi. Cu tot vacarmul, oamenii mă auziră şi cei care reuşeau să scape de împresurare îmi urmau îndemnul. Apa, deşi adâncă, era destul de îngustă; ajungea să vâsleşti de câteva ori ca să atingi malul opus. Totuşi, eram departe de a fi în siguranţă. Eu îmi făcusem planul să ajung până la limba de pământ ce despărţea râuleţul de apele fluviului Mankizila, pe urmă să-l trec înot şi pe acesta. Îi făceam tocmai semn lui Harry, indicându-i direcţia aleasă de mine, când crăcănatul de Sam – cu haina leoarcă şi cu mocasinii fleşcăiţi – ne depăşi, sfidând cu ochişorii lui isteţi pe indienii care îl urmăreau. Sări cât putu în lături, luând-o pieziş şi dispărând într-un zăvoi cu sălcii.

        Mă luai numaidecât după el, căci planul lui mi se părea într-adevăr mai ingenios decât al meu.

        — Dar tata, ce-i cu tata? Îmi strigă Harry înspăimântat. Trebuie să mă întorc, nu pot să-l părăsesc!

        — Lăsaţi! Hai după mine! Îl îndemnai, trăgându-l de mână. Dacă n-a reuşit singur să scape, atunci, în zadar, nu mai putem să-l salvăm!

        Într-o grabă febrilă, fugind printre sălcii, ajunserăm în sfârşit din nou la malul lui Bee-fork şi anume ceva mai sus de locul unde ne aruncaserăm în apă. Indienii, neînţelegând manevra, se îndreptau cu toţii spre Mankizila. Astfel noi, dincoace, ne puteam vedea cu oare care siguranţă de drum. Sam Hawkens, însă, se opri locului.

        — Vedeţi puştile alea părăsite, sir? Mă întrebă.

        — Le-au lepădat indienii când au sărit în apă.

        — Hi-hi-hi-hi, că proşti mai sunt, zău aşa! Ne-au lăsat, va să zică, puşcoacele!

        — Ai vrea să le iei? Periculoasă treabă!

        — Cum adică, periculoasă? Credeţi că Sam Hawkens e un fricos şi un papă-lapte?!

        Sărind în zigzag ca un cangur hăituit, Sam strânse puştile grămadă. Mă apucai şi eu să tai corzile arcurilor risipite pe jos, scoţându-le ast fel din uz pentru câtva timp.

        Nimeni nu ne-a împiedicat în această operaţie. Nici vorbă să le treacă prin cap indienilor că, fugăriţi şi ameninţaţi cu moartea, am fi avut curajul să ne întoarcem chiar la locul luptei. Hawkens ridică grămada de puşti, le privi cu oarecare milă, apoi le slobozi în apă.

        — Bune unelte, sir, tare bune! În astfel de ţevi s-ar putea cuibări guzganii fără să le pese de nimic, dacă nu mă-nşel. Dar să mergem! Aici nu prea suntem la adăpost.

        Pornirăm de-a dreptul, fără nici un ocol, ca să ajungem cât maicurând la tabără. Numai o parte dintre indieni fuseseră la Bee-fork. Având în vedere faptul că iscoadele lor ne descoperiseră „fortăreaţa”, era de presupus că ceilalţi poncaşi, profitând de absenţa noastră, se vor fi decis la un atac asupra micului grup de apărători.

        Mai aveam încă o bună bucată de mers, când răsună o împuşcătură în vale.

        — Înainte, sir! Îmi strigă Hawkens, grăbindu-şi paşii.

        La rândul lui, Harry, cuprins de nelinişte, zorea cât îl ţineau picioarele. Aşadar, temerile mele fuseseră justificate şi, chiar dacă acum reproşurile nu-şi aveau locul, vedeam limpede că băiatul se mustra în sinea lui. Împuşcăturile se repetară. Nu mai încăpea îndoială că vânătorii rămaşi în „fortăreaţă” se apărau împotriva indienilor şi că aveau nevoie de ajutor. Deşi drumul prin pădure era foarte anevoios, izbutirăm totuşi să ajungem relativ repede până în preajma taberei. Ne oprirăm chiar în dreptul ieşirii din „fortăreaţă”, acolo unde descoperisem ur mele iscoadei. Fără îndoială că poncaşii stăteau ascunşi la marginea pădurii, ameninţând şi blocând intrarea. Pentru a ne asigura succesul, trebuia deci să ajungem neobservaţi în spatele lor.

        Deodată, îndărătul nostru foşniră nişte tufe. Parcă s-ar fi strecurat cineva pe acolo în mare grabă. La un semn al meu, ne ascunserăm tustrei, aşteptând să se ivească cel în cauză. Mare ne fu bucuria când recunoscurăm pe Old Firehand, însoţit de Winnetou şi de încă doi vânători. Scăpaseră, va să zică! Şi chiar dacă Harry nu-şi manifesta zgomotos fericirea de a fi iarăşi împreună cu tatăl său, vedeam cât de profund îl mişca faptul acesta şi ce mult îi ardea inima. Drept care mă împăcai definitiv cu el.

        — Aţi auzit şi voi împuşcăturile? Întrebă repede Old Firehand.

        — Desigur!

        — Atunci, haide, să dăm o mână de ajutor! Ce-i drept, intrarea e strâmtă de tot; poate fi apărată şi de un singur puşcaş. Totuşi, mai ştii ce se întâmplă?!

        — Nu se întâmplă nimic, sir, dacă nu mă-nşel, îşi dădu cu părerea Sam Hawkens. Roşii ne-au descoperit cuibul şi ce şi-au zis? „Hai să vedem ce clocesc albii acolo!” Bill Bulcher, care e de schimb la intrare, trebuie să-i fi împroşcat cu ceva plumbi; aşa că, din toată zarva asta, ne-om alege până la urmă cu nişte pielicele de guzgan.

        — Se poate. Dar trebuie să ne convingem la faţa locului. Şi să nu uităm că urmăritorii vor ajunge în curând aici; vom avea deci, împo triva noastră, un număr dublu de indieni.

        — Şi cu oamenii noştri risipiţi cum rămâne? Întrebai eu.

        — Hm! Avem mare nevoie de ei; nu ne putem lipsi de nici un braţ valid. Dar nimeni nu va reuşi să treacă de unul singur prin blocajul indienilor şi să intre în „fortăreaţă”. Ar trebui, totuşi, să vedem dacă nu încearcă vreunul să se strecoare până aici.

