III.

M-am născut – spuse el – la Elizondo103, în valea Baztan. Mă cheamă don José Lizzarrabengoa, şi, cunoaşteţi destul de bine Spania, domnul meu, pentru a vă da seama, după numele ce-l port, că sunt basc şi vechi creştin. Dacă mă intitulez don, e pentru că am dreptul, şi dacă aş fi la Elizondo, v-aş arăta spiţa neamului meu pe pergament. Ai mei voiau să intru în cinul bisericesc, şi m-au dat la carte, dar nu s-a prins. Îmi plăcea prea mult să joc jeu de paume104 şi asta m-a pierdut. Când jucăm jeu de paume, noi, ăştia, navarezii, uităm de toate. Într-o zi în care câştigasem, un băietan din Alava mi-a căutat pricină; ne-am luat maquilas105-urile şi norocul a ţinut din nou cu mine; dar am fost silit să părăsesc ţinutul. Am întâlnit nişte dragoni şi am intrat în regimentul de cavalerie din Almanza. Oamenii din munţii noştri învaţă repede meşteşugul armelor. Curând am fost înaintat brigadier, şi mi se făgăduise să fiu făcut vagimistru, când, spre nenorocirea mea, am fost pus de gardă la fabrica de tutun din Sevilla. Dacă aţi fost la Sevilla aţi văzut fără îndoială clădirea aceea mare, în afara meterezelor, lângă Guadalquivir. Mi se pare că-i văd şi acum uşa şi corpul de gardă alături. Când sunt de serviciu, spaniolii joacă cărţi sau dorm; eu, ca un bun navarez, îmi vedeam totdeauna de treabă. Făceam un lanţ dintr-un fir de alamă, ca să-mi leg acul de desfundat puşca. Deodată, îi aud pe camarazi: „Sună clopotul; acuşi vin fetele la lucru”. Aflaţi, domnule, că la fabrică lucrează pe puţin patru sau cinci sute de femei. Ele răsucesc trabucurile într-o sală mare, unde bărbaţii nu pot intra fără învoire de la poliţai, pentru că femeile, mai ales cele tinere, sunt uşor îmbrăcate, când e cald. La ora când se reîntorc muncitoarele, după cină, mulţi tineri vin să le vadă trecând, îndrugându-le verzi şi uscate. Puţine dintre aceste domnişoare refuză o mantilă de tafta, şi amatorii acestui fel de pescuit n-au decât să se aplece ca să prindă peştele. În timp ce ceilalţi priveau, eu stăteam pe banca mea, lângă uşă. Eram tânăr pe-atunci şi mereu cu gândul acasă; nu puteam crede că pot fi pe lume fete frumoase fără fuste albastre şi fără cozi care să le cadă pe umeri106. De altfel, andaluzele mă înfricoşau; nu mă obişnuisem încă cu purtarea lor; întotdeauna puse pe zeflemele, fără pic de seriozitate. Stăteam cu nasul pe lanţul meu, când aud nişte cetăţeni care spuneau: „Uite, gitanilla!” Am ridicat capul şi-am văzut-o. Era într-o vineri, şi n-am s-o uit niciodată. Am văzut-o pe acea Carmen pe care o cunoaşteţi, la care v-am întâlnit acum câteva luni.

Purta o fustă roşie foarte scurtă, care lăsa să i se vadă ciorapii albi de mătase ajuraţi şi pantofii micuţi legaţi cu panglici de culoarea focului. Îşi dăduse mantila la o parte, ca să i se vadă umerii şi un buchet mare de siminichie care-i ieşea de sub cămaşă. Avea şi-n colţul gurii o floare de siminichie şi înainta legănând din şolduri ca o noatenă din ceairul Cordovei. Prin părţile noastre, în faţa unei femei îmbrăcate astfel lumea s-ar fi crucit. La Sevilla toţi îi dădeau bineţe cu subînţeles pentru portul ei; ea răspundea fiecăruia, aruncând pe sub gene priviri dulci, cu pumnul în şold, neobrăzată ca o adevărată ţigancă ce era. La început nu mi-a plăcut şi mi-am văzut de lucru; dar ea, după felul femeilor şi al pisicilor care nu vin când sunt chemate, ci numai atunci când nu le chemi, s-a oprit în faţa mea, şi mi-a vorbit ea întâi:

— Cumetre – mi-a spus după obiceiul andaluz – vrei să-mi dai lanţul tău, să-mi prind de el cheile casei de bani?

— L-am făcut ca să-mi leg acul – i-am răspuns.

— Acul! a strigat râzând. Ah! domnul lucrează horbote dacă are nevoie de ace!

Toţi cei de faţă au început să râdă iar eu, simţeam cum roşesc, fără să fiu în stare să-i răspund ceva.

— Hai, inimioara mea – urmă ea – fă-mi şapte coţi de horbotă neagră pentru o mantilă, horbotar al sufletului meu!

Şi scoţându-şi din gură floarea de siminichie, mi-a aruncat-o cu un bobârnac, drept între ochi de parcă m-ar fi lovit cu un glonte… Nu ştiam unde să mă bag, am rămas locului, buştean. După ce a intrat în fabrică am văzut floarea de siminichie căzută jos la picioarele mele; nu ştiu ce m-a apucat, dar am luat-o fără să bage de seamă camarazii mei şi am ascuns-o cu grijă în vestă. Prima prostie!

Două sau trei ore mai târziu, mă gândeam încă la ea, când vine la corpul de gardă un portar, cu răsuflarea tăiată şi cu faţa răvăşită. Ne-a spus că în sala mare a ţigărilor se găsea o femeie asasinată şi că trebuie trimisă garda. Vagmistrul mi-a spus să iau doi oameni şi să mă duc acolo să văd. Îmi iau doi oameni şi mă duc să văd. Închipuiţi-vă, domnule, că mai întâi găsesc în sală trei sute de femei în cămaşă, sau cam aşa, toate ţipând, urlând, dând din mâini, făcând o gălăgie că nu s-ar fi auzit nici tunetele Domnului. De o parte era una, cu gaibele-n sus, plină de sânge, şi pe faţă cu o cruce crestată de două lovituri de cuţit. În faţa rănitei pe care o îngrijeau cele mai cumsecade din ceată, o văd pe Carmen pe care o ţineau cinci sau şase cumetre. Femeia rănită ţipa: „Spovedanie! spovedanie! sunt moartă!” Carmen nu spunea nimic; scrâşnea din dinţi şi ochii i se roteau în cap ca unui cameleon. „Ce este?” am întrebat. A fost foarte greu să aflu ce se întâmplase, pentru că toate lucrătoarele vorbeau deodată. Se pare că femeia rănită se lăudase că are destui bani în buzunar ca să cumpere un măgar la târgul de la Triana. „Ei – i-a spus Carmen care avea, limba ascuţită – nu-ţi ajunge o mătură?” Cealaltă, jignită de pâşcâială, poate şi pentru că se simţea cu musca pe căciulă, i-a răspuns că nu se pricepea la mături, fiindcă nu avea cinstea să fie ţigancă sau fină de-a lui Satana, dar că domnişoara Carmencita va face curând cunoştinţă cu măgarul ei, când domnul corregidor o s-o ducă la plimbare cu doi lachei la spate ca s-o apere de muşte. „Ei bine, eu – a spus Carmen – o să-ţi fac adăpătoare de muşte pe obraz, pe care vreau să ţi-l împodobesc cu un ţintar”. Aceste zise, nitam-nisam, începe, cu cuţitul cu care tăia vârful ţigărilor, să-i scrijile pe faţă crucea Sfântului Andrei.

Cazul era limpede; am luat-o pe Carmen de braţ: „Fata mea – i-am spus politicos – trebuie să mă urmezi.” Mi-a aruncat o privire ca şi cum m-ar fi recunoscut; dar a spus cu resemnare: „Să mergem. Unde mi-e mantila?” A tras-o pe cap în aşa fel încât nu i se vedea decât unul din ochii ei mari, şi a pornit în urma oamenilor mei, blândă ca o mieluşea. Ajunşi la corpul de gardă, vagmistrul a spus că fapta e gravă şi că vinovata trebuie dusă la închisoare. Urma s-o însoţesc tot eu. Am aşezat-o între doi dragoni, eu mergând la spate, aşa cum se cuvine să facă un brigadier în asemenea împrejurări. Am pornit la drum, spre oraş. Ţiganca, la început a tăcut, dar în strada Şarpelui – o cunoaşteţi, îşi merită numele pentru întortocheturile pe care le face – în strada Şarpelui, a început să-şi lase mantila să-i cadă încet pe umeri, ca să-mi dezvăluie obrazu-i fermecător de drăgălaş, şi, întorcându-se spre mine, pe cât putea, mi-a spus:

— Domnule ofiţer, unde mă duceţi?

— La închisoare, sărmana mea copilă – i-am răspuns cu multă blândeţe, aşa cum trebuie să vorbească un bun soldat cu un prizonier, şi mai cu seamă cu o femeie.

— Vai! Ce-o să mă fac? Fie-ţi milă de mine, stăpâne. Eşti atât de tânăr, atât de drăguţ! … Apoi, cu vocea mai scăzută: Lasă-mă să fug – a spus – îţi voi da o bucată de bar lachi, care să facă să te iubească toate femeile.

Bar lachi, domnule, este magnetita cu care ţiganii pretind că poţi face tot soiul de farmece dacă ştii s-o foloseşti. Piseaz-o şi dă numai cât poţi lua cu trei degete unei femei s-o bea într-un pahar cu vin alb şi-ai dat-o gata.

I-am răspuns cât se poate de serios:

— Nu ne-am adunat să flecărim; trebuie să mergi la închisoare, ăsta e consemnul şi scăpare nu-i.

