Tamango

CĂPITANUL LEDOUX ERA UN bun marinar. A început ca simplu matelot, ajungând apoi ajutor cârmaci. În bătălia de la Trafalgar9 o aşchie de lemn i-a zdrobit o mână; i-a fost amputată, iar el concediat, în urmă, cu bune certificate.

Odihna nu-i pria de fel şi, ivindu-se prilejul de a se îmbarca din nou, sluji în calitate de locotenent secund pe bordul unui vas de piraţi. Banii dobândiţi din câteva capturi îi îngăduiră să-şi cumpere cărţi şi să studieze navigaţia teoretic, partea ei practică fiindu-i mai dinainte bine cunoscută.

Cu timpul deveni căpitanul unui lugru, vas corsar cu trei tunuri, cu un echipaj de şaizeci de oameni, de ale cărui isprăvi armatorii din Jersey îşi amintesc încă.

Pacea îl umplu de amărăciune; în timpul războiului strânsese o mică avere pe care spera s-o rotunjească pe spinarea englezilor. Fu silit să-şi ofere serviciile unor paşnici negustori şi, cum era cunoscut drept om hotărât şi cu experienţă, i se încredinţă bucuros o navă.

Când s-a interzis traficul negriilor, şi când pentru a-l practica trebuia nu numai să înşeli vigilenţa vameşilor francezi, ceea ce nu era prea greu, dar, ceea ce era mult mai periculos, să scapi de crucişătoarele englezeşti, căpitanul Ledoux deveni un om nepreţuit pentru traficanţii de lemn de abanos10.

Departe de a fi ca cei mai mulţi dintre marinarii care ca şi el au lâncezit în posturi mărunte, căpitanul Ledoux nu avea acea adâncă silă faţă de inovaţii şi nici acel spirit de rutină ce prea ades se strecoară printre gradele superioare. Dimpotrivă, a fost printre primii care să recomande armatorului său folosirea lăzilor din fier pentru depozitarea şi păstrarea apei. La el pe bord, cătuşele şi lanţurile cu care sunt înzestrate vasele traficanţilor de negri erau făcute după un sistem nou şi lăcuite cu grijă pentru a nu rugini. Dar ceea ce l-a ridicat în ochii negustorilor de sclavi a fost construcţia, îndrumată de el însuşi, a unui brick, făcut anume pentru acest negoţ, navă sprintenă, cu pânze, îngustă, lungă cât un bastiment de război şi în măsură, totuşi, să primească un mare număr de negri. Îl numi „Espérance”. Vru ca interiorul, vasului, strâmt şi cu bordajul adus înăuntru, să n-aibă mai mult de trei picioare şi patru ţoli înălţime, pretinzând că această dimensiune îngăduie sclavilor de statură obişnuită să şadă comod; şi ce zor au ei să se ridice?

— O dată ajunşi în colonii – spunea Ledoux – tot în picioare or să stea!

Cu spatele rezemat de bordaj şi aşezaţi pe două rânduri paralele, negrii lăsau între ei un loc gol care la toate celelalte vase de aceeaşi teapă slujea numai circulaţiei. Ledoux născoci să aşeze în acest interval alţi negri, culcaţi perpendicular pe primii, în felul acesta în vasul lui încăpeau zece negri mai mult decât în celelalte vase de acelaşi tonaj. La nevoie ar putea să încapă şi mai mulţi; dar trebuie să fii omenos şi să-i dai negrului un spaţiu de cel puţin cinci picioare în lungime (1,50 m.) pe două în lăţime ca să se poată zbengui în voie în timpul unei călătorii de şase săptămâni şi mai bine; în sfârşit, spunea Ledoux armatorului pentru a-şi justifica mărinimia, la urma urmelor şi negrii sunt oameni ca şi albii.

„Espérance” plecă din Nantes într-o vineri, după cum observară mai târziu nişte oameni superstiţioşi. Cu toată migala cu care au cercetat vasul, inspectorii n-au descoperit şase lăzi mari pline cu lanţuri, cătuşe şi fiare din acele cărora nu ştiu de ce li se spune „ale dreptăţii”. Nu s-au mirat de asemenea de uriaşa provizie de apă de pe „Espérance”, care după scripte pleca în Senegal numai pentru comerţul cu lemn şi fildeş. Drumul nu e prea lung, ce-i drept, dar un prisos de prevedere nu strica. Ce te faci fără apă dacă te surprinde calmul?

Aşadar, „Espérance” plecă într-o vineri, bine pusă la punct şi cu tot ce-i trebuia. Lui Ledoux i-ar fi plăcut poate să aibă catarge mai trainice; totuşi cât timp a comandat vasul n-a avut de ce se plânge. Călătoria i-a fost norocoasă şi spornică până la ţărmul Africii. Ancorară în râul Joalului11, pare-mi-se într-un răstimp când crucişătoarele englezeşti nu supravegheau acea parte a coastei. Samsari din partea locului veniră pe dată la bord. Momentul era cum nu se poate mai prielnic; Tamango, războinic vestit şi geambaş de oameni, tocmai mânase la coastă un mare număr de sclavi de care se desfăcea pe preţ scăzut, ca omul care are puterea şi mijloacele de a aproviziona piaţa fără întârziere, îndată ce marfa negustoriei lui s-ar împuţina.

Căpitanul Ledoux porunci să fie dus la mal şi se înfăţişă lui Tamango. Îl găsi într-o cocioabă de paie care i se ridicase în pripă, însoţit de cele două femei ale lui şi de câţiva precupeţi şi paznici de sclavi. Pentru a-l primi pe căpitanul alb, Tamango se gătise. Purta o veche uniformă albastră, care mai avea încă galoanele de caporal; dar pe fiecare umăr îi atârnau câte doi epoleţi de aur prinşi în acelaşi nasture şi bălăbănindu-se unul pe piept şi altul pe spate. Cum nu avea cămaşă, iar haina era cam scurtă pentru statura lui, între reverele albe ale hainei şi izmenele de pânză de Guineea se vedea o fâşie barosană de piele neagră care semăna cu un brâu lat. Într-o parte, legat de o frânghie, îi atârna un săbioi de cavalerie, iar în mână ţinea o frumoasă puşcă cu două focuri, de fabricaţie engleză. Astfel echipat, războinicul african credea că depăşeşte în eleganţă pe cei mai desăvârşiţi filfizoni din Paris sau Londra.

