XV.

Julie leşinase de-a binelea primind a doua carte de vizită a lui Darcy. După leşin prinse să scuipe sânge, ceea ce o slăbi mult. Camerista trimisese după un medic, dar Julie refuză cu încăpăţânare să-l vadă. Către orele patru caii de poştă sosiră, cuferele erau legate: totul era gata de plecare. Julie se sui în trăsura, tuşind îngrozitor şi într-o stare de plâns. Toată seara şi toată noaptea n-a vorbit decât valetului-camerier aşezat pe capra caleştii şi numai pentru a-l îndemna să spuie surugiilor să se grăbească. Tuşea mereu şi părea că o doare cumplit pieptul; dar n-a scos un geamăt. Dimineaţa era atât de slăbită încât a leşinat când s-a deschis portiera. Au dus-o într-un han nenorocit unde au culcat-o. A fost chemat un medic de ţară: a găsit-o cu temperatură mare şi i-a interzis să meargă mai departe. Totuşi, ea tot ţinea să plece. În decursul serii a început să aiureze şi toate semnele bolii se înrăutăţiră. Vorbea fără încetare şi cu atâta repeziciune că era foarte greu să o înţelegi. În vorbele ei fără şir numele lui Darcy, al lui Chateaufort şi al doamnei Lambert reveneau ades. Camerista îi scrise domnului de Chaverny pentru a-l înştiinţa de boala soţiei sale; dar ea era la treizeci de leghe de Paris. Chaverny vâna la ducele de H… şi boala îşi urma cursul cu atâta iuţeală, încât era îndoielnic că va putea sosi la timp.

În timpul acesta valetul-camerier fusese călare în oraşul vecin şi adusese un medic. Acesta dezaprobă prescripţiile confratelui său, declară că a fost chemat prea târziu şi că boala era primejdioasă.

Delirul încetă în zori şi Julie adormi adânc. Când se trezi, cu două sau trei zile mai târziu, păru să-şi amintească cu multă greutate şirul întâmplărilor în urma cărora se pomenise întinsă într-o cameră murdară de han. Totuşi, memoria îi reveni repede. Spunea că se simte mai bine şi dorea chiar să-şi urmeze călătoria a doua zi. Apoi, după ce păru că se gândeşte o bună bucată de vreme ţinându-şi mâna la frunte ceru cerneală şi hârtie şi începu să scrie. Camerista o văzu începând scrisori pe care le rupea mereu după primele vorbe scrise. Cerea în acelaşi timp ca bucăţile de hârtie să fie arse. Camerista văzu pe mai multe hârtii acest cuvânt: „Domnule”. Asta i se păru obişnuit, spunea, căci îşi închipuise că doamna sicrie mamei ei sau soţului. Pe-o altă bucăţică citi: „Trebuie să mă dispreţuieşti”.

Timp de aproape o jumătate de oră a încercat zadarnic să scrie această scrisoare, la care părea să ţină mult. În cele din urmă, sleirea puterilor nu-i mai îngădui să urmeze, îndepărtă pupitrul pe care i-l aşezaseră la pat şi, cu privirea rătăcită, îi spuse cameristei:

— Scrie dumneata domnului Darcy.

— Ce trebuie să scriu, doamnă? întrebă camerista, încredinţată că delirul va reîncepe.

— Scrie-i că nu mă cunoaşte… că nu-l cunosc.

Şi, copleşită, căzu pe pernă.

Au fost cele din urmă vorbe cu şir pe care le-a mai rostit. Delirul îi veni din nou şi n-o mai părăsi. Muri a doua zi, fără mari dureri.