Mateo Falcone

CUM IEŞI DIN PORTO-VECHIO, luând-o spre nord-vest, către interiorul insulei, terenul începe să se înalţe treptat şi după trei ceasuri de umblet pe cărări întortocheate, astupate de bolovani groşi şi uneori tăiate de tihărăi, dai de marginea unui maquis foarte întins. Maquis-ul e patria ciobanilor corsicani şi a tuturor celor certaţi cu justiţia. E bine să ştim că ţăranul corsican, ca să-şi cruţe osteneala de a-şi îngrăşa ogorul, dă foc unei anumite întinderi de pădure: dacă flăcările se întind mai mult decât e nevoie, atâta pagubă! Fie ce-o fi, el e sigur că va avea o bună recoltă semănând pe pământul acesta fertilizat de cenuşa copacilor pe care i-a avut. O dată spicele culese, căci se lasă paiele care se culeg anevoie, rădăcinile rămase în pământ încolţesc primăvara dând lăstari foarte deşi, care în câţiva ani ajung la o înălţime de şapte şi opt picioare. Sihlişul acesta des se numeşte maquis. E alcătuit din diferite soiuri de arbori şi arbuşti amestecaţi şi învălmăşiţi după cum dă Dumnezeu. Numai cu bardă-n mână poate omul să-şi deschidă drum şi sunt maquis-uri atât de dese şi de tufoase că nici muflonii ¹ nu pot pătrunde în ele.

Dacă ai ucis un om du-te în maquis-ul de la Porto-Vechio şi cu o puşcă bună, pulbere şi plumbi, vei trăi în linişte; nu uita mantaua cafenie cu glugă care ţine loc de pătură şi mindir. Ciobanii îţi dau lapte, brânză şi castane şi nu vei avea a te teme de justiţie sau de rudele mortului decât numai când va trebui să cobori în oraş ca să-ţi reînnoieşti muniţiile.

Când eram în Corsica, în 18… Mateo Falcone îşi avea locuinţa la jumătate de leghe de acest maquis. Era un om înstărit pentru ţinutul lui; trăia boiereşte, adică fără să facă nimic, din rodul turmelor sale pe care păstorii, de soiul lor nomazi, le duceau să pască, pe ici, pe colo, la munte. Când l-am văzut, după doi ani de la întâmplarea pe care voi povesti-o, părea să tot aibă cincizeci de ani. Închipuiţi-vă un om mărunt dar zdravăn, cu părul creţ şi negru ca jaspul, cu nas coroiat, cu ochii mari şi vii, cu faţa de culoarea căptuşelii ciubotelor. Dibăcia lui la tragerea cu puşca trecea drept nemaipomenită până şi în ţinutul lui unde nu-i lipsă de ţintaşi buni. Mateo, de pildă, nu ţi-ar fi tras niciodată într-un muflon cu poşte2, dar la o sută douăzeci de paşi ţi-l răpunea c-un glonte în cap sau în coastă, la alegere. Noaptea se slujea de armele lui tot atât de bine ca ziua şi mi s-a citat în ce-l priveşte o pildă de dibăcie care va părea poate de necrezut aceluia care n-a călătorit în Corsica.

La optzeci de paşi se aşeza o lumânare aprinsă în dosul unui transparent de hârtie de lăţimea unei farfurii. După ce o lua la ochi se stingea lumânarea şi după un minut, în cea mai deplină beznă, trăgea şi spărgea transparentul: de trei ori din patru. Prin îndemânarea aceasta atât de transcendentă, Mateo Falcone îşi câştigase o mare faimă. Era socotit a fi pe cât de bun ca prieten, pe atât de primejdios ca duşman: de altfel, îndatoritor şi miluind oamenii, trăia în bună înţelegere cu întreaga obşte din districtul Porto-Vechio. Se zvonea totuşi, despre el, că la Corte, de unde şi-a luat nevasta, s-ar fi descotorosit năprasnic de un rival care trecea drept tot atât de temut în luptă cât şi în dragoste: cel puţin se punea în seama lui Mateo, o anumită lovitură de flintă care l-a nimerit pe acest rival pe când se bărbierea în faţa unei oglinjoare atârnate de fereastră. După potolirea daraverei, Mateo s-a însurat. Femeia lui, Giuseppa, i-a vlăstărit mai întâi trei fete (ceea ce îl făcea să turbe) şi, în fine, un fecior pe care l-a botezat Fortunato: era nădejdea familiei, moştenitorul numelui. Fetele erau măritate bine: părintele lor se putea bizui la nevoie pe pumnalele şi carabinele ginerilor săi. Măcar că nu avea decât zece ani, băiatul vădea înclinări fericite.