Căpitanul Ledoux îl privi câtva timp în tăcere pe când Tamango se umfla în pene ca un grenadier trecut în revistă de un general străin şi se desfăta de impresia ce-şi închipuia că o stârneşte asupra albului. După ce-l examină ca un cunoscător, Ledoux se întoarse spre secund şi-i spuse:

— Uite un vlăjgan care, predat sănătos şi nevătămat în Martinica, mi-ar aduce cel puţin trei mii de franci.

Se aşezară şi un marinar care cunoştea niţel limba wolofă sluji de tâlmaci. Formulele de bună-cuviinţă o dată rostite, un mus aduse un paneraş cu sticle cu rachiu; băură, iar căpitanul, pentru a-l binedispune pe Tamango, îi dărui o frumoasă pară de aramă pentru pulbere, împodobită cu portretul lui Napoleon în relief. Darul o dată primit cu recunoştinţa cuvenită, toţi ieşiră din cocioabă şi se aşezară la umbră în faţa sticlelor cu rachiu, pe când Tamango făcea semn să fie aduşi sclavii pe care îi avea de vânzare.

Se iviră într-un lung şir, cu trupul încovoiat de oboseală şi spaimă, fiecare având gâtul prins într-o furcă lungă de trei coţi, ale cărei două vârfuri erau unite către ceafă printr-un drug de lemn. Când pornesc la drum, unul dintre conducători ia pe umăr coada furcii primului sclav; acesta ia furca omului care îl urmează; al doilea poartă furca celui de al treilea şi aşa mai departe. La popasuri capul coloanei înfige în pământ coada ascuţită a furcii şi întreaga coloană se opreşte. E la mintea omului că nu-i chip să scapi cu fuga c-un ceatlău de trei coţi lungime la gât.

La fiecare sclav, femeie sau bărbat, care-i trecea pe dinainte, căpitanul ridica din umeri, găsind bărbaţii prea pirpirii, femeile prea bătrâne sau prea tinere şi se plângea de corcirea rasei negre.

Totul degenerează, spunea el; odinioară era cu totul altfel. Femeile erau înalte de mai bine de doi coţi şi jumătate şi patru bărbaţi erau de ajuns pentru a învârti cabestanul unei fregate ridicând ancora principală.

Totuşi, în timp ce critica, făcea o primă alegere printre negrii cei mai voinici şi cei mai chipeşi. Pe aceştia îi putea plăti la preţul obişnuit, dar pentru rest cerea un mare rabat. La rândui lui, Tamango îşi apăra interesele, îşi lăuda marfa, vorbea de raritatea oamenilor şi de primejdiile traficului. Încheie, cerând un preţ, nu mai ştiu care, pentru sclavii pe care căpitanul binevoia să-i ia cu el pe bord.

Îndată ce tălmaciul traduse în franţuzeşte propunerea lui Tamango, Ledoux numai că n-a căzut pe spate de mirare şi de indignare; apoi se ridică, mormăind sudălmi cumplite, ca pentru a curma orice fel de târguială cu un om atât de nesăbuit. Atunci îl reţinu Tamango; cu greu izbuti să-l facă să se reaşeze. Se destupă o altă sticlă şi discuţia reîncepu. De astă dată a fost rândul negrului de a găsi propunerile albului nebune şi nesăbuite. S-a zbierat, s-a discutat, s-a băut rachiu din plin; dar rachiul provocă un efect cu totul deosebit asupra celor două părţi contractante. Francezul, cu cât bea cu atât îşi scădea oferta; africanul, cu cât bea cu atât îşi micşora pretenţiile. Când au dat de fundul coşului, căzuseră la învoială. Bumbăcărie ieftină, pulbere, cremene de puşcă, trei poloboace cu rachiu, cincizeci de puşti reparate ca vai de lume au fost date în schimbul a o sută şaizeci de sclavi. Căpitanul, pentru a încheia târgul, bătu în palma negrului mai mult decât pe jumătate beat, iar sclavii fură pe loc predaţi marinarilor francezi, care se grăbiră să le scoată furcile de lemn pentru a le da zgărzi şi cătuşe de fier; ceea ce vădeşte limpede superioritatea civilizaţiei europene.

Mai rămâneau vreo treizeci de sclavi: erau copii, bătrâni, femei infirme. Corabia era plină.

Tamango, care nu ştia ce să facă cu acele ciurucuri, oferi căpitanului să-i vândă fiecare bucată pe o sticlă cu rachiu. Oferta era ispititoare. Ledoux îşi aminti că la Nantes, la reprezentaţia Les Vępres Siciliennes12, văzuse cum numeroşi oameni graşi şi înalţi, intrând într-un parter ticsit, izbutiseră totuşi să ia loc în virtutea compresibilităţii trupurilor omeneşti. Din treizeci de sclavi, luă douăzeci din cei mai zvelţi.

Atunci, pentru cei zece rămaşi, Tamango nu mai ceru decât un pahar cu rachiu de fiecare. Ledoux se gândi că în trăsurile publice, copiii nu ocupă şi nu plătesc decât jumătate de loc. Deci luă trei copii; dar declară că nu vrea să se mai încurce cu nici un negru. Văzând că mai rămânea pe cap cu şapte sclavi, Tamango apucă puşca şi luă la ochi prima femeie care venea: era mama celor trei copii.

— Cumpăr-o, sau o omor; un păhărel cu rachiu sau trag.

— Şi ce dracu vrei să fac cu ea? răspunse Ledoux.

Tamango trase şi sclava căzu moartă la pământ.

— Să trecem la altul! strigă Tamango ochind un moşneag copleşit de bătrâneţe: un pahar cu rachiu sau…

Una din femeile lui îi îndepărtă braţul, şi focul porni la întâmplare. Recunoscuse în moşneagul pe care bărbatul ei era să-l omoare un „guiriot”, adică un vrăjitor, care îi prezisese că va fi regină.

Turbat de rachiu, Tamango nu se mai stăpâni întâlnind împotrivire la voile sale. Îşi lovi crunt soţia cu patul puştii; apoi se întoarse către Ledoux:

— Ia-o – zise el – îţi dau această femeie.

