ARGUMENTULCOSMOLOGIC.

Argumentele pe care le formulează raţiunea pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu sunt mai multe. Astfel cele mai însemnate sunt:

1. Argumentul cosmologic. Acest argument conchide la existenţa lui Dumnezeu din observarea lumii (=cosmos) în trei feluri: a. Din contingenţa lumii. Experienţa ne arată că toate lucrurile din lume şi deci şi lumea însăşi nu-şi sunt ele insele cauza, ci sunt întâmplătoare, condiţionate, adică pioduse de cineva sau ceva din afară de ele şi ca atare pot să existe sau să nu existe, adică sunt contingente. Cum nimic nu poate să existe fără cauză, lumea trebuie să aibă cauză care nu poate fi întâmplătoare, cauzată şi contingenta, ci absolută, necesară, eternă, neschimbătoare, spirituală şi personală, care este Dumnezeu. Totul în jurul nostru ne confirmă aceasta.

Aşa a fost formulat argumentul acesta de filosoful Leibnitz (+ 1716). împotriva lui s-au ridicat mai multe obiecţiuni.

S-a zis mai întâi, în numele scepticismului epistemologic a lui Kant, că legea cauzalităţii este numai ceva subiectiv, ceva care există numai în sufletul nostru, iar nu obiectiv, adică ea nu există în realitate, nu este şi în afară de noi şi deci lumea nu se conduce de ea.

Concepţia kantiană despre cauzalitate nu este însă admisă de toţi filosofii, căci dacă s-ar admite, ar urma că real sau obiectiv este numai sufletul nostru, iar lumea materială este o simplă iluzie, şi ştiinţa exactă, care se întemeiază pe cercetarea cauzală, nu ar fi posibilă fără această lege fundamentală a lumii.

S-a zis că legea cauzalităţii se aplică numai la lumea sensibilă sau a fenomenelor şi că deci nu avem dreptul să conchidem la o cauză a lumii, care să fie mai presus de lume.

Chiar dacă, într-adevăr, legea cauzalităţii nu s-ar aplica lumii supranaturale, transcedentale, spirituale, şi nu vedem pentru ce, totuşi raţiunea poate apela la o cauză transcedentală, deoarece întreaga ei activitate este suprasensibilă.

Cauza lumii, postulată de acest argument, nu este apoi o cauză secundară care să fie produsă de o altă cauză, ci este o cauză primară, ultimă sau absolută, care îşi este singură cauză şi care este totodată şi cauza suficientă, adică prin care se poate explica pe deplin lumea.

În fine, s-a zis că, deşi tot ce este în lume este contingent, totuşi nu trebuie să căutăm o cauză mai presus de lume pentru a ne explica lumea, căci ea se explică prin cauzele secundare care se condiţionează reciproc.

Dar suma totului nu poate fi de altă natură decât de a părţilor componente. Oricâte cauze secundare am aduna ele nu vor da o cauză absolută, după cum toţi idioţii din lume, adunaţi la un loc, nu vor da un om cu minte.

Următoarea comparaţie a filosofului englez Clarke, vădeşte lipsa de logică a acestei obiecţii:

Să presupunem un lanţ atârnat în văzduh, cu capătul de sus la o înălţime necunoscută. Să presupunem mai departe că lanţul nu cade, ci stă continuu întins, deşi verigile lui tind către pământ, în virtutea legii gravitaţiei. Este oare de crezut că, pentru a ne explica cum se susţine acest lanţ, este deajuns sase răspundă că veriga cea mai de jos se ţine de a doua de mai sus, aceasta de a treia şi aşa mai departe la infinit?

Dar ce susţine întreg lanţul? Problema nu se poate rezolva, decât admiţând o cauză exterioară, deosebită de lanţ şi care-l ţine suspendat1) b. Din constatarea mişcării. Materia este în sine inertă. Adică ea nu se poate pune în mişcare singură, dacă este în stare de repaus, nici să se oprească singură, dacă este în mişcare.

Mişcarea presupune deci ca primă cauză o mişcare sau un mişcător, care la rându-i să nu fie mişcat de altceva sau de altcineva şi care este Dumnezeu.

