IV.

Spania este una dintre ţările în care astăzi se găsesc, în număr mult sporit, acei nomazi răspândiţi în toată Europa, şi cunoscuţi sub numele de ţigani, gitanos, gypsies, zigeuner etc. Majoritatea stau, sau mai bine-zis duc o viaţă rătăcitoare în ţinuturile din sud şi din est, în Andaluzia, în Estramadura, în regatul Murciei; sunt mulţi şi în Catalonia. Aceştia din urmă trec adeseori în Franţa. Îi întâlneşti pe la toate bâlciurile noastre din sud. Când nu sunt geambaşi sau nălbari, bărbaţii se îndeletnicesc cu tunsul catârilor; în afară de asta sunt meşteri în repararea tingirilor şi sculelor de aramă, fără să mai vorbim de contrabandă şi alte neîngăduite îndeletniciri. Femeile prezic viitorul, cer de pomană şi vând tot soiul de buruieni, mai mult sau mai puţin vătămătoare. Caracterele fizice ale ţiganilor sunt mai uşor de deosebit decât de descris, şi unul să fi văzut şi recunoşti dintr-o mie un ins din neamul lor. înfăţişarea, căutătura, iată ce-i deosebeşte, mai ales, de popoarele cu care locuiesc în aceeaşi ţară. Obrazul lor e tuciuriu şi întotdeauna mai întunecat decât acel al populaţiilor în mijlocul cărora trăiesc. De aci numele de cale, negri, cu care sunt ades numiţi. Ochii lor sunt oblici, bine tăiaţi, foarte negri, umbriţi de gene lungi şi dese. Nu le poţi asemui privirea decât cu aceea a unei fiare. Şi sfiala şi îndrăzneala sălăşluiesc laolaltă în ea, şi în privinţa asta ochii lor vădesc îndeajuns feleşagul neamului: viclean şi cutezător, dar având, ca Panurge141, o firească frică de lovituri. Cea mai mare parte dintre bărbaţi sunt bine legaţi, zvelţi, îndemânatici; nu cred să fi văzut niciodată printre ei un bondoc. În Germania, ţigăncile sunt adesea foarte frumoase; printre gitanele din Spania frumoasele sunt foarte rare. Când sunt foarte tinere, pot trece drept urâciuni plăcute; dar o dată mame, sunt respingătoare. Murdăria ambelor sexe e de necrezut, şi, cine n-a văzut părul unei matroane ţigănci, cu greu îşi închipuie ce-i aceea chiar dacă s-ar gândi la coama cea mai aspră, cea mai grasă, cea mai năclăită. În câteva oraşe mari din Andaluzia, unele fetişcane, ceva mai chipeşe ca celelalte, sunt mai îngrijite. Acelea se duc să danseze pentru bani dansuri care aduc mult cu cele interzise la noi la balurile publice din timpul carnavalului. Domnul Borrow, misionar englez, autor a două lucrări foarte interesante despre ţiganii din Spania, a căror creştinare o întreprinsese pe cheltuiala societăţii biblice, ne asigură că nu se cunoaşte nici un caz în care vreo gitană să se fi îndrăgostit de un bărbat dinafara neamului ei. Mi se pare că e multă exagerare în laudele pe care le aduce castităţii lor. Mai întâi, majoritatea sunt în cazul urâtei lui Ovidiu: Casta quam nemo rogavit142. Cât despre cele frumoase sunt, ca toate spaniolele, mofturoase în alegerea amanţilor lor. Trebuie să le placi, trebuie să le meriţi. Domnul Borrow citează ca dovadă a virtuţii lor o trăsătură care face onoare virtuţii şi, mai ales, naivităţii sale. Un bărbat imoral pe care-l cunoştea a oferit inutil, zice el, mai multe uncii unei gitane. Un andaluz căruia i-am povestit această anecdotă susţine că acest bărbat imoral ar fi avut mai mult succes dacă-i arăta doi sau trei piaştri, şi că a oferi uncii de aur unei ţigănci era un mijloc de persuasiune tot atât de prost ca a promite un milion sau două unei fete de han. Oricum ar fi, e cert că gitanele sunt nemaipomenit de credincioase bărbaţilor lor. Nu există primejdie sau mizerie pe care să n-o înfrunte pentru a-i ajuta la nevoie. Unul din numele pe care şi-l dau ţiganii, rome sau soţi, îmi pare că dovedeşte respectul rasei pentru căsătorie. În general, se poate spune că virtutea lor de căpetenie e patriotismul, dacă se poate numi astfel fidelitatea de la care nu se abat în relaţiile lor cu indivizii de aceeaşi obârşie; graba cu care sar să se ajute între ei, taina inviolabilă pe care-o păstrează în afacerile compromiţătoare. De altfel, în toate asociaţiile misterioase şi în afară de lege, se întâmplă acelaşi lucru.

