I.

Doamna de P… către doamna de G…

Noirmoutiers… noiembrie 1844

Ţi-am făgăduit să-ţi scriu, scumpa mea Sophie, şi iată, mă ţin de cuvânt; de altfel, nu am nimic mai bun de făcut în serile acestea lungi. Ultima mea scrisoare te înştiinţa cum am băgat de seamă în acelaşi timp că am treizeci de ani şi că sunt ruinată. Din aceste două nenorociri, prima, vai! e fără leac. Cât despre a doua, mă resemnez cu destulă greutate, dar, în fine, mă resemnez. Pentru a ne repune pe picioare, suntem siliţi să petrecem, cel puţin doi ani, în întunecatul castel din care îţi scriu. Am fost sublimă. Îndată ce am aflat de starea averii noastre, i-am propus lui Henri să plecăm la ţară pentru a face economii şi opt zile mai târziu eram la Noirmoutiers. Nu-ţi spun nimic de călătorie. Trecuse atâta amar de ani de când nu mai stătusem atât de mult singură cu bărbatul meu. Se înţelege că şi unul şi altul eram foarte prost dispuşi; dar cum eram ferm hotărâtă să fac faţă, totul s-a petrecut bine. Îmi cunoşti marile mele hotărâri şi ştii că mi le ţin. Iată-ne instalaţi – Noirmoutiers, în ceea ce priveşte pitorescul, de pildă, nu lasă nimic de dorit. Păduri, faleze, marea la un sfert de leghe. Avem patru turnuri mari, cu ziduri de cincisprezece picioare grosime. În pervazul unei fereşti am făcut un cabinet de lucru. Salonul, de şaizeci de picioare lungime, e împodobit c-un covor cu figuri de animale; luminat de opt lumânări, e, în adevăr, măreţ: e luminăţia de duminică. Mor de frică, ori de câte ori trec pe-acolo după apusul soarelui… Mobilierul, după cum îţi poţi închipui, e foarte prost. Uşile nu se închid cum trebuie, lemnăria trosneşte, vântul suflă şi marea mugeşte lugubru. Încep totuşi, să mă obişnuiesc. Rânduiesc, repar, plantez; înaintea gerurilor mi-aş fi putut înjgheba cât de cât un adăpost. Poţi fi încredinţată că turnul tău va fi gata la primăvară. Îmi pare rău că nu poţi fi aici de pe acum. Meritul Noirmoutiers-ului e că nu avem vecini. Singurătate deplină. Nu am, slavă Domnului, alţi oaspeţi decât pe preotul meu, abatele Aubin. E un tânăr foarte blajin, măcar că are sprâncenele arcuite şi stufoase şi ochii mari şi negri, ca ai unui trădător de melodramă. Duminica trecută ne-a ţinut o predică, destul de bună pentru o predică de provincie, şi care se potrivea ca o mănuşă: „că nenorocirea e o binefacere a Providenţei şi că ne purifică sufletele”.

Cu socoteala asta trebuie să-i mulţumim acelui cinstit agent de schimb care a binevoit să ne purifice, luându-ne averea. Adio, dragă prietenă. Îmi sosesc pianul şi o grămadă de lăzi. Mă duc să priveghez ca toate astea să fie puse la locul lor.

P. S. Redeschid scrisoarea ca să-ţi mulţumesc pentru cele trimise. Toate sunt prea frumoase pentru Noirmoutiers. Îmi place gluga cenuşie. Ţi-am recunoscut gustul. Am s-o pun duminică la liturghie; poate va trece vreun comis-voiajor s-o admire. Dar, drept cine mă iei cu romanele tale? Ţin să fiu, sunt o persoană serioasă. Şi n-am dreptate? Vreau să mă instruiesc. La înapoierea mea la Paris, peste trei ani (voi avea treizeci şi trei de ani, Dumnezeule!), vreau să fiu o Filamintă144. Cât despre cărţi, la drept vorbind, nu ştiu ce să-ţi cer. Ce mă sfătuieşti să învăţ? Germana sau latina? Ar fi foarte plăcut să citesc Wilhelm Meister145 sau Povestirile lui Hoffmann146 în original. Noirmoutiers e o aşezare cum nu se poate mai potrivită pentru povestirile fantastice. Dar cum să înveţi nemţeşte la Noirmoutiers? Şi latina mi-ar plăcea căci găsesc nedrept ca bărbaţii s-o ţină pentru ei. Mă gândesc să iau lecţii cu preotul meu…