Într-o bună zi de toamnă, Mateo ieşi, dis-de-dimineaţă, cu nevasta, pentru a da o raită pe la una din turmele lui, într-o poiană a maquisului. Micul Fortunato voia să-l întovărăşească, dar poiana era prea departe, ş-apoi trebuia să rămână cineva să păzească locuinţa, aşa că tatăl nu s-a învoit să-l ia. Vom vedea că a avut de ce să se căiască.

Lipsea de câteva ore şi micul Fortunato şedea binişor întins la soare privind munţii albaştri şi gândindu-se că duminica viitoare va lua masa în oraş, la unchiul lui, caporalul3, când fu întrerupt deodată din visare, de bubuitura unei arme de foc. Se ridică şi se întoarse intr-acea parte a câmpului de unde venea zgomotul. Alte detunături de puşcă îi urmară, trase în răstimpuri neregulate, mereu şi din ce în ce mai aproape. În fine, pe cărarea care duce de la câmp la casa lui Mateo se ivi un om cu o căciulă ţuguiată pe cap aşa cum poartă oamenii de la munte, bărbos, în zdrenţe, târându-se cu greutate şi sprijinindu-se de puşcă. Fusese împuşcat în coapsă.

Omul acesta era un bandit4 care, plecând de cu noapte să cumpere iarbă de puşcă, dăduse în drum peste o iscoadă de voltijori corsicani5. După o dârză apărare izbutise să bată în retragere, urmărit de aproape, trăgând din stâncă în stâncă, la nevoie. Dar era hăituit prea de aproape de soldaţi şi rana nu-i îngăduia să intre în maquis fără a fi ajuns din urmă.

Se apropie de Fortunato şi îi zise:

— Eşti fiul lui Mateo Falcone?

— Da.

— Eu sunt Gianetto Sanpiero. Sunt urmărit de gulerele galbene6. Ascunde-mă, căci nu pot merge mai departe.

— Şi ce o să spună tata, dacă te ascund fără voia lui?

— O să spună că bine ai făcut.

— Cine ştie?

— Ascunde-mă repede; sosesc.

— Aşteaptă să se înapoieze tata.

— Să aştept! Blestem! Vor fi aci în cinci minute. Hai, ascunde-mă, ori te ucid.

Fortunato îi răspunse cu cel mai mare sânge rece:

— Puşca ţi-e descărcată şi nu mai ai cartuşe în carchera7!

— Am stiletul.

— Dar poţi să fugi iute ca mine?

Făcu o săritură şi fu în afară de primejdie.

— Nu eşti fiul lui Mateo Falcone! Ai să mă laşi să fiu arestat în faţa casei tale?

Copilul păru mişcat.

— Ce-mi dai dacă te ascund? îi zise apropiindu-se.

Banditul scotoci într-o pungă de piele care-i spânzura de centură şi scoase o monedă de cinci franci pe care o păstrase, fără îndoială, pentru a-şi cumpăra praf de puşcă. Fortunato surâse la vederea monedei de argint, o luă şi-i spuse lui Gianetto:

— N-ai nici o grijă.

Şi pe loc făcu o gaură într-o căpiţă de fân din preajma casei. Gianetto se ghemui în ea, iar copilul îl acoperi în aşa fel încât să-i lase şi un pic de aer să respire, fără ca totuşi să se dea de bănuit că în fânul acesta s-ar ascunde un om. Ceva mai mult, născoci o viclenie de sălbatic destul de îndemânatică. Se duse să ia o pisică cu puii ei şi-i aşeză pe căpiţa de fân pentru a face să se creadă că n-a fost scormonită de curând. Apoi, văzând urmele de sânge de pe poteca de lângă casă, le acoperi bine cu ţărână şi treaba isprăvită, se culcă din nou la soare, foarte liniştit.

