I.

JULIE DE CHAVERNY ERA MĂRItată de vreo şase ani şi de aproape cinci ani şi şase luni şi-a dat seama nu numai de imposibilitatea de a-şi iubi bărbatul, dar chiar de greutatea de a avea oarecare stimă pentru el.

Bărbatul acesta nu era nici mojic, nici brutal, nici prost. Poate că era, totuşi, în el câte ceva din toate astea. Cercetându-şi amintirile, ar fi putut descoperi că pe vremuri îl găsise plăcut; acum, însă, o plictisea. Totul i se părea respingător la el. Felul lui de a mânca, de a-şi lua cafeaua, de a vorbi: toate îi călcau pe nervi. Nu se vedeau şi nu-i vorbeau decât în timpul mesei; dar cinau împreună de mai multe ori pe săptămână şi era destul pentru a întreţine aversiunea Juliei.

Cât despre Chaverny, era un bărbat destul de bine, puţin prea gras pentru vârsta lui, cu tenul proaspăt, sangvin, şi care, prin firea lui, nu era încercat de acele vagi nelinişti care frământă adesea oamenii cu imaginaţie. Era adânc încredinţat că femeia lui are pentru el o duioasă prietenie (era prea filosof pentru a se crede iubit ca în prima zi a căsătoriei) şi această convingere nu-i ţinea nici cald, nici rece; s-ar fi împăcat la fel şi cu contrarul. Servise mai mulţi ani într-un regiment de cavalerie; dar, moştenind o avere însemnată, i se urâse cu viaţa de garnizoană, îşi dăduse demisia şi se însurase. S-ar părea că-i destul de greu să explici căsătoria a două persoane care nu aveau nici o idee comună. Pe de o parte, bunicii şi îndatoritori dintre aceia, care ca Phrosine19 ar fi în stare să căsătorească republica Veneţiei cu Sultanul, şi-au dat multă osteneală pentru tocmeala daraverilor băneşti. Pe de altă parte, Chaverny făcea parte dintr-o familie bună; pe atunci nu era prea gras; era vesel de felul lui, fiind, ceea ce se cheamă în toată puterea cuvântului, un băiat bun. Juliei îi făcea plăcere să-l vadă la mama ei, pentru că o făcea să râdă povestindu-i întâmplări de la regiment, de un haz care nu era totdeauna de bun gust. Îl găsea plăcut pentru că dansa cu ea la toate balurile şi pentru că găsea întotdeauna temeiuri serioase care s-o înduplece pe mama Juliei să stea târziu, să meargă la spectacole sau la Bois-de-Boulogne. În fine, Julie îl socotea un erou, pentru că se bătuse cu cinste de două sau de trei ori în duel. Dar ceea ce a desăvârşit izbânda lui Chaverny a fost descrierea unei trăsuri pe care o arvunise de porunceală după un plan al lui şi în care urma s-o plimbe el însuşi pe Julie, în ziua când se va învoi să-i acorde mâna. După câteva luni de căsnicie, toate însuşirile frumoase ale lui Chaverny îşi pierduseră mult din preţ. Nu mai dansa cu soţia lui, asta se înţelege de la sine. Snoavele hazlii le povestise pe toate de trei sau patru ori. Acum spunea că balurile se prelungesc prea mult. Căsca la teatru, iar obiceiul de a te găti seara i se părea o corvoadă de nesuferit. Cusurul lui de căpetenie era lenea; dacă ar fi căutat să placă, poate că ar fi izbutit; dar constrângerea îi părea un chin: în asta era la fel cu aproape toţi oamenii graşi. În societate i se ura, pentru că nu eşti bine primit decât în proporţie cu sforţările pe care le faci pentru a plăcea. Prefera veselia zgomotoasă celor mai alese distracţii; căci, pentru a se pune în valoare faţă de persoanele pe gustul său, nu trebuia decât să-şi dea osteneala să răcnească mai tare ca ceilalţi, ceea ce nu era greu cu plămâni atât de zdraveni ca ai lui. În afară de asta, se fălea că poate bea mai mult vin de Champagne decât orice alt muritor de rând şi sări cu calul o barieră de patru picioare, fără greş. Se bucura, prin urmare, de o preţuire dobândită pe bună dreptate faţă de acele făpturi greu de definit, numite tineri, de care gem bulevardele noastre către ceasurile cinci seara. Vânătorile, plimbările la ţară, cursele, dineurile şi supeurile între holtei erau căutate de el cu râvnă. De douăzeci de ori pe zi spunea că e cel mai fericit dintre oameni; auzindu-l, Julie îşi ridica de fiecare dată privirile la cer şi guriţa ei lua o negrăită expresie de dispreţ. Pricepe oricine că frumoasă şi tânără cum era, trebuie să fi fost copleşită de omagii foarte interesate. Dar, pe lângă ocrotirea mamei, femeie prudentă foarte, trufia, care era cusurul ei, o pusese până atunci la adăpost împotriva lumeştilor ispite. De altfel, dezamăgirea care a urmat căsătoriei, înzestrând-o cu un soi de experienţă, a făcut-o să nu-şi piardă capul cu uşurinţă. Era mândră de a se vedea compătimită în societate şi dată pildă ca model de resemnare. Cu toate astea era aproape fericită, căci nu iubea pe nimeni şi bărbatul ei îi dădea deplină libertate să facă ce vrea. Cochetăria ei (şi trebuie să mărturisim că îi cam plăcea să dea în vileag că bărbatul ei nu-şi dă seamă de tezaurul pe care-l stăpâneşte), cochetăria ei, cu totul firească, întocmai ca aceea a unui copil, se potrivea de minune cu o anumită sfială dispreţuitoare, care nu era spăsenie. Ştia, în fine, să fie îndatoritoare cu toată lumea, dar cu toată lumea la fel. Bârfeala nu putea găsi nimic de zis împotrivă-i.