II.
În ziua hotărâtă pentru plecare, totul era împachetat, îmbarcat; goeleta urma să plece cu briza de seară. Deocamdată, colonelul se plimba cu fiica lui pe „Canebičre”, când patronul se apropie de el pentru a-i cere învoirea să ia la bord o rubedenie de-a lui, adică un verişor al naşului fiului, său mai mare, care, înapoindu-se în Corsica, locul lui de baştină, pentru treburi, grabnice, nu avea când să găsească o navă care să-l ducă.
— E un băiat încântător – adăugă căpitanul Matei – ostaş la vânătorii pedeştri din gardă şi care ar fi fost de mult colonel dacă celălalt ar mai fi fost împărat.
— De vreme ce-i militar – spuse colonelul… şi era gata să urmeze: Mă învoiesc bucuros să vină cu noi…
Dar miss Lydia se repezi pe englezeşte:
— Un ofiţer de infanterie! … (cum tatăl ei slujise în cavalerie, nu avea decât dispreţ pentru celelalte arme), un om fără educaţie, poate, care va suferi de rău de mare şi care ne va strica toată plăcerea călătoriei!
Patronul nu pricepea o boabă englezeşte, dar păru că înţelege ceea ce spunea miss Lydia după mica strâmbătură a drăgălaşei ei guriţe, aşa că începu să-şi laude în fel şi chip rubedenia încheind cu asigurarea că e un om foarte cumsecade, dintr-o familie de caporali şi că nu va stingheri prin nimic pe domnul colonel, căci el, stăpânul, se însărcina să-l aşeze într-un ungher din care nici nu se va clinti.
Colonelului şi lui miss Nevil li se păru ciudat că în Corsica mai sunt familii în care să fii caporal din tată în fiu; dar, cum sfârşiră prin a se încredinţa că era vorba de un caporal din infanterie, au tras încheierea că-i un biet om pe care patronul voia să-l ia, de milă. Dacă ar fi fost vorba de un ofiţer, ar fi fost nevoiţi să-i vorbească, să stea împreună; cu un caporal, însă, nu aveau de ce se sinchisi; e o fiinţă fără importanţă atâta vreme cât grupa lui nu-i şi ea acolo, cu baioneta la armă, pentru a te duce acolo unde n-ai chef să mergi.
— Ruda dumitale suferă de rău de mare? întrebă miss Nevil tăios.
— Niciodată, domnişoară; stomac de struţ şi pe mare şi pe uscat.
— Ei bine, poţi să-l aduci – spuse ea.
— Poţi să-l aduci – repetă colonelul şi-şi văzură de plimbare.
Către ceasurile cinci seara, căpitanul Matei veni să-i caute pentru a se sui pe bordul goeletei. În port, în apropiere de iola căpitanului, găsiră un băietan îmbrăcat într-o redingotă albastră, îmbumbată până la bărbie, cu faţa pârlită de soare, cu ochii negri, vii, mari, codaţi, cu înfăţişare sinceră şi spirituală. După ţinută, după mustăcioara-i răsucită, se recunoştea uşor militarul; căci, în vremea aceea nu oricine purta mustăţi şi garda naţională nu introdusese încă, în toate familiile şi ţinuta, o dată cu obiceiurile corpului de gardă.
La vederea colonelului tânărul îşi scoase cascheta şi-i mulţumi fără sfială şi în cuvinte potrivite, pentru serviciul pe care i-l făcea.
— Încântat să te pot servi, tinere – spuse colonelul, făcându-i cu capul un semn amical.
Şi intră în iolă.
— E fără sfială englezul dumitale – şopti în italieneşte tânărul către patron.
Acesta îşi potrivi arătătorul sub ochiul stâng şi-şi lăsă în jos colţurile gurii. Pentru cel ce cunoaşte limbajul semnelor, asta voia să spună că englezul pricepea italiana şi că era un om ciudat. Tânărul zâmbi uşor, îşi atinse fruntea drept răspuns la semnul lui Matei, ca pentru a-i spune că toţi englezii sunt suciţi la cap, apoi se aşeză lângă patron, uitându-se cu multă atenţie, dar fără obrăznicie, la frumoasa lui tovarăşă de călătorie.