        — Fraţii albi să rămână pe loc, interveni Winnetou. Mă duc să văd unde şi-au atârnat poncaşii scalpurile.

        Fără să mai stea pe gânduri, Winnetou plecă, iar nouă nu ne rămase decât să ne aşezăm şi să-i aşteptăm întoarcerea. Între timp, doi din tre oamenii noştri risipiţi reuşiră să ni se alăture. Auziseră şi ei focurile de armăşi se furişară în mare grabă până la noi… Eram acum în total nouă inşi, ceea ce însemna cât de cât o forţă.

        Trecu destulă vreme până se întoarse Winnetou. Purta la cingătoare un scalp proaspăt. Doborâse, deci, un poncaş fără să-l fi văzut şi simţit nimeni. Acum însă, vrând-nevrând trebuia s-o luăm din loc; descope rând mortul, poncaşii ar fi avut indicii sigure asupra poziţiei noastre.

        După părerea lui Old Firehand, trebuia să ne strecurăm pe lângă desiş, să cădem în spatele inamicului şi să-l izgonim din ascunziş. Pornirăm deci, după ce ne curăţarăm bine armele scoase din apă. Merserăm astfel preţ de câteva minute. Apoi toate cele nouă puşti trosniră, nimerind în plin. Un urlet cutremură văzduhul. Înşiraţi pe o linie destul de lungă şi trăgând foc după foc, băgarăm spaima în poncaşi. Crezându-ne mult superiori ca număr, aceştia o luară la goană. Dar în loc s-o apuce spre valea deschisă, unde ne-ar fi oferit o ţintă sigură, dădură buzna chiar printre trăgătorii noştri şi fugiră fără să se mai sinchisească de morţii lor…

        Noi însă, trecând de Bill Bulcher şi Dick Stone care stăteau pitiţi la intrare, ne făcurăm apariţia în „fortăreaţă” şi furăm numaidecât asaltaţi de micul grup de apărători, dornici să afle cele petrecute. În clipa aceea, se auzi un tropăit ca al unei cirezi de bivoli. Surprinşi, luarăm imediat poziţie de tragere. Însă mare ne-a fost uimirea, când văzurăm nişte cai înşeuaţi şi înaintea lor, călare, un om în costum vânătoresc, rănit la cap şi cu faţa însângerată. De alt fel, tot trupul îi era năpădit de răni. Omul se afla într-o stare vred nică de milă.

        Se opri exact la intrare şi păru să-l caute pe omul în post, Bill Bulcher. Cum nu-l zări, clătină nemulţumit din cap şi descălecă în faţa porţii. Atunci răsună de lângă mine glasul lui Sam, care se grăbi să-i iasă în întâmpinare.

        — Mă las jupuit de viu dacă ăsta nu-i Will Parker! Are felul lui de a sări din şa, dacă nu mă-nşel!

        — Fie cum spui, măgar bătrân! Răspunse noul venit. Iată-mă, Will Parker în carne şi oase, adică greenhorn-ul, mă rog, ştii dumneata… ha-ha-ha! Iar când ieşirăm şi noi în faţa porţii, adăugă:

        — Ce-mi văd ochii? Păi, sunteţi aici toţi, grămadă, vitejilor care, dimpreună cu feciorul mamei mele, aţi rupt-o la fugă din faţa pieilor roşii! Ei, sir, nu vă fie cu supărare, dar uneori fuga e tare sănătoasă!

        — Lasă, omule, ştiu şi eu cum e fuga. Mai bine spune ce-i cu caii ăştia? Întrebă Old Firehand.

        — Hm! Mi-a trăsnit nu ştiu cum prin gând că pieile-roşii or să mă caute peste tot în afară de propria lor vizuină. Şi m-am vârât acolo. Nu mai era ţipenie de om. Ei şi atunci prăpăditul de greenhorn, mă asculţi, Sam Hawkens, ha-ha-ha-ha! Ce credeţi că face? Se furişează frumuşel până la locul unde se aflau caii şi unde nu rămăseseră decât doi paznici. Ardeau, pesemne, de dorinţa să-şi lase pielea în mâinile mele. Şi le-am făcut pe plac! A fost o treabă destul de urâtă. M-am ales şi eu, nu-i vorbă, cu câteva zgârieturi, dar nu m-am lăsat. Mi-era că rămân caii de izbelişte. Pe caii nevolnici i-am gonit în prerie; pe ăştia buni i-am adus cu mine.

        — Zău, zău? Aşa să fie? Zise Dick Stone mirat de vitejia tovarăşului său.

        — Fireşte că-i aşa! Întări Parker. Şi, bagă de seamă, fără cai, poncaşiisunt pierduţi. Nu le mai rămâne, vorba aia, decât „să ia de pe jos”… Vedeţi murgul ăsta, sir? Un asemenea exemplar de soi musai să fi fost chiar al şefului!

        — Parranoh! Mormăi Sam zbârlit de câudă. Ticălosul pe care l-am dus cu toată pompa la plimbare în aer liber, dacă nu mă-nşel… Am înghiţit o găluşcă formidabilă, pe cinstea mea!

        Old Firehand nu-l luă în seamă. Se apropie de cal şi-l măsură cu admiraţie.

        — Marfă rară, conchise, adresându-mi-se. Dac-ar fi să aleg între ăsta şi Swallow, nu ştiu, zău, pentru care m-aş hotărî.

        — Winnetou vorbeşte cu sufletul cailor şi aude cum le curge sângele în vine. Tot Swallow e mai bun! Hotărî apaşul.

        Şuierând prin văzduh, o săgeată nimeri pe neaşteptate braţul lui Hawkens, dar ricoşa din mâneca surtucului său de piele, tare ca scândura. Concomitent, răsunară din desiş strigăte asurzitoare „ho-ho-hi”. Dar în ciuda acestei demonstraţii războinice, nimeni nu se ivi de nicăieri. Sam Hawkens ridică săgeata de jos şi o privi cu scârbă:

        — Un fleac de nuia, hi-hi-hi-hi! Se dă la surtucul meu! Treizeci de ani i-am tot pus petic peste petic şi uite că stau acum în el ca San Iago în sânul lui Avraam, dacă nu mă-nşel!