Am vizitat acum câteva luni o hoardă de ţigani stabiliţi în Vosgi. În coliba unei bătrâne, cea mai în vârstă din tribul său, era un ţigan străin de familia ei, lovit de o boală mortală. Omul acesta părăsise spitalul unde era bine îngrijit ca să se ducă să moară în mijlocul alor săi. De treisprezece săptămâni zăcea în pat la gazdele lui şi era cu mult mai bine îngrijit decât fiii şi ginerii care trăiau sub acelaşi acoperământ. Avea un pat bun din paie şi muşchi, cu cearceafuri destul de albe, în timp ce restul familiei, în număr de unsprezece persoane, dormea pe scânduri care n-aveau decât trei picioare lungime. Iată ce se poate spune în ce priveşte ospitalitatea lor. Aceeaşi femeie, atât de omenoasă pentru oaspetele ei, îmi spunea în faţa bolnavului:

Singo, singo, homte hi mulo – peste puţin, peste puţin, trebuie să moară. În fond, viaţa acestor oameni este atât de nenorocită, încât apropierea morţii nu are nimic înspăimântător pentru ei.

O trăsătură vădită a caracterului ţiganilor este indiferenţa lor faţă de religie, nu că ar fi cine ştie ce firoscoşi sau sceptici. Niciodată nu s-au arătat atei. Dimpotrivă, religia ţării în care locuiesc e religia lor, dar o schimbă o dată cu patria. Superstiţiile, care la popoarele înapoiate înlocuiesc sentimentele religioase, le sunt şi ele străine. Şi-n adevăr, cum să existe superstiţii la oameni care trăiesc din credulitatea altora? Totuşi am observat la ţiganii spanioli o groază ciudată la atingerea unui cadavru. Sunt puţini aceia care ar consimţi să ducă un mort la cimitir pentru bani.

Am spus că majoritatea ţigăncilor se îndeletnicesc cu prezicerea viitorului. Se descurcă foarte bine. Dar izvorul marilor câştiguri pentru ele e vânzarea farmecelor şi filtrelor de dragoste. Nu numai că păstrează labe de broască pentru a statornici inimile schimbătoare sau praf de piatră magnetică pentru a se face iubite de nepăsători; dar, la nevoie, fac farmece puternice care silesc pe dracu să le vină în ajutor. Anul trecut, o spaniolă mi-a povestit istoria următoare:

Trecea într-o zi pe strada Alcala, foarte tristă şi neliniştită; o ţigancă care sta turceşte pe trotuar i-a strigat: „Frumoasă doamnă, iubitul dumneavoastră v-a trădat”. Era adevărul. „Vreţi să-l fac să se întoarcă la dumneavoastră?” E lesne de înţeles bucuria cu care a fost primită propunerea şi încrederea inspirată de o fiinţă care putea ghici dintr-o privire tainele ascunse ale sufletului. Cum se aflau pe strada cea mai umblată din Madrid, unde era cu neputinţă să purceadă la lucrările vrăjitoriei, s-au înţeles să se întâlnească a doua zi. „Nimic mai uşor decât de a readuce necredinciosul la picioarele dumneavoastră – a spus gitana. Aveţi cumva o batistă, o eşarfă, o mantilă, dată de el? I s-a dat o basma de mătase. Acum, coase mata un piastru într-un colţ al basmalei, cu ibrişin conabiu. În alt colţ, o jumătate de piastru, aici, un bănuţ, acolo, o monedă de doi reali. Ar fi mai bine un dublon. Se coase dublonul şi restul. Acum, daţi-mi basmaua, am s-o duc la Campo-Santo, la miezul nopţii. Veniţi cu mine dacă vreţi să vedeţi o frumoasă drăcovenie. Vă încredinţez c-o să vă vedeţi chiar mâine iubitul.” Frica de diavol era prea mare ca să se încumete s-o însoţească, aşa că ţiganca a plecat singură la Campo-Santo.

Acum judecaţi şi dumneavoastră dacă biata iubită părăsită şi-a mai văzut basmaua şi pe necredinciosul iubit.

Cu toată mizeria lor şi un anume dezgust pe care vi-l inspiră, ţiganii se bucură totuşi de-o oarecare consideraţie printre oamenii înapoiaţi şi sunt foarte mândri de asta. Se cred o rasă superioară în ce priveşte inteligenţa şi dispreţuiesc, din tot sufletul, poporul care-i găzduieşte. „Străinii sunt atât de proşti – îmi spunea o ţigancă din Vosgi – încât nu e nici o scofală să-i păcăleşti. Deunăzi, pe stradă, mă strigă o ţărancă. Intru la ea. Cuptorul ei fumega şi îmi ceru să-l descânt ca să meargă. Eu îi cer mai întâi o halcă de slănină. Apoi, încep să bolborosesc câteva cuvinte în romani: Eşti proastă – spuneam – proastă te-ai născut şi proastă ai să mori… Când mă aflam în apropierea uşii i-am spus în nemţească curată: Dacă vrei un leac care nu dă greş, ca să nu-ţi afume cuptorul, nu fă foc în el. Şi am luat-o la sănătoasa.”