Legea entropiei2) demonstrează că mişcarea va avea un sfârşit prin aceea că energiile care se transformă în căldură, nu se transformă din nou în întregime în energii, aşa încât căldura va atinge cândva un grad care nu va mai permite nici-un schimb de energii şi, prin urmare, mişcarea va înceta şi cu ea va pieri şi lumea. Dacă, mişcarea va avea sfârşit, ea va trebui să aibă şi început şi cauza ei este Dumnezeul cel veşnic.

Aristotel este cel care a formulat prima oară acest argument3).

Materialiştii obiectează contra acestui argument că mişcarea nu a fost despărţită niciodată de materie sau, ceea ce este tot una, că materia a fost totdeauna în mişcare. însă după teoria cosmogonică a lui Kant şi Laplace, lumea s-a produs din nebuloasa primitivă în care materia ar fi fost în stare gazoasă şi incandescentă.

Incandescenţa ar fi provenit din mişcarea sau ciocnirea atomilor sau, mai exact, a electronilor sau ionilor între ei. Ştiinţa experimentală de astăzi ne spune, că forma primitivă a materiei nu este cea gazoasă, ci una în care atomii sau electronii sunt aşa de îndepărtaţi unii de alţii încât nu se ciocnesc unii cu alţii.

Nebuloasa primitivă a trebuit să treacă şi ea prin această stare înainte de a fi gazoasă. Cine a pus deci în mişcare atomii ei, pentru a deveni incandescentă, dacă nu Dumnezeu? 4).

Afară de aceasta legea entropiei dovedeşte că mişcarea nu este veşnică, după cum pretind materialiştii.

c. Din constatarea vieţii pe pământ. Viaţa plantelor şi a animalelor nu poate proveni din materie, ci trebuie să aibă o cauză superioară, vie şi inteligentă, care nu poate fi decât Dumnezeu.

Ştiinţa omenească nu admite naşterea substanţei vii sau a vieţii din materia anorganică. Teoria generaţiilor echivoce sau spontane, care susţine contrariul, a fost scoasă din circulaţie de către Pasteur, iar ştiinţele naturale arată numai cum a evoluat sau s-a dezvoltat viaţa pe pământ, nu cum s-a născut ea. Aşa că originea vieţii nu poate fi pusă decât în Dumnezeu 5).

52 MITROPOLITUL IRINetj MIHÂIXESCU în toate cele trei forme ale sale, argumentul cosmologic dovedeşte astfel existenţa lui Dumnezeu ca ultimă cauză a lumii sau drept Creatorul ei.

Nota 1. Citat după E. Valvekens – Foi et Raison (pag.21)

Nota 2. Legea entropiei a fost formulată de marele fizician Claudius.

Nota 3. în Evul Mediu acest argument a fost aproape dat uitării. El a fost din nou pus în circulaţie de filosoful francez spiritualist Paul Janet (+ 1899), în lucrarea sa: Le materialism contempomin (cap. IV).

Nota 4. Marele învăţat englezThomson (LordKelvin) (+ 1867)şifiziologul german Helmholtz (+ 1894) explică originea vieţii pe pământ ca adusă de pe vreo planetă de vreun bolid. Ipoteza este neştiinţifică, deoarece în spaţiul dintre planete este un frig de câteva sute de grade, care distruge orice germen de viaţă. în afară de aceasta, se pune întrebarea: „Dar pe acea planetă cum a luat naştere viaţa?”.

Nota 5. Vezi în această privinţă, lucrarea ilustrului astronom francez contemporan Abalele Moreux: D'ou venons nous? precum şi Faye: L'origine du monde şi Charbonnelle: Les confins de la science et de la philosophie.

LECTURA – Cunoaşterea lui Dumnezeu din studiul naturii.