        Cum îşi va fi sfârşit oda închinată bătrânului surtuc – nu ştiu, pentru că o zbughirăm cu toţii după tufiş, ca să putem răspunde la salutul atât de puţin amical al poncaşilor. Dac-am fi încercat să ne refugiem iarăşi în „fortăreaţă”, ar fi durat prea mult, din cauza intrării foarte strâmte; căutând să trecem unul câte unul, puteam fi împuşcaţi pe rând. Pe de altă parte, ar fi însemnat să abandonăm caii capturaţi de Will şi care se găseau afară, lângă intrare…

        De fapt, întreaga larmă nu fusese decât un fel de demonstraţie agitatorică; practic, nimeni nu întreprinse vreo acţiune agresivă. Poncaşii se retraseră şi amuţiră imediat, aşteptând întăriri. Iar noi socotirăm mai prudent să ne întoarcem totuşi în „fortăreaţă”.

        Puserăm de santinelă pe unul dintre vânătorii care nu participaseră la deplasare, fiind deci mai odihnit. Ceilalţi ori îşi oblojeau rănile, ori mâncau, ori îşi vedeau de somn.

        Lângă foc, unde se adunaseră mai ales cei cu mâncărime de limbă, domnea multă însufleţire. Toţi aveau câte ceva de comentat, toţi aveau câte o idee. De altfel, nimeni nu se temea de un atac al poncaşilor. Dobândisem o mulţime de scalpuri; aventura se încheiase favorabil pentru noi; rănile erau uşoare. În plus, adăpostul nostru părea să fie sigur; aveam alimente şi muniţie din belşug. Aşa că duşmanii puteau să ne asedieze mult şi bine sau să-şi spargă capetele în stâncile din jur.

        Old Firehand era şi el optimist. Numai Winnetou parcă stătea la îndoială. Se retrase mai la o parte, lângă calul său şi părea copleşit de gânduri grave.

        — De ce s-a întunecat fratele meu şi grijile îi brăzdează fruntea? Ce temeri îl apasă? Întrebai, apropiindu-mă.

        Căpetenia apaşilor vede cum coboară moartea din munţi. Valea e cuprinsă de flăcări, apa e roşie ca sângele. Winnetou vorbeşte cu MareleSpirit. Orbiţi de ură sunt ochii feţelor palide. Pofta de răzbunare alungă înţelepciunea. Va veni Parranoh. Va veni după scalpurile vânătorilor voştri. Dar Winnetou e gata de luptă; el îi va prohodi pe duşmani.

        — Cum să pătrundă Parranoh aici, în tabără, când intrarea e păzită?

        — Fratele meu vorbeşte fără să creadă nici el în propriile sale cu vinte. Poate oare un singur puşcaş să ţină în loc o grămadă de oameni care ar năvăli asupra porţii?

        Avea dreptate Winnetou…

        Vorbii mai apoi cu Old Firehand în această privinţă. Dar el mă asigură:

        — Dacă ar îndrăzni, i-am împuşca pe rând, de cum ar ajunge în dreptul râpei.

        Părea să aibă şi el dreptate. De aceea, renunţai să mai stărui, deşi bănuiam că realitatea l-ar putea dezminţi destul de uşor.

        Fireşte ca o dată cu seara, vigilenţa noastră spori simţitor. Deşi mi se împlinise dorinţa de a intra în schimb abia către zori, când indienii preferă de obicei să atace, nu-mi găseam deloc liniştea. Vegheam mereu, gata pentru orice eventualitate.

        Noaptea era liniştită. Focul învăluia împrejurimile într-o lumină nestatornică. Swallow păştea fără grijă tocmai la capătul văii, unde domnea întunericul. Mă deplasai până acolo. Îl găsii chiar lângă stânci. Mângâindu-l ca de obicei, dădui să plec, dar încremenii locului: parcă se rostogolise de sus o pietricică. Swallow îşi înălţă repede capul ciulind urechile. Cum şi zgomotul respiraţiei ne putea fi fatal, îl apucai de bot, acoperindu-i cu palma nările dilatate. De sus era greu să ne zărească cineva; în schimb, de jos, puteam să văd cu uşurinţă orice mişcare profilându-se pe bolta limpede a cerului. Priveam încordat. Căutam să descopăr ce anume provocase rostogolirea pietrei.

        La început, nu observai nimic suspect… Pe urmă, însă, descoperii câteva umbre desprinzându-se de stânci şi coborând încet. Mai apoi desluşii un întreg şir de indieni prelingându-se de sus, de pe creste, cu paşi măsuraţi. Înaintea lor venea un ins care părea să cunoască foarte bine locul. Acesta nu mai avea mult până să ajungă în vale.

        Cu un singur foc de carabină mi-ar fi fost uşor să-l arunc în prăpastie, dând astfel şi semnalul de alarmă. Pierzând călăuza, ceilalţi n-ar mai fi cutezat să coboare pe un teren atât de primejdios. Din păcate, însă, nu aveam la mine decât pistolul, cu care degeaba aş fi tras la o asemenea distanţă. Să fi tras numai un semnal de alarmă? Atunci poncaşii m-ar fi încolţit înainte ca tovarăşii să-mi poată veni în ajutor. M-aş fi aflat într-o situaţie extrem de grea… De aceea mă hotărâi pentru altă soluţie.

        Călăuza – probabil Parranoh – care nu bătea, se vedea, întâia oară acest drum, ajunsese tocmai lângă un stei pe care era nevoit să se caţăre spre a-l ocoli. Dacă reuşeam să ajung acolo înaintea lui, soarta îi era pecetluită. Hotărâi deci să urc cu toată viteza. Dindărătul blocului de piatră puteam, de altfel, să-i înfrunt şi să-i lichidez pe toţi, dacă s-ar fi apropiat de mine.

        Dar nu apucai să fac primul pas, când la intrarea în „fortăreaţă” răsună o împuşcătură, urmată curând de altele. Era un şiretlic al indienilor, care simulau un atac la intrare, pentru a ne distrage atenţia de la obiectivulpropriu-zis al atacului. Eu, cu grabă sporită şi cu îndârjire, mă căţăram tot mai sus. Mai-mai să-mi ating ţinta, când bolovanii de sub mine cedară şi căzui de-a berbeleacul din pietroi în pietroi, rostogolindu-mă până jos. Câtva timp rămăsei fără cunoştinţă.