Era drăguţă. Ledoux o privi surâzând, apoi o luă de mână.

— Oi găsi eu unde s-o pun – zise el.

Tălmaciul era un om de omenie. Dădu lui Tamango o tabacheră de carton şi îi ceru cei şase sclavi rămaşi. Îi slobozi din furci şi le dădu drumul să plece unde-or vrea.

Se împrăştiară cu sârg care încotro, nemaiştiind cum să ajungă în ţara lor, aflată la două sute de leghe de ţărm.

În timpul acesta căpitanul îşi luă rămas bun de la Tamango şi avu grijă să-şi îmbarce cât mai în grabă încărcătura.

Nu era prudent să rămâi prea mult în apele râului; crucişătoarele puteau să se arate iar şi el dorea să plece a doua zi. Cât despre Tamango, se culcă pe iarbă, la umbră, şi dormi ca să-şi mistuie rachiul.

Când se trezi, nava era cu pânzele ridicate şi pornise în josul apei. Tamango, cu capul încă afumat de beţia din ajun, îşi ceru femeia – Ayché.

I se răspunse că a avut nenorocul de a nu-i fi pe plac şi că o dăruise căpitanului alb, care o luase la bord. Năucit de această veste, Tamango îşi dădu cu pumnii în cap, apoi îşi luă puşca, şi cum fluviul cotea de mai multe ori înainte de a se vărsa în mare, fugi pe drumul cel mai scurt spre o mică cotitură, la o jumătate de leghe de gura fluviului. Acolo spera să găsească o barcă cu care să ajungă brickul, care din cauza şerpuirii fluviului trebuia să-şi încetinească mersul. Nu se înşelase; în adevăr, avu timpul să sară într-o barcă şi să ajungă vasul.

Ledoux a fost surprins văzându-l, şi încă mai mult când i-a cerut femeia îndărăt.

— Ce-i dat o dată nu se mai înapoiază – răspunse el. Şi îi întoarse spatele.

Negrul stărui oferind să restituie o parte din obiectele primite pentru sclavi. Căpitanul începu să râdă şi spuse că Ayché e o femeie foarte vrednică şi că vrea s-o păstreze. Atunci bietul Tamango vărsă şiroaie de lacrimi şi scoase nişte ţipete de durere tot atât de ascuţite ca ale unui nenorocit supus unei operaţii chirurgicale. Când se tăvălea pe punte chemând-o pe iubita Ayché; când se lovea cu capul de scânduri de parcă ar fi vrut să se omoare. Neînduplecat, însă, căpitanul, arătându-i ţărmul, îi făcea semn că era timpul să plece; dar Tamango stăruia, îşi oferi până şi epoleţii lui de aur, puşca şi sabia. Zadarnic!

În timpul acestei discuţii, locotenentul navei „Espérance” îi spuse căpitanului:

— Astă-noapte ne-au murit trei sclavi, aşa că loc este. De ce n-am lua cu noi golanul ăsta zdravăn, care el singur face mai mult decât cei trei morţi?

Ledoux se gândi că pe Tamango ar putea obţine trei mii de franci; că această călătorie care se arăta foarte bănoasă pentru el, va fi, probabil, cea din urmă; că, în sfârşit, îşi făcuse suma şi că, renunţând la negoţul cu sclavi, puţin îi păsa de faima bună sau rea pe care o lăsa pe ţărmul Guineei.

De altfel, malul era pustiu, iar războinicul african cu totul la cheremul lui. Nu mai rămânea decât să i se ia armele; căci ar fi fost primejdios să pui mâna pe el cât le avea asupra-i. Aşadar, Ledoux îi ceru puşca ca pentru a o cerceta şi a-şi da seama dacă făcea cât frumoasa Ayché. În timp ce încerca cucoaşele, avu grijă să răstoarne pulberea din tigăiţă. La rândul lui locotenentul apucase sabia; când Tamango fu dezarmat astfel, doi marinari zdraveni se năpustiră asupra-i; îl răsturnară pe spate şi începură să-l lege. Împotrivirea negrului fu eroică. Deşi luat pe neaşteptate şi cu toată primejdia în care se afla, luptă îndelung împotriva celor doi marinari. Mulţumită puterii lui uimitoare izbuti să se ridice. Dintr-un pumn răpuse pe omul care îl ţinea de guler; lăsă o fâşie din haină în mâinile celuilalt marinar, şi ca un ieşit din minţi se aruncă asupra locotenentului ca să-i smulgă sabia. Acesta îi dădu o lovitură în cap, făcându-i o rană mare dar nu prea adâncă. Fără întârziere, îl legară zdravăn de mâini şi de picioare.

În timp ce se apăra scotea răcnete turbate şi se zbătea ca un mistreţ, prins în capcană.

Dar când îşi dădu seama că orice împotrivire era zadarnică, închise ochii şi nu mai făcu nici o mişcare. Singură suflarea lui puternică şi grăbită dovedea că mai era în viaţă.

— Pe cuvânt! exclamă căpitanul Ledoux, ce-or să mai râdă negrii pe care i-a vândut, văzându-l sclav la rândui său. De data asta o să se încredinţeze şi ei că există o pronie cerească.

În timpul acesta sărmanul Tamango îşi pierdea tot sângele.

Inimosul tălmaci, care în ajun salvase viaţa a şase sclavi, se apropie de el, îi obloji rana şi-i spuse câteva cuvinte de mângâiere. Ce a putut să-i spună nu ştiu. Negrul şedea nemişcat ca un cadavru. A trebuit ca doi marinari să-l care ca pe un balot jos sub punte, la locul care îi era destinat. Două zile încheiate n-a vrut nici să bea, nici să mănânce; abia dacă a fost văzut deschizând ochii. Tovarăşii lui de captivitate, altădată prizonierii săi, îl văzură apărând în mijlocul lor şi fură uluiţi. Spaima pe care o sădise în ei era atât de puternică, încât niciunul nu cuteză să-şi râdă de nenorocirea celui care fusese nenorocirea lor.

