XIV.

Înapoindu-se în apartamentul ei, a fost nevoie ca doamna de Chaverny să-şi adune toate puterile pentru a-i spune cameristei, cu un aer firesc, că nu are nevoie de ea şi s-o lase singură. Cum plecă fata, se aruncă pe pat şi începu să plângă cu mai mult amar acum, că era singură, decât atunci când prezenţa lui Darcy o silea să se stăpânească.

Noaptea are, fără îndoială, o mare înrâurire asupra suferinţelor morale ca şi asupra durerilor fizice. Ea aşterne peste toate o umbră lugubră şi imaginile care în timpul zilei ne-ar fi indiferente şi chiar surâzătoare, ne neliniştesc şi ne tulbură noaptea, ca nişte spectre care nu au putere decât în întuneric.

Se pare că în timpul nopţii gândirea îşi sporeşte activitatea şi că raţiunea îşi pierde puterea suverană. Un soi de fantasmagorie lăuntrică ne tulbură şi ne înspăimântă fără să ne stea în putere să înlăturăm pricina spaimelor noastre sau să cercetăm în linişte realitatea.

Închipuiţi-v-o pe sărmana Julie întinsă pe patul ei, pe jumătate îmbrăcată, frământându-se neîncetat, când dogorită de-o arşiţă mistuitoare, când îngheţată de un fior pătrunzător, tresărind la cea mai mică trosnitură a lemnăriei, auzindu-şi lămurit fiecare bătaie a inimii. Nu-i mai rămăsese din cele petrecute decât un zbucium nelămurit a cărui pricină o căuta zadarnic. Apoi, dintr-o dată, amintirea acelei seri fatale îi străbătu mintea cu iuţeala fulgerului şi o dată cu ea i se trezi iar o durere vie şi ascuţită, ca aceea pe care fierul roşu ar scormoni-o într-o rană închisă.

„Pentru ce aceste lacrimi? îşi zicea. A! M-am făcut de batjocură!”

Acum îşi privea lampa, urmărind cu o încordare fără noimă toate pâlpâirile flăcării, până când lacrimile care i se îngrămădiseră fără să ştie de ce, în ochi, îi acoperiră lumina; acum îşi număra ciucurii de la pologul patului, fără a izbuti să-şi amintească numărul lor.

„Ce-i nebunia asta? îşi zise ea. Nebunie? Da, căci cu un ceas în urmă m-am dăruit ca o curtezană netrebnică, unui om pe care nu-l cunosc.”

Privirea ei îndobitocită urmări apoi acul pendulei, cu neliniştea condamnatului care vede apropiindu-se ceasul chinurilor. Deodată, pendula bătu.

„Acum trei ore – îşi zise ea tresărind într-o zvâcnire – eram cu el şi cinstea mea s-a dus!”

Şi-a petrecut toată noaptea în acest zbucium înfrigurat. Când s-a luminat de ziuă, a deschis fereastra şi aerul proaspăt şi pătrunzător al dimineţii îi aduse oarecare uşurare. Aplecată pe balustrada ferestrei care dădea în grădină, respira aerul rece cu un soi de desfătare. Zăpăceala gândurilor ei se risipi cu încetul. Faţă de nelămuritele chinuri, de aiureala care o zguduia, deznădejdea adunată care le-a urmat era un răgaz.

Trebuia să ia o hotărâre. Nu se opri nici o clipă la gândul de a-l revedea pe Darcy. Lucrul i se părea cu neputinţă; ar fi murit de ruşine zărindu-l.

Trebuia să părăsească Parisul unde, în două zile, toată lumea ar fi arătat-o cu degetul. Mama ei era la Nisa: se va duce la ea, îi va mărturisi tot; apoi, după ce, la pieptul ei i se va destăinui, nu-i mai rămânea de făcut decât un lucru, şi anume să găsească un ungher pustiu în Italia, necunoscut călătorilor, unde se va duce să trăiască singură şi să moară curând.

Hotărârea o dată luată, se mai linişti. Se aşeză la o măsuţă din faţa ferestrei şi, cu capul în mâini, plânse, dar de data aceasta, fără amărăciune. Oboseala şi lehamitea o biruiră, în fine, şi adormi, sau mai degrabă încetă să se gândească preţ de aproape un ceas.

Se trezi cu un fior de frig. Vremea se schimbase, cerul era cenuşiu şi-o bură subţire şi rece vestea frig şi umezeală pentru tot restul zilei. Julie îşi sună camerista.

— Mama e suferindă – îi spuse ea – trebuie sa plec la Nisa, fără întârziere. Pregăteşte-mi un cufăr, peste un ceas vreau să plec.

— Dar, doamnă, ce-aveţi? Nu cumva sunteţi bolnavă? … Doamna nici nu s-a culcat! se miră camerista surprinsă şi îngrijorată de schimbarea pe care o vedea pe faţa stăpânei sale.

— Vreau să plec – spuse Julie cu iritare în glas – trebuie numaidecât să plec. Pregăteşte-mi un cufăr.