Câteva minute după asta, şase inşi în uniformă cafenie cu guler galben, comandaţi de un adjutant, se aflau în faţa porţii lui Mateo. Adjutantul era oarecum cimotie cu Falcone. (Se ştie că în Corsica se urmăresc gradele de rudenie mult mai departe decât aiurea.) Îl chema Tiodoro Gamba. Era un om destoinic şi de care bandiţii se temeau foarte, căci îi hăituise pe mulţi.

— Bună ziua, verişorule – începu el către Fortunato – ce mare te-ai făcut! N-ai văzut cumva, adineauri, trecând un om?

— Nu-s încă atât de mare ca dumneata, vere, răspunse băiatul cu o înfăţişare tâmpă.

— Ai să fii. Dar, spune-mi, n-ai văzut trecând un om?

— Dac-am văzut trecând un om?

— Da, un om cu o căciulă ţuguiată de catifea neagră şi un mintean înflorat cu roş şi galben?

— Un om cu căciulă ţuguiată şi un mintean înflorat cu roş şi galben?

— Da, răspunde repede şi nu mai repeta întrebările mele.

— Azi-dimineaţă, domnul părinte a trecut prin faţa porţii noastre, călare pe calul lui, Piero. M-a întrebat ce face tata şi i-am răspuns…

— A, împieliţatule, faci pe şiretul! Spune-mi repede pe unde a, trecut Gianetto că pe el îl căutăm şi sunt sigur că pe poteca asta a luat-o.

— Cine ştie?

— Cine ştie? Ştiu eu, că l-ai văzut.

— Oare poţi vedea trecători când dormi?

— Nu dormeai, netrebnicule, pocniturile puştii te-au trezit.

— Crezi oare, nene, că puştile voastre fac atâta huiet? Escopeta tatii huieşte mai tare.

— Să te ia dracu, berechet afurisit! Sunt încredinţat că l-ai văzut pe Gianetto. Poate că l-ai şi ascuns. Hai băieţi, intraţi în casă şi vedeţi dacă omul nostru nu-i acolo. Mergea numai într-o labă şi-i prea şmecher, blestematul, ca să se încumete să ajungă la maquis şchiopătând. De altfel, dârele de sânge se opresc aici.

— Şi ce o să spună tata? întrebă Fortunato rânjind prosteşte; ce-o să spună el când o afla că s-a cotrobăit prin casă în lipsa lui?

— Nemernicule! zise adjutantul Gamba luându-l de ureche – nu ştii oare că-i în puterea mea să te fac să cânţi pe alt glas? Poate că douăzeci de lovituri cu latul săbiei au să-ţi dezlege limba.

Fortunato rânjea mereu.

— Tatăl meu e Mateo Falcone! spuse el cu fudulie.

— Nu-ţi dai seama oare, potlogarule, că te pot duce la Corte sau la Bastia? Te bag în temniţă să dormi pe paie cu picioarele-n fiare şi te ghilotinez dacă nu-mi spui unde e Gianetto Sanpiero…

În faţa acestei ameninţări ridicole, băiatul pufni de râs. Repetă:

— Tatăl meu e Mateo Falcone.

— Adjutantule – spuse în şoaptă unul din voltijori – să nu ne stricăm cu Mateo.

Gamba părea încurcat de-a binelea. Vorbea cu glas scăzut cu soldaţii care cercetaseră toată casa. Asta n-a ţinut mult, căci cabana unui corsican e alcătuită dintr-o singură odaie pătrată. Mobilierul se compune dintr-o masă, bănci, cufere şi scule de vânătoare şi de gospodărie.

În timpul acesta, micul Fortunato îşi mângâia pisica şi părea că se bucură cu răutate de încurcătura voltijorilor şi a vărului său.