        Când îmi revenii, indienii din faţă se aflau la câţiva paşi de mine. Deşi lovit şi zdrelit peste tot, mă ridicai fulgerător şi, trăgând glonţ după glonţ, sării în spinarea lui Swallow, care mă duse în galop către focul nostru de tabără…

        Poncaşii, ştiindu-se descoperiţi, urlau cât îi ţinea gura şi alergau în urma mea…

         S-a încins apoi o bătălie cruntă, fantastică… Ne vârâsem prin ascunzători, prin peşteri şi de acolo ne apăram cu desperare… A fost o luptă cum nici cea mai bogată imaginaţie n-ar putea-o zugrăvi. Focul, pe jumătate stins, îşi arunca reflexele slabe asupra oamenilor, care păreau nişte demoni ieşiţi din infern şi angajaţi într-o teribilă sfâşiere. Printre urlete răzbăteau îndemnurile noastre la luptă şi pocnetele seci, scurte ale pistoalelor. Pământul părea că se cutremură sub paşii grei ai morţii.

        Nu mai încăpea nici o îndoială că eram pierduţi. Poncaşii ne copleşeau ca număr şi zadarnic am mai fi sperat să le ţinem piept. O întorsătură în favoarea noastră era tot atât de puţin posibilă ca şi o eventuală încercare de a răzbate printre rândurile lor. De aceea eram cu toţii convinşi că, peste puţin, vom părăsi această lume. Dar, tot odată, eram hotărâţi să ne vindem pielea cât mai scump şi să ne apărăm crâncen, fără istov.

        În toiul încăierării, gândul mă ducea la bătrânii mei de acasă, care nu vor mai primi nici o veste de la fiul lor dispărut. Dar îmi alungam gândul, mă smulgeam din resemnare, îmi adunam iar şi iar puterile. Situaţia cerea o supremă tărie fizică şi morală.

        — Ah, de-aş fi avut carabina cu mine!… Dar aşa, mânat de o cruntă înverşunare, loveam ca nebun cu tomahawkul în jurul meu.

        — Aşa, sir, daţi-i înainte! Mă îmbărbăta Sam Hawkens din peştera în care se vârâse. Noi amândoi, ca să zic aşa, ne potrivim grozav. Ar fi mare păcat să ne cureţe, dacă nu mă-nşel!

        Eu izbeam fără să scot o vorbă; era o luptă surdă şi cu atât mai necruţătoare. Will Parker, sfidând rănile primite în ajun, îşi rotea de zor patul puştii şi lovea cu nădejde. Auzindu-l pe Sam, îi strigă în bătaie de joc:

        — Sam Hawkens, uite-ncoa', măgar bătrân! Uite cum se face treaba! Ieşi din vizuină, omule şi spune dacă greenhorn-ul… ha-ha-ha… dacă a învăţat ceva, ori ba!

        În dreapta, la nici doi paşi de mine, se afla Old Firehand. Proptit în peretele de piatră şi stropit tot cu sânge, îi snopea în bătaie pe poncaşii grămădiţi în jurul lui. Părul pletos, cărunt, îi era năclăit de sudoare. Picioarele parcă-i prinseseră rădăcini în pământ. Cu tomahawkul într-o mână, cu cuţitul în cealaltă, îi ţinea la distanţă pe duşmani. Avea mai multe răni chiar decât mine, dar nimeni nu reuşea să-l doboare. Iar eu, deşi încolţit din toate părţile, nu puteam să nu-i admir din când în când statura de uriaş.

        Deodată, croindu-şi drum prin mulţimea indienilor, apăru Parranoh. Îl fulgeră din ochi pe Old Firehand şi exclamă:

        — În sfârşit, mi-ai căzut în mână! Gândeşte-te la Ribanna şi mori! Dădu să treacă pe lângă mine ca să ajungă la Old Firehand; dar îl prinsei de umăr şi ridicai tomahawkul să-l ucid. Mă recunoscu imediat, sări în lături şi tomahawkul meu lovi în gol.

        — Şi tu? Urlă el. Pe tine te vreau de viu! Luaţi-l în primire!

        Nici nu avui vreme să mai ridic de jos securea. Cât ai clipi, Parranoh îşi descarcă pistolul în Old Firehand. Acesta îşi desfăcu larg braţele şi, fără a scoate măcar un strigăt, se prăbuşi ca din zbor în mijlocul duşmanilor. Îmi era de parcă eu însumi aş fi fost împuşcat, într-atât mă răscoli soarta viteazului meu tovarăş. Culcându-l la pământ pe un indian care tocmai se legase de mine, dădui să sar asupra lui Parranoh, când observai silueta unui om, întunecată, mlădioasă, strecurându-se ca şarpele printre duşmani. Şi omul acela se înălţă crunt în faţa ucigaşului:

        — Unde-i broscoiul de atabaskah? Eu, Winnetou, căpetenia apaşilor, voi răzbuna moartea fratelui alb!

        — Ha, câine de Pimo? Mânca-te-ar iadul!

        De rest nu-mi mai dădui seama. Atras câteva clipe de înfruntarea dintre cele două căpetenii, neglijai propria-mi apărare şi mă pomenii cu un laţ în jurul gâtului. O smucitură puternică, o lovitură în creştet… Şi îmi pierdui cunoştinţa…

        Când îmi revenii, era linişte şi beznă şi mă căzneam în zadar să ghicesc unde mă aflu şi ce se întâmplase cu mine. O durere groaznică în creştet făcu să-mi amintesc, în sfârşit, de lovitura ce primisem. Apoi, încet-încet, se limpeziră amănunte, imagini, închegându-se într-un tot. Pe lângă rana de la cap, mă chinuiau celelalte răni ca şi strânsoarea diabolică a funiilor care mă imobilizau complet, muşcându-mi adânc din carne. La un moment dat, tresării. Parcă tuşise cineva lângă mine, slab, înăbuşit.

        — E cineva aici? Întrebai.

        — De bună seamă că este! Ca şi când Sam Hawkens n-ar fi nimeni, dacă nu mă-nşel…

        — Dumneata, Sam? Spune-mi, omule, unde ne găsim!

        — Păi, cum s-ar zice, suntem la umbră. Ne-au vârât în peştera asta, vreau să spun în depozitul de piei. Ştiţi şi dumneavoastră unde le-am îngropat. N-or să găsească o pielicică, vă asigur, niciuna!

        — Şi ceilalţi? Ce soartă au ceilalţi?

