ARGUMENTUL ISTORIC, PSIHOLOGIC ŞI ALTELE

1. Argumentul istoric. Istoria ne atestă că toate popoarele, culte sau barbare, din toate timpurile şi din toate locurile, au crezut în Dumnezeu.

Iar, ceea ce toţi oamenii ţin în chip instinctiv, de adevărat, este un adevăr natural, a zis Aristotel. Deci, Dumnezeu există.

Universalitatea credinţei în Dumnezeu este într-adevăr realitatea. Priviţi pe faţa pământului – a zis Plutarh – şi veţi vedea poate cetăţi fără ziduri, fără legi. Veţi întâlni popoare.care nu cunosc scrierea şi întrebuinţarea banilor. Dar un popor fără Dumnezeu nu a văzut încă nimeni1) Nu este nici un popor aşa de sălbatic – zice Cicero – ca să nu creadă într-un Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce fel este.

Descoperirile de pământuri noi şi populaţii necunoscute, din zilele lui Plutarh şi Cicero şi până astăzi, confirmă întru totul cuvintele [or. Ateismul nu există nicăieri decât în stare eratică zice Quatrefages. Pretutindeni şi totdeauna masa popoarelor n-a fost atinsă de el. Nicăieri nici vreuna din marile rase omeneşti, nici chiar vreo parte oricât de mică din ele, nu este atee-2)

Acelaşi lucru îl afirmă şi Preistoria. Inmormântarea, punerea a tot felul de lucruri în mormânt alături de mort şi trepanaţia 3) sunt dovezi incontestabile, că omul preistoric a avut credinţă în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului, întemeiată pe universalitatea credinţei în Dumnezeu.

Antropologia modernă numeşte pe om, de acord cu inii părinţi bisericeşti, animal religios.

Felul în care diferitele popoare şi hoarde omeneşti îşi inchipuie pe Dumnezeu, ca şi cultul ce-i dau, este, fără indoială, diferit. Dar oricum ar fi, nu există nici-un neam de oameni fără credinţă în Dumnezeu. Acestui argument i se zice şi de consensu gentium.

S-a obiectat că, nu toate credinţele universale sunt întemeiate pe adevăr, că sunt şi credinţe care s-au dovedit greşite. Aşa ar fi de exemplu superstiţiile în genere şi părerea că pământul e de forma unui disc, că e nemişcat şi că soarele şi planetele s-ar mişca în jurul lui etc.

Răspundem că superstiţiile nu sunt universale, deoarece nu sunt crezute decât de oamenii fără cultură şi slabi la minte, iar credinţa că pământul ar fi ca un disc şi imobil şi că celelalte corpuri cereşti ar gravita în jurul lui, este de fapt o chestiune de astronomie, care se explică perfect prin iluzia sensurilor care nu influenţează cu nimic viaţa practică şi nu stă în calea nici unui interes material, fiind accesibilă numai oamenilor de ştiinţă.

Când Copernic şi Galilei au dovedit falsitatea ei, ea a încetat de a mai fi profesată. Cu totul altfel este credinţa în Dumnezeu, care este universală şi veşnică, deoarece oamenii de pretutindeni şi totdeauna, de pe orice treaptă de cultură, au crezut şi cred în Dumnezeu, iar ateismul este o excepţie foarte rară şi ceva individual.

O altă obiecţie este că religia şi-ar putea avea originea în ignoranţă, în frica de necunoscut, sau că ar fi inventată de oamenii de stat sau de preoţi etc. şi deci universalitatea ei nu implică numaidecât şi existenţa reală a lui Dumnezeu.

Dar mai întâi, dacă religia ar avea o astfel de origine, ea nu ar putea fi universală şi, al doilea, ea ar fi trebuit să înceteze îndată ce i s-ar fi dat pe faţă originea. Noi vedem însă, pe de o parte, că religia dăinuieşte necontenit în lume şi că nu este nici un indiciu serios că va înceta cândva să existe. Pe de altă parte vedem că învăţaţii tuturor timpurilor – care s-ar fi putut debarasa de religie, dacă ea s-ar întemeia pe vreo eroare sau ar fi ceva pur omenesc – au fost, în marea lor majoritate, şi sunt oameni religioşi.

Cunoscutul naturalist german contemporan, Dr. Den-nert, secretarul Ligii Kepleriene (Keplerbund), a făcut în această privinţă o foarte interesantă anchetă. El a examinat părerile şi atitudinea faţă de religie a celor mai mari învăţaţi: naturalişti, fizicieni, chimişti, matematicieni, astronomi, medici, ingineri etc. Rezultatul la care a ajuns este următorul: din 300 de învăţaţi, 242 au fost credincioşi, numai 17 au fost necredincioşi, iar în privinţa restului de 41 nu s-a putut stabili dacă au avut sau nu vreo convingere religioasă 4) în sfîrşit, s-a obiectat că, credinţa religioasă a omenirii a fost mai mult politeistă. Politeismul este însă de fapt negarea divinităţii. Concluzia ar fi că religia nu este universală şi că nu se poate deduce prin urmare că Dumnezeu există.

Istoria şi mitologia, ca şi studiul aprofundat al religiei triburilor sălbatice de azi, dovedesc din contră, că monoteismul este forma primitivă a religiei, că deci toate popoarele au crezut la început într-un singur Dumnezeu şi că unele din ele au păstrat-o neîntrerupt, fie sub forma de religie oficială şi publică, fie sub cea de mistere.

2. Argumentul psihologic conchide la existenţa lui Dumnezeu din trebuinţa ce simte sufletul de a avea un Dumnezeu, în ardoarea Căruia găseşte unica sa satisfacţie. Acest adevăr a fost exprimat de bătrânul