Noi, bascii, avem un accent după care spaniolii ne recunosc cu uşurinţă; în schimb, nu e spaniol care să poată spune măcar baď, joana107. Lui Carmen deci nu i-a fost greu să ghicească că veneam din ţinuturi. Aflaţi, domnule, că ţiganii, neavând patrie şi călătorind mereu, vorbesc toate limbile şi cei mai mulţi se simt ca la ei acasă în Portugalia, în Franţa, în ţinuturi, în Catalonia, peste tot; până şi cu maurii şi cu englezii se înţeleg; Carmen cunoştea destul de bine dialectul basc.

— Laguna ene bihotsarena, frate al inimii mele – mi-a spus dintr-o dată – eşti din partea locului?

Limba noastră, domnule e atât de frumoasă, încât ne saltă inima când o auzim în ţară străină… Aş vrea să am un duhovnic din ţinuturi – a adăugat mai încet banditul.

Pe urmă, după o tăcere:

— Sunt din Elizondo – i-am răspuns în bască, foarte mişcat auzind-o vorbindu-mi limba.

— Eu sunt din Etchalar – mi-a spus. (E un sat la patru ore depărtare de noi.) Ţiganii m-au luat cu ei la Sevilla. Lucram la manufactură ca să câştig banii cu care să mă înapoiez în Navarra, lângă sărmana mea mamă, care n-are alt sprijin decât pe mine şi o mică barratcea108 cu douăzeci de meri pentru cidru109. Ah! dacă aş fi acasă în faţa muntelui alb! Am fost insultată pentru că nu sunt din ţara asta de pungaşi, de vânzători de portocale putrede; şi nespălatele astea s-au pus toate împotriva mea, pentru că le-am spus că toţi jacii110 lor din Sevilla, cu cuţitele lor, toate, n-ar speria nici un băieţandru cu beretă albastră şi maquila de la noi. Frate, prietene, n-ai nici o îndurare pentru o compatrioată?

Minţea, domnule, totdeauna a minţit. Mă îndoiesc ca fata asta să fi spus în viaţă măcar o dată adevărul; dar când vorbea, o credeam: n-aveam ce mă face. Stropşea limba bască şi am crezut-o navarreză; numai ochii, gura şi pielea obrazului îi erau de ţigancă. Eram nebun, nu mai ţineam seama de nimic. Mă gândeam că, dacă nişte spanioli s-ar fi îndemnat să vorbească rău de ţara mea, le-aş fi ciopârţit faţa, întocmai cum făcuse ea. Pe scurt, eram ca beat; începeam să spun prostii şi nu mai lipsea mult până să le şi fac.

— Dacă te-aş ghionti şi dacă ai cădea, prietene – a urmat ea în bască – aceşti doi recruţi din Castilia nu mi-ar sta în cale.

Pe legea mea, am uitat şi consemn şi tot şi i-am spus:

— Ei bine, draga mea, scumpo, încearcă şi aibă-te Maica Domnului în sfânta sa pază.

În clipa aceea, treceam prin faţa unei ulicioare înguste, cum sunt atâtea în Sevilla. Deodată, Carmen se răsuceşte şi-mi trage un pumn în piept. M-am lăsat dinadins să cad pe spate. Dintr-un salt, sare peste mine şi se pune pe fugă arătându-ne nişte pulpe! …

Pulpele basce sunt vestite dar ale ei erau mai ceva ca cele mai cilibii… pe cât de iuţi, pe atât de bine croite. Eu m-am ridicat îndată, dar mi-am aşezat lancea de-a curmezişul, ca să închid drumul aşa că, în prima clipă, camarazii au fost împiedicaţi s-o urmărească. Apoi am luat-o şi eu la goană, şi ei după mine, dar pas de-o ajunge! Cu pintenii şi săbiile noastre, nici o nădejde! Cât ai clipi din ochi, prizoniera se făcuse nevăzută. De altfel, toate femeile din cartier îi înlesneau fuga, şi-şi băteau joc de noi, îndrumându-ne greşit. După mai multe marşuri şi contramarşuri, a trebuit să ne întoarcem la corpul de gardă fără ţidulă de la guvernatorul închisorii.

Pentru a scăpa de pedeapsă, oamenii mei au spus că ea mi-a vorbit în limba bască; şi, ca să spun adevărul, nu prea era de crezut ca un pumn al unei fetişcane să fi doborât, atât de uşor, un vlăjgan ca mine. Toată povestea părea cam tulbure, sau mai degrabă prea limpede.

La schimbarea gărzii, am fost degradat şi trimis pentru o lună la închisoare. Era prima mea pedeapsă de când eram în oştire. Adio, galoane de vagmistru cu care mă şi vedeam împodobit.

În primele zile de închisoare am fost foarte amărât. Când am intrat în armată mi-am închipuit că o să devin cel puţin ofiţer. Longa, Mina, compatrioţii mei, sunt doar căpitani-generali; Chapalangarra, care este un negro ca şi Mina, şi refugiat, ca şi el, în ţara dumneavoastră, era colonel şi am jucat de nenumărate ori jeu de paume cu fratele lui, un biet om ca şi mine. Îmi spuneam acum: „Tot timpul în care ai slujit nepedepsit, e timp pierdut. Iată-te rău notat: ca să fii iar bine văzut de şefi o să fii nevoit să lucrezi de zece ori mai mult decât atunci când ai venit ca recrut. Şi pentru ce sunt pedepsit? Pentru o puşlama de ţigancă care şi-a bătut joc de mine şi care s-a dus să ciordească acuma prin cine ştie ce ungher al oraşului? Totuşi nu-mi puteam lua gândul de la ea. Mă credeţi, domnule? Aveam mereu dinaintea ochilor ciorapii ei de mătase ajuraţi pe care i-am văzut de-a binelea pe când fugea. Mă uitam în stradă printre gratii, şi, niciuna din femeile care treceau, nu era ca dracul acela de fată. Şi apoi, fără să vreau, miroseam floarea de siminichie pe care mi-o aruncase şi, care, uscată, îşi mai păstra încă mireasma… Dacă-i adevărat că sunt vrăjitoare pe lume, de bună seamă că şi ea era una!

Într-o zi, intră temnicerul, şi-mi dă o pâine de Alcalŕ111.

— Poftim – a spus – iată ce-ţi trimite verişoara dumitale.

Am luat pâinea foarte mirat, pentru că nu aveam nici o verişoară la Sevilla. „E poate o greşeală”, mă gândeam, uitându-mă la pâine; dar era atât de ademenitoare, mirosea atât de bine, încât fără să-mi pese de unde venea şi cui era sortită, m-am hotărât s-o mănânc. Voind s-o tai, cuţitul mi s-a oprit în ceva tare. Mă uit, şi văd o mică pilă englezească pe care o strecurase cineva în cocă înainte ca pâinea să fi fost pusă la copt. Am găsit în pâine şi o monedă de aur de doi piaştri. Nu mai încăpea îndoială, era un dar de la Carmen. Pentru cei din neamul ei, libertatea e totul, şi sunt în stare să dea foc unui oraş întreg ca să scape de o zi de închisoare. De altfel, femeia era şireată şi cu pâinea ei, nu-ţi mai păsa de temniceri. Nu-ţi trebuia mai mult de un ceas ca să tai cu pila aceea mică gratia cea mai groasă şi să schimbi la cel dintâi telal ieşit în cale mantaua militară cu o haină civilă. Vă închipuiţi că un bărbat care dibăcise în atâtea rânduri pui de vulturi în cuiburile lor, pe stâncile noastre, nu se codeşte să coboare în stradă de pe o fereastră care era la mai puţin de treizeci de picioare înălţime; dar nu voiam să fug. Ţineam încă la onoarea mea de soldat şi socoteam dezertarea ca o mare ticăloşie. Această dovadă de aducere aminte, m-a mişcat totuşi. Când eşti închis, e dulce gândul că ai afară un prieten care îţi poartă grijă. Moneda de aur mă jignea un pic şi aş fi vrut s-o dau înapoi; dar unde să-mi găsesc creditorul? Nu mi se părea de loc uşor.

Credeam că după ceremonia degradării nu voi mai avea nimic de suferit, dar mai urma să îndur o mare umilinţă, atunci când, părăsind închisoarea, am fost pus de santinelă ca un soldat prost. Nu vă puteţi închipui ce simte un om de onoare într-o astfel de împrejurare. Dacă aş fi fost împuşcat, nu m-ar fi costat mai mult. Cel puţin mergi singur în faţa plutonului, simţi că eşti cineva; lumea te priveşte…

Am fost pus de strajă la uşa colonelului. Era un tânăr bogat, simpatic, căruia îi plăcea să petreacă. Erau la el toţi ofiţerii tineri, mulţime de cetăţeni şi femei, actriţe, după cât se spunea. Deodată, văd sosind trăsura colonelului cu feciorul pe capră. Şi cine coboară din ea? … gitanella. De data asta era împodobită ca o paparudă, împopoţonată, înzorzonată, numai aur şi panglici. O rochie cu paiete, pantofi albaştri, tot cu paiete, flori şi ceaprazuri peste tot. Ţinea în mână un tambur basc. Mai erau încă două ţigănci cu ea, una tânăra şi una bătrână. Întotdeauna e o bătrână care le întovărăşeşte, apoi un moş, ţigan şi el, cu o ghitară, ca să le cânte de joc. Ştiţi că lumea se distrează ades aducând ţigănci în societate, ca să le pună să danseze romalis-ul, dansul lor, şi de multe ori cu totul alte cele.

Carmen m-a recunoscut şi ne-am privit. Nu ştiu, dar în acea clipă, aş fi vrut să fiu la o sută de picioare sub pământ.