        — Aşa şi-aşa, sir. Old Firehand, stins, Dick Stone, stins, Will Parker, stins (ăsta, domnule, era un greenhorn, hi-hi-hi, un greenhorn fără leac, dar nu voia s-o creadă, da, nu voia s-o creadă, dacă nu mă-nşel!), Bill Bulcher, stins, Harry Korner, stins, toţi, toţi până la unul. Numai dumneavoastră mai pâlpâiţi, vreau să spun. Şi Winnetou, la fel. Şi micul sir mai pâlpâie parcă. Şi pe urmă, va să zică, Sam Hawkens, nu-i aşa, pe care nu l-au curăţat încă de tot, hi-hi-hi-hi!

        — Ştii precis că Harry mai e în viaţă? Insistai.

        — Credeţi că eu, bătrân colecţionar de scalpuri, nu ştiu ce-mi văd ochii? L-au aruncat în peştera de alături, împreună cu Winnetou. Aş fi stăruit să mă cazeze şi pe mine acolo: se pare însă că mi-au refuzat audienţa.

        — Şi cum se simte Winnetou?

        — E ciuruit tot, sir. Dacă scapă de-aici, va arăta ca surtucul lui Sam Hawkens: petic peste petic.

        — De scăpare, nici nu poate fi vorba deocamdată. Mă întreb, însă, cum de a căzut viu în mâinile poncaşilor?

        — Ca şi noi. S-a bătut ca un păgân, nu alta, hm, e al dracului de viteaz, dacă nu mă-nşel! Mai degrabă s-ar fi lăsat ucis în luptă decât să cadă prizonier şi să fie fript la stâlpul torturii. Însă n-a fost chip. Când l-au apucat, era cât pe-aci să-l rupă în două!… Mă rog şi credeţi că nu-i nici o şansă de scăpare? Vă asigur că Sam Hawkens ar avea mare poftă de aşa ceva.

        — Degeaba pofta, Sam, când n-ai nici o perspectivă!

        — Niciuna? Hm! Sună a Will Parker… Oameni de treabă indienii ăştia, foarte de treabă! M-au jefuit cum scrie la carte. Mi-au luat şi pistolul şi pipa, hi-hi-hi-hi, ce-or să se mire de parfumul ei! Cam duhneşte a hoit, dar o să le placă. S-a dus naibii şi Liddy, biata mea Liddy! Cine ştie ce şacal va pune stăpânire pe ea! Şi pălăria şi peruca, minunea de perucă, hi-hi-hi-hi… Am plătit-o atunci, la Dekama, cu trei legături de… Adică, ştiţi, ce să vă mai spun! Mi-au luat-o şi pe asta. Însă cuţitul, vedeţi dumneavoastră, cuţitul mi l-au lăsat. Oameni cumsecade! Văzusem că e lată rău şi mi-l vârâsem în mânecă, să stea acolo. Şi uite că stă!

        — Va să zică, ai cuţitul la tine? Dar cum îl scoţi din mânecă?

        — Asta, recunosc, e o treabă grea. S-ar cuveni să-mi daţi un pic de ajutor.

        — Hai să încerc. Poate reuşesc să mă dau de-a rostogolul până la tine…

        Era, de altfel, singura modalitate de a mă urni din loc. Dar nici nu apucai să-mi sfârşesc bine vorba, că pieile agăţate la intrare se dădură în lături şi în peşteră intră Parranoh, însoţit de câţiva indieni. Plimbă niţel torţa cu care venise, prinzându-ne chipurile în lumina ei. Nu-mi luai osteneala să simulez că aş zăcea şi acum în nesimţire, dar nici nu-i dădui vreo atenţie.

        — În sfârşit, eşti al meu! Şuieră el printre dinţi. Ţi-am rămas oarecum dator; acuma, însă, nu vei mai avea motive să te plângi. Cunoşti asta?

        Şi-mi puse sub ochi un scalp. Era chiar scalpul lui, luat de Winnetou. Ştia, deci, că eu îl înjunghiasem atunci! Să i-o fi spus Winnetou? Cu neputinţă! Apaşul, oricâtă străduinţă s-ar fi depus, n-ar fi scos nici o vorbă. S-ar putea însă ca Finnetey însuşi să mă fi recunoscut atunci, la lumina focului, sau chiar în momentul încăierării. Nu dădui nici un răspuns.

        — Veţi simţi şi voi, reluă dânsul, ce înseamnă să-ţi tragă cineva pielea peste urechi. Doar puţină răbdare, până se face ziuă. Atunci vă voi răsplăti cu toată recunoştinţa!

        — N-are să vă meargă, dacă nu mă-nşel! Interveni Sam Hawkens, cu gura lui neastâmpărată. Sunt curios ce piele mai găsiţi pe căpăţâna mea, ca să mi-o trageţi peste urechi… Doar mi-aţi luat peruca. Operă de maestru, ce zici, bătrâne Wambarico?

        — Insultă-mă cât pofteşti! Mai găsim noi ceva piele pe tine ca să te jupuim!

        Şi, după o pauză în care ne controla legăturile, rânji:

        — Credeaţi, desigur, că Tim Finnetey nici nu bănuieşte în ce gaură v-aţi ascuns, ca şoarecii. Eu cunosc valea asta încă înainte s-o fi mirosit câinele de Firehand, fi-i-ar sufletul blestemat. Eram sigur că vă adăpostiţi aici. Mi-a spus-o unul… uite cine!

        Scoase de la brâu un cuţit şi-l vârî sub nasul lui Sam. Acesta privi mânerul de lemn, citi literele încrustate şi exclamă:

        — Fred Owins! Hm, toată viaţa lui a fost o pramatie! Vreau să sper că a simţit şi el gustul cuţitului.

        — Nici o grijă, omule! Credea el că va scăpa vânzându-mi secretul, dar degeaba! I-am luat viaţa şi pielea, cum veţi păţi şi voi, de altminteri, numai că de-a-ndoaselea: întâi pielea şi apoi viaţa.

        — Cum vreţi! Eu, unul, mi-am făcut testamentul. Vă las moştenire peruca, aşa îi zice, dacă nu mă-nşel. O să vă prindă bine, hi-hi-hi-hi!

        Parranoh îl izbi cu piciorul şi ieşi împreună cu însoţitorii lui.

        Un timp rămaserăm, tăcuţi, nemişcaţi. Pe urmă, crezându-ne în oarecare siguranţă, reuşirăm cu multă trudă să ne apropiem de-a rostogolul unul de celălalt. Deşi cu mâinile strânse ca în menghine, scosei până la urmă cuţitul din mâneca lui Sam şi îi tăiai legăturile din jurul braţelor. Astfel, după câteva clipe, eram amândoi în picioare, dez morţindu-ne de zor mădularele.