Ajutat de un vânt prielnic, dinspre ţărm, vasul se îndepărtă repede de coasta Africii. Acum, fără grija crucişătoarelor engleze, căpitanul nu se mai gândea decât la uriaşele beneficii care îl aşteptau în coloniile spre care se îndrepta. Abanosul i se menţinea nevătămat. Nici o boală molipsitoare. Numai doisprezece negri – şi încă dintre cei mai slabi – muriseră de căldură: era un fleac. Pentru ca încărcătura lui de carne vie să îndure cât mai puţin din suferinţele călătoriei, avea grijă să scoată sclavii pe punte în fiecare zi. Rând pe rând o treime din aceşti nenorociţi avea câte un ceas ca să-şi facă provizie de aer pentru ziua întreagă. O parte din echipaj, înarmată până în dinţi, îi păzea să nu se răscoale; de altfel, aveau grijă ca niciodată să nu li se scoată fiarele în întregime.

Uneori, un marinar care ştia să cânte din vioară îi desfăta cu câte un concert. Era ciudat să vezi cum toate aceste feţe negre se întorc către muzicant, pierzându-şi treptat expresia de deznădejde şi stupiditate, râzând cu hohote şi bătând din palme, când lanţurile le-o îngăduiau.

Mişcarea e necesară sănătăţii; de aceea unul dintre obiceiurile salutare ale căpitanului Ledoux era de a pune ades sclavii să joace aşa cum stârneşti caii să zburde când sunt îmbarcaţi pentru o lungă călătorie.

— Hai, copii, jucaţi, distraţi-vă – le spunea căpitanul cu voce tunătoare, pocnind dintr-un enorm, bici de surugiu.

Şi pe dată sărmanii negri începeau să sară şi să joace. Din cauza rănii, Tamango a fost nevoit să stea câtva timp sub ecutilă13. În sfârşit, apăru pe covertă; de cum veni, îşi ridică cu semeţie capul în mijlocul mulţimii sfioase a sclavilor, aruncă o privire tristă dar calmă asupra nesfârşitei întinderi de apă care înconjura nava, pe urmă se culcă sau mai curând se lăsă să cadă pe scândurile covertei, fără ca măcar să-şi dea osteneala de a-şi potrivi fiarele în aşa fel, încât să-l stingherească mai puţin.

Pe puntea de la pupă, Ledoux îşi fuma în tihnă luleaua. Lângă el, Ayché, fără cătuşe, într-o elegantă rochie de cit albastru, cu pantofi apelpisiţi de marochin, ducând în mâini o tavă încărcată cu lichioruri, sta gata să-i toarne de băut.

Era vădit că îndeplinea înalte rosturi pe lângă căpitan. Un negru care îl ura pe Tamango îi făcu semn să privească într-acolo. Tamango întoarse capul, o zări şi scoase un ţipăt; şi, ridicându-se vijelios, alergă spre puntea de la pupa înainte ca mateloţii de strajă să se fi putut împotrivi la o încălcare atât de gravă a tuturor rânduielilor marinăreşti.

— Ayché! tună el şi Ayché scoase un ţipăt de spaimă – crezi tu că în ţara albilor nu se află un Mama-Jumbo?

Mateloţi cu bâte se apropiau în grabă, dar Tamango cu braţele încrucişate, fără să-i pese, se întorcea la locul lui, în timp ce Ayché, izbucnind în plâns, părea împietrită de misterioasele cuvinte.

Tălmaciul povesti ce era acel groaznic Mama-Jumbo, al cărui singur nume stârnea atâta spaimă.

— E sperietoarea negriilor – spuse el. Când un soţ se teme ca femeia lui nu cumva să facă ceea ce se întâmplă ades atât în Franţa, cât şi în Africa, o sperie cu Mama-Jumbo. Eu care vă vorbesc l-am văzut pe Mama-Jumbo şi am înţeles şiretlicul; dar negrii… oameni simpli, nu înţeleg nimic. Închipuiţi-vă că într-o seară, în timp ce femeile petreceau dansând, făcând un folgar, cum spun ei în jargonul lor, iată că dintr-o sihlă deasă şi întunecată se aude o muzică ciudată fără să se zărească, totuşi, ţipenie de om. Toţi muzicanţii erau ascunşi în desiş. Se auzeau fluiere de trestie, tamburine de lemn, balafonuri14 şi ghitare făcute din jumătăţi de dovleac. Toată această adunătură cânta ceva ca pentru înmormântarea Satanei. Nici n-apucaseră bine să audă cântecul şi femeile au prins a tremura, dând să fugă, dar soţii le-au ţinut locului; ştiau ele bine ce le aşteaptă. Din hăţiş se ivi deodată o namila albă, de înălţimea catargului prim, cu capul cât un snop, cu ochii cât cepele şi o mutră ca a necuratului, cu flăcări într-însa. Păşea încet-încet, fără a se îndepărta de crâng mai mult de o sută de metri. Femeile strigau:

— Uite-l pe Mama-Jumbo!

Zbierau ca vânzătoarele de stridii. Bărbaţii lor le spuneau:

— Haide, ticăloaselor, mărturisiţi dacă aţi fost cuminţi, că dacă minţiţi, Mama-Jumbo e gata să vă mănânce de vii. Se găseau toante care să mărturisească şi soţii le snopeau în bătăi.

— Şi ce era matahala ceea albă, acel Mama-Jumbo? întrebă căpitanul.

— Ei bine, era un şmecher înfăşurat într-un cearşaf alb, purtând drept cap un dovleac scobit şi împodobit c-o lumânare aprinsă într-un vârf de băţ. Nu trebuie să-ţi frămânţi creierii şi nici mare scofală nu-i să-i păcăleşti pe negri. Cu toate astea, Mama-Jumbo e o folositoare născocire şi mult aş vrea ca şi nevastă-mea să creadă în el.

— Cât despre a mea – zise Ledoux – dacă nu-i pasă de Mama-Jumbo, în schimb îi ştie de frică „Sfântului Nicolae”, de altfel, ştie ea cum aş scărmăna-o dacă mi-ar juca o festă. Nu prea suntem îndurători noi, cei din neamul Ledoux şi cu toate că nu mi-a rămas decât o mână, mânuiesc încă bine iuşca. Cât despre caraghiosul de colo, care vorbeşte de Mama-Jumbo, spune-i să se potolească şi să nu sperie puicana, altminteri pun să-i scarmene spinarea şi din neagră ce-i, îi fac pielea roşie ca fleica crudă.