Un soldat se apropie de căpiţa de fân. Văzu pisica şi dădu aşa, într-o doară, cu baioneta în fân, ridicând din umeri ca şi cum ar fi simţit că fapta lui nu avea noimă. Nimic nu mişcă şi faţa băiatului nu trădă nici o tulburare.

Adjutantul şi trupa lui îşi blestemau zilele; începuseră chiar să-şi îndrepte cu grijă privirile spre câmpie, ca şi cum ar fi fost gata să se întoarcă pe unde veniseră, când şeful, încredinţat că ameninţările rămân neputincioase faţă de fiul lui Falcone, vru să facă ultima sforţare încercând să-l ispitească prin vorbe dulci şi daruri.

— Verişorule – zise el – pari a fi un ştrengar foarte deştept! Ai să ajungi departe. Dar faţă de mine te porţi tare urât şi dacă nu mi-ar fi teamă să-l întristez pe vărul meu Mateo, să fiu al dracului dacă nu te-aş lua cu mine.

— Scârţ!

— Dar când s-o întoarce vărul meu am să-i spun tot şi drept pedeapsă pentru că ai minţit o să te biciuiască până la sânge.

— Crezi?

— Ai să vezi… dar uite… dacă eşti băiat de treabă, am să-ţi dăruiesc ceva.

— Eu, vere, am, să-ţi spun ce cred şi anume că dacă mai întârzii, Gianetto va ajunge în maquis şi atunci o să fie nevoie de mai mulţi şmecheri ca dumneata ca să-l caute.

Adjutantul scoase din buzunar un ceasornic de argint care făcea treizeci de franci bătuţi pe muche şi, băgând de seamă că ochii micului Fortunato străluceau privindu-l, îi spuse, ţinând ceasornicul atârnat de capătul lanţului său de oţel:

— Puşlama! Ţi-ar plăcea să ai un ceasornic ca ăsta atârnat de gât. Te-ai plimba pe străzile din Porto-Vechio, fudul ca un păun. Şi când te-ar întreba lumea: „Cât e ceasul?” tu ai răspunde: „Uitaţi-vă la ceasornicul meu”.

— Când voi fi mare, unchiul meu, caporalul, o să-mi dea un ceasornic.

— Da, dar fiul unchiului tău are unul… nu atât de frumos ca ăsta, ce-i drept… Totuşi e mai tânăr ca tine.

Băiatul suspină.

— Ei bine, vrei să fie al tău ceasornicul ăsta, verişorule?

Fortunato, trăgând cu coada ochiului la ceasornic, era aidoma pisicii căreia îi înfăţişezi un pui întreg. Dându-şi seama că-ţi râzi de ea, nu îndrăzneşte să întindă gheara, dar în răstimpuri întoarce privirile pentru a ocoli primejdia de a cădea în ispită; îşi linge, însă, mereu buzele, părând a zice stăpânului: nemilosârdnică glumă!

Adjutantul Gamba părea totuşi de bună-credinţă înfăţişându-şi ceasornicul. Fortunato n-a întins mâna, dar îi spuse cu un suspin amar:

— De ce îţi baţi joc de mine?

— Mă jur că nu-mi bat joc. Atât să-mi spui: unde e Gianetto şi ceasul e al tău.

Lui Fortunato îi scăpă un zâmbet de neîncredere şi, pironindu-şi ochii negri într-ai adjutantului, se sili să desluşească încrederea pe care trebuie s-o pună în spusele lui.

— Să n-am parte de epoleţi – răcni adjutantul – dacă nu-ţi dau ceasornicul cu această condiţie! Camarazii sunt martori, nu-mi pot lua vorba înapoi.

Vorbind astfel, apropiase ceasornicul atât de mult, încât atingea aproape obrazul palid al copilului. Faţa băiatului vădea bine lupta care se dădea în sufletul lui între pofta lacomă şi respectul datorat ospitalităţii. Pieptul lui gol se ridica cu putere şi părea gata să se înăbuşe. În ăst timp ceasornicul se legăna, se sucea mereu şi uneori îi atingea vârful nasului. În cele din urmă, încetul cu încetul, mâna lui dreaptă se ridică spre ceasornic: vârful degetelor îl atinseră, apoi îl cuprinse cu totul în mână, fără ca adjutantul să lase, totuşi, capătul lanţului.

