I.

ÎN PRIMELE ZILE ALE LUNII octombrie 181… colonelul sir Thomas Nevil, irlandez, ofiţer distins al armatei engleze, descinse, împreună cu fiica lui, la hotelul Beauveau din Marsilia, la înapoierea dintr-o călătorie în Italia. Admiraţia neîncetată a călătorilor entuziaşti a produs în zilele noastre o reacţie contrară şi, din dorinţa de a face notă aparte, o seamă de turişti31 îşi iau ca deviză pe nil admirari32 a lui Horaţiu. Miss Lydia, fiică unică a colonelului, făcea parte din această tagmă de călători nemulţumiţi. Schimbarea la faţa i s-a părut mediocră, Vezuviul în plină erupţie, de abia mai ceva decât coşurile uzinelor din Birmingham. Pe scurt, marele ei cap de acuzare împotriva Italiei era că ţării acesteia îi lipsea culoarea locală, specificul. Explice cine poate sensul acestor cuvinte pe care le înţelegeam foarte bine cu câţiva ani în urmă şi pe care nu le mai pricep astăzi. Mai întâi, miss Lydia se lăudase descoperind dincolo de Alpi lucruri pe care nimeni nu le mai văzuse înaintea ei şi despre care ar putea sta de vorbă cu oamenii din protipendadă, cum zice domnul Jourdain. Dar în curând, depăşită de compatrioţii ei şi disperând că nu găseşte nimic care să nu fie cunoscut, se aruncă în tabăra opoziţiei. E foarte neplăcut, în adevăr, să nu poţi aduce vorba de minunile Italiei, fără ca cineva să nu-ţi spună: „Cunoaşteţi, fără îndoială, Rafaelul din palatul… din…? E tot ce poate fi mai frumos în Italia.” Şi e tocmai ce ai omis să vezi. Cum e foarte anevoios să vezi tot, cel mai simplu e să condamni totul dinainte.

La hotelul Beauveau, miss Lydia suferi o amară dezamăgire. Adusese o frumoasă schiţă a porţii pelasgice sau ciclopeene din Segni, pe care o credea uitată de desenatori. Dar, lady Frances Fenwich, întâlnind-o la Marsilia, îi arătă albumul ei, în care, între un sonet şi o floare uscată, figura poarta de care e vorba, colorată din belşug cu pământ de Sienna. Miss Lydia dărui poarta din Segni cameristei şi pierdu orice stimă pentru construcţiile pelasgice.

Această proastă stare de spirit era împărtăşită de colonelul Nevil, care de la moartea soţiei lui nu mai vedea nimic decât prin ochii miss Lydiei. Pentru el Italia purta marea vină de a-i fi plictisit fiica şi, prin urmare, era ţara cea mai plicticoasă din lume. Nu avea nimic de zis, ce-i drept, împotriva tablourilor şi statuilor; dar putea afirma ritos că vânătoarea e păguboasă pe acele meleaguri şi că eşti nevoit să colinzi zece leghe când e soarele în putere, ca să dobori câteva sărăcii de potârnichi roşii.

A doua zi după sosirea lui la Marsilia, îl pofti la masă pe căpitanul Ellis, fostul lui aghiotant, care petrecuse şase săptămâni în Corsica. Căpitanul povesti cu şart o istorie cu bandiţi, care avea darul să nu semene de loc cu povestirile despre hoţi pe care le auzise la tot pasul în drumul de la Roma la Neapole. La desert, cei doi bărbaţi rămaşi singuri cu butelcile de Bordeaux, vorbiră de vânătoare şi colonelul află că nu e ţară unde să fie mai felurit şi îmbelşugat vânat: „Întâlneşti mulţime de mistreţi – spunea căpitanul Ellis – şi trebuie să te deprinzi a-i deosebi de porcii domestici cu care seamănă uimitor; căci, omorând porci, îţi găseşti beleaua cu paznicii. Se ivesc dintr-un hăţiş căruia îi zic maquis, înarmaţi până-n dinţi, şi pe lângă plata pentru pagubă te mai iau şi-n râs. Mai este apoi muflonul, animal foarte ciudat şi pe care nu-l găseşti aiurea, vânat faimos, dar năstruşnic. Cerbi, ciute, fazani, cu neputinţă să faci vreodată numărătoarea tuturor soiurilor de vânat care foiesc în Corsica. Dacă-ţi place vânătoarea, du-te-n Corsica, colonele; acolo, cum spunea una din gazdele mele, ai prilejul să tragi în tot ce-ţi poate trece prin cap ca vânat, de la sturz până la om.”