Acestea spuse, căpitanul coborî în cabina lui, trimise după Ayché şi căută s-o liniştească; dar nici mângâierile şi nici scatoalcele, căci până la urmă îţi pierzi răbdarea, n-au putut potoli frumoasa arăpoaică; şiroaie de lacrimi îi curgeau din ochi. Supărat, căpitanul urcă din nou pe punte şi-i făcu observaţie ofiţerului de cart în legătură cu manevra pe care o comanda în acel moment.

Noaptea, când aproape tot echipajul era cufundat în somn adânc, oamenii de strajă auziră mai întâi un cântec grav, solemn, lugubru, care pornea din interiorul vasului, apoi un ţipăt de femeie înspăimântător de ascuţit. Îndată după aceea, glasul puternic al lui Ledoux, care blestema şi ameninţa, cât şi plescăitul cumplitului harapnic răsunară prin tot vasul. O clipă mai târziu totul reintră în linişte. A doua zi Tamango apăru pe punte cu faţa strivită de lovituri, dar tot atât de mândru şi de hotărât ca înainte.

Cum l-a zărit, Ayché, părăsind puntea de la pupa, unde şedea lângă căpitan, zvâcni spre Tamango, îngenunche înainte-i şi-i spuse cu adâncă disperare în glas:

— Iartă-mă, Tamango, iartă-mă!

Tamango o privi ţintă preţ de un minut, apoi băgând de seamă că tălmaciul se îndepărtase îi zise:

— O pilă!

Se culcă pe punte întorcându-i lui Ayché spatele. Căpitanul o ocări zdravăn, îi trase chiar câteva palme şi îi interzise să mai vorbească cu fostul ei bărbat; dar era departe de a bănui înţelesul cuvintelor schimbate în pripă şi nu întrebă nimic în această privinţă.

În timpul acesta Tamango închis cu ceilalţi sclavi îi îndemâna zi şi noapte să încerce o lovitură bărbătească pentru a-şi redobândi libertatea. Le arăta cât de puţini la număr erau albii, le atrăgea atenţia asupra paznicilor din ce în ce mai neglijenţi; apoi fără să le-o spună făţiş zicea că ar fi în măsură să-i aducă îndărăt în ţara lor, îşi lăuda priceperea în ştiinţele oculte de care negrii sunt foarte pătrunşi şi ameninţa cu răzbunarea diavolului pe cei care ar da înapoi să-l ajute în încercarea sa. În cuvântările lui nu se folosea decât de dialectul peulilor, înţeles de majoritatea sclavilor, dar pe care tălmaciul nu-l pricepea. Faima oratorului, obişnuinţa sclavilor de a-i şti de frică şi de a i se supune, îi ajutora într-atât elocvenţa, încât negrii îl siliră să hotărască un soroc mântuirii lor, cu mult înainte ca el să se simtă în stare s-o împlinească. Răspundea conjuraţilor în doi peri, că încă n-a sunat ceasul şi că dracul, care i se arăta în vis, nu i-a dat ştire, dar că ei trebuie să fie gata la primul semn. În acest timp nu scăpa nici un prilej pentru a pune la încercare vigilenţa paznicilor. Odată, un matelot, lăsându-şi puşca rezemată de bordaj, căsca gura la un cârd de peşti zburători care urmăreau vasul; Tamango luă puşca şi începu s-o mânuiască, imitând cu gesturi groteşti mişcările văzute la mateloţi în timpul instrucţiei. După o clipă puşca i-a fost luată; dar aflase că putea să apuce o armă fără ca numaidecât să trezească bănuieli, iar când va veni timpul s-o folosească, mare viteaz ar trebui să fie acela care s-ar încumeta să i-o smulgă din mâini.

Într-o zi, Ayché îi aruncă un pesmet făcându-i un semn înţeles numai de el. Pesmetul avea înăuntru o mică pilă; de această sculă atârna izbânda complotului.

La început, Tamango avu grijă să nu arate pila tovarăşilor săi, dar la sosirea nopţii începu să murmure cuvinte neînţelese însoţite de gesturi ciudate. Treptat se înfierbântă până la a scoate răcnete. Auzind intonaţiile variate ale vocii lui s-ar fi zis că era într-o vie conversaţie cu o făptură invizibilă. Toţi sclavii tremurau nemaiîndoindu-se că în clipa aceea diavolul se afla în mijlocul lor. Tamango puse capăt acestei scene scoţând un strigăt de bucurie:

— Fraţilor – strigă el – duhul pe care l-am chemat în ajutor s-a îndurat, în sfârşit, să-mi dea ceea ce îmi făgăduise şi ţin în mâinile mele scula mântuirii noastre. Nu ne mai trebuie acum decât un pic de bărbăţie şi sunteţi slobozi.

Dădu pila vecinilor săi s-o pipăie şi şiretlicul, cu toată simplitatea lui, găsi crezare la nişte oameni şi mai simpli.

După o lungă aşteptare veni marea zi a răfuielii şi a libertăţii. Conjuraţii, legaţi între ei prin straşnic jurământ, întocmiseră planul după o matură chibzuinţă. Cei mai hotărâţi, cu Tamango în cap, urmau ca atunci când le va veni rândul să fie pe punte, să pună mâna pe armele gardienilor; alţii trebuiau să se ducă în cabina căpitanului, pentru a lua puştile ce se aflau acolo. Acei care vor fi izbutit să-şi taie fiarele trebuiau să înceapă atacul; dar cu toată munca înverşunată a mai multor nopţi, cei mai mulţi dintre sclavi încă nu erau în măsură de a lua o parte energică la acţiune. De aceea trei negri voinici aveau sarcina de a omorî pe cel care purta în buzunar cheia lanţurilor şi de a elibera imediat pe tovarăşii ferecaţi. În acea zi, căpitanul Ledoux era cum nu se poate mai bine dispus; contrar obiceiului său, iertase un mus care urma să fie biciuit. Pe ofiţerul de cart îl lăudă pentru felul cum manevrează, declară echipajului că e mulţumit şi anunţă că în Martinica, unde urmau să ajungă curând, fiecare va primi o gratificaţie. Frământaţi de atât de plăcute gânduri mateloţii nu visau decât la întrebuinţarea pe care o vor da acestei gratificaţii. Se gândeau la rachiu şi la femeile de culoare din Martinica, când Tamango şi soţii lui fură aduşi pe punte.