Cadranul era auriu… cutia de curând lustruită… la soare apărea ca de foc…

Ispita era prea mare.

Fortunato ridică şi mâna stângă, arătând peste umăr cu degetul mare căpiţa de fân de care se rezema. Adjutantul l-a priceput pe dată. Dădu drumul capătului lanţului. Fortunato simţi că a devenit deplin stăpân pe ceasornic. Zvâcni cu sprinteneala unei ciute şi se îndepărtă cu zece paşi de căpiţa de fân pe care vojtijorii începuseră s-o răscolească.

Peste puţin fânul începu să se foiască şi un om însângerat, cu pumnalul în mână, ieşi din el; dar cum încercă să se ridice în picioare, rana care se răcise nu-i îngădui să se ţie drept. Căzu. Adjutantul se năpusti asupra-i şi-i smulse stiletul. Cu toată împotrivirea lui, pe loc îl cetluiră zdravăn.

Gianetto, culcat la pământ şi legat ca un mănunchi de surcele, întoarse capul către Fortunato care se apropiase.

— Fecior de… îi spuse el, mai mult cu dispreţ decât cu mânie.

Băiatul îi aruncă moneda de argint pe care o primise, simţind că nu i se mai cuvenea, dar proscrisul nu păru să ia în seamă gestul. Cu mult sânge rece, îi spuse adjutantului:

— Iubite Gamba, nu mai pot umbla, va trebui să mă căraţi voi în oraş.

— Adineauri fugeai mai dihai ca cerbul – răspunse crudul învingător – dar fii pe pace, sunt atât de mulţumit că te am în mână că te-aş duce şi o leghe în spinare, fără să obosesc. De altfel, camarade, îţi vom face o targă din crengi şi din manta şi la ferma din Crespoli găsim cai.

— Bine – făcu prizonierul – dar să-mi puneţi şi ceva pe targa voastră, ca să şed mai bine.

În timp ce voltijorii se îndeletniceau, unii să facă o targă din crengi de castan, ceilalţi să-i oblojească rana lui Gianetto, Mateo Falcone şi nevasta lui se iviră la cotitura unei poteci care ducea spre maquis. Femeia înainta anevoie sub greutatea unui sac cu castane, peste măsură de mare, pe când bărbatul ei se lăfăia, neducând cu el decât o puşcă în mână şi alta pe umăr, căci e nevrednic pentru un bărbat să poarte altă sarcină în afară de armele sale.

La vederea soldaţilor, primul gând al lui Mateo a fost că au venit să-l aresteze. Dar de ce acest gând? Mateo avea, aşadar, niscaiva neînţelegeri cu justiţia? Nu. Era, cum se zice, un particular cu bună faimă; dar era corsican şi om de munte, iar printre corsicanii de la munte puţini sunt aceia care scrutându-şi bine memoria să nu găsească vreun fleac de greşeală, cum ar fi lovitura de puşcă, lovitura de stilet şi alte marafeturi. Mateo, mai mult ca oricine, avea cugetul curat, căci de mai bine de zece ani nu-şi mai îndreptase puşca împotriva unui om, dar era totuşi prevăzător şi-şi luă măsuri ca la nevoie să se poată apăra cum se cuvine.

— Femeie – zise el Giuseppei – lasă-ţi sacul jos şi fii gata.

Ea se supuse fără şovăială. Îi dădu puşca pe care o purta în bandulieră şi care l-ar fi putut stingheri, încărca pe aceea pe care o avea în mână şi înainta încetişor spre casă, de-a lungul arborilor care străjuiau drumul, gata la cel mai mic semn de vrăjmăşie să se arunce în dosul celui mai gros trunchi de unde ar fi putut trage adăpostit. Femeia mergea în urma lui ţinându-şi puşca de schimb şi tolba. Rostul unei bune gospodine în caz de luptă este să încarce armele bărbatului.