        — Bravo, Sam Hawkens! S-ar părea că nu eşti chiar atât de prost! Se felicită omuleţul. Ai mai trecut tu, nu zic ba, prin destule belele, dar asta de-acum le pune capac la toate. Mă întreb pe unde ai să scoţi cămaşa, dacă nu mă-nşel?

        — Să vedem mai întâi ce-i pe afară, Sam!

        — Cred şi eu! Asta în primul rând!

        — Apoi să facem rost de arme. Dumneata, oricum, ai un cuţit, dar eu sunt cu mâinile goale.

        — Găsim noi ceva!

        Ne apropiarăm de ieşire şi dădurăm niţel în lături cele două piei ce închipuiau uşa.

        Nişte poncaşi îi escortau tocmai pe cei doi prizonieri din peştera vecină, iar dinspre lagăr venea Parranoh. Se crăpase de ziuă, încât puteam cuprinde cu ochii întinsul văii. Aproape de intrare, Swallow al meu se cam războia cu murgul capturat de bietul Will Parker. Zărindu-mi prietenul drag şi neostenit în credinţă, renunţai la o evadare pe jos, de altfel cea mai prielnică în situaţia dată. Puţin mai încolo păştea calul lui Winnetou, căruia cu greu i-ai fi ghicit valoarea după aspectul lui ciolănos şi greoi. Dacă reuşeam să ne facem rost de arme şi să ajungem la cai, aveam oarecare şanse de salvare.

        — Observaţi ceva, sir? Se înveseli Hawkens.

        — Ce să observ?

        — Colea, flăcăul acela bătrân care stă lungit în iarbă fără grijă.

        — Îl văd.

        — Şi obiectul de alături rezemat de un pietroi?

        — Ei da.

        — Păi asta înseamnă cum s-ar zice pară mălăiaţă în gura bătrânului Sam Hawkens. Să nu-mi spuneţi pe nume dacă puşca de colo nu e Liddy în persoană! Iar dumnealui poncaşul o fi având la el şi o pungă cu gloanţe.

        Bucuria lui Sam mă afectă destul de puţin, pentru că toată atenţia mea se îndreptase asupra lui Parranoh. Din păcate, nu desluşeam nimic din discuţia lui cu cei doi prizonieri. Trecu o bună bucată de vreme până se hotărî să plece de lângă ei. Totuşi, ultimele cuvinte pe care le rosti cu glas tare ajunseră pună la urechile mele şi-mi lămuriră conţinutul întregii convorbiri.

        — Fii gata, Pimo! Am şi pus să bată stâlpul, iar tu, aruncând o privire cruntă lui Harry, ai să te prăjeşti alături de el. Făcu un semn şi ordonă ca prizonierii să fíe duşi lângă focul pe care oamenii săi îl încinseseră din nou şi în jurul căruia făcuseră cerc. Apoi se depărta ţanţoş, sigur de sine.

        Sosise momentul să acţionăm, fără amânare. Dacă Winnetou şi Harry ajungeau în cercul pieilor-roşii, era exclus să-i mai putem salva.

        — Ce zici, Sam, mă pot bizui pe dumneata? Îl întrebai pe mărunţel.

        — Hm! Cum, adică, să ştiu eu, când nici dumneavoastră nu ştiţi? Hai să încercăm, dacă nu mă-nşel!

        — Dumneata îl iei în grijă pe cel din dreapta, eu pe celălalt. Repede de tot, înţelegi, le tăiem curelele.

        — Pe urmă o luăm şi pe Liddy, aşa-i?

        — Ei, eşti gata?

        Confirmă din cap. Era entuziasmat de perspectiva unei asemenea lovituri.

        — Atunci, fii atent, îi dăm drumul!

        Uşor, neauziţi de nimeni, îi ajunserăm din urmă pe indienii din escortă care îi târau după ei pe prizonieri. Deşi îşi întorceau mereu ochii către victimele lor, nu apucaseră să ne observe. Înarmat cu cuţitul, Sam îl atacă pe unul din indieni cu atâta dibăcie, încât acesta se prăbuşi surd, ca un bolovan. Eu însă, neavând armă, sării asupra celuilalt, îi smulsei cuţitul de la brâu şi-i tăiai beregata, încât nici nu apucă să mai strige. Doar sângele şuieră ţâşnind din rană şi omul căzu la pământ.

        Tăiarăm apoi curelele care-i imobilizau pe tovarăşii noştri, eliberându-i. Toată operaţia se desfăşură cu o iuţeală fantastică. Winnetou şi Hany nici nu-şi dădură bine seama ce se petrece.

        — Înainte! Puneţi mâna pe nişte arme! Le strigai eu, căci îmi dădeam seama că altfel evadarea nu era posibilă. Luând punga cu gloanţe de la brâul poncaşului ucis, mă repezii după Winnetou, care, înţelegând imediat situaţia, se năpusti nu înspre ieşire, ci drept în mulţimea de indieni adunaţi în jurul focului.

        Când e vorba de viaţă sau de moarte, omul e capabil de performanţe uluitoare. Astfel, ştiind ce riscuri prezintă acţiunea noastră, trecurăm glonţ printre indienii surprinşi, buimăciţi, smulgându-le armele din mâini.

        — Swallow, Swallow! Îmi chemai calul şi, cât ai clipi, mă avântai în şa.

        Winnetou sări pe roibul său, iar Hawkens încăleca primul cal mai acătării care-i căzuse sub ochi.

        — Urcă aici, lângă mine, repede, pentru numele lui Dumnezeu! Îi strigai lui Harry, văzând cum încearcă zadarnic să încalece mustangul lui Finnetey, care zvârlea avan. Îl apucai de braţ, îl săltai în şa şi o întinsei la galop spre ieşirea unde tocmai dispărea Sam.

        Se dezlănţui atunci un vacarm nemaipomenit. Urlete umpleauvăzduhul, puştile trosneau, săgeţile şuierau jur-împrejur, tropoteau şi nechezau caii pe care se aruncaseră poncaşii gonind sălbatic pe ur mele noastre.

        Eu fugii ultimul şi mi-e cu neputinţă să descriu în ce fel trecui prin tunelul acela îngust, întortocheat, fără să fiu ajuns din urmă. Hawkens nu se mai zărea; Winnetou cobora spre dreapta, în valea prin care, cu câteva zile înainte, ne îndreptasem încoace. Întorcea mereu capul ca să vadă unde sunt. Eram tocmai la curmătură, când un foc de armă îl făcu pe Harry să tresară. Fusese lovit.