Aceştia avuseseră grijă să pilească fiarele aşa ca să nu se vadă tăietura, dar la cea mai mică sforţare să poată fi frânte. De altfel, le făceau să răsune atât de tare că, auzindu-le, ai fi zis că purtau de două ori pe atâtea. După ce au sorbit aerul un timp, toţi s-au luat de mână începând un dans, în vreme ce Tamango intona cântecul războinic al neamului său15, pe care îl cânta pe vremuri înainte de a porni la luptă. După ce-au dansat ei ce-au dansat, Tamango, ca şi cum ar fi fost istovit de oboseală, se lungi la picioarele unui marinar, care, nepăsător, se rezemase de bordajul navei; toţi conjuraţii făcură la fel.

Astfel fiecare matelot era înconjurat de mai mulţi negri.

Deodată, Tamango, care fără zgomot îşi frânsese fiarele, slobozi un răcnet care trebuia să slujească de semnal, trase puternic de picioare pe matelotul care se găsea lângă el, îl dădu peste cap şi, punându-i piciorul pe burtă, îi smulse puşca cu care omorî ofiţerul de cart. În acelaşi timp, fiecare marinar de strajă fu luat cu asalt, dezarmat şi ucis pe loc. De pretutindeni se ridică un strigăt de luptă. Şeful de cart care avea cheia de la fiare căzu printre primii. Atunci o puzderie de negri năboi puntea. Cei care nu găseau arme apucau drugii cabestanului sau vâslele şalupei. Din clipa aceea echipajul european fu pierdut. În acest timp câţiva mateloţi ţinură piept pe puntea de la pupă; dar le lipseau armele şi hotărârea. Ledoux era încă viu şi nu pierduse nimic din curajul său. Dându-şi seama că Tamango era sufletul conjuraţiei, spera că ucigându-l îi va învinge cu uşurinţă pe ceilalţi. Aşadar, se repezi cu sabia-n mână în întâmpinarea lui, chemându-l cu răcnete puternice. Tamango se năpusti pe dată asupra-i. Ţinea o puşcă de capătul ţevii, slujindu-se de ea ca de o măciucă. Cele două căpetenii se întâlniră pe una din pasarele, acea trecere îngustă care leagă prora cu pupa. Tamango lovi cel dintâi. Printr-o mică mişcare a trupului albul scăpă de lovitură. Patul lovi cu putere puntea, se sfărâmă iar contra lovitura fu atât de puternică încât Tamango scăpa puşca din mâini. Era fără apărare, iar Ledoux cu un zâmbet de bucurie satanică ridică braţul, gata să-l străpungă; dar Tamango era sprinten ca panterele din ţara lui. Se aruncă în braţele adversarului şi îi apucă mâna în care ţinea sabia. Unul încerca să-şi ţină arma, celălalt s-o smulgă. În această luptă înverşunată căzură amândoi, dar africanul era dedesubt. Atunci fără să-şi piardă curajul, Tamango, strângând pe adversar din toate puterile, îl muşcă de gât atât de sălbatic, încât sângele ţâşni ca de sub dinţii unui leu. Sabia scăpă din mâna istovită a căpitanului. Tamango o apucă, apoi, ridicându-se cu gura plină de sânge şi scoţând un ţipăt de izbândă, îşi străpunse de mai multe ori vrăjmaşul pe jumătate mort.

Victoria nu mai era îndoielnică. Cei câţiva marinari rămaşi încercară să ceară îndurare răzvrătiţilor; dar toţi, până şi tălmaciul care nu le făcuse nici un rău, fură măcelăriţi fără cruţare. Locotenentul muri glorios. Se retrăsese la pupa lângă unul din acele mici tunuri care se întorc pe un pivot şi care se încarcă cu zburături. Cu stânga îndrepta tunul în timp ce cu dreapta, înarmată cu o sabie, se apăra atât de bine încât atrase în jurul lui o droaie de negri. Atunci, apăsând pe trăgaciul tunului, deschise în mijlocul mulţimii înghesuite o pârtie largă, acoperită cu morţi şi muribunzi. O clipă mai târziu a fost sfâşiat în bucăţi. Când leşul ultimului alb, sfâşiat şi tăiat în bucăţi, fu aruncat în mare, negrii, sătui de răzbunare, ridicară ochii spre velele navei, care mereu umflate de un vânt viu păreau că se supun încă asupritorilor ducând învingătorii cu toată izbânda lor spre ţărmurile sclaviei.

„Aşadar, n-am făcut nimica, gândiră ei, cu amărăciune. Şi acest mare fetiş al albilor va voi oare să ne înapoieze în ţara noastră, după ce am vărsat sângele stăpânilor lui?”

Unii spuseră că Tamango va şti să-l facă să se supună. Cu mari strigăte Tamango fu chemat pe loc.

Nu era grăbit să se arate. Îl găsiră în cabina de la pupa cu o mână sprijinită de sabia însângerată a căpitanului; cealaltă o întindea distrat femeii lui, Ayché, care, îngenuncheată în faţa lui, i-o săruta. Bucuria de a fi învingător nu micşora o întunecată nelinişte pe care o trăda întreaga lui fiinţă. Mai luminat decât ceilalţi îşi dădea mai bine seama de greutatea situaţiei sale. În sfârşit, apăru pe punte cu un calm prefăcut, pe care nu-l simţea de loc. Îndemnat de nenumăratele glasuri amestecate, să cârmuiască vasul, se apropie cu paşi înceţi de cârmă ca pentru a întârzia clipa care şi pentru el ca şi pentru ceilalţi avea să hotărască întinderea puterii sale.