Contemplarea naturii pământeşti oferă, fără contrazicere, farmece particulare spiritului instruit, care descoperă, în organizarea fiinţelor, mişcarea neîncetată a atomilor din care sunt formate şi schimbarea permanentă ce se operează în toate lucrurile. Căldura solară, care ţine în stare lichidă apa fluviilor şi a mărilor, ridică seva către vîrful arborilor, face să bată inima vulturilor şi a porumbeilor. Lumina care răspândeşte verdeaţa în livezi, hrăneşte plantele cu o suflare necorporală, populează atmosfera cu minunatele sale frumuseţi aeriene. Sunetul care tremură în frunziş, cântă la marginea pădurii, murmură pe ţărmul mărilor, într-un cuvânt, corelaţia forţelor fizice, care reunesc sistemul întregii vieţi sub fraternitatea aceloraşi legi.

Deci, cu cât este mai mare admiraţia deşteptată de razele vieţii la suprafaţa pământului, cu atât este mai aplicabilă pentru toate aceste lumi, care trimit raze de deasupra capetelor noastre, în timpul nopţii tăcute. Aceste lumi depărtate, care, ca şi a noastră, se leagănă în eter, sub leagănul aceloraşi energii şi legi, sunt ca şi a noastră, scaunul activităţii şi al vieţii. Am putea să precizăm această mare şi falnică privelişte a vieţii universale ca o elocventă mărturie a inteligenţei, înţelepciunii şi a puterii nespuse, care a găsit cu cale, de la aurora creaţiei, să vadă reflectându-se splendoarea sa în oglinda naturii create. Dar, sub acest aspect nu vrem să desfăşurăm aici programul materiilor cereşti, vrem numai să chemăm pe cei care tăgăduiesc inteligenţa creatoare înaintea teatrului de legi ce conduc lumea.

Dacă, după ce vor consimţi să deschidă ochii înaintea acestui teatru, vor stărui în tăgăduirea acestei inteligenţe, mărturisim că cea mai mare dreptate ce am putea să le facem, ca răspuns la această tăgăduire neânţeleasă, este, ca, la rândul nostru, să ne îndoim de facultatea lor mintală: căci sincer vorbind, inteligenţa Creatorului ne pare infinit mai sigură şi mai de necontestat decât a ateilor francezi şi străini.

Camille Flammarion – Dumnezeu în natură.

În tot ce există vedem o armonie şi finalitate desăvârşită, adică tot ce există în lume, fiinţe şi lucruri, se supun unei minunate rânduieli neschimbătoare şi tind către un scop = lelos. Este destul să ne aruncăm privirile a noi înşine sau la lumea din jurul nostru, spre a ne convinge de ordinea şi finalitatea care domnesc pretutindeni. Cine nu va recunoaşte, de exemplu, că ochiul, acest minunat aparat fotografic, este făcut ca să reproducă imaginile care ne înconjoară? Că urechea cu cele 6000 de fibre ale ei (fibrele lui Corti) este un admirabil instrument acustic, care percepe de la cele mai joase până la cele mai înalte sunete?

Dar uimitoarea corelaţie dintre trup şi suflet? Cât despre minunile săvârşite din instinct la diferite animale, ar trebui să reproducem aproape întreaga zoologie descriptivă, ca să ne facem o idee completă de ele. Aceleaşi minuni şi încă şi mai mari descoperim, dacă, contemplăm corpurile cereşti şi lumea nesfârşit de mică. Soarele, care este de aproape un milion şi jumătate de ori mai mare decât pământul şi care, împreună cu cele opt planete;xcare gravitează în jurul lui, ocupă cam 22 de milioane de kilometri în spaţiu, nu este decât o părticică din infinit. între cele vreo 31 de milioane de stele sunt multe cu mult mai mari decât soarele şi la distanţe mult mai mari de pământ. Şi totuşi, toate se supun aceleiaşi Jegi a gravitaţiei, care face ca piatra aruncată în aer de mâna omului să cadă pe pământ, ca atomii sau electronii să stea la o anumită distanţă unii de alţii, ca să dea densitate mai mare sau mai mică a corpurilor etc.

