ATEISMUL

1. Ateismul (a=făra şi teos=Dumnezeu) este tăgăduirea pur şi simplu a existenţei lui Dumnezeu. Aceasta se poate face în două feluri: cu cuvântul şi cu fapta. Cu fapta este atunci când cineva trăieşte fără teamă de Dumnezeu.

Ateismul practic este mai frecvent, pe când cel teoretic este foarte rar, deoarece raţiunea nu se poate mulţumi numai cu negarea lui Dumnezeu, ci trebuie să admită altceva în locul său pentru ca să-şi explice originea şi rânduială lumii.

Ateismul este, după cum declară un cunoscut ateu contemporan, Felix le Dantec, o predispoziţie sufletească înnăscută, pe care el nu se sfieşte a o numi infirmitate, ori chiar monstruozitate 1).

Argumentul pe care se întemeiază ateismul este, că Dumnezeu nu există, deoarece nu poate fi perceput. Dar câte lucruri sunt în lume pe care mi le percepem şi ele totuşi există?

2. Materialismul susţine că nu există nimic în afară de materie şi de combinaţiile ei. El tăgăduieşte, deci, atât existenţa lui Dumnezeu cât şi a sufletului omenesc.

Întrucât tăgăduieşte existenţa lui Dumnezeu, Creatorul şi providenţiatorul lumii, materialismul ia numele de cosmologic, iar deoarece tăgăduieşte existenţa sufletului omenesc, ca substanţă spirituală, deosebită de materie, se numeşte antropologic.

Afirmaţia de bază a materialismului, că materia este singura existenţă reală şi că prin ea se explică totul, nu se poate susţine, deoarece el nu a putut răspunde mulţumitor la întrebarea: Ce este materia? Ipoteza mecanică susţine că materia constă din atomi, adică din nişte minuscule entităţi materiale, invizibile şi indivizibile.

Dar dacă atomii sunt invizibili, cum se poate constata existenţa lor prin experienţa simţurilor, singura admisă de materialism? De unde se ştie apoi, că sunt indivizibili şi cum ar putea fi astfel, dacă sunt materiali? în sfârşit, dacă atomii sunt materiali, nu s-a răspuns la întrebarea: Ce este materia?

După ipoteza dinamică, atomii sunt centre de forţă şi energie. Dar cum se transformă energia, care nu are dimensiuni, în corpuri, care ocupă un loc în spaţiu şi au dimensiuni?

Orice ar fi materia în sine, însuşirea ei fundamentală este inerţia. Prin urmare, ea nu s-a putut pune singură în mişcare, ca prin diferite combinaţii să producă corpurile. Apoi materia nu este veşnică, ci se distruge încetul cu încetul, cum a dovedit-o descoperirea radiului, şi nefiind veşnică, nu este necreată sau necauzată şi nu poate produce din sine totul. In fine ipoteza lui Kant şi Laplace, care încearcă să explice formarea corpurilor cereşti din materie, pe cale pur mecanică, are o mulţime de lacune.

Afirmaţia materialismului antropologic, că viaţa este produsul materiei, sau că rezultă din materia anorganică prin generaţii spontanee, a fost spulberată pentru totdeauna de către Pasteur; iar temeiurile care se invocă pentru susţinerea că sufletul ar fi un produs sau o secreţie, ori o ficţiune a creerului sau, mai exact, a sistemului nervos, nu pot sta în picioare în faţa adevăratei ştiinţe.

Nici tovărăşia cu darwinismul, pentru a explica originea şi dezvoltarea vieţii pe cale evolutivă, n-a putut da materialismului caracter ştiinţific. Darwinismul ori evoluţionismul sau transformismul, cum se mai numeşte, este o ipoteză filosofică, concepută de naturaliştii Lamark şi Darwin şi adoptată de materialişti, pentru a explica originea şi evoluţia vieţii pe cale naturală.

Dintr-o celulă primitivă – care după Darwin, a putut fi creată de Dumnezeu 2) – s-au născut fiinţe simple, până ce, după trecerea a zeci de milioane de ani, s-a ajuns la om, al cărui strămoş ar fi maimuţa. Lupta pentru existenţă, selecţia, ereditatea, şi mediul geografic sau fizic 3) ar fi factori hotărâtori în evoluţia vieţii.