Nu se afla pe tot vasul un singur negru, oricât de nătâng, care să nu-şi fi dat seamă de rostul pe care îl aveau privitor la mişcarea vasului, anumite roţi şi cutii aşezate în faţă, dar pentru ei, maşinăria asta ascundea necurmat o mare taină. Tamango examină îndelung busola, muşcându-şi buzele ca şi cum ar fi citit semnele pe care le vedea scrise; apoi îşi duse mâna la frunte, luând înfăţişarea gânditoare a omului care face un calcul mintal. Toţi negrii îl înconjurară cu gura căscată, cu ochii holbaţi şi urmărindu-i cu nelinişte toate mişcările. În sfârşit, cu acel amestec de teamă şi încredere care din neştiinţă purcede, cu o puternică smucitură învârti roata cârmei.

Ca un armăsar buiac care cabrează sub pintenii unui călăreţ cutezător, frumosul brick „Espérance” săltă deasupra valului în urma acestei manevre neobişnuite. S-ar fi zis că, indignat, dorea să se înece în valuri o dată cu stângaciul său pilot. Cumpăna între direcţia velelor şi cârmă fiind deodată ruptă, vasul se aplecă atât de tare încât părea că avea să se scufunde. Lungile vergi se afundară în mare. Mai mulţi oameni fură răsturnaţi, câţiva aruncaţi peste bord. Curând vasul se ridică cu trufie împotriva valului, ca pentru a mai lupta o dată cu prăpădul. Vântul îşi îndoi opintirile şi pe neaşteptate, c-un huiet spăimântător, cele două catarguri se prăbuşiră sfărâmate la câţiva paşi de covertă, acoperind partea superioară de ţăndări şi de o leasă grea de frânghii.

Negrii fugeau înspăimântaţi în interiorul vasului cu strigăte de groază; dar vântul, nemaiatingându-l, vasul se ridică lansându-se uşor legănat de valuri. Atunci cei mai îndrăzneţi dintre negri urcară din nou pe puntea pe care o curăţiră de tot ce o acoperea. Tamango rămase nemişcat, cu cotul rezemat de busolă şi ascunzându-şi faţa în braţul îndoit. Ayché era lângă dânsul dar nu îndrăzni să-i vorbească. Încet-încet, negrii se apropiară; se ridică un murmur care curând se schimbă într-o furtună de batjocuri şi ocări.

— Vicleanule! Mincinosule! strigau ei, de la tine ni se trag toate relele, tu ne-ai vândut albilor şi tot tu ne-ai silit să ne răsculăm împotrivă-le. Ne-ai lăudat priceperea ta, ne-ai făgăduit că ne aduci înapoi în ţara noastră. Şi te-am crezut, smintiţii de noi! Şi iată că era să pierim cu toţii fiindcă tu ai batjocorit fetişul albilor.

Tamango ridică capul semeţ şi negrii intimidaţi se traseră înapoi. Luă două puşti, făcu semn femeii să-l urmeze, străbătu mulţimea care se dădu la o parte în faţa lui şi se îndreptă spre prora vasului. Acolo, din butoaie goale şi din scânduri îşi făcu un soi de meterez, apoi se aşeză în mijlocul cetăţii improvizate de unde răsăreau ameninţătoare baionetele celor două puşti. Îl lăsară în pace. Printre răsculaţi, unii plângeau, alţii, ridicând mâinile la cer, invocau totodată şi fetişele lor şi pe cele ale albilor; unii, îngenuncheaţi în faţa busolei şi admirându-i mişcarea necontenită, o rugau cu aprindere să-i readucă în ţara lor; alţii se culcau pe punte în prada celei mai cumplite deznădejdi. În mijlocul acestor deznădăjduiţi să ne închipuim femeile şi copiii urlând de groază şi vreo douăzeci de răniţi cerând un ajutor pe care nimeni nu se gândea să li-l dea.

Deodată, apăru pe punte un negru; faţa îi era luminată de bucurie. Înştiinţă că a găsit locul unde îşi păstrau albii rachiul; fericirea şi purtarea lui dovedeau cu prisosinţă că îl încercase. Vestea curmă o clipă vaietele acestor nenorociţi. Cu toţii alergară la magazie şi se umflară de băutură. Un ceas mai târziu puteau fi văzuţi săltând şi râzând pe punte, dedându-se la toate năzdrăvăniile celei mai sălbatice beţii. Dansurile şi cântecele lor erau însoţite de gemetele şi văicărelile răniţilor. Astfel trecu restul zilei şi toată noaptea.

Dimineaţa, la deşteptare, altă nenorocire. În timpul nopţii muriseră un mare număr de răniţi. Vasul plutea înconjurat de cadavre. Marea era agitată şi cerul ceţos. Se ţinu sfat. Câţiva ucenici în arta vrăjitoriei, care în faţa lui Tamango nu îndrăzniseră să vorbească de ştiinţa lor, îşi oferiră pe rând serviciile. Se încercară mai multe farmece iscusite. La fiecare încercare zadarnică, descurajarea sporea. În sfârşit, se vorbi din nou despre Tamango care încă nu ieşise din întăritura lui. La urma urmelor era cel mai învăţat dintre ei şi singurul în măsură de a-i scoate din situaţia îngrozitoare în care-i aruncase. Un bătrân, purtător al propunerilor de pace, se apropie de el. Îl rugă să vină să-şi dea părerea; dar, neclintit ca şi Coriolan16, Tamango rămase surd în faţa rugăciunilor lui. Noaptea, în toiul zăpăcelii, îşi făcuse provizia de biscuiţi şi de carne sărată. Părea hotărât să trăiască singur în ungherul său. Le rămânea rachiul. Cel puţin te face să uiţi marea, sclavia şi moartea apropiată. Dormi, te visezi în Africa, vezi arbori de cauciuc, colibe stuhuite, boababi, a căror umbră acoperă un sat întreg. Orgia din ajun reîncepu. Astfel trecură mai multe zile. Îşi treceau timpul zbierând, plângând, smulgându-şi părul din cap, îmbătându-se şi dormind. Mulţi dintre ei muriră din prea multă băutură. Unii se aruncară în mare sau se spintecară cu pumnalele. Într-o dimineaţă, Tamango ieşi din cetatea sa şi înaintă până la ciotacul catargului cel mare.

— Sclavi – zise el – duhul mi s-a arătat în vis şi mi-a dezvăluit mijloacele de a vă scăpa de aci pentru a vă întoarce în ţara voastră. Nerecunoştinţa voastră ar merita să vă părăsesc, dar mi-e milă de aceste femei şi de copiii care ţipă. Vă iert. Ascultaţi-mă.