— Agur laguna112 – mi-a spus. Ofiţerule, faci de gardă ca un soldat prost!

Înainte de a fi găsit o vorbă să-i răspund, ea şi intrase în casă.

Toată lumea era în curtea interioară, şi, cu toată înghesuiala, vedeam prin zăbrele, aproape tot ce se petrecea.113 Auzeam geamparalele, toba, râsetele şi uralele. În răstimpuri, când sărea cu tamburul îi zăream capul. Mai auzeam şi ofiţerii spunându-i multe, care făceau să-mi năvălească sângele-n obraz. Ce răspundea, nu ştiu. Cred că din acea zi am început s-o iubesc de-a binelea; căci, în trei-patru rânduri m-a încercat gândul să intru în curtea interioară şi să-mi bag sabia în burta tuturor acelor berbanţi, care-i îndrugau vorbe dulci. Chinul meu a ţinut mai bine de un ceas; ţiganii au ieşit apoi şi au plecat cu trăsura, în trecere, Carmen mi-a aruncat o privire aşa cum ştiţi c-aruncă şi mi-a spus în şoaptă:

— Iubitule, dacă-ţi place friptura bună, du-te s-o mănânci la Triaria, la Lillas Pastia.

Sprintenă ca un ied, a sărit în trăsură; vizitiul şi-a şfichiuit catârii şi, toată vesela adunare a pornit nu ştiu unde.

Aţi înţeles, desigur, că la schimbarea gărzii am pornit la Triana; dar mai întâi m-am dus să mă rad şi să mă tund ca pentru paradă. Ea era la Lillas Pastia, un bătrân grataragiu, ţigan, negru ca un harap, la care veneau mulţi târgoveţi să mănânce peşte fript, mai ales, cred, de când Carmen îşi făcuse vad acolo.

— Lillas – spuse ea îndată ce mă văzu – nu mai fac nimic toată ziua. Şi mâine o să fie zi.114 Hai, iubitule, hai să ne plimbăm.

Şi-a ridicat mantila peste obraz, şi iată-ne în stradă, fără să ştim unde mergem.

— Domnişoară – i-am spus – trebuie să vă mulţumesc pentru un dar pe care mi l-aţi trimis când eram în închisoare. Am mâncat pâinea, pila-mi va sluji să-mi ascut lancea şi o păstrez în amintirea dumitale; dar banii, iată-i.

— Poftim! A păstrat banii – strigă, izbucnind în râs. La urma urmei, cu atât mai bine, căci n-am leţcaie; dar ce are a face? Câinele călător găseşte un oscior115. Haide, să mâncăm tot. Mă ospătezi tu.

Ne întorceam pe drumul Sevillei. La începutul străzii Şarpelui, a cumpărat o duzină de portocale, pe care m-a pus să le învelesc în batistă. Ceva mai departe, a mai cumpărat o pâine, cârnaţi, o sticlă de manzanilla; şi, în sfârşit, a intrat la un cofetar. Acolo a aruncat pe tejghea moneda de aur pe care i-o înapoiasem, încă una pe care o avea în buzunar şi puţin mărunţiş; apoi îmi ceru tot ce am. Nu aveam decât o monedă şi câţiva bănuţi, pe care i-am dat foarte ruşinat că nu am mai mult. Credeam că vrea să cumpere toată prăvălia. A luat tot ce era mai frumos şi mai scump, yemas116, turon117, fructe zaharisite, cât au ţinut-o banii. Toate astea a trebuit să le duc tot eu, în pungi de hârtie. Poate că cunoaşteţi strada Candilejo, unde este un bust al regelui Pedro cel Drept. Ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Ne-am oprit în strada aceea, în faţa unei case vechi. A pătruns pe potecă, şi a bătut la catul de jos. Ne-a deschis o ţigancă, curat sluga Satanei. Carmen i-a spus câteva vorbe în romani. Bătrâna a bodogănit la început. Ca s-o potolească, Carmen i-a dăruit un pumn de bomboane şi două portocale şi i-a dat voie să guste din vin. Apoi i-a pus mantaua ei pe umeri şi a condus-o la uşă, pe care a închis-o c-un drug de lemn. Cum am rămas singuri, a început să danseze şi să râdă ca o nebună cântând:

— Tu eşti rom-ul118 meu, eu sunt a ta romi.

Eu stam în mijlocul camerei, încărcat cu toate cumpărăturile, neştiind unde să le pun. Le-a aruncat pe toate pe jos şi mi-a sărit de gât, spunându-mi:

— Îmi plătesc datoriile, îmi plătesc datoriile! Asta e legea calli-lor119.

Ah! domnule, ce zi, ce zi! … Când mă gândesc la ea o uit pe cea de mâine.

Banditul a tăcut o clipă; apoi, după ce şi-a reaprins ţigara, a urmat:

Am petrecut toată ziua împreună, mâncând, bând şi celelalte. După ce a mâncat bomboane ca un copil de şase ani, a băgat şi în ulciorul de apă al bătrânei pumni întregi. „Ca să aibă sirop” – spunea ea. Strivea yemas-uri aruncându-le de perete. „Ca să ne lase în pace muştele”, spunea… Nu se află ghiduşie sau prostie pe care să n-o fi făcut. I-am spus că aş vrea s-o văd dansând; dar unde să găsim geamparale? A luat pe dată singura farfurie a bătrânei, a spart-o în bucăţi şi iat-o dansând romalis-ul, făcând să pocnească bucăţile de faianţă tot atât de bine ca şi cum ar fi avut geamparale de abanos sau de fildeş. Cu fata asta nu ţi se ura, vă asigur. A venit seara, şi am auzit tobele bătând retragerea.

— Trebuie să mă duc la cazarmă, pentru apel – i-am spus.

— La cazarmă – mi-a spus ea cu un aer dispreţuitor – dar ce eşti sclav ca să te laşi mânat cu biciul? Eşti un adevărat canar şi ca îmbrăcăminte şi ca fire120. Du-te, inimă de pasăre!

Am rămas, împăcat dinainte cu gândul închisorii. Dimineaţa, ea cea dintâi mi-a cerut să ne despărţim.

— Ascultă, Joseito – mi-a spus; ţi-am plătit? După pravila noastră, nu-ţi datoram nimic pentru că eşti un payllo; dar eşti băiat frumos şi mi-ai plăcut. Suntem chit. Bună ziua.

Am întrebat-o când o voi revedea.

— Când ai să fii mai puţin nătăfleţ – mi-a răspuns râzând. Apoi, cu un ton mai serios: Ştii, băiatule, că mi se pare c-am început să te iubesc? Dar asta nu poate să ţină mult. Câinele şi lupul nu duc multă vreme casă bună. Dacă ai trece la legea Egiptului, poate că mi-ar plăcea să-ţi fiu nevasta. Prostii! Asta nu se poate. Dar, crede-mă, băiatule, ai scăpat ieftin. L-ai întâlnit pe dracu, da, pe dracu; nu e totdeauna negru şi nu ţi-a sucit gâtul. Sunt acoperită cu lână, dar nu sunt oaie.1211 Du-te şi pune o lumânare la icoana Măjari 122-ei tale; o merită cu prisosinţă. Hai, încă o dată, adio. Nu te mai gândi la Carmencita, dacă nu vrei să te cununi c-o vădană cu picioare de lemn123.

Pe când vorbea, a scos drugul care închidea uşa, şi, o dată în stradă, s-a învelit în mantilă şi mi-a întors spatele.

Spunea adevărul. Ar fi fost cuminte să nu mă mai gândesc la ea; dar din ziua petrecută în strada Candilejo, nu mă mai puteam gândi la altceva. Mă plimbam toată ziua, nădăjduind s-o întâlnesc. Întrebam de ea pe bătrână şi pe grataragiu. Amândoi răspundeau că plecase la Laloro124, astfel numesc ei Portugalia. Fără îndoială că din îndemnul lui Carmen îmi spuneau asta, dar mi-am dat repede seama că minţeau. Câteva săptămâni după ziua petrecută în strada Candilejo, eram santinelă la una din porţile oraşului. Nu departe de această poartă, era o spărtură în zidul incintei; ziua se lucra iar noaptea se punea paznic pentru a împiedica contrabanda. În timpul zilei, l-am văzut pe Lillas Pastia umblând încoace şi-ncolo în jurul corpului de gardă şi vorbind cu câţiva dintre camarazii mei; toţi îl cunoşteau şi-i cunoşteau şi mai bine peştii şi plăcintele. S-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă aveam ştiri de la Carmen.

— Nu – i-am spus eu.

— Ei, bine, o să ai, cumetre.

Nu se înşela. Noaptea, am fost pus de strajă la spărtură. Cum s-a retras brigadierul, am văzut o femeie venind spre mine. Inima îmi spunea că era Carmen. Totuşi am strigat:

— În lături! Nu se trece!

— Nu te mânia – mi-a spus – arătându-mi-se.

— Ce! Tu erai, Carmen?!

— Da, iubitule, să vorbim puţin, dar bine. Vrei să câştigi un duro? O să vină oameni cu pachete; lasă-i în pace.

— Nu – am răspuns. Trebuie să-i împiedic să treacă, ăsta e consemnul.

— Consemnul! Consemnul! Nu te gândeai la el în strada Candilejo.

— Ah! am răspuns, răscolit tot de această amintire – atunci aveam de ce să-mi uit consemnul, dar de banii contrabandiştilor n-am nevoie.

— Ei bine; dacă nu vrei bani, vrei să mai mergem să mâncăm la bătrâna Dorothea?

— Nu – am răspuns cu glasul aproape sugrumat de sforţarea pe care o făceam. Nu pot.