Pe de altă parte, adjutantul era neliniştit foarte văzându-l pe Mateo înaintând astfel, cu paşi număraţi, cu puşca întinsă şi degetul pe trăgaci. „Dacă, din întâmplare, se gândea el, Mateo o fi cumva rudă cu Gianetto sau prietenul lui şi o fi vrând să-l apere, încărcăturile celor două puşti ale lui ar ajunge pe doi dintre noi, tot atât de sigur ca scrisoarea la poştă, cu toată rudenia.”

În această încurcătură, luă o hotărâre foarte îndrăzneaţă şi anume, să se apropie singur de Mateo, povestindu-i întâmplarea şi vorbindu-i ca unui vechi cunoscut; dar mica depărtare care îl despărţea de Mateo i se părea nespus de mare.

— Ei, bătrânul meu camarad – strigă el – ce mai faci, viteazule? Eu sunt, sunt Gamba, vărul tău.

Mateo, fără să răspundă o vorbă, se oprise locului şi pe măsură ce celălalt vorbea îşi ridica uşurel ţeava puştii, aşa că, în clipa când adjutantul îl ajunse, era îndreptată spre bolta cerului.

— Bună ziua, frate8, zise adjutantul întinzându-i mâna. De mult nu te-am mai văzut.

— Bună ziua, frate.

— Mă oprisem, în trecere, să vă dau bună ziua, ţie şi verişoarei mele Pepa. Am bătut cale lungă astăzi, dar nu suntem de plâns pentru osteneală, căci am făcut bună treaba: l-am găsit pe Gianetto Sanpiero.

— Slavă Domnului! făcu Giuseppa. Săptămâna trecută ne-a furat o capră cu lapte.

Aceste vorbe îl bucurară pe Gamba.

— Nenorocitul! adăugă Mateo, era flămând.

— Netrebnicul s-a apărat ca un leu – urmă adjutantul, un pic dezamăgit. Mi-a ucis un vechi voltijor şi nu s-a mulţumit cu atâta: i-a rupt şi braţul caporalului Chardon, dar nu-i mare pagubă, nu-i decât un francez… După asta s-a ascuns atât de bine că nici dracul nu l-ar fi dibuit. Fără verişorul meu Fortunato nu l-aş fi găsit niciodată.

— Fortunato! izbucni Mateo.

— Fortunato! repetă Giuseppa.

— Da, Gianetto se ascunsese colo, sub căpiţa de fân, dar verişorul mi-a dezvăluit vicleşugul. De aceea, am să i-o aduc la cunoştinţă lui unchiu-său, caporalul, ca să-i dea un dar frumos pentru osteneală. Atât numele lui, cât şi al tău vor fi trecute în raportul pe care îl voi trimite procurorului-general.

— Blestem! spuse în şoaptă Mateo.

Ajunseră detaşamentul. Gianetto era întins pe targă şi gata de plecare. Zărindu-l pe Mateo în tovărăşia lui Gamba surâse ciudat şi întorcându-se apoi spre poarta casei scuipă pe prag, zicând:

— Casă de trădător!

Numai un om hotărât să moară putea cuteza să rostească cuvântul de trădător, ţintindu-l pe Falcone. O singură lovitură de stilet ar fi fost de ajuns să spele pe loc insulta. Mateo n-a făcut decât să-şi ducă mâna la frunte, ca un om copleşit.

Fortunato intrase în casă când l-a zărit pe tată-său sosind.

Reveni, însă, curând cu o strachină cu lapte, pe care, cu ochii în pământ i-o întinse lui Gianetto.

— Departe de mine! îi strigă proscrisul cu glas spăimântător.

Apoi, înturnându-se către unul din voltijori:

— Dă-mi să beau, camarade.

Soldatul îi întinse plosca şi banditul bău apa pe care i-o dădea un om cu care, cu puţin înainte, schimbase focuri de armă. Ceru apoi ca mâinile să-i fie legate în aşa fel ca să-i poată sta cruciş pe piept, în loc să-i fie legate la spate.

— Îmi place – spuse el – să stau culcat în voie.

S-au grăbit să-i facă pe plac, după care adjutantul dădu semnalul plecării, îi ură bun rămas lui Mateo care nu răspunse, şi coborî cu paşi grăbiţi spre câmpie.