— Frumoasă ţinută au soldaţii ăştia francezi – spusa colonelul fiicei sale. În englezeşte; de asta îi şi face uşor ofiţeri.
Apoi, adresându-se tânărului, în franţuzeşte:
— Ia spune-mi, voinice, în ce regiment ai servit?
Acesta lovi uşor cu cotul pe tatăl finului verişorului său şi, stăpânindu-şi un surâs ironic, răspunse că a fost la vânătorii pedeştri din gardă şi că în prezent ieşea din regimentul al 7-lea infanterie uşoară.
— Dar la Waterloo ai fost? Eşti tânăr de tot.
— S-avem iertare, domnule colonel, e singura mea campanie.
— Se socoteşte dublu – spuse colonelul.
Tânărul corsican îşi muşcă buzele.
— Tată – spuse miss Lydia în englezeşte – întreabă-l dacă corsicanii ţin mult la Bonaparte al lor.
Înainte de a fi tradus colonelul întrebarea în franţuzeşte, tânărul răspunse într-o englezească destul de bună, deşi cu un accent pronunţat:
— Ştiţi, domnişoară, că nimeni nu-i profet în ţara lui. Îl iubim mai puţin poate ca francezii. În ce mă priveşte, cu toate că familia mea a fost pe vremuri în vrăjmăşie cu a lui, îl iubesc şi îl admir.
— Vorbeşti englezeşte! exclamă colonelul.
— Foarte prost, după cum vedeţi.
Măcar că jignită un pic de tonul lui liber, miss.
Lydia nu se putu împiedica să nu râdă, la gândul unei duşmănii personale între un caporal şi un împărat. A fost pentru ea ca un aperitiv al ciudăţeniilor Corsicii şi hotărî să-şi noteze faptul în jurnalul ei.
— Vei fi fost, poate, prizonier în Anglia? întrebă colonelul.
— Nu, domnule colonel, am învăţat englezeşte în Franţa, de la un prizonier din neamul domniei voastre.
Apoi, adresându-se lui miss Nevil:
— Matei mi-a spus că vă întoarceţi din Italia. Vorbiţi, fără îndoială, toscana pură, domnişoară; mă tem că o să vă vină cam greu să înţelegeţi idiomul nostru.
— Fiica mea înţelege toate idiomurile italiene – răspunse colonelul. Are darul de a învăţa uşor limbile, nu ca mine.
— Domnişoara va înţelege oare, de pildă, aceste versuri ale unui cântec de-al nostru, corsican? Un cioban spune unei ciobăniţe: „S’entrassi’ndru Paradisu santu, santu, E nun travassi a tia, mi n’esciria”35
Miss Lydia înţelese şi găsind citatul îndrăzneţ şi privirea care îi ţinea hangul şi mai şi, răspunse, roşind:
— Capisco36.
— Şi te înapoiezi acasă în concediu? întrebă colonelul.
— Nu, domnule colonel. M-au pus în retragere, probabil pentru că am fost la Waterloo şi pentru că sunt compatriotul lui Napoleon. Mă întorc acasă, uşor la suflet, uşor la pungă, cum zice cântecul.
Şi oftă cu ochii la cer.
Colonelul îşi vârî mâna în buzunar şi, învârtind între degete o monedă de aur, îşi căuta cuvintele pentru a o strecura cu politeţe nefericitului său inamic.
— Şi pe mine la fel – spuse el cu bună dispoziţie – m-au pus în retragere; dar… cu jumătatea dumitale de soldă nu ai nici de tutun. Ţine, caporale.
Tânărul corsican roşi, se îndreptă, îşi muşcă buzele şi părea gata-gata să răspundă cu pornire, când, schimbându-şi deodată expresia, pufni în râs.
Colonelul, cu moneda în mână, încremenise.
— Domnule colonel – spuse tânărul, redevenind serios – daţi-mi voie să vă dau două sfaturi: primul este să nu oferiţi niciodată bani unui corsican, căci unii dintre compatrioţii mei sunt destul de necuviincioşi ca să vi-i arunce-n cap; al doilea este să nu daţi oamenilor titulaturi pe care nu le au. Mă numiţi caporal şi sunt locotenent. Fără îndoială, deosebirea nu e prea mare.