— Prea bine. Dacă eşti atât de năzuros, ştiu eu la cine să mă duc. O să-l poftesc pe ofiţerul tău la Dorothea. Pare să fie băiat bun şi o să pună de santinelă un băietan care n-o să vadă decât ceea ce trebuie să vadă. Adio, cavalerule. O să râd cu poftă în ziua în care consemnul va fi să te spânzure.

Am avut slăbiciunea s-o rechem şi i-am făgăduit să las să se strecoare toată ţigănimea, dacă-i nevoie, în schimbul singurei răsplăţi la care râvneam! Mi-a jurat pe loc că se va ţine de cuvânt chiar a doua zi şi a alergat să-şi vestească prietenii care erau la doi paşi. Erau cinci, cu Pastia, toţi încărcaţi zdravăn cu mărfuri englezeşti. Carmen stătea la pândă. Trebuia să dea de ştire cu geamparalele, îndată ce va zări rondul, dar n-a avut nevoie s-o facă. Contrabandiştii şi-au făcut treaba într-o clipită.

A doua zi, m-am dus în strada Candilejo. Carmen s-a lăsat aşteptată şi a venit în toane destul de rele.

— Nu-mi plac oamenii care se lasă rugaţi – a spus. Mi-ai făcut un bine mai mare întâiaşi dată, fără să ştii dacă ai să ai ceva de câştigat. Ieri, te-ai tocmit cu mine. Nu ştiu de ce-am venit, pentru că nu te mai iubesc. Na, pleacă, ţine un duro pentru osteneala ta.

Puţin a lipsit să nu-i arunc moneda în obraz şi mi-a trebuit o mare sforţare de voinţă ca să n-o bat. După ce ne-am certat o oră, am plecat furios. Am rătăcit câtva timp prin oraş, mergând de ici-colo ca un nebun; în sfârşit, am intrat într-o biserică, şi, aşezat în colţul cel mai întunecos, am plâns cu lacrimi amare. Deodată aud o voce:

— Lacrimi de dragon! Vreau să fac un filtru din ele.

Ridic ochii, Carmen era în faţa mea.

— Ei bine, compatriotule – mi-a spus – mai eşti supărat pe mine? Trebuie să te iubesc, cu toate că nu vreau, pentru că, de când m-ai părăsit nu ştiu ce am. Poftim, acum eu sunt cea care te întreabă dacă vrei să vii în strada Candilejo.

Am încheiat, aşadar, pace; dar Carmen era nestatornică cum e şi vremea pe la noi. Furtuna nu e niciodată mai aproape decât atunci când soarele e mai arzător. Îmi făgăduise în alt rând să mă revadă la Dorothea, dar n-a venit. Şi Dorothea mi-a spus iar că se dusese la Laloro pentru afacerile din Egipt.

Cum ştiam mai dinainte, din experienţă, ce trebuie să cred despre asta, am căutat-o pe Carmen peste tot locul unde credeam că putea fi, trecând de douăzeci de ori pe zi pe strada Candilejo. Într-o seară eram la Dorothea, pe care o domesticisem aproape, plătindu-i din când în când câte un pahar cu anison, când a intrat Carmen, urmată de un tânăr locotenent din regimentul nostru.

— Pleacă repede – mi-a spus în bască.

Am rămas năuc, cu turbarea în suflet.

— Ce cauţi aici? mi-a spus locotenentul. Cară-te, ieşi!

Nu puteam să fac un pas, încremenisem. Ofiţerul, înfuriat, văzând că nu mă retrăgeam, şi că nici măcar nu-mi scosesem capela, m-a luat de guler şi m-a scuturat zdravăn. Nu ştiu ce i-am spus. Şi-a tras sabia, şi eu pe a mea. Bătrâna mi-a apucat braţul şi locotenentul mi-a dat o lovitură în frunte; semnul îi am şi astăzi. M-am dat înapoi şi dintr-o lovitură cu cotul am aruncat-o pe Dorothea pe spate; apoi, cum locotenentul mă urmărea, l-am atins cu vârful săbiei şi el s-a înfipt în ea. Carmen a stins atunci lampa şi i-a spus Dorotheii, în limba ei, să fugă. Eu însumi am fugit în stradă, şi am început să alerg fără sa ştiu încotro. Mi se părea că mă urmăreşte cineva. Carmen, am văzut, venindu-mi în fire, nu mă părăsise.

— Neghiobule! mi-a zis, nu ştii să faci decât prostii. Ţi-am spus doar că o să-ţi fiu piază rea. Hai, totul se poate îndrepta, când ai ca prietenă o flamandă de Roma125. Începe prin a-ţi pune batista asta pe rană şi aruncă cingătoarea. Aşteaptă-mă în aleea aceea. Mă întorc în două minute.

A dispărut şi peste puţin mi-a adus o manta vărgată pe care se dusese s-o ia nu ştiu de unde. M-a pus să-mi scot uniforma şi să-mi pun mantaua peste cămaşă. Înţolit astfel, cu basmaua cu care-mi legase rana de la cap, aduceam oarecum cu un ţăran din Valencia, venit la Sevilla să-şi vândă siropul de chufas126.

M-a, dus apoi într-o casă care aducea mult cu a Dorotheii, într-un fund de ulicioară. Împreună cu o altă ţigancă m-au spălat, m-au pansat mai bine decât ar fi făcut-o un medic militar, mi-au dat să beau nu ştiu ce; în sfârşit, m-au culcat pe un mindir şi am adormit.

De bună seamă că femeile astea îmi puseseră în băutură unul din acele dresuri adormitoare pe care numai ele le ştiu, căci nu m-am trezit decât a doua zi, foarte târziu. Capul mă durea şi aveam puţină febră. Mi-a trebuit câtva timp ca să-mi amintesc de groaznica scenă la care luasem parte în ajun. După ce mi-au oblojit rana, Carmen şi prietena ei, amândouă stând pe vine lângă salteaua mea, au schimbat câteva cuvinte în chipe calli, care păreau să fie o consultaţie medicală. Apoi amândouă m-au încredinţat că mă voi tămădui repede, dar că trebuia să părăsesc Sevilla cât mai curând, căci dacă aş fi prins, aş fi împuşcat fără cruţare.

— Băiatule – mi-a spus Carmen – trebuie să faci ceva, acum că regele nu-ţi mai dă nici orez, nici peşte afumat127, trebuie să te gândeşti să-ţi câştigi existenţa. Eşti prea nerod ca să furi ŕ pastesas128, dar eţti sprinten ţi voinic; dacă ai curaj, du-te pe coastă şi fă-te contrabandist. Nu ţi-am făgăduit că te voi duce la spânzurătoare? E mai bine decât să fii împuşcat. De altfel, dacă ştii să te descurci, ai să trăieşti ca un prinţ, atâta timp cât grănicerii nu-ţi vor pune mâna-n guler.

În felul acesta ademenitor, acest drac de fată mi-a înfăţişat noul drum pe care mi-l hărăzise, singurul, ce-i drept, care-mi mai rămânea, acum că mă învrednicisem de pedeapsa cu moartea. Mă credeţi, domnule? M-am hotărât fără prea multă greutate. Mi se părea că mă uneam mai îndeaproape cu ea prin această viaţă de primejdii şi răzvrătire. Credeam că de-aci înainte mă puteam bizui pe dragostea ei. Auzisem ades vorbindu-se de oarecari contrabandişti care bântuiau Andaluzia, pe cai buni, cu espingolă în mână şi cu iubita pe crupă. Mă şi vedeam călărind prin munţi şi văi cu drăgălaşa ţigancă în spatele meu. Când îi vorbeam de asta, se prăpădea de râs şi-mi spunea că nu e nimic mai frumos decât o noapte petrecută în bivuac, când fiecare rom se retrage cu a sa romi, sub micul său cort alcătuit din trei cercuri cu lăicer deasupra.

— O dată amândoi în munţi – îi spuneam – voi fi sigur de tine! Acolo, nu-s locotenenţi cu care să te împart.

— Ah! eşti gelos – răspundea ea. Cu atât mai rău pentru tine. Cum poţi să fii atât de prost! Nu-ţi dai seama că te iubesc, de vreme ce nu ţi-am cerut niciodată bani?

Când vorbea aşa, îmi venea s-o sugrum. Ca s-o scurtez, domnule, Carmen mi-a făcut rost de haine civile, cu care am ieşit din Sevilla, fără a fi recunoscut. M-am dus la Jerez cu o scrisoare de la Pastia pentru un vânzător de anison la care se întruneau contrabandiştii. Am fost prezentat acestor oameni, al căror şef, supranumit. Dancaire129. M-a primit în ceata lui. Am plecat spre Gaucin, unde am regăsit-o pe Carmen care-mi dăduse întâlnire acolo. În expediţii, ea slujea oamenilor noştri ca spion şi altul mai bun nici că s-ar fi găsit. Se întorcea de la Gibraltar, unde pregătise cu un proprietar de navă descărcarea mărfurilor englezeşti pe care urma să le primim de pe coastă. Ne-am dus să le aşteptăm lângă Estepona, ascunzând apoi în munţi o parte din ele; încărcaţi cu restul, ne-am dus la Ronda. Carmen plecase înainte. Tot ea a fost aceea care ne-a înştiinţat când putem intra în oraş. Această primă călătorie şi cele câteva următoare au fost norocoase. Viaţa de contrabandist îmi plăcea mai mult decât cea de soldat; îi făceam daruri lui Carmen. Aveam bani şi o iubită. Nu aveam nici o remuşcare pentru că, cum spun ţiganii: „Nici râia când îţi place nu te mănâncă”130. Peste tot eram bine primiţi, tovarăşii mei se purtau bine cu mine, ba mă şi preţuiau chiar. Pricina era că omorâsem un om, şi printre ei erau unii care nu aveau o astfel de ispravă pe conştiinţă. Dar ceea ce mă mulţumea mai mult în noua mea viaţă era că o vedeam mai des pe Carmen. Îmi arăta mai multă dragoste decât oricând; totuşi, în faţa camarazilor nu recunoştea că era iubita mea; ba mă legase chiar prin tot soiul de jurăminte să nu spun nimic despre ea. Eram atât de slab în faţa acestei făpturi, încât îi făceam toate nazurile. De altfel, era prima oară când mi se înfăţişa cu modestia unei femei cinstite, şi eram destul de naiv să cred că se lepădase de vechile apucături.