Toţi negrii îl înconjurară, plecând capul cu smerenie.

— Albii, singuri – urmă Tamango – cunosc cuvintele vrăjite care mână aceste case mari de lemn. Dar putem duce după voia noastră aceste bărci uşoare care seamănă cu cele din ţara noastră. Le arătă şalupa şi celelalte bărci de pe brick. Le încărcăm cu merinde, ne urcăm în ele şi vâslim încotro suflă vântul. Stăpânul meu şi al vostru îl va face să bată spre ţara noastră.

L-au crezut. Încercare mai nesăbuită nu se putea. Fără să cunoască folosirea busolei şi sub un cer necunoscut, nu puteau decât să rătăcească la întâmplare. După credinţa lui îşi închipuia că vâslind tot înainte, până la urmă va da de un ţărm locuit de negri, căci negrii stăpânesc pământul, pe când albii trăiesc pe vase. Auzise asta de la maică-sa. Curând totul fu gata pentru îmbarcare; dar numai şalupa şi o singură barcă au fost găsite în stare de a fi întrebuinţate. Era prea puţin pentru a primi circa optzeci de negri rămaşi în viaţă. Au trebuit să părăsească toţi răniţii şi bolnavii. Cei mai mulţi se rugară să fie ucişi înainte de despărţire. Cele două bărci, coborâte pe valuri cu multă trudă şi peste măsură de încărcate, părăsiră vasul pe o mare agitată care la tot momentul ameninţa să-i înghită. Barca se îndepărtă cea dintâi. Tamango împreună cu Ayché luară loc în şalupă, care, cu mult mai grea şi încărcată, rămânea foarte în urmă. Se mai auzeau încă jalnicele ţipete ale câtorva nenorociţi părăsiţi pe bordul brickului, când un val mai puternic izbi şalupa pieziş şi o umplu cu apă. În mai puţin, de un minut se scufundă. Din barcă se văzu prăpădul şi cu puteri îndoite vâslaşii se îndepărtară de teamă să nu se mai încarce cu câţiva naufragiaţi. Aproape toţi cei din şalupă se înecară. Vreo doisprezece numai au putut ajunge până la vas. Printre aceştia erau Tamango şi Ayché. La soare-apune, văzură barca mistuindu-se în zare, dar ce s-a ales din ea, nu se ştie.

De ce-aş mai plictisi oare cititorul prin descrierea dezgustătoare a chinurilor foamei? Pe un spaţiu îngust, circa douăzeci de paşi, când zgâlţâiţi de marea furtunoasă, când arşi de soarele dogoritor, se ciorovăiau zilnic pe nişte biete resturi de mâncare. Fiecare fărâmă de pesmet se dobândea prin luptă şi cel slab pierea nu răpus, dar lăsat să moară de cel tare. După câteva zile, pe bordul brickului „Espérance”, nu mai rămăseseră în viaţă decât Tamango şi Ayché.

Într-o noapte marea era agitată, vântul bătea cu putere, iar bezna era atât de adâncă încât de la pupa nu vedeai prora navei. Ayché era culcată pe un mindir în cabina căpitanului şi Tamango şedea la picioarele ei. Amândoi tăceau de o bună bucată de vreme.

— Tamango! exclamă, în sfârşit, Ayché – tot ce înduri, din cauza mea înduri.

— Nu sufăr – răspunse el răstit.

Şi aruncă pe mindir, lângă femeie, jumătatea unui pesmet care îi rămăsese.

— Păstrează-l pentru tine – îi zise ea, respingând cu blândeţe pesmetul – nu mai mi-e foame. De altfel, de ce să mănânc? Oare nu mi-a sunat ceasul?

Tamango se ridică fără să răspundă, se urcă clătinându-se pe punte şi se aşeză la piciorul catargului retezat. Cu capul în piept fluiera cântecul neamului său. Deodată, acoperind zgomotul vântului şi al mării se auzi un strigăt puternic: apăru o lumină. Auzi alte ţipete şi un vas mare şi negru trecu ca o nălucă pe lângă al său; atât de aproape, încât vergile îi trecură deasupra capului. Nu văzu decât două feţe luminate de un felinar agăţat de catarg. Oamenii mai scoaseră un strigăt şi pe dată nava lor dusă de furtună se topi în întuneric. Fără îndoială că oamenii de cart zăriseră vasul naufragiat; dar furtuna i-a împiedicat să manevreze. O clipă mai târziu, Tamango văzu flacăra unui tun şi auzi bubuitura exploziei, apoi văzu flacăra altui tun dar nu auzi nici un zgomot; apoi nu mai văzu nimic. A doua zi nici o velă nu se vedea în zare. Tamango se culcă pe mindirul lui şi închise ochii. Femeia lui, Ayché, murise în noaptea aceea.

Nu mai ştiu cât timp a trecut până când o fregată engleză, „Bellona”, zări un vas cu catargele rupte şi în aparenţă părăsit de echipajul său. Fiind abordat de o şalupa, a fost găsită o negresă moartă şi un negru atât de uscat şi slăbit încât părea o mumie. Era fără cunoştinţă, dar mai avea un suflu de viaţă. Chirurgul îl luă în primire, îi dădu îngrijiri, şi când „Bellona” sosi la Kingston, Tamango era perfect sănătos. I se ceru să-şi spună povestea. A spus ceea ce ştia. Plantatorii din insulă cereau să fie spânzurat ca negru rebel, dar guvernatorul, care era omenos, îi luă partea, găsind că purtarea lui a fost îndreptăţită de vreme ce nu făcuse, la urma urmelor, decât să uzeze de dreptul de legitimă apărare, cei pe care îi omorâse nefiind decât francezi. A fost tratat ca orice negru prins pe bordul unui vas negrier confiscat. I s-a dat libertatea, adică a fost pus să muncească pentru stăpânire; dar avea şase parale pe zi şi hrană. Era un bărbat foarte arătos. Colonelul din regimentul 75 îl văzu şi îl luă în muzica regimentului ca cimbalier. A învăţat puţină engleză, dar nu vorbea niciodată. În schimb bea afară din cale rom şi tafia17. A murit la spital de o congestie pulmonară.