Ordinea şi finalitatea lumii nu pot fi produsul materiei sau al întâmplării, deoarece materia este lipsită de cugetare şi întâmplare, de asemenea; pe când ordinea şi finalitatea presupun o inteligenţă şi o voinţă, care tind către El. Trebuie deci să existe mai presus de lume un infinit de înţelept rânduitor şi acesta este Dumnezeu.

Acest rânduitor al lumii nu poate fi decât unul singur, deoarece întreaga structură a lumii arată o desăvârşită unitate. El trebuie să fie totodată o fiinţă personală, inteligentă, atotputernică şi bună, căci numai o astfel de fiinţă a putut face lumea cea atât de bogată în frumuseţi şi variată în forme.

Când privim cerul şi stelele – zice Cicero – ce poale fi mai clar şi mai evident decât că este o fiinţă superioară înzestrată cu inteligenţă desăvârşită, de care sunt cârmuite toate?

Argumentul teleologic a fost formulat întâia oară de Socrate, iar ucenicul său, Platon, i-a dat o mare dezvoltare. Sfânta Scriptură îl foloseşte adesea din care cauză el se numeşte şi argument biblic. însuşi Kant, care nu ' admite nici-un argument raţional pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu, îl consideră ca cel mai vechi, cel mai puternic, cel mai potrivit minţii omeneşti şi care merită respectul toturor timpurilor.

Împotriva acestui argument s-au ridicat, de asemeni, mai multe obiecţii.

S-a zis mai întâi că ordinea şi armonia din lume ar fi produsul hazardului sau al întâmplării. Hazardul însă este tocmai antipodul ordinei, deoarece este lipsit de continuitate şi de constanţă şi ca atare nu poate produce ordinea. încă din vechime, Cicero zicea: mai lesne va crede că Iliada şi Odiseia au luat naştere dintr-o cantitate de litere aruncate la întâmplare, decât că lumea a fost produsă din întâmplare. Dacă întâmplarea a făcut lumea – continuă el pentru ce astăzi nu mai face măcar o casă sau o colibă?

Iar Victor Hugo numeşte hazardul o mâncare pe care cei şmecheri o servesc proştilor.

S-a zis, de asemenea, că ordinea ar fi produsul materiei, care ar avea în sine un impuls spre organizare şi o finalitate inconştientă. Ordinea şi finalitatea presupun inteligenţă, pe care materia brută nu o are şi nici nu o poate produce, precum nu poate produce nici măcar viaţa. Şi apoi, care ar fi în acest caz, originea legilor, cărora trebuie să se conformeze materia spre ase produce ordinea, şi scopul pe care ordinea trebuie să-l aibă în vedere, spre a putea fi vorba de finalitate?

În fine, s-a tăgăduit existenţa scopului şi a armoniei în natură, iar ordinea s-a pretins că este rezultatul evoluţiei materiei.

În ce priveşte ordinea, am văzut că ea nu poate fi produsul materiei; în ce priveşte existenţa scopului şi a armoniei, să vedem dacă evoluţioniştii, care le tăgăduiesc, au dreptate. Legile fizice şi chimice, care guvernează gravitaţia, electricitatea, căldura, lumina, cristalizarea, afinitatea atomică, raporturile dintre volum şi greutate etc. în lumea anorganică; combinarea armonică a corpurilor chimice pentru a forma celule; coordonarea celulelor pentru a forma organe în stare de a exercita funcţii speciale; subordonarea tuturor organelor şi funcţiilor în ordinea asigurării vieţii, etc, sunt tot atâtea fapte care evidenţiază ordinea şi finalitatea din lume pentru cine nu-şi închide ochii în faţa realităţii. Să ascultăm ce zice în privinţa finalităţii organelor simţurilor doi mari cugetători şi învăţaţi francezi, poetul Sully Prudhomme şi fiziologul Charles Richet, fost profesor la Facultatea de Medicină din Paris: E cu putinţă să se tăgăduiască cum că ochiul este făcut ca să vadă?

„Ar fi, după părerea noastră, să se cadă într-un exces fantastic de absurditate, dacă s-ar presupune că nu este un raport de la cauză la efect, între ochi şi vedere. Nu este din întâmplare că ochiul vede.