Ceata noastră, alcătuită din opt sau zece oameni, nu se aduna decât la mare strâmtoare şi, de obicei, ne răspândeam câte doi sau câte trei prin oraşe şi sate. Fiecare din noi pretindea că are o meserie: unul era cazangiu, altul geambaş, eu eram negustor ambulant, dar mă feream să mă arăt prin locuri umblate, din pricina nenorocitei întâmplări de la Sevilla. Într-o zi, sau mai degrabă într-o noapte, locul nostru de întâlnire era la poalele Vegerului. Dancaire şi cu mine ne-am întâlnit înaintea celorlalţi. Părea foarte vesel.

— O să avem un camarad în plus – mi-a zis. Carmen a dat o lovitură dintre cele mai izbutite. L-a făcut scăpat pe rom-ul ei care era întemniţat la Tarifa.

Începusem să înţeleg dialectul ţigănesc, pe care-l vorbeau aproape toţi camarazii mei, şi la cuvântul rom am tresărit.

— Cum? bărbatul ei?! Aşadar, e măritată? l-am întrebat pe căpitan.

— Da – mi-a răspuns căpitanul – cu Garcia Chiorul, un ţigan tot atât de viclean ca şi dânsa. Bietul băiat era la galere. L-a îmbrobodit atât de bine pe medicul temniţei, încât a obţinut libertatea rom-ului ei. Ah! fata asta e o comoară! De doi ani se căzneşte să-i înlesnească evadarea. Nimic n-a prins, până când nu s-au hotărât să schimbe maiorul. Cu ăsta, pare-se, s-a înţeles repede.

Vă închipuiţi plăcerea pe care mi-a făcut-o ştirea asta; l-am văzut îndată pe Garcia Chiorul; era, fără îndoială, cea mai urâcioasă dihanie pe care a oploşit-o prin veac ţigănimea; tuciuriu la piele, şi mai tuciuriu la suflet, era cel mai nelegiuit haramin pe care l-am întâlnit de când sunt eu. Carmen a venit cu el; şi când îi spunea de faţă cu mine, rom-ul meu, făcea să vezi privirile pe care mi le arunca şi strâmbăturile pe care le făcea când întorcea Garcia capul. Eram indignat şi nu i-am vorbit toată noaptea. Dimineaţa ne-am făcut boccelele şi eram pe drum când am băgat de seamă că doisprezece călăreţi ne luaseră urma. Lăudăroşii andaluzi, care nu vorbeau decât de măceluri, au dat cinstea pe ruşine. Au fugit toţi, care încotro. Dancaire, Garcia, un băiat frumos din Ecija căruia i se spunea Remendado131 şi Carmen nu şi-au pierdut cumpătul. Ceilalţi şi-au părăsit catârii şi s-au năpustit în râpe unde caii nu-i mai puteau urmări. Nu ne puteam păstra animalele, şi ne-am grăbit să desfacem partea cea mai bună a prăzii noastre, pe care am încărcat-o pe umeri, apoi am încercat să fugim printre stânci, prin povârnişurile cele mai prăpăstioase. Făceam vânt boccelelor înaintea noastră şi le urmam cum puteam, alunecând pe călcâie. În timpul acesta, duşmanul trăgea asupră-ne din ascunzători; era întâia oară că auzeam gloanţele fluierând, dar nu m-am speriat. Când eşti privit de o femeie, nu e nici un merit să-ţi râzi de moarte.

Am scăpat, în afară de bietul Remendado, care-a fost atins de un glonte în şale. Mi-am aruncat pachetul şi am încercat să-l ridic.

— Dobitocule! mi-a strigat Garcia – ce nevoie avem de-un hoit? Ucide-l şi vezi de nu pierde ciorapii de bumbac.

— Aruncă-l! Aruncă-l! striga Carmen.

Oboseala m-a silit să-l las o clipă la adăpostul unei stânci. Garcia a înaintat şi şi-a deşertat espingola în capul lui.

— Mare şmecher trebuie să fie acela care l-ar mai recunoaşte – a spus el privindu-i faţa pe care cele douăsprezece gloanţe i-o făcuseră ferfeniţă.

Iată, domnule, frumoasa viaţă pe care am dus-o. Seara, ne găseam într-un hăţiş, rupţi de oboseală, fără nimic de mâncare, şi ruinaţi de pierderea catârilor noştri. Ce a făcut cumplitul acela de Garcia? A scos o pereche de cărţi din buzunar şi a început să joace cu Dancaire la lumina unui foc pe care-l aprinseseră. În acest timp, eu eram culcat, uitându-mă la stele, gândindu-mă la Remendado şi spunându-mi că aş vrea să fiu în locul lui. Carmen şedea pe vine lângă mine, şi din când în când bătea tactul din castaniete îngânând un cântec. Apoi, apropiindu-se de mine ca pentru a-mi vorbi la ureche, m-a sărutat, aproape fără să vreau, în două sau trei rânduri.

— Eşti diavolul – i-am spus.

— Da – mi-a răspuns.

După câteva ore de odihnă, a plecat la Gaucin, şi a doua zi dimineaţă un ciobănaş a venit să ne aducă pâine. Am rămas acolo toată ziua şi noaptea ne-am apropiat de Gaucin. Aşteptam veşti de la Carmen. Nu venea nimic. Dimineaţa am văzut un catârgiu care ducea o femeie bine îmbrăcată, cu umbrelă şi o fetiţă care părea să fie servitoarea ei. Garcia ne-a spus:

— Iată doi catâri şi două femei pe care ni-i trimite Sfântul Nicolae; patru catâri mi-ar fi fost mai pe plac; n-are a face, sunt buni şi ăştia.

Şi-a luat espingola şi a coborât spre potecă ascunzându-se prin hăţiş. Îl urmam, Dancaire şi cu mine, la mică depărtare. Când am fost aproape, ne-am arătat şi am strigat catârgiului să se oprească. Femeia, văzându-ne, în loc să se sperie, şi ţinuta noastră ar fi fost de ajuns pentru asta, a izbucnit în râs:

— Ah! Lillipendi-ii care mă iau drept o crani! 132

Era Carmen, dar atât de bine deghizată că n-aş fi recunoscut-o dacă ar fi vorbit altă limbă. A sărit jos de pe catârul ei, şi a vorbit câtva timp în şoapta cu Dancaire şi cu Garcia, apoi mi-a spus:

— Canarule, o să ne revedem înainte de a te fi spânzurat. Mă duc la Gibraltar pentru afacerile din Egipet. Veţi auzi de mine curând.

Ne-am despărţit după ce ne-a indicat un loc unde ne puteam adăposti câteva zile. Fata asta era pronia bandei noastre. Am primit curând nişte bani pe care ni-i trimisese şi o înştiinţare care cântărea mai mult decât banii pentru noi: doi lorzi englezi plecau de la Gibraltar spre Grenada în cutare zi, pe cutare drum. Cine are urechi de auzit, să audă. Aveau bani buni şi grei. Garcia voia să-i omoare, dar Dancaire şi cu mine ne-am împotrivit. Nu le-am luat decât banii şi ceasurile, pe lângă cămăşi, de care aveam mare nevoie. Ajungi netrebnic fără să vrei, domnul meu. Îţi pierzi minţile pentru o fată frumoasă, te baţi pentru ea, o nenorocire te loveşte, eşti silit să trăieşti în munţi şi din contrabandist ce erai, te trezeşti tâlhar când nici nu gândeai. Am socotit că nu era bine să rămânem în împrejurimile Gibraltarului după afacerea cu lorzii şi ne-am înfundat în sierra Ronda. Mi-aţi vorbit de José-Maria; iată, acolo l-am cunoscut. Îşi lua cu el iubita în prădăciuni. Era o fată frumoasă, cuminte, sfioasă, cuviincioasă, nici o vorbă urâtă în gura ei şi de-o credinţă! Drept răsplată el îi amăra viaţa. Alerga mereu după alte fete, o chinuia şi uneori i se năzărea pe deasupra să mai facă şi pe gelosul. O dată, a lovit-o cu cuţitul. Ei bine, l-a iubit şi mai mult de atunci. Aşa sunt femeile, mai cu seamă andaluzele. Asta era mândră de cicatricea pe care o avea pe braţ, şi o arăta ca pe cel mai frumos lucru din lume. Ş-apoi José-Maria, era şi-un foarte prost tovarăş… Într-o prădăciune pe care a săvârşit-o, ce-a făcut, ce-a dres nu ştiu, dar lui i-a rămas dobânda şi nouă osânda. Dar să mă întorc la povestirea mea. Nu mai auzeam vorbindu-se de Carmen. Dancaire spuse:

— Trebuie să plece unul dintre noi la Gibraltar ca să afle noutăţi despre ea; trebuie să fi pregătit vreo lovitură. Aş merge cu plăcere dar sunt prea cunoscut la Gibraltar.

Chiorul spuse

— Şi pe mine mă cunosc, le-am jucat atâtea feste racilor133. Şi cum n-am decât un ochi, sunt greu de deghizat.

— Trebuie deci să mă duc eu? spusei la rându-mi, încântat numai ia gândul de a o revedea pe Carmen. Să vedem, ce trebuie să fac?