În civilizaţia noastră modernă, un simplu act de voinţă nu ajunge, pentru a te duce de la un loc la altul. Trebuie să faci pachete, să iei cu tine cutii, să-ţi pierzi vremea cu o seamă de pregătiri care ar fi de ajuns să-ţi taie cheful de călătorie. Dar nerăbdarea Juliei scurtă mult toate aceste încetineli necesare. Se ducea şi venea din odaie în odaie, punea mâna la facerea cuferelor, îndesind claie peste grămadă bonete şi rochii deprinse cu mai multă luare-aminte. Numai că amestecul ei în treaba asta făcea mai degrabă să întârzie servitorii decât să-i zorească.

— Doamna a înştiinţat, desigur, pe domnul? întrebă cu sfială camerista.

Julie, fără să răspundă, luă o bucată de hârtie şi scrise: „Mama e bolnava la Nisa. Mă duc la ea.”

Împături hârtia în patru, dar nu se putu hotărî să-i pună o adresă.

În mijlocul pregătirilor de plecare, intră un servitor.

— Domnul de Chateaufort – spuse el – întreabă dacă doamna îl poate primi; mai aşteaptă un domn pe care nu-l cunosc şi cu care a venit în acelaşi timp: poftiţi cartea lui de vizită.

Citi: „E. DARCY, secretar de ambasadă”

De abia se putu stăpâni să nu ţipe.

— Nu primesc pe nimeni! izbucni ea. Spune că sunt bolnavă. Nu spune că plec.

Nu se putea dumiri cum se face că Chateaufort şi Darcy veneau s-o vadă în acelaşi timp şi în tulburarea ei nu se îndoi că Darcy îl şi luase pe Chateaufort de confident. Nimic nu era mai simplu totuşi ca prezenţa lor simultană. Veniţi din acelaşi motiv, se întâlniseră la uşă; şi după ce-au schimbat un salut rece, s-au drăcuit printre dinţi unul pe altul, din toată inima.

La răspunsul feciorului, coborâră împreună scările, se salutară din nou cu şi mai multă răceală şi se despărţiră luând-o fiecare în altă direcţie. Chateaufort băgase de seamă atenţia deosebită pe care doamna de Chaverny i-o arătase lui Darcy şi din acea clipă prinsese ură pe el. La rândui lui, Darcy, care se pretindea fizionomist, nu putea să nu vadă aerul încurcat şi nemulţumit al lui Chateaufort fără a conchide că o iubeşte pe Julie; şi cum, în calitatea lui de diplomat era înclinat să presupună răul a priori, conchise cu mare uşurinţă că Julie nu era neînduplecată faţă de Chateaufort.

„Această cochetă stranie – îşi spuse în sinea lui pe când ieşea – nu va fi voit să ne primească împreună de frica unei scene de explicaţii ca aceea din Mizantropul… Dar mare nerod am fost că n-am găsit un pretext pentru a rămâne, lăsând pe acest tânăr închipuit să plece. De bună seamă că dacă aş fi aşteptat numai cât să întoarcă spatele, aş fi fost primit, căci am asupra lui netăgăduita superioritate a noutăţii.”

În timp ce frământa aceste gânduri rămase locului, pe urmă făcu cale întoarsă şi intră în locuinţa doamnei de Chaverny.

Chateaufort, care şi el se întoarse de mai multe ori ca să-l pândească, se statornici santinelă la oarecare depărtare, pentru a-l supraveghea.

Darcy spuse feciorului, mirat că-l revede, că uitase să-i dea o însemnare pentru stăpâna lui, că era vorba de-o afacere grabnică şi de-o însărcinare pe care i-o încredinţase o doamnă pentru doamna de Chaverny. Amintindu-şi că Julie ştie englezeşte, scrise cu creionul pe cartea lui de vizită: „… Begs leave to ask when he can show to madame de Chaverny his turkish album.”30 Încredinţa biletul feciorului spunându-i că aşteaptă răspunsul.

Răspunsul întârzie mult. În fine, feciorul reveni foarte tulburat.

— Doamnei – spuse el – i-a venit rău adineauri şi e prea suferindă pentru a vă răspunde.

Toate acestea au durat un sfert de oră. Darcy nu credea în leşin, dar era foarte limpede că nu voia să-l vadă. Se resemna cu înţelepciune; şi, amintindu-şi că avea de făcut vizite în cartier, ieşi, fără să-şi facă sânge rău din această neplăcere.

Chateaufort îl aştepta neliniştit şi furios. Văzându-l trecând, îl socoti fără să stea în cumpănă drept un rival norocos şi-şi făgădui să se agaţe de cel dintâi prilej pentru a se răzbuna pe necredincioasă şi pe complicele ei. Maiorul Perrin, pe care îl întâlni cum nu se poate mai la timp, îi ascultă destăinuirea, mângâindu-l pe cât îi stătea în putere, nu însă fără a-i înfăţişa şubrezenia bănuielilor sale.