        — Swallow, dragule, iuţeşte pasul! Îmi îndemnai calul. Neliniştea mă cuprinse. Goneam în galop nebun, ca şi atunci, după explozia de la New Venango. Întorcând o clipă capul, îl văzui aproape de tot pe Parranoh, mânându-şi cu furie mustangul în urma mea. Pe tovarăşii din faţă nu-i vedeam pentru moment din cauza curmăturii. Nu m-aş fi dat în lături de la o înfruntare cu Parranoh, dar – cu Harry în braţe – aş fi fost, desigur, handicapat. De aceea nu-mi rămânea altă soluţie decât să fug cât mai repede.

        Zburam de-a lungul malului ca purtaţi de furtună. Roibul lui Winnetou, cu picioarele-i solide şi lungi, alerga atât de iute, încât îi scăpărau copitele. O ploaie de pietriş se stârnea îndărătul lui. Swallow – deşi cu doi oameni în spinare – ţinea pasul cu colegul său. Şi, totuşi, simţeam – chiar fără să mă uit înapoi – că Parranoh nu se dă bătut: galopul mustangului său se auzea desluşit, ameninţător. Din plină cursă, îl întrebai pe Harry:

        — Sunteţi rănit? Răspundeţi!

        — Da.

        — Grav?

        Sângele-i cald mi se prelingea pe mâna cu care îl ţineam strâns lipit de mine. Prea îl îndrăgisem, ca să nu fiu cuprins de cea mai vie îngrijorare.

        — Mai puteţi suporta drumul?

        — Sper. Îmi îndemnai iarăşi calul, care zbura ca o rândunică. Abia de-şi atingea copitele de pământ. Nu degeaba fusese botezat „Swallow”.

        — Ţineţi-vă bine, Harry! Încă puţin şi suntem salvaţi!

        — Nu-mi prea pasă de soarta mea. Dacă vă stingheresc, lăsaţi-mă jos!

        — Ba nu! Trebuie să trăiţi î Aveţi dreptul la viaţă!

        — Acum, când tata e mort, mi-e totuna. Mai bine am fi pierit amândoi! Băiatul tăcu. În răstimp, ne continuarăm goana sau mai bine zis zborul.

        — Tata s-a stins din vina mea, reluă Harry, căinându-se. Dacă vă ascultam, Parranoh ar fi fost ucis la „fortăreaţă” şi tata n-ar fi murit de gloanţele indienilor!

        — Nu vă mai gândiţi la ce-a fost! Să vedem cum ne descurcăm de-aci încolo!

        — Eu, în orice caz, trebuie să cobor din şa. Parranoh a cam rămas în urmă; putem să răsuflăm un pic.

        — Bine, să încercăm!

        Privii îndărăt, ferm hotărât să-l înfrunt pe duşman. Părăsisem de mult cursul apei şi călăream acum peste şesul întins, paralel cu linia pădurii din stânga noastră. Parranoh rămăsese multişor în urmă. Bunul meu Swallow se dovedi net superior mustangului său. După şeful alb al poncaşilor, veneaugrupuri mici, răzleţe, de războinici care, în ciuda avansului nostru, nu abandonaseră urmărirea.

        Dincoace, înaintea noastră, Winnetou coborâse de pe cal. Stătea îndărătul roibului său şi-şi încărca arma cucerită de la poncaşi. Mă oprii şi eu. Îl ajutai pe Harry să alunece jos, sării apoi din şa şi-l culcai în iarbă. Dar iată că, între timp, Parranoh se apropie atât de mult, încât nu mai avui răgazul să-mi încarc puşca. Mă aruncai deci iarăşi pe cal şi apucai tomahawkul.

        Desigur că Parranoh observase mişcarea, dar se lăsă dus de propriul său avânt şi se năpusti asupră-mi agitând securea. Atunci trosni un foc de armă. Trăsese Winnetou. În turbarea lui, Parranoh tresări ca atins de trăsnet. Îl lovii şi eu cu tomahawkul. Şi nemernicul căzu din şa cu ochii holbaţi, cu capul zdrobit.

        Apropiindu-se, Winnetou răsturnă cu piciorul trupul inert şi zise:

        — Şarpele de poncaş n-o să mai şuiere. Nici n-o să mai batjocorească pe căpetenia apaşilor spunându-i Pimo. Fratele meu alb să-şi ia înapoi armele. Într-adevăr, cuţitul, securea, pistolul şi carabina mea se aflau asupra lui Parranoh. Le luai din nou în stăpânire şi mă grăbii să văd de Harry. Între timp, Winnetou îl prinse pe mustangul rămas fără stăpân.

        Poncaşii ajunseseră atât de aproape, încât gloanţele lor ne-ar fi putut ajunge cu uşurinţă. Încălecarăm deci repede şi pornirăm în galop forţat.

        Deodată, la stânga noastră luciră parcă nişte arme: într-adevăr, dinspre liziera pădurii se apropia o trupă numeroasă de călăreţi; intercalându-se între noi şi poncaşi, veneau în goana mare asupra ce lor din urmă.

        Era un detaşament de dragoni din fortul Wilke. Văzând că dragonii vin în ajutorul nostru, Winnetou îşi răsuci roibul, ţâşni ca fulgerul pe lângă ei şi, cu tomahawkul ridicat, se năpusti asupra poncaşilor, care abia de-şi mai puteau stăpâni caii. Eu rămăsei pe loc, ca să văd de rana lui Harry.

        Nu era adâncă. Neavând altceva la îndemână, rupsei o fâşie din cămaşa mea şi improvizai un bandaj ca să opresc cât de cât hemoragia.

        — Ce ziceţi, o să mai puteţi călări, împreună cu mine? Îl întrebai pe băiat.

        Zâmbi şi se apropie de calul lui Parranoh, al cărui frâu Winnetou mi-l trecuse din goană. Şi iată-l pe băiat săltându-se sprinten în şa.

        — Acum, când nu-mi mai văd sângele, parcă nici rana nu mă mai doare. Uitaţi-vă, indienii se retrag. Haide după ei, sir!