Ceilalţi îmi spuseră:

— Fă în aşa fel încât să te îmbarci sau să treci prin Saint-Roc, cum ţi-o place mai bine, şi, când vei ajunge la Gibraltar, întreabă în port unde locuieşte o vânzătoare de ciocolată pe care o cheamă Rollona; când o vei fi găsit, vei afla de la dânsa ce se petrece acolo.

Ne-am înţeles să plecăm toţi trei până la sierra din Gaucin, să-mi las cei doi tovarăşi acolo, şi să pornesc la Gibraltar ca vânzător de fructe. La Ronda, un om de-al nostru mi-a făcut rost de-un paşaport; la Gaucin mi ş-a dat un măgar; l-am încărcat cu portocale şi pepeni şi am pornit la drum. Ajuns la Gibraltar am aflat că Rollona era bine cunoscută, dar murise sau plecase la finibus terrae134 şi, dispariţia ei, după părerea mea, făcea de înţeles lipsa de veşti de la Carmen. Mi-am lăsat măgarul la grajd şi mă plimbam prim oraş ca şi cum aş fi vrut să-mi vând portocalele pe care le luasem cu mine, dar nu căutam decât să văd dacă nu întâlnesc vreun cunoscut. Foiau mişei din toate colţurile lumii, curat turn al lui Babel şi pe stradă de făceai zece paşi, tot atâtea limbi auzeai. Vedeam eu oameni din Egipet, dar n-aveam nici o încredere în ei; îi încercam şi mă încercau. Ne dam noi bine seama că suntem pungaşi, dar totul era să ştim dacă suntem din aceeaşi ceată. După două zile pierdute în alergături zadarnice, nu aflasem nimic în legătură cu Rollona sau Carmen şi mă gândeam să mă întorc la tovarăşii mei după ce voi fi făcut câteva cumpărături, când, plimbându-mă pe o stradă, la soare-apune, aud venind de la o fereastră un glas de femeie: „Ei, cu portocale!” Privesc în sus şi o văd la un balcon, sprijinită-n coate, pe Carmen, şi alături de ea un ofiţer îmbrăcat în roşu, cu epoleţi de aur, cu părul creţ şi cu înfăţişare de mare lord. Cât despre ea, era gătită foc, un şal pe umeri, un pieptene de aur, toată în mătase; era neschimbată pramatia! Râdea de se prăpădea. Englezul, schimonosind limba spaniolă, mi-a strigat să vin sus, căci doamna dorea portocale; şi Carmen mi-a spus în bască:

— Urcă şi nu te mira de nimic.

Într-adevăr, nimic nu trebuia să mă mire din partea ei. Nu ştiu dacă bucuria sau durerea a fost mai mare regăsind-o. La uşă era un servitor englez, înalt, pudrat, care m-a condus într-un salon măreţ. Carmen apucase să-mi spună în bască:

— Nu ştii un cuvânt spanioleşte, nu mă cunoşti. Apoi, întorcându-se către englez:

— Îţi spuneam eu, mi-am dat imediat seama că e basc; o să vezi ce limbă caraghioasă. Ce prostălău pare, nu-i aşa? S-ar spune o pisică prinsă într-o cămară.

— Şi tu – i-am spus în limba mea – pari o neruşinată haimana şi mare poftă aş avea să-ţi ciopârţesc obrazul înaintea ibovnicului tău.

— Ibovnicul meu! spuse – cum ai ghicit-o fără să-ţi spun? Şi eşti gelos pe fârlifusul ăsta? Eşti mai nerod decât înainte de serile noastre din strada Candilejo. Nu vezi, prost ce eşti, că pun la cale în clipa asta daraverile din Egipet şi încă în chip strălucit? Casa asta e a mea. Şi banii racului tot ai mei vor fi, îi duc de vârful nasului, îl voi duce acolo de unde nu va mai ieşi niciodată.

— Şi eu – i-am spus – dacă urmezi în felul ăsta cu daraverile din Egipet, o să te fac să-ţi piară cheful de a le începe din nou.

— Ah! vorbeşti serios? Ce, eşti rom-ul meu, ca să-mi porunceşti? Dacă Chiorul încuviinţează, cu ce drept te amesteci? Nu ţi-e destul că eşti singurul care se poate lăuda că-i minchorrô-ul135 meu?

— Ce spune? a întrebat englezul.

— Spune că-i este sete şi că tare ar bea un pahar – a răspuns Carmen.

Şi s-a răsturnat pe o canapea râzând cu hohote de traducerea ei.

Domnule, când fata asta râdea, era cu neputinţă să nu-ţi pierzi capul. Toată lumea râdea cu ea. Englezul acela voinic a început şi el să râdă, ca un gogoman ce era, şi a poruncit să mi se dea de băut.

În timp ce beam, îmi zise:

— Vezi inelul acela pe care-l are-n deget? Dacă vrei, ţi-l dau.

I-am răspuns:

— M-aş lipsi de un deget numai să fiu cu lordul tău în munţi, fiecare cu maquila lui în mână.

— Maquila, ce înseamnă asta? a întrebat englezul.

— Maquila – a spus Carmen râzând înainte – e o portocală. Nu e un cuvânt caraghios pentru o portocală? Spune că ar vrea să vă facă să mâncaţi maquila.

— Da? a spus englezul. Ei bine, adu şi mâine maquila.

În timp ce vorbeam a intrat servitorul spunând că masa e gata. Atunci, englezul s-a sculat, mi-a dat un piastru, şi i-a dat braţul lui Carmen, ca şi cum n-ar fi putut umbla singură. Carmen, râzând mereu, mi-a spus:

— Băiatule, nu pot să te poftesc la masă, dar mâine, de îndată ce ai să auzi toba pentru paradă, vino aici cu portocale. Vei găsi o cameră mai bine mobilată decât cea din strada Candilejo şi ai să vezi dacă nu-s tot Carmencita ta. De daraverile din Egipet vom vorbi pe urmă.

N-am răspuns nimic şi eram în stradă când englezul mi-a strigat:

— Adu maquila mâine! şi auzeam hohotele de râs ale lui Carmen.

Am ieşit fără să ştiu ce-am să fac; n-am dormit de loc, şi dimineaţa eram aşa de furios împotriva viclenei, încât hotărâsem să plec de la Gibraltar fără s-o revăd; dar, la prima lovitură de tobă, mi-a pierit curajul: mi-am luat leasa de portocale şi am dat fuga la Carmen. Jaluzeaua ei era întredeschisă, şi i-am văzut ochii mari şi negri care mă pândeau.

Servitorul pudrat m-a băgat îndată înăuntru, Carmen l-a trimis în oraş, şi, cum am rămas singuri, a izbucnit într-unul din hohotele ei de râs făţarnic şi s-a aruncat de gâtul meu. N-o văzusem niciodată atât de frumoasă. Gătită ca o madonă, parfumată… mobile de mătase… perdele brodate… ah! … şi eu ca un hoţ ce mă aflam.

— Minchorrô! spunea Carmen – îmi vine să sparg tot aici, să dau foc casei şi să fug în sierra.

Şi să te ţii mângâieri! … şi râsete… şi dansa, şi-şi rupea zorzoanele; nu e maimuţă care să fi făcut vreodată mai multe giumbuşlucuri, mai multe strâmbături, mai multe drăcovenii.

După ce s-a potolit:

— Ascultă – mi-a spus – e vorba de Egipet. Vreau să mă duc la Ronda, unde am o soră călugăriţă… (Aici alte hohote de râs.) Trecem printr-un loc pe care am să ţi-l spun. Daţi buzna peste el, îl despuiaţi. Cel mai bine ar fi să-i achitaţi, dar – a adăugat cu un surâs diavolesc pe care-l avea în anumite clipe şi pe care nimeni n-ar fi vrut atunci să-l aibă la fel – ştii ce ar trebui făcut? Să se arate Chiorul întâi. Rămâneţi puţin în urmă; racul e curajos şi îndemânatic: are pistoale bune… Înţelegi? …

S-a întrerupt într-un hohot de râs care m-a cutremurat.

— Nu – i-am spus – îl urăsc pe Garcia, dar e tovarăşul meu. Într-o zi, poate că te voi scăpa de el, dar ne vom socoti după obiceiul din ţara mea. Sunt egiptean din întâmplare numai; dar, pentru anumite lucruri, rămân, câte zile-oi avea, un bun navarrez, cum spune proverbul136.

A urmat:

— Eşti un prost, un boboc, un adevărat payllo. Eşti ca piticul care se crede mare fiindcă a scuipat departe.137 Nu mă iubeşti, pleacă.