Este un întreg angajament de părţi, un minunat mecanism în totul şi în amănuntele cele mai mici care ne permite să afirmăm cu certitudine: că ochiul este făcut ca să vadă.

Am luat ochiul ca exemplu, dar am putea lua orice alt organ, ca de exemplu urechea, inima, stomacul, creierul, muşchii.

Adaptarea organului la funcţiunea sa este atât de perfectă, încât concluzia unei adaptări nu întâmplătoare, ci voite, se impune”.l) „Care plantă, acre animal, care element nu poartă pecetea Aceluia pe care, Platon l-a numit eternul geometru?” se întreabă Voltaire.

„Insecta cea mai neînsemnată este o maşină ale cărei resorturi sunt făcute exact unul pentru altul. Ea trăieşte în virtutea unei arte pe care noi nu putem nici să o imităm, nici să o înţelegem, dar viaţa sa are un raport imediat cu întreaga natură, cu elementele, cu astrele a căror lumină ea percepe. Dacă aceasta nu este imensitate, unitatea de plan care dovedeşte un autor inteligent, imens, unic, să mi se demonstreze contrariu.

Dovezi împotriva unei inteligenţe supreme nu s-au adus niciodată”. 2)

Argumentul teleologic dovedeşte, deci, existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă personală şi spirituală, adică înzestrată cu inteligenţă şi voinţă.

LECTURĂ. Dumnezeul Cel veşnic, necuprins, atotştiutor, a trecut pe dinaintea mea. Nu L-am văzut în faţă, dar reflexul Lui cuprinzându-mi sufletul, m-a aruncat în înmărmurirea admiraţiei. Am urmărit ici şi colo urmele Sale în lucrurile creaţiei. Şi în toate aceste opere, chiar în cele mai mici, mai imperceptibile, ce putere! ce înţelepciune! ce perfecţiune nespusă!

Am observat cum fiinţele însufleţite se supun regnului vegetal şi se înlănţuiesc de el, iar vegetalele se suprapun mineralelor, care sunt în măruntaiele globului, în timp ce acesta gravitează într-o ordine invariabilă în jurul soarelui, căruia îi datoreşte viaţa. In sfârşit, am văzut soarele şi toate celelalte astre, întreg sistemul solar imens, incalculabil în infinitatea sa, mişcându-se în spaţiu, suspendat în vid de un prim motor incomprehensibil: Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Conducătorul şi Guvernatorul universului, Stăpânul şi Autorul oricărui lucru din lume. Toate lucrurile create poartă pecetea înţelepciunii şi a puterii sale şi sunt totodată visteria şi argumentul fericirii noastre. Folosul ce le aduc, atestă bunătatea Celui ce le-a făcut; frumuseţea lor demonstrează înţelepciunea Lui, în timp ce armonia, conservarea, dreptele proporţii şi fecunditatea lor nesecată, proclamă înţelepciunea acestui mare Dumnezeu.

Vreţi să-l ziceţi Providenţă? Acesta-i numele Său şi numai sfatul Său explică lumea. E drept să credem, că există un Dumnezeu imens, etern, pe care nici o fiinţă nu L-a născut, nimic nu L-a creat, fără de care nimic nu există, care a făcut şi rânduit această operă universală. El nu poate fi văzut cu ochii noştri, pe care-i umple totuşi lumina Sa. Singură cugetarea îl poate percepe, în acest altar adânc se ascunde măreţia Sa. (Line – în Dumnezeu în natură, de Camille Flammarion)

Nota 1. – în lucrarea publicată de amândoi aceşti învăţaţi sub titlul: Le probleme des causes finaliie Paris, Alean, 1902. Asupra acestei chestiuni se mai pot consulta: Paul Janet-lxs causes finales De Coster – Le probleme de la finalite.

Dr. M. C. Paulescu în lucrarea cu acelaşi titlu din colecţia Science et Religion şi Abbe” Movcux-Les confins de Ia science et de la foi.

Nota 2. -Citat tot după E. Valvekens: Foi et Raison-pag.28l.