La ceai, căpitanul o cuceri din nou pe miss Lydia cu o povestire despre o vendetta transversală33 şi mai pidosnică decât prima şi sfârşi prin a o înflăcăra, zugrăvindu-i înfăţişarea stranie, sălbatică a Corsicii, caracterul aparte al locuitorilor, ospitalitatea şi moravurile lor primitive. În fine, îi dărui un mic şi frumos stilet, mai puţin remarcabil prin forma şi lucrătura-i de aramă, decât prin obârşia lui. Un faimos bandit îl cedase căpitanului Ellis, garantându-i că a fost înfipt în patru trupuri omeneşti. Miss Lydia şi-l puse în cingătoare, îl aşeză apoi pe masa de noapte şi îl trase de două ori din teacă înainte de a adormi, în ce-l priveşte, colonelul a visat că ucidea un muflon şi că proprietarul îi cerea să i-l plătească, lucru la care consimţea bucuros, căci era o dihanie foarte ciudată, aducând cu un mistreţ cu coarne de cerb şi coadă de fazan.

— Ellis spune că în Corsica vânătoarea e minunată, începu colonelul pe când îşi lua gustarea de dimineaţă împreună cu fiica lui. Dacă n-ar fi atât de departe, mi-ar plăcea să petrec acolo vreo două săptămâni.

— Dar bine! răspunse miss Lydia – de ce n-am pleca în Corsica? În vreme ce te vei duce la vânătoare, eu voi desena; aş fi încântată să am în albumul meu peştera de care vorbea căpitanul Ellis şi în care Bonaparte îşi învăţa lecţiile pe când era copil.

Era poate prima oară când o dorinţă manifestată de colonel căpăta aprobarea fiicei sale. Încântat de această împrejurare neaşteptată, avu totuşi bunul simţ de a face câteva obiecţiuni pentru a zgândări fericitul capriciu al miss Lydiei. Zadarnic pomeni de sălbăticia ţinutului şi de greutatea călătoriei pentru o femeie: ea nu se temea de nimic; îi plăcea, mai presus de toate, să meargă călare; gândul că va dormi în bivuac o încânta; ameninţă că, se va duce în Asia Mică. Într-un cuvânt, avea răspuns la toate, căci nici o englezoaică nu mai fusese în Corsica; prin urmare, trebuia să se ducă. Şi ce fericire, când înapoiată în Saint-James Place, îşi va arăta albumul! „De ce treci, draga mea, peste acest fermecător desen?” „O, nu-i nimic de seamă. E o schiţă pe care am făcut-o după un vestit bandit corsican, care ne-a fost călăuză.” „Cum! Ai fost în Corsica? …”

Deoarece nave cu aburi nu circulau încă pe vremea aceea între Franţa şi Corsica, se informară de o corabie gata de plecare spre insula pe care miss Lydia îşi propunea s-o descopere. În aceeaşi zi, colonelul scrise la Paris pentru a vesti că renunţă la apartamentul în care urma să tragă şi făcu târgul cu stăpânul unei goelete care urma să navigheze spre Ajaccio. Avea două cabine nici prea-prea, nici foarte-foarte. Îmbarcară provizii; patronul se jură că unul din vechii lui mateloţi era un bucătar vrednic de stimă şi că nu-şi avea pereche în ceea ce priveşte la bouille-abaisse34; îi asigură că domnişoara se va simţi bine, că vor avea vânt prielnic şi mare lină.

În afară de astea, după dorinţa fiicei lui, colonelul stipula căpitanului să nu mai ia nici un călător şi să aibă grijă să ţină ţărmul insulei, aşa ca să se poată bucura de priveliştea munţilor.