II.

Aceeaşi, aceleiaşi.

Noirmoutiers… decembrie 1844

Degeaba te miri, timpul trece mai repede decât crezi, mai repede decât aş fi crezut-o eu însămi. Ceea ce-mi susţine, mai ales, curajul, e slăbiciunea seniorului şi stăpânului meu. Fapt e că bărbaţii ne sunt mult inferiori. E atât de copleşit, într-un atare, avvilimento147, că întrece orice margine. Se trezeşte cât poate mai târziu, încalecă sau se duce la vânătoare, bineînţeles atunci când nu face vizite celor mai plicticoşi oameni din lume, notari sau procurori ai regelui care locuiesc în oraş, adică la şase leghe de aici. Dar trebuie să-l vezi când plouă! Se împlinesc opt zile de când a început Mauprat148 şi tot la primul volum e. „E mai bine să te lauzi pe tine, decât să bârfeşti pe altul.” E unul din proverbele tale. Îl las, deci, ca să-ţi vorbesc de mine. Aerul de la ţară îmi prieşte nespus. Mă simt cum nu se poate mai bine şi când mă privesc în oglindă (vai, ce oglindă!), n-aş zice că am treizeci de ani; ş-apoi, fac multe plimbări. Atâta m-am zbătut ieri, că l-am înduplecat pe Henri să vină cu mine la ţărmul mării, în timp ce el trăgea în pescăruşi, eu am citit Cântecul piraţilor în Ghiaurul. Pe plajă, în faţa mării agitate, aceste frumoase versuri par şi mai frumoase. Departe de a se putea asemui cu a Greciei, marea noastră are şi ea poezia ei, ca toate mările. Ştii tu ce mă izbeşte la lord Byron? Faptul că vede şi înţelege natura. El nu vorbeşte de mare pentru că a mâncat calcani şi stridii. A navigat; a văzut furtuni. Toate descrierile lui sunt dagherotipii149. La poeţii noştri întâi vine rima, pe urmă bunul simţ, dacă mai e loc şi pentru el în versuri. Pe când mă plimbam citind, privind şi admirând, abatele Aubin – nu ştiu dacă ţi-am vorbit de abatele meu, e preotul satului – m-a ajuns din urmă. E un tânăr preot care-mi e pe plac. E instruit şi ştie vorbi „cinstitelor obraze”. De altfel, după ochii lui mari şi negri şi după înfăţişarea-i palidă şi suferindă, îmi dau bine seama că trebuie să fi avut o viaţă interesantă şi am pretenţia să mi-o povestească. Am vorbit de mare, de poezie; şi ceea ce-i de mirare la un preot din Noirmoutiers e că ştie vorbi de ele. Pe urmă m-a călăuzit spre ruinele unei vechi abaţii pe-o faleză şi mi-a arătat un mare portal pe care erau sculptaţi monştri adorabili. O! dac-aş avea bani, cum le-aş repara toate astea! După asta, cu toată împotrivirea lui Henri, care voia să meargă la masă, am stăruit să trecem prin presbiteriu pentru a vedea un relicvar ciudat, pe care preotul l-a găsit la un ţăran. În adevăr, o frumuseţe: o scatulcă150 de smalţ de Limoges, care ar putea fi o încântătoare casetă de giuvaeruri. Dar ce locuinţă, Dumnezeule! Şi noi ăştia, care ne socotim săraci! Închipuie-ţi o cămăruţă la catul întâi, rău pietruită, dată cu var; ca mobilă, o masă, patru scaune şi un fotoliu din trestie, o pernă ca o lipie umplută parcă cu sâmburi de piersică şi învelită într-o pânză cu pătrăţele roşii. Pe masă se aflau trei ori patru in-folio eline sau latineşti. Erau Părinţi ai Bisericii şi dedesubt, ascuns parcă, am zărit Jocelyn151. S-a înroşit. Făcea, de altfel, cu multă demnitate, onorurile nenorocitei lui cocioabe, nici îngâmfare, nici falsă modestie. Simţeam că povestea lui e romanţioasă. Acum am dovada. În sipetul bizantin pe care mi l-a arătat se găsea un buchet veştejit de cel puţin cinci-şase ani.

— E o relicvă? am întrebat.

— Nu. – mi-a răspuns puţin tulburat. Nu ştiu cum a ajuns aici.

Pe urmă a luat buchetul şi l-a aşezat cu grijă în sertar. E limpede? Înapoindu-mă la castel eram plină de tristeţe şi de curaj: de tristeţe, pentru că văzusem atâta sărăcie; de curaj, pentru a îndura sărăcia mea, care lui i s-ar părea un belşug asiatic. Dacă ai fi văzut surprinderea lui când Henri i-a înmânat douăzeci de franci pentru o femeie despre care ne vorbise. Trebuie să-i fac un dar. Fotoliul din trestie pe care m-am aşezat e prea tare. Vreau să-i dăruiesc un fotoliu din fier pliant, ca acela pe care l-am luat cu mine în Italia. Alege-mi unul şi trimite-mi-l cât mai repede.