Când îmi spunea: Pleacă, nu puteam pleca. Am făgăduit să plec, să mă duc la tovarăşi şi să aştept englezul; pe de altă parte, ea mi-a făgăduit să se prefacă bolnavă până la plecarea din Gibraltar spre Ronda. Am rămas încă două zile la Gibraltar. A avut îndrăzneala să vină deghizată să mă vadă la hanul meu. Am plecat; aveam şi eu planul meu. M-am întors la punctul nostru de întâlnire, ştiind şi locul şi ora la care trebuiau să treacă englezul şi Carmen. L-am găsit pe Dancaire şi pe Garcia care mă aşteptau. Am petrecut noaptea într-o pădure lângă un foc de cucuruzi, care ardeau de minune. I-am propus lui Garcia să jucăm cărţi. A primit. La a doua partidă i-am spus că trişează; a început să râdă. I-am aruncat cărţile în obraz. A vrut să-şi ia espingola; am pus piciorul pe ea şi i-am zis: „Se spune că ştii să mânuieşti cuţitul ca cel mai desăvârşit jacque din Malaga, vrei să-ţi încerci îndemânarea cu mine?” Dancaire a vrut să ne despartă. Îi dădusem doi sau trei pumni lui Garcia. Furia îl făcuse viteaz; îşi scosese cuţitul, eu pe al meu. I-am spus amândoi lui Dancaire să ne lase locul liber pentru luptă cinstită. A văzut că nu era chip să ne oprească şi s-a dat în lături. Garcia se şi îndoise în două ca o pisică gata să se repeadă la şoarece. Îşi ţinea pălăria cu mâna stângă, ca să se apere, şi cuţitul îndreptat înainte. E garda lor andaloză. Eu m-am aşezat ca în Navarra, drept în faţa lui, cu braţul stâng ridicat, cu piciorul stâng înainte, cu cuţitul de-a lungul coapsei drepte. Mă simţeam mai puternic decât un uriaş. A ţâşnit ca o săgeată asupră-mi; m-am răsucit pe piciorul stâng şi n-a mai găsit nimic în faţa lui; dar l-am lovit la gât, şi cuţitul a intrat atât de adânc, încât mâna mea era sub bărbia lui. Am răsucit lama atât de tare încât s-a rupt. Se sfârşise. Lama a ţâşnit din rană, aruncată de un clocot de sânge gros cât braţul. A căzut în nas, ţeapăn ca un ţăruş.

— Ce-ai făcut? m-a întrebat Dancaire.

— Ascultă – i-am spus – nu puteam trăi împreună. O iubesc pe Carmen şi vreau să fiu singurul. De altfel, Garcia era un ticălos şi nu pot să uit ce i-a făcut sărmanului Remendado. Nu mai suntem decât doi, dar suntem băieţi buni. Haide, mă vrei ca prieten pe viaţă şi pe moarte?

Dancaire mi-a întins mâna. Era un om de cincizeci de ani.

— La dracu cu zburdăciunile! a strigat. Dacă i-o cereai pe Carmen, ţi-o vindea pentru un piastru. Nu mai suntem decât doi; ce ne facem mâine?

— Lasă-mă să atac singur – i-am răspuns. Acum, nu-mi mai pasă de nimeni.

L-am îngropat pe Garcia şi ne-am aşezat tabăra la două sute de paşi mai departe. A doua zi, Carmen şi cu englezul ei au trecut cu doi catâri şi un servitor. I-am spus lui Dancaire:

— Cu englezul, îmi iau eu sarcina. Sperie-i pe ceilalţi, nu sunt înarmaţi.

Englezul era curajos. Dacă nu i-ar fi împins Carmen braţul, m-ar fi omorât. Pe scurt, am recucerit-o pe Carmen în acea zi şi primul lucru pe care i l-am spus e că era văduvă. Când a aflat cum s-au petrecut lucrurile:

— Ai să fii întotdeauna un lillipendi – mi-a spus ea. Garcia trebuia să te omoare. Garda ta navarreză e o prostie şi el a răpus pe alţii mai îndemânatici decât tine. Înseamnă că-i sunase ceasul. O să sune şi al tău.

— Şi al tău – i-am răspuns – dacă nu eşti pentru mine o adevărată romi.

— Cu atât mai bine – a spus – am văzut de mai multe ori în cafea că trebuie să sfârşim împreună. Ei, culegi ce-ai semănat!

A clămpănit din castaniete, ceea ce făcea întotdeauna când voia să alunge un gând supărător.

Când vorbeşti de tine, pierzi măsura. Fără îndoială că toate amănuntele acestea vă plictisesc, dar voi sfârşi repede. Viaţa pe care o duceam a durat destulă vreme. Dancaire şi cu mine ne-am însoţit cu câţiva tovarăşi mai de nădejde decât primii, şi ne îndeletniceam cu contrabanda, şi uneori, trebuie să o mărturisesc, atacam la drumul mare, dar numai când nu mai aveam încotro şi nu mai puteam face altfel. Nu chinuiam însă călătorii şi ne mulţumeam să le luăm doar banii. Câteva luni am fost mulţumit de Carmen; ne era, ca şi în trecut, de folos în isprăvile noastre, vestindu-ne când puteam da o lovitură bună. Stătea sau la Malaga, sau la Cordova, sau la Grenada; dar, la un cuvânt de-al meu, părăsea totul, şi venea să se întâlnească cu mine într-o venta singuratică, sau chiar în bivuac. O dată numai, la Malaga, m-a îngrijorat puţin. Aflasem că-şi pusese ochii pe un negustor foarte bogat, cu care voia, pesemne, să reînceapă gluma de la Gibraltar. În ciuda a tot ce mi-a spus Dancaire ca să mă oprească, am intrat în Malaga, în plină zi, am căutat-o pe Carmen şi am luat-o de sârg de-acolo. Am avut o discuţie aprinsă.

— Ştii – mi-a spus ea – că, de când îmi eşti bărbat de-a binelea, te iubesc mai puţin decât atunci când erai minchorrô-ul meu? Nu vreau să fiu chinuită şi mai ales nu vreau să mi se poruncească. Ceea ce vreau, este să fiu liberă şi să fac ce-mi place. Ia seama, să nu mă scoţi din sărite. Dacă mă plictiseşti, o să găsesc un băiat bun care-ţi va face ceea ce i-ai făcut tu chiorului.

Dancaire ne-a împăcat, dar ne spusesem lucruri pe care le pusesem la inimă şi nu mai eram ca înainte. Puţin după asta, ni s-a întâmplat o nenorocire. Ne-a zăpsit trupa. Dancaire a fost omorât şi doi din tovarăşii mei, de asemenea; alţi doi au fost prinşi. Eu am fost greu rănit şi, de n-aş fi avut un cal bun, aş fi rămas în mâinile soldaţilor. Mort de oboseală, cu un glonte în mine, m-am dus să mă ascund într-o pădure cu singurul tovarăş care-mi mai rămânea. Am leşinat coborând de pe cal, şi credeam că o să crăp în hăţiş ca un iepure lovit de alice. Tovarăşul meu m-a cărat într-o peşteră pe care-o ştiam, apoi s-a dus s-o caute pe Carmen. Era la Grenada şi a venit în grabă. Timp de cincisprezece zile nu m-a părăsit nici o clipă. N-a închis ochii; m-a îngrijit cu o îndemânare şi cu o băgare de seamă pe care nu le-a avut nicicând vreo femeie pentru bărbatul cel mai iubit. De îndată ce m-am putut ţine pe picioare, m-a dus în cea mai mare taină la Grenada. Ţigăncile găsesc peste tot sălaşuri sigure şi am rămas mai mult de şase săptămâni într-o casă, despărţită de două uşi numai de coregidorul care mă căuta. De mai multe ori, privind pe după oblon, l-am văzut trecând. În sfârşit, m-am însănătoşit, dar mă gândisem mult pe patul meu de suferinţă şi plănuisem să-mi schimb felul de viaţă. I-am spus lui Carmen să plecăm din Spania şi să încercăm să trăim cinstit în noul continent. A râs de mine.

— Nu suntem făcuţi să răsădim curechi – a spus; soarta noastră e să trăim pe spinarea payllos-ilor. Uite, am pregătit o afacere cu Nathan ben-Joseph din Gibraltar. Are bumbăcărie care nu te aşteaptă decât pe tine ca să treacă graniţa. Ştie că eşti în viaţă. Se bizuie pe tine. Ce-ar zice tovarăşii noştri din Gibraltar, dacă ţi-ai călca cuvântul?

M-am potrivit ei şi m-am întors la scârbavnicele mele îndeletniciri.

În timp ce eram ascuns la Grenada, au avut loc lupte cu tauri la care Carmen s-a dus. Înapoindu-se, a vorbit mult de un picador îndemânatic numit Lucas. Îi ştia numele calului şi cât îl costase vesta lui brodată. Nu m-am sinchisit. Junanito, tovarăşul care-mi rămăsese, mi-a spus, câteva zile mai târziu, că o văzuse pe Carmen cu Lucas la un negustor din Zacatin. Asta a început să mă îngrijoreze. Am întrebat-o pe Carmen cum şi de ce făcuse cunoştinţă cu picadorul.

— E un băiat – mi-a spus ea – cu care se poate face o afacere. Râul care face zgomot are apă sau pietre.138 A câştigat o mie două sute de reali cu luptele. Din două una: sau punem mâna pe aceşti bani; sau, cum e un bun călăreţ şi un flăcău inimos, îl băgăm în ceata noastră. Cutare şi cutare au murit, trebuie să-i înlocuieşti. Ia-l cu tine.

— N-am nevoie – i-am răspuns – nici de el, nici de banii lui şi te opresc să-i vorbeşti.

— Ia seama, mi-a spus: când mi se pune oprelişte să fac un lucru, tocmai atunci mă grăbesc să-l fac.

Din fericire picadorul a plecat la Malaga şi eu mă pregăteam să aduc bumbăcăria evreului. Am avut multă bătaie de cap cu afacerea asta, Carmen la fel, şi pe Lucas îl uitasem; poate că-l uitase şi ea, cel puţin pentru moment.

Cam pe vremea aceea v-am întâlnit, domnul meu, întâi lângă Montilla, apoi la Cordova. Nu vă mai pomenesc de ultima noastră întrevedere. Cred că ştiţi despre ea mai mult decât mine. Carmen v-a furat ceasul, râvnea şi la banii dumneavoastră şi, mai ales, la acest inel pe care vi-1 văd pe deget şi care, spunea ea, e un inel solomonit pe care ţinea mult să-l aibă. Ne-am certat la toartă şi am lovit-o. A pălit şi a plâns. Era prima oară că o vedeam plângând şi asta m-a tulburat cumplit. I-am cerut iertare, dar nu mi-a vorbit o zi întreagă şi când am plecat, din nou, spre Montilla, n-a vrut să mă sărute. Eram foarte amărât, când, trei zile mai târziu, a venit la mine zburdalnică şi voioasă ca un piţigoi. Uitasem tot şi păream doi proaspăt îndrăgostiţi. În clipa despărţirii, mi-a spus:

— La Cordone e o serbare, mă duc s-o văd, voi afla care-s oamenii care pleacă cu bani şi am să ţi-o spun.