Naturalişti de seamă nu recunosc însă transformismul sau îl primesc într-o formă, care-i schimbă cu totul caracterul.

Astfel, Zves Delage (f 1920), mare zoolog francez zice: Recunosc fără ezitare, că nu s-a văzut o specie dând naştere alteia, nici transformându-se într-aha şi că nu există nici o observaţie absolut formală, că aceasta ar fi avut loc cândva. înţeleg o specie adevărată, fixă, ca speciile naturale şi care sase menţină ca ele, fără ajutorul omului 4).

Iar un naturalist, transformist ca şi Delage, vorbind de descoperirea de fiinţe de tranziţie între specii, zice: Aceste strălucite perspective nu sunt în fond decât miraje amăgitoare. Căci, mai întâi există un lanţ al fiinţelor? Eu mi-am exprimat deja îndoiala în această privinţă5).

O ipotază nouă, numită a mutaţiei, emisă de botanistul olandez De Vries, plecând de la observaţii făcute asupra florilor, susţine că se produc specii noi în mod brusc, ceea ce este cu totul contrariu transformismului. Prin urmare, transformismul este o simplă ipoteză neconfirmată încă. Cu toate acestea, materialismul a adoptat-o, a modificat-o şi o susţine.

Astfel, E. Haeckel (+ 1916), liderul materialismului, susţine că prima celulă s-a născut din materia anorganică. Un prieten al său, naturalistul englez Huxley (+l895), crezuse chiar că a descoperit pe fundul mării secretul naşterii vieţii din materie şi cea mai elementară fiinţă monocelulară, căreia îi dăduse numele de Batybius Haeckeli. în curând însă se convinse că se înşelase şi că nu avusese de a face cu o fiinţă, ci numai cu secreţia unor bureţi6).

Haeckel a imaginat şi un arbore genealogic al fiinţelor, care ar vădi descendenţa lor unele dintr-altele, dar aproape nu este naturalist care să-l admită 7). In fine, Haeckel a instituit chiar o religie monistă, cu Adevărul, Binele şi Frumosul ca Divinitate, cu temple pe ai căror pereţi sunt pictate radiolarii, infuzorii şi alte vietăţi.

Toate acestea dovedesc că materialismul nu este nici ştiinţific, nici serios 8). Alte două sisteme de cugetare, care nu tăgăduiesc de-a dreptul existenţa lui Dumnezeu, ci numai o reprezintă greşit, sunt: deismul şi panteismul.

3. Deismul recunoaşte un Dumnezeu personal şi creator al lumii, dar susţine că după ce a făcut lumea şi a pus în mişcare mecanismul cosmic, El stă deoparte şi nu se amestecă în conducerea ei. Deismul tăgăduieşte deci existenţa minunilor, posibilitatea revelaţiei şi întruparea Mântuitorului, deoarece aceasta ar fi o intervenţie a lui Dumnezeu în lume. Idei deiste găsim şi în vechime la filosoful grec Epicur şi la poetul roman Lucreţiu, dar ca sistem el s-a dezvoltat mai târziu în Anglia, în veacurile XVII şi XVIII, de unde a trecut apoi şi pe continent, în deosebi în Franţa şi în Germania. Promotorul lui în nglia a fost lordul Herbert of Cherbury, iar susţinătorii ăi cei mai vajnici de pe continent au fost Voltaire şi Rousseau.

Deismul este greşit, deoarece, dacă Dumnezeu ar sta în afară de lume şi indiferent faţă de ea, ar urma că e mărginit şi în spaţiu – nefiind lume – şi ca putere – neinter-venind în lume – şi e lipsit de dragoste faţă de om, creatura sa cea mai aleasă de pe pământ, nevenindu-i în ajutor, ca să-l scape de mrejele păcatului.

4. Panteismul (pan=tot şi teos=Dumnezeu) învaţă că Dumnezeu nu este ceva personal şi deosebit de lume, ci este numai substanţa lumii, aşa încât totul este Dumnezeu şi Dumnezeu este totul. Deosebirile ce observăm în lume între lucruri şi fiinţe sunt simple moduri de existenţă, păreri subiective, închipuiri, deoarece reală este numai substanţa divină.

mos=lume), deoarece învaţă că realitatea unică este lumea, pe când Dumnezeu se pierde în ea. în această formă, panteism se confundă cu materialismul.