Se scurseră aproape zece minute până ce Mateo să deschidă gura. Băiatul privea neliniştit când spre mamă-sa, când spre tată-său, care, sprijinit în puşcă, îl măsura cu ură mocnită.

— Frumos început! spuse, în fine, Mateo cu glas liniştit dar spăimântător pentru cine cunoştea omul.

— Tată! strigă copilul înaintând cu lacrimi în ochi, gata să-i cadă la picioare.

Dar Mateo răcni:

— Înapoi!

Copilul se opri izbucnind în plâns, nemişcat, la câţiva paşi de tatăl său. Giuseppa se apropie. Zărise lanţul ceasornicului din care un capăt ieşea din cămaşa lui Fortunato.

— Cine ţi-a dat ceasul? întrebă el cu asprime.

— Văru-meu, adjutantul.

Falcone înşfăcă ceasornicul şi, aruncându-l cu putere într-un pietroi, îl făcu ţăndări.

— Femeie – zise el – copilul ăsta e-al meu?

— Ce vorbe-s astea, Mateo? îţi dai oare seama cui vorbeşti?

Obrazul smead al Giuseppei se făcu conabiu.

— Ei bine, copilul acesta e cel dintâi din neamul lui care a săvârşit o trădare.

Plânsul şi sughiţurile lui Fortunato sporiră, dar ochii de linx ai lui Falcone erau mereu pironiţi asupra-i. Lovi pământul cu patul puştii, îşi aruncă apoi puşca pe umăr şi reluă drumul maquis-ului poruncind lui Fortunato să-l urmeze. Copilul se supuse.

Giuseppa alergă după Mateo şi-i cuprinse braţul.

— E fiul tău, îi zise cu glas tremurător, aţintindu-şi ochii negri în ochii bărbatului, şi cercând să desluşească ce gânduri are.

— Lasă-mă – răspunse Mateo – sunt tatăl lui.

Giuseppa îşi îmbrăţişă fiul şi intră plângând în cabană. Se aruncă în genunchi în faţa icoanei Fecioarei şi se rugă fierbinte.

Falcone merse cam două sute de paşi pe potecă şi se opri în faţa unei mici râpe în care coborî. Cercetă pământul cu patul puştii şi îl găsi moale şi lesne de săpat. Locul i se păru potrivit pentru ceea ce voia.

— Fortunato, du-te lângă pietroiul acela.

Copilul făcu ce i se poruncise, apoi căzu în genunchi.

— Fă-ţi rugăciunea.

— Tată, tată, nu mă ucide!

— Fă-ţi rugăciunile! repetă Mateo cu glas fioros.

Îngăimând şi hohotind copilul spuse „Tatăl nostru” şi „Crezul”. Cu glas mare, la sfârşitul fiecărei rugăciuni, tatăl răspundea „Amin”!

— Astea sunt toate rugăciunile pe care le ştii?

— Tată, mai ştiu „Ave Maria” şi litania care m-a învăţat mătuşica.

— E foarte lungă, dar nu are a face.

Copilul isprăvi litania cu vocea stinsă.

— Ai terminat?

— Îndurare, tată, iartă-mă, n-am să mai fac! Am să mă rog atât de vărul meu caporalul până o să-l libereze pe Gianetto!

Vorbea încă. Mateo îşi încărcase puşca şi-l luase la ochi, zicându-i:

— Dumnezeu să te ierte!

Copilul făcu o sforţare disperată pentru a se ridica şi a săruta genunchii tatălui său, dar nu avu timp. Mateo trase şi Fortunato se prăbuşi mort pe loc.

Fără să arunce o privire asupra cadavrului, Mateo făcu cale întoarsă spre casă în căutarea unui hârleţ, spre a-şi îngropa fiul. Făcuse câţiva paşi când îi ieşi în cale Giuseppa care alerga înspăimântată de pocnetul armei.

— Ce-ai făcut? strigă ea.

— Dreptate.

— Unde e?.

— În râpă. Am să-l îngrop. A murit creştineşte, am să-i fac slujbă. Trimite vorbă ginerelui meu, Tiodoro Bianchi, să vină să şadă la noi.