ARGUMENTUL MORAL ŞI ONTOLOGIC

1. ArgumentuFmoral se sprijină pe existenţa şi postulatele conştiinţei morale şi se formulează în mai multe feluri. Una din formele lui cele mai obişnuite este aceasta: a. Existenţa şi funcţiunea conştiinţei sunt fapte netăgăduite. Ea este judecătorul nediscutat căruia se supun toţi, căci cine nu-i ascultă poruncile, este aspru mustrat de ea. Conştiinţa nu depinde de noi, adică de voinţa noastră, deoarece nui putem porunci, ci ea ne porunceşte nouă. Originea ei nu poate fi deci în sufletul nostru, ci în afară şi mai presus de noi, în Dumnezeu, fiinţa absolut morală, al cărui glas ne vorbeşte prin ea şi de la care ea îşi are autoritatea cu care ni se impune.

b. Conştiinţa ne dă noţiunile de bine şi de rău, de drept şi nedrept, de moral şi de imoral etc. De aceste noţiuni sunt legate în mod necesar noţiunile de virtute şi păcat, de merit şi vînă, de răsplată şi pedeapsă şi de un Legiuitor şi Judecător suprem, Care a pus în om aceste noţiuni şi Care distribuie recompensele şi pedepsele, adică aplică sancţiunea în chip absolut drept. Se întâmplă conştiinţei să se rătăcească sau, mai exact, să se pervertească din cauza păcatului şi astfel să prezinte ca bun, drept, moral, ceea ce este rău, nedrept şi imoral. Dar în asemenea cazuri ea mustră cu aceeaşi tărie abaterea de la poruncile ei, ca şi când nu este pervertită şi serveşte de busolă moralităţii şi străjer neadormit al legii morale.

Aceasta ne-o atestă Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: Păgânii cei ce nu au lege, din fire fac ale legii. Neavând lege, ei singuri îşi simt lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor. (Romani 2,14,15). Iar Cicero zice: A fost întotdeauna convingerea bărbaţilor cu adevărat înţelepţi că legea morală nu este ceva inventat de oameni sau introdus de popoare, ci ceva veşnic, de care trebuie să se conducă toată lumea. Ultima ei temelie este deci în Dumnezeu, Care porunceşte şi opreşte. Şi această lege este aşa de veche, ca Duhul lui Dumnezeu însuşi.

c. Kant a formulat acest argument astfel: Virtutea trebuie răsplătită cu fericire, iar viciul pedepsit. Aceasta cere în mod imperios conştiinţa. în viaţa pământească, însă, virtutea nu este întotdeauna sau nu este pe deplin răsplătită, aşa ca omul virtuos să fie fericit. Tot asemeni, viciul nu este întotdeauna pedepsit. Ba, de multe ori se întâmplă ca virtutea să fie pedepsită, iar viciul răsplătit. Trebuie dar să existe o altă lume, în care faptele să fie răsplătite după dreptate şi o Fiinţă atotputernică şi dreaptă, care să răsplătescă pe fiecare după faptele sale. Pe argumentul acesta se sprijină în deosebi religia naturală, spre a dovedi existenţa lui Dumnezeu. El dovedeşte mai mult decât celelelate, deoarece prin el ne încredinţăm nu numai că Dumnezeu există, ci că este şi absolut moral şi drept.

S-a obiectat că originea conştiinţei s-ar putea explica pe cale evoluţionistă sau raţională şi că ea nu mai este atunci o dovadă pentru existenţa lui Dumnezeu. Dar încercările de a deduce conştiinţa din simpatie sau solidaritate, din plăcere sau interes, sau de a o transforma în funcţie intelectuală nu au dus la nici un rezultat.

Ea este şi rămâne promulgarea internă a legii eterne, revelaţia naturală a lui Dumnezeu în noi, cum zice Rous-seau: dar inteligentă şi liberă; judecător infailibil al binelui şi al răului, care faci pe om asemenea lui Dumnezeu; tu eşti care faci superioritatea firii omului şi moralitatea actelor lui. Fără tine, eu nu simt nimic în mine, care mă ridică deasupra animalelor, decât tristul prilej de a cădea din rătăcire în rătăcire, ajutat de o minte fără regule şi de o raţiune fără principii.