Admiţând existenţa unui singur principiu pentru explicarea lumii, panteismul mai poartă şi numele de monism (monos=singur) şi anume de monismpanteistic, spre deosebire de monismul materialist.

Panteismul este vechi în istoria cugetării omenirii, căci îl găsim în India, în şcoala filosofică numită Vedanta, în Grecia, la filosofii eleaţi, stoici şi neoplatonici; în creştinism, la ereticii gnostici şi manihei; la filosofii moderni: Giordano Bruno, Spinoza, Fichte, Schelling şi Hegel; într-o formă deosebită la Schopenhauer şi Hartmann; apoi la Cousin, Gioberti etc, cum şi la mulţi poeţi şi literaţi, ca de pildă la Goethe şi chiar la unii din marii teologi protestanţi, ca Schleiermacher.

Fiind atât de vechi şi răspândit, panteismul a fost formulat în diferite moduri, în fond el este însă acelaşi.

Ca sistem de cugetare, panteismul este greşit din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, el confundă pe Dumnezeu cu lumea, ceea ce este un nonsens, căci infinitul nu poate consta din părţi materiale.

Al doilea, nesocoteşte principiul logic al contrazicerii, după care un lucru nu poate fi în acelaşi timp în două feluri, ca de pildă şi bun şi rău, şi dulce şi acru, şi alb şi negru etc. Cum poate fi dar substanţa divină în unul şi acelaşi timp şi simplă şi compusă, şi raţională şi brută, şi moartă şi vie, şi schimbătoare şi neschimbătoare şi finită şi infinită?

Al treilea, contrazice conştiinţa de sine a omului, care-i spune că el este o fiinţă aparte, individuală, că el singur este cel ce cugetă, simte, voieşte, acţionează într-un fel sau altul, că este deosebit de toate celelalte fiinţe şi lucruri, că nu formează un tot cu ele.

Al patrulea, contrazice principiul individualităţii, după care nu există două fiinţe sau două lucruri absolut asemănătoare sau identice în lume. Două boabe de nisip, două cristale, două fire de iarbă, două celule nu se aseamănă în totul. De unde această deosebire, dacă la temelia totului stă substanţa unică?

În fine, panteismul este periculos prin consecinţele sale practice, căci nimiceşte religia şi moralitatea.

Nimiceşte religia, deoarece substanţa divină, unicul substrat al lumii – după panteism – vine la conştiinţa de sine numai în om, aşa ca neexistând un Dumnezeu personal, omul nu are pe cine să adore, sau trebuie să se adore pe sine însuşi, ca ultima expresie a substanţei universale.

Nimiceşte moralitatea, deoarece omul nu are înaintea cui să fie răspunzător de faptele sale, iar acestea nu pot fi nici într-un caz rele, deoarece sunt în unul şi acelaşi timp faptele omului şi ale lui Dumnezeu.

Lipsind apoi criteriul pentru aprecierea faptelor, nu pot exista nici sancţiuni. Virtutea nu mai poate fi răsplătită, nici crima pedepsită, aşa că ordinea socială este ameninţată.

Panteismul este, deci, periculos şi din punct de vedere social.

Nola 1. – în opera sa -L'Aiheisme.

Nota 2. Darwin nu a fost necredincios, ci toată viaţa sa a rămas, dacă nu creştin practicant, dar un teist convins. Aceasta a dovedit-o nu numai prin scris, ci prin atitudinea din viaţa sa de toate zilele. Astfel, el a spus odată cuvinte foarte grele cuiva, care-l socotea ateu (Picard – Chretien ou agnostique, pag.21 în notă).

De altfel, în Anglia cei mai mulţi transformişti sunt şi azi oameni religioşi şi nu se silesc de a numi transformismul lor spiritualist, după cum şi mulţi teologi sunt adepţi ai transformismului.

Nota 3. Prin luptă pentru existenţă, expresie devenită curentă, se înţelege în Evoluţionism concurenţa dintre fiinţele care trăiesc la un loc şi au nevoie în cea mai mare parte de aceleaşi mijloace de trai.

Selecţia naturală este supravieţuirea în lupta pentru existenţă a indivizilor mai puternici şi mai înzestraţi.