— Locotenent! exclamă sir Thomas – locotenent! Păi, patronul mi-a spus că eşti caporal, ca şi tatăl dumitale şi ca toţi ceilalţi bărbaţi din familie.
La aceste vorbe tânărul se lăsă pe spate şi începu să râdă şi mai tare, dar cu atâta bunăvoinţă, încât patronul şi cei doi mateloţi ai săi izbucniră şi ei.
— Iertaţi-mă, domnule colonel – spuse, în fine, tânărul; dar neînţelegerea e grozavă şi nu i-am dat de rost decât acum. Într-adevăr, familia mea se făleşte că numără caporali printre străbunii ei: dar caporalii noştri corsicani n-au purtat niciodată galoane pe straiele lor. Către anul de graţie 1100, câteva comune, răzvrătindu-se împotriva tiraniei marilor seniori munteni, şi-au ales conducători pe care i-au botezat caporali. La noi, în insulă, ţinem în mare cinste pe cei ce pogoară din acest soi de tribuni.
— Iertare, domnul meu! exclamă colonelul – de o mie de ori iertare. De vreme ce cunoşti pricina greşelii mele, nădăjduiesc că vei binevoi să nu mi-o iei în nume de rău.
Şi îi întinse mâna.
— E pedeapsa cuvenită micii mele mândrii, domnule colonel – spuse tânărul râzând înainte şi strângând cu căldură mâna englezului. Nu-s câtuşi de puţin supărat. Şi pentru că prietenul meu Matei m-a prezentat atât de prost, permiteţi-mi să mă prezint eu însumi: mă numesc Orso della Rebbia, locotenent în retragere şi dacă, după cum bănuiesc după aceşti doi câini frumoşi, veniţi în Corsica pentru vânătoare, mă voi simţi foarte măgulit să vă fac onorurile maquis-urilor şi munţilor noştri… dacă nu le voi fi uitat – urmă el cu un oftat.
În momentul acesta iola atingea goeleta. Locotenentul îi oferi mâna miss Lydiei, apoi îl ajută pe colonel să urce pe punte. Ruşinându-se încă de greşeala lui şi neştiind cum să-şi răscumpere necuviinţa faţă de un om cu obârşia din leatul 1100, sir Thomas, fără să mai aştepte încuviinţarea fiicei sale, îl pofti la masă, reînnoindu-şi scuzele şi strângerile de mână. Miss Lydia încruntă puţin sprinceana, dar, la urma urmei, nu-i părea rău să afle ce este un caporal; musafirul nu-i displăcuse, ba începuse chiar să-i găsească un nu ştiu ce aristocratic; numai că avea aerul prea sincer şi prea vesel pentru un erou de roman.
— Locotenente della Rebbia – îi spuse colonelul, salutându-l după moda englezească, cu un pahar de Madera în mână – am văzut în Spania mulţi compatrioţi de-ai dumitale: era faimoasa infanterie de puşcaşi.
— Da, mulţi au rămas în Spania – spuse tânărul locotenent cu un aer serios.