S-a căutat, de asemeni, să se tăgăduiască necesitatea unei sancţiuni supranaturale şi deci şi a lui Dumnezeu, ca judecător şi răsplătitor al faptelor omeneşti, susţinându-se, că sunt deajuns sancţiunile legilor şi ale conştiinţei. Dar fără ideea de Dumnezeu, ca judecător şi răsplătitor, nu există mobil destul de puternic, ca să ne determine la practicarea virtuţii, nici frâu atât de tare, ca să ne oprească de la păcat.

2. Argumentul ontologic. In mintea noastră există idei universale, necesare, apriorice; sau principii, ori categorii ale cugetării, cum le-a denumit Kant. Acestea nu se formează prin abstracţie din impresiile primite prin simţuri, ci există deodată cu sufletul, cu raţiunea însăşi. Ele nu au nevoie să fie demonstrate, ci sunt evidente prin ele înseşi şi formează legile constitutive după care se conduce inteligenţa. In această categorie intră ideile de adevăr, bine, frumos, drept etc, noţiunile de cauză, substanţă, infinit, etc, cum şi propoziţii ca: orice efect presupune neapărat o cauză, orice fenomen o substanţă etc. Logica ne învaţă că deducţiile făcute din aceste idei sau principii sunt admisibile. In acest fel se fac în matematici deducţii din axiome. Tot astfel şi în morală se deduc din ideile de drept şi nedrept şi din corelatele lor, recompensă şi pedeapsă, ideea de libertate şi responsabilitate morală, ca şi cea de recompense şi pedepse în viaţa viitoare.

Pe această cale au procedat la conchiderea existenţei lui Dumnezeu, de la anumite idei aflate în suflet, unii cugetători de seamă ca: fericitul Augustin, teologul scolastic Anselm de Canterbury şi filosofii Descartes, Leib-nitz, Christian Wolf, Cousin ş.a. Astfel, constatându-se în suflet ideea de o fiinţă absolută, infinită, perfectă, atotputernică, preadreaptă, preabună, preasfântă etc, s-a conchis că o asemenea fiinţă – care nu este decât Dumnezeu – trebuie să existe în realitate.

Argumentul s-a numit ontologic, deoarece pleacă de la ceea ce este (to on) în minte. El este mai abstract decât celelalte argumente şi are putere de convingere mai mult pentru minţile deprinse cu operaţiunile logice.

Impotriva acestui argument s-a obiectat mai întâi, că nu oricărei idei din mintea noastră îi corespunde ceva în realitate. „Dacă îmi închipui că undeva în ocean – obiecta un călugăr cu numele Gaunilo lui Anselm – există cea mai frumoasă insulă, nu urmează că ea şi trebuie să existe în realitate”. Sau cum obiecta Kant: „dacă îmi închipui că am 100 de taleri (monede) în buzunar, nu înseamnă numaidecât că îi şi am”.

La aceasta se răspunde: E adevărat că nu oricărei idei îi corespunde ceva în realitate, dar ideii de Dumnezeu trebuie să-i corespundă, deoarece este o idee necesară, cum sunt şi ideile de bine, adevăr, frumos etc. Ideile de insulă şi taleri nu sunt necesare şi, deci, nu este constrângător, din punct de vedere logic, ca numaidecât să le corespundă ceva şi în realitate.

S-a zis apoi, că oamenii au în minte şi idei de fiinţe fantastice sau monstruoase, ca de exemplu de balauri, sfincşi, titani, centauri etc, care nu există în realitate. La aceasta se răspunde, că există în realitate toate fiinţele pe care imaginaţia le-a combinat sau ale căror însuşiri.

Le-a exagerat, ca sa dea fiintele fantastice sau monstruoase. Există şerpi şi şopârle, care, înfăţişaţi mai mari şi cu însuşiri comune, dau fiinţa imaginară de balaur. Există oameni şi lei, ale căror forme fizice combinate dau sfinxul şi aşa mai departe.

Deci, ideea de aceste fiinţe este lipsită de realitate numai în ansamblu, nu şi în părţile ei componente.