Ereditatea este moştenirea urmaşilor de la părinţii lor a însuşirilor caracteristici pe care aceştia ie posedă.

Mediul geografic sau fizic este în primul rând clima, apoi apa, solul, etc, care au mare influenţă asupra desfăşurării vieţii.

Influenţa exercitată de aceşti patru factori este netăgăduit mare, cu toate acestea e relativă şi nu poate dovedi, că specia s-a produs dintr-alta şi cu atât mai puţin, că viaţa ar fi luat naştere din materia anorganică.

Nota 4. In lucrarea sa: Struclure du proloplasme.

Nota 5. Contejean în Revue scienlifique, 1896. Şi mai categorice sunt cuvintele rostite de marele anatomist şi antropolog german R. Virchow la congresul internaţional al naturaliştilor, ţinut în anul 1892 la Moscova:

În chestiunea omului, am dat înapoi pe toată linia. Toate cercetările întreprinse în scopul de a găsi continuitatea în desfăşurarea progresivă, au răspuns fără rezultat. Nu există proantropos. Nu există om-maimuţă. Lanţul intermediar este o fantomă. (Apud Valvekens, op. cit. P. 94). Resturile de scheletcraniul, câţiva dinţi şi un femurdescoperite de doctorul olandez Dubois, în lava, la doi ani după ce Virchow pronunţase aceste memorabile cuvinte, au fost socotite de Haeckel ca dovada concretă a fiinţei intermediare dintre maimuţă şi om, pe care el a botezat-o Pilhecanlhropus erectus. Virchow a declarat aceste resturi drept patologice, iar mai târziu o naturalistă germană, doamna Zelenka, a dovedit că femurul era de maimuţă şi deci că fiinţa cu craniul mic şi cu picioare lungi, botezată Pilhecanthropus şi încă şi erectus, era de domeniul fanteziei.

Nota 6. In ce priveşte imposibilitatea naşterii vieţii din materia brută, dovedită peremptoriu de Pasteur, iată ce zice Virchow, care n-a fost spiritualist ci liber-cugetător şi materialist:

Nu se cunoaşte nici un fapt pozitiv, care să stabilească, cum că o masă anorganică, fie ea chiar din societatea Carbon et Comp. (aluzie la Haeckel), sa se fi transformat în masă organică. Nimeni n-a văzut o producţie spontană a materiei organice. Şi nu teologii, ci savanţii nu admit aceasta. (Din discursul rostit la Congresul internaţional al naturaliştilor la Berlin – reprodus după Valvekens, op.cit., pag.67 nota3).

Mai înainte, Lord Kelvin se pronunţase, la congresul din Edimburg, în acelaşi sens:

Ştiinţa aduce o mulţime de probe invincibile contra ipotezei generaţiunii spontane, cum aţi auzit din gura predecesorului meu în acest fotoliu (de preşedinte), d-IHuxiey. O cercetare minuţioasă na descoperit până azi alt principiu din viaţă decât viaţa însăşi. (Apud Valvekens, op.cit., pag. 67, nota 3).

Insusi Haeckel recunoaşte că încercările de autogenie n-au dat până acum rezultat pozitiv. (Naturliche Schopfungsgeschichtc, în traducerea pag.247).

Prin urmare, rămâne tot cum ziceau cei vechi: Omne vivum ex ovo sau mai modern: Omne vivum ex coelula.

Catre sfârşitul anului 1929 a apărut o carte despre Transformism, care a facut mare vâlvă în lumea ştiinţifică. Este cartea învăţatului francez LouisVialleton, profesor la facultatea de Medicină din Montpellier. Lucrarea poartă titlul – Origine des etres vivants. La ce concluzie ajunge Vialleton, o spune subtitlul operei sale, care suna: L'illusion transformiste.

Nota 7.

— Despre arborele genealogic al lui Hackel, însuşi Cari Vogt, naturalist monist şi ateu, zice: Acest arbore atât de complet şi bine închegat n-are decât un efect asemenea cu al calului lui Roland: că n-a existat niciodată. Numeroasele matci originale ce trebuiesc recunoscute în genealogie nu pot fi reprezentate printr-un arbore. Un stufiş chiar n-ar fi deajuns, ci trebuie o pădure. Nota 8.

— Vezi şi Edouard le Roy – Les Origines houmaines et l'evolution de l'inteligence.