— Nu pot uita comportarea unui batalion corsican la bătălia de la Vittoria – urmă colonelul. Vrând-nevrând, trebuie să-mi amintesc – adăugă el, pipăindu-şi pieptul. Toată ziua au stat prin grădini în trăgători şi la adăpostul gardurilor vii ne-au doborât nu mai ştiu câţi oameni şi cai. O dată retragerea hotărâtă, s-au regrupat, mistuindu-se în pas alergător. În câmp deschis trăgeam nădejde să spălăm ruşinea, dar ticăloşii mei… fie-mi cu iertare, locotenente, vreau să zic aceşti oameni de ispravă, s-au strâns în careu şi nu era chip să-i clinteşti. În mijlocul careului – parcă-l văd, un ofiţer călare pe-un căluţ negru, se ţinea lângă pajură trăgând din trabuc ca la cafenea. Din când în când, ca o sfidare, puneau muzica militară să ne cânte. Reped asupră-le primele două escadroane ale mele. Aş! În loc să spargă careul, iată că dragonii mei trec pe de lături, fac jumătate întoarcere şi se înapoiază în mare zăpăceală şi cu mai mulţi cai fără călăreţi… şi mereu, afurisita aia de muzică! Când fumăraia care învăluia batalionul s-a împrăştiat, lângă pajură, ofiţerul îşi fuma înainte trabucul. Scos din sărite m-am pus eu însumi în fruntea celei din urmă şarje. Armele lor năclăite de-atâta tras nu mai luau foc, dar soldaţii erau în formaţie de şase rânduri, cu baionetele în botul cailor, ca un zid. Răcneam, îmi îndemnam dragonii, îmi strângeam calul între pulpe ca să meargă înainte, când ofiţerul de care îţi vorbeam, scoţându-şi, în fine, trabucul, mă arătă cu mâna unuia din oamenii lui. Auzii ceva, cum ar fi: Al capello bianco! Aveam penaj alb. N-am auzit mai mult, căci un glonte îmi străpunse pieptul. Era un batalion grozav, domnule della Rebbia, primul din al 18-lea regiment uşor, toţi corsicani, după cum am aflat mai târziu.
— Da – zise Orso, ai cărui ochi se aprinseră pe când asculta povestirea. Au susţinut retragerea şi s-au înapoiat cu pajura: dar două treimi din aceşti vrednici bărbaţi odihnesc astăzi în câmpia Vittoria.
— Poate că, aşa din întâmplare, vei fi ştiind numele ofiţerului care-i comanda?
— Era tatăl meu. Pe-atunci era maior în al 18-lea şi-a fost înaintat colonel pentru purtarea lui în acea zi de pomină.
— Tatăl dumitale? Pe legea mea, era un viteaz. Mi-ar face plăcere să-l văd şi sunt sigur că l-aş recunoaşte. Mai trăieşte?
— Nu, domnule colonel – spuse tânărul pălind puţin.
— La Waterloo a fost?
— Da, domnule colonel, dar n-a avut norocul să cadă pe câmpul de bătaie… a murit în Corsica… acum doi ani… Dumnezeule, frumoasă-i această mare! De zece ani n-am mai văzut Mediterana, domnişoară; nu ţi se pare că Mediterana e mai frumoasă decât oceanul?
— O găsesc prea albastră… şi valurile sunt lipsite de măreţie.
— Îţi place natura sălbatică, domnişoară? În cazul acesta cred că o să-ţi placă Corsica.
— Fiicei mele – spuse colonelul – îi place tot ce-i neobişnuit; de aceea Italia nu i-a plăcut de loc.
— Nu cunosc din Italia – spuse Orso – decât Pisa, unde mi-am petrecut o bucată de vreme la şcoală. Dar nu mă pot gândi fără admiraţie la Campo-Santo, la Dom, la Turnul înclinat… şi mai ales la Campo-Santo. Îţi aminteşti de Moartea lui Orcagna37… Cred că aş putea-o desena, aşa mi s-a întipărit în minte.
Miss Lydia se temea ca domnul locotenent să nu se avânte într-o tiradă prea înflăcărată.
— E foarte frumos – spuse ea căscând. Iartă-mă, tată, mă cam doare capul, cobor în cabina mea.
Îşi sărută părintele pe frunte, făcu un semn maiestuos lui Orso şi plecă. Cei doi bărbaţi începură atunci să vorbească despre război şi vânătoare.
Aflară cu acest prilej că la Waterloo se găseau faţă-n faţă şi că trebuie să fi schimbat numeroase gloanţe. Buna lor înţelegere spori. Criticară pe rând pe Napoleon, Wellington38 şi Blücher39, apoi vânară împreună ciuta, mistreţul şi muflonul. În sfârşit, noaptea fiind foarte înaintată şi cea din urmă sticlă de Bordeaux golită, colonelul strânse din nou mâna locotenentului şi-i ură noapte bună, exprimându-şi speranţa de a cultiva o cunoştinţă începută atât de caraghios. Se despărţiră şi fiecare plecă să se culce.