Istoria ţiganilor e încă o problemă. Se ştie sigur că primele lor bande, foarte puţin numeroase, au apărut în estul Europei, către începutul veacului al XV-lea; dar nu se poate spune nici de unde vin, nici de ce au venit în Europa, şi ceea ce e mai uimitor e că nu se ştie cum s-au înmulţit atât de mult într-un timp atât de scurt şi în mai multe ţări foarte îndepărtate una de alta. Ţiganii înşişi n-au păstrat nici o tradiţie despre propria-le obârşie, şi dacă majoritatea vorbesc de Egipet ca de patria lor primitivă, o fac pentru că şi-au însuşit o legendă răspândită de multă vreme pe seama lor.

Majoritatea orientaliştilor, care au studiat limba ţiganilor, cred că sunt originari din India. În adevăr, se pare că un mare număr de rădăcini şi multe forme gramaticale ale limbii romani se regăsesc în idiomurile derivate din sanscrită. E firesc ca în lungile lor peregrinări ţiganii să fi adoptat multe cuvinte străine. În toate dialectele limbii romani se găsesc o mulţime de cuvinte greceşti. De exemplu: cocal, os din ÷ü÷÷áëďí; petalli, potcoavă, din đÝôáëďí cafi, cui, din ÷áńöß etc. Astăzi ţiganii au aproape tot atâtea dialecte diferite câte hoarde despărţite una de alta există din rasa lor. Peste tot vorbesc cu mai multă uşurinţă limba ţării în care locuiesc decât propriul lor idiom, pe care nu-l folosesc decât pentru a putea vorbi în voie în faţa străinilor. Comparând dialectul ţiganilor din Germania cu acel al ţiganilor spanioli, despărţiţi de veacuri de primii, recunoaştem o mulţime de cuvinte comune; dar, peste tot, măcar că nu în aceeaşi măsură, limba originală a fost alterată de contactul cu limbile mai culte, de care aceşti nomazi au fost siliţi să se folosească. Germana de o parte, spaniola de cealaltă, au modificat într-atât fondul limbii romani, încât unui ţigan din Pădurea Neagră i-ar fi cu neputinţă să se înţeleagă cu unul din fraţii lui andaluzi, cu toate că le e de ajuns să schimbe câteva fraze ca să-şi dea seama că vorbesc amândoi un dialect derivat din acelaşi idiom. Câteva cuvinte des întrebuinţate sunt comune, cred, tuturor dialectelor; astfel, am putut vedea în toate vocabularele: pani înseamnă apă, manro – pâine, mas – came, lon – sare.

Denumirea numerelor este peste tot aproape aceeaşi. Dialectul german îmi pare mult mai curat decât cel spaniol, căci a păstrat un număr de forme gramaticale primitive, pe când gitanii le-au adoptat pe cele ale limbii castillane. Totuşi, câteva cuvinte fac excepţie dovedind vechea comunitate de limbă. Timpul trecut al dialectului german se formează adăugind pe ium imperativului, care este întotdeauna rădăcina verbului. În romani-ul spaniol, toate verbele se conjugă după modelul verbelor castillane din prima conjugare. Infinitivul jamar – a mânca, ar trebui să facă regulat, jame – am mâncat, lillar – a lua, ar trebui să facă lille – am luat. Totuşi, prin excepţie, câţiva ţigani bătrâni spun: jayon, lilion. Nu cunosc alte verbe care să fi păstrat această formă veche.

În timp ce fac astfel paradă cu slabele cunoştinţe de limbă romani, trebuie să notez câteva cuvinte de argou francez, pe care hoţii noştri le-au luat de la ţigani. Societatea bună a învăţat din Misterele Parisului că chourin vrea să spună cuţit. E curat romani; tchouri este unul din cuvintele comune tuturor dialectelor. Domnul Vidocq143 numeşte un cal grčs; ţi acesta e un cuvânt ţigănesc gras, gre, graste, gris. Adăugaţi şi cuvântul romanichel care în argoul parizian înseamnă ţigan. Dar o etimologie de care sunt mândru, este aceea a cuvântului frimousse – mutră, faţă, cuvânt pe care-l întrebuinţează toţi şcolarii, sau cel puţin cei de pe vremea mea. Observaţi mai întâi că Oudin, în ciudatul lui dicţionar, scria în 1640, firlimouse. Or, firla, fila, însemnează în romani: faţă, mui are aceeaşi semnificaţie, este exact os al latinilor. Combinaţia firlamui a fost imediat înţeleasă de un ţigan purist, şi o cred conformă geniului limbii sale.

Asta ajunge pentru a face lectorilor lui Carmen o idee clară despre studiile mele în romani. Aş sfârşi cu acest proverb foarte nimerit aici: En retudi panda naşti abela macha – dacă n-are unde, musca nu pătrunde.