Am lăsat-o să plece. Mă gândeam, în singurătate, la serbarea aceea şi la schimbarea lui Carmen. „Trebuie să se fi răzbunat – mi-am zis – de vreme ce s-a întors ea întâi.” Un ţăran mi-a spus că la Cordova sunt tauri. Simţeam că-mi clocoteşte sângele şi ca un nebun, plec, şi mă duc la plaza139. Am aflat care-i Lucas, şi pe banca de lângă barieră, am recunoscut-o pe Carmen. Mi-a fost de ajuns s-o zăresc o clipă ca să ştiu ce am de făcut. La primul taur, Lucas, după cum mă şi aşteptam, l-a făcut pe fantele. A smuls cocarda140 taurului şi i-a dus-o lui Carmen, care şi-a pus-o în păr. Taurul m-a răzbunat. Lucas a căzut de-a berbeleacul cu calul peste el, şi taurul peste amândoi. Am privit spre Carmen, dar nu mai era la locul ei. Îmi era cu neputinţă să mă mişc din locul acela în care mă aflam şi-am fost nevoit să aştept sfârşitul luptelor. M-am dus atunci la casa pe care o ştiţi, şi-am aşteptat liniştit acolo toată seara şi o bună parte din noapte. Către ceasurile două spre ziuă Carmen a venit şi ea, puţin mirată că mă vede.

— Vino cu mine – i-am spus.

— Ei bine – a răspuns – haidem!

M-am dus de mi-am luat calul, am aşezat-o în crupă, şi am mers aşa toată noaptea, fără să schimbăm o vorbă. Ne-am oprit dimineaţa la o ventă singuratică, în apropierea unei mici sihăstrii. Acolo, i-am spus:

— Ascultă, uit tot. Nu-ţi voi vorbi de nimic, dar jură-mi un lucru: că mă vei urma în America şi că te vei potoli.

— Nu – mi-a răspuns ea îmbufnată – nu vreau să plec în America. Mă simt bine aici.

— Fiindcă eşti lângă Lucas; dar bagă-ţi bine în minte, că el, chiar dacă se tămăduie, multă umbră pământului n-o să mai facă. Dar, la urma urmei, ce am cu el? Mi s-a urât să-ţi tot omor amanţii; pe tine am să te ucid.

M-a privit ţintă cu privirea ei sălbatică şi mi-a spus:

— Mă aşteptam de mult să mă ucizi. Întâia dată când te-am văzut, întâlnisem un preot la poarta casei mele. Şi în noaptea asta, când am ieşit din Cordova, n-ai văzut nimic? Un iepure a trecut drumul printre picioarele calului tău. Aşa e scris.

— Carmencita – am întrebat-o – nu mă mai iubeşti?

N-a răspuns nimic. Era aşezată cu picioarele încrucişate pe o rogojină şi trăgea cu degetul linii pe pământ.

— Să ne schimbăm viaţa, Carmen – am rugat-o cu smerenie în glas. Să mergem să trăim într-un ungher în care să fim nedespărţiţi. Ştii că avem îngropate sub un stejar, din apropiere, o sută douăzeci de uncii… Şi mai avem bani şi la evreul ben-Joseph.

A prins a zâmbi şi mi-a spus:

— Eu întâi, tu pe urmă. Ştiu că aşa trebuie să se întâmple.

— Gândeşte-te, am urmat: sunt la capătul răbdării şi al curajului; hotărăşte-te, sau de nu, mă hotărăsc eu.

Am lăsat-o şi m-am dus să mă plimb către schit. L-am găsit pe sihastru rugându-se. Am aşteptat să-şi sfârşească rugăciunea; tare aş fi vrut să mă rog şi eu, dar nu puteam. Când s-a ridicat m-am dus la el.

— Părinte – i-am spus – vrei să te rogi pentru cineva care e în mare primejdie?

— Mă rog pentru toţi nenorociţii – spuse el.

— Poţi face o slujbă pentru un suflet care se va înfăţişa, poate, înaintea Atotziditorului?

— Da – a răspuns privindu-mă ţintă.

Şi, cum în înfăţişarea mea era ceva ciudat, a încercat să mă tragă de limbă.

— Mi se pare că te-am mai văzut – mi-a spus.

Am pus un piastru pe banca lui.

— Când faci slujba? l-am întrebat.

— Într-o jumătate de oră. Fiul hangiului de acolo va veni să slujească. Spune-mi, tinere, cugetul nu ţi-e întru nimic tulburat? Vrei să asculţi sfaturile unui creştin?

Simţeam că-mi vine a plânge. I-am spus că mă reîntorc şi am fugit. Am stat culcat în iarbă până ce-am auzit clopotul. Atunci m-am apropiat dar am rămas afară din paraclis. După ce s-a citit liturghia, m-am întors la venta. Cât despre Carmen, trăgeam nădejde c-a fugit; ar fi putut lua calul meu şi să fuga… dar, am regăsit-o. Nu voia să se poată spune că o speriasem. În lipsa mea, îşi desfăcuse tighelul de la rochie ca să scoată plumbul. Acum, era în faţa unei mese şi se uita la plumbul pe care-l topise şi pe care-l aruncase într-o strachină plină cu apă. Era atât de ocupată de vrăjitoria ei, încât, la început, nu şi-a dat seama de întoarcerea mea. Când lua o bucată de plumb şi o întorcea pe toate părţile cu faţa întristată, când îngăima unul din acele descântece prin care ţigăncile cer ajutorul Mariei Padilla, ibovnica lui don Pedro, care a fost, se spune, Bari Crallisa, sau marea regină a ţiganilor.

— Carmen – i-am spus – vrei să vii cu mine?

S-a ridicat, a aruncat blidul, şi-a pus mantila pe cap ca şi cum ar fi fost gata de plecare.

— Aşadar, Carmencita mea – i-am spus după o bucată de drum – te-ai hotărât să mă urmezi, nu-i aşa?

— Te urmez la moarte, da, dar nu voi mai trăi cu tine.

Eram într-o strâmtoare singuratică; mi-am oprit calul.

— Aici? a spus ea.

Şi dintr-o săritură s-a dat jos. Şi-a scos mantila, a aruncat-o la picioare şi a rămas nemişcată cu mâna în şold, privindu-mă ţintă.

— Vrei să mă omori, văd bine; aşa e scris, dar nu mă plec ţie.

— Te rog – i-am spus – fii înţeleaptă. Ascultă-mă! Tot ce-a fost e uitat. Totuşi, ştii bine, tu m-ai dus la pierzanie; pentru tine m-am făcut hoţ şi ucigaş. Carmen! Carmencita mea! Lasă-mă să te mântui şi să mă mântui cu tine.

— José – a răspuns – ceea ce-mi ceri e cu neputinţă. Nu te mai iubesc; tu mă mai iubeşti şi de asta vrei să mă ucizi. Aş putea foarte bine să te mint; dar nu vreau să-mi dau osteneala asta. Totul s-a sfârşit între noi. Ca rom ai dreptul să ţi-o omori pe romi a ta; dar Carmen va fi veşnic liberă. Calli s-a născut, calli va muri.

— II iubeşti deci pe Lucas? am întrebat-o.

— Da, l-am iubit, ca pe tine, o clipă, poate mai puţin decât pe tine. Acum, nu mai iubesc nimic şi mă urăsc pentru că te-am iubit.

M-am aruncat la picioarele ei, i-am luat mâinile într-ale mele, i le-am stropit cu lacrimi. I-am amintit toate clipele de fericire pe care le petrecusem împreună. M-am prins să rămân tâlhar numai ca să-i plac. Tot, domnule, tot; i-am făgăduit totul, numai să mă iubească.

Mi-a spus:

— Să te mai iubesc, e cu neputinţă. Să trăiesc cu tine, nu vreau.

Eram robit mâniei. Mi-am scos cuţitul. Aş fi vrut să-i fie teamă şi să-mi ceară îndurare, dar femeia aceasta era un demon.

— Pentru cea din urmă oară – am strigat – vrei să rămâi cu mine?

— Nu! nu! nu! a spus bătând din picior.

Şi şi-a scos din deget un inel pe care i-l dădusem şi l-a aruncat în mărăciniş. Am lovit-o de două ori. Cu cuţitul Chiorului, pe care-l luasem, fiindcă-l rupsesem pe al meu. A căzut la a doua lovitură fără să ţipe. Mi se pare că-i mai văd încă. Ochii mari şi negri privindu-mă ţintă; pe urmă s-au înceţoşat şi s-au închis. Am rămas, nimicit, mai bine de o oră în faţa moartei. Apoi, mi-am amintit că-mi spusese ades că i-ar plăcea să fie îngropată într-o pădure. I-am săpat o groapă cu cuţitul meu şi am aşezat-o în ea. I-am căutat mult timp inelul, şi l-am găsit, în sfârşit. L-am pus lângă ea în groapă împreună cu o cruciuliţă. Poate că am greşit. Apoi, mi-am încălecat calul şi-am mers în galop până la Cordova unde m-am predat primului post de gardă. Am spus că o omorâsem pe Carmen; dar n-am vrut să spun unde-i era trupul. Sihastrul era un sfânt. S-a rugat pentru ea! A făcut slujbă pentru sufletul ei… Sărmană copilă! Cale-ii sunt vinovaţi că au crescut-o astfel.