        Lipsiţi de căpetenia lor, care i-ar fi condus în luptă sau cel puţin le-ar fi organizat retragerea, urmăriţi îndeaproape de dragoni, poncaşii goneau îndărăt pe drumul ce-l bătuserăm noi în fuga noastră. Era, deci, de presupus că-şi vor căuta un refugiu în „fortăreaţa” părăsită… Într-adevăr, indienii o cotiră spre intrare. Dar tocmai în clipa când primul călăreţ dădu să treacă înăuntru, un glonţ îl prăbuşi de pe cal. Alt foc şi încă un indian căzu de-a rostogolul. Ceilalţi, constatând uluiţi că intrarea e blocată şi că, dintr-o clipă în alta, pot cădea în mâinile noastre, se repeziră spre Mankizila şi, urmăriţi pas cu pas de dragoni, galopară disperaţi de-a lungul malului.

        Nu mai mică decât a lor era însă mirarea mea în ce priveşte ajutorul acesta neaşteptat şi preţios care ne scuti de atâtea alte eforturi. Mă lămuriiînsă repede asupra identităţii curajosului puşcaş. Nici nu se stinsese încă bine tropotul cailor pe care goneau dragonii, că se şi arătă, dintr-o claie de stuf, un nas enorm deasupra căruia jucau doi ochişori foarte isteţi. Apoi, orientându-se după nasul trimis în recunoaştere, ieşiră la iveală de după o stâncă, cu precauţie, dar şi cu încredere, celelalte părţi componente ale unui ins cât se poate de caraghios.

        — Binecuvântaţi să-mi fie ochii, sir! Ce vânt v-a purtat încoace, dacă nu mă-nşel? Întrebă prichindelul, nu mai puţin surprins ca mine.

        — Dumneata, Sam? Cum de-ai ajuns aici? Doar am văzut cu ochii mei cum ai şters-o călare!

        — Am şters-o călare? Mulţumesc de aşa călărie! Dădui peste o bestie, sir. Abia se urnea din loc. Îşi scutura ciolanele, Doamne, Doamne! Gata să mă împrăştie pe jos, dobitoc bătrân ce sunt! Am avut inspiraţia să las bestia în câmp, blestemata naibii şi m-am întors, hi-hi-hi-hi! Îmi ziceam că roşii, luându-se grămadă după voi, vor fi lăsat „fortăreaţa” pustie. Şi chiar aşa s-a întâmplat, vai de capul lor! Ce s-au mai speriat adineauri! Ce mutre, domnule, ce mutre, vreau, să spun!… Dar soldăţoii ăştia de unde au mai răsărit, sir?

        — Aflăm noi mai târziu cum de-au picat la momentul oportun tocmai în locul acesta uitat de lume. Apariţia lor seamănă cu un miracol. Nu exagerez spunând că ne-au salvat de la pieire.

        — Ba nu sunt de acord. Old Shatterhand, Winnetou, Sam Hawkens, păi ăştia ştiu să se salveze şi singuri! Totuşi, ca să zic aşa, au sosit taman la ţanc. N-o să ne uite poncaşii cât or trăi. Sunteţi de părere să pornim numaidecât după ei?

        — La ce bun! O scot dragonii la capăt şi fără noi. Nici Winnetou nu se mai sinchiseşte de ei; a intrat în „fortăreaţă” împreuna cu Harry.

        Să vedem mai bine de morţii noştri!

        Păşind din nou în această vale care ne pusese la grele încercări, îi văzurăm pe Winnetou şi pe Harry chiar la locul bătăliei, aplecaţi asupra trupului lui Old Firehand. Băiatul plângea în hohote, lipindu-şi de piept capul tatălui său, în timp ce apaşul cerceta rana. În clipa când ajunserăm şi noi, Winnetou exclama fericit:

        — Iuf, iuf, iuf! Nu e mort… trăieşte!

        Cuvintele lui ne-au electrizat pe toţi. Harry chiui de bucurie. Participarăm laolaltă, plini de nădejde, la eforturile apaşului de a-l readuce pe Old Firehand în simţiri. Şi mare fu satisfacţia când, după un timp, acesta deschise într-adevăr ochii. Ne recunoscu, îi surâse băiatului, dar nu putu scoate nici o vorbă şi căzu iarăşi în nesimţire. Îl examinai la rândul meu. Glonţul îi găurise plămânul drept şi ieşise prin spate; o rană foarte gravă, care îi provocase multă pierdere de sânge. Şi totuşi, în ciuda faptului că mai fusese rănit destul de recent în bătălia de la calea ferată, nădăjduiam amândoi – Winnetou şi cu mine – că, graţie organismului său extrem de viguros şi, fireşte, cu o îngrijire atentă, va izbuti să-şi revină. Îl pansarăm după metoda verificată a lui Winnetou şi îi aşternurăm un culcuş cât se poate de bun, în raport cu locul şi cu împrejurările. În sfârşit, aveam răgazul să ne îngrijim şi de noi. Nimeni nu scăpase neatins, totuşi ne cârpirăm de bine, de rău rănile. Ceilalţi tovarăşi, însă, plătiseră cu viaţa, fiindcă nuluaseră în seamă avertismentul meu.

        Către amiază, sosiră şi dragonii. Îi urmăriseră pe poncaşi cu atâta perseverenţă, încât nu le scăpase niciunul. Comandantul – un ofiţer – ne declară că apariţia detaşamentului său n-a fost întâmplătoare. Aflând că poncaşii încercaseră să provoace deraierea trenului, el hotărâse să-i pedepsească. Pornise, deci, pe urmele lor, fără să-i slăbească o clipă. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, între timp, fusese informat şi asupra campaniei lor de răzbunare împotriva noastră.

        Pentru a-şi odihni caii ofiţerul şi trupa rămaseră trei zile cu noi în „fortăreaţă”, timp în care avurăm grijă să-i înmormântăm pe cei căzuţi.

        Apoi ne adresă invitaţia ca, de îndată ce Old Firehand va putea să suporte drumul, să-l transportăm la fortul Wilke unde, chiar dacă nu se va bucura de o atenţie atât de frăţească, va fi, în schimb, supus unui tratament medical corespunzător. Îi făgăduirăm, fireşte, să răspundem invitaţiei.

        Că bătrânul şoltic Sam Hawkens deplânse cu profund regret moartea lui Dick Stone şi a lui Will Parker se înţelege de la sine. Ne asigura întruna că, pe viitor, nici un poncaş nu va mai scăpa de răzbunarea lui. Eu, însă, nu-mi schimbai deloc atitudinea. Cine fusese acest Parranoh? Un alb! Iată încă un argument care-mi întărea convingerea că numai datorită „feţelor palide” indianul a devenit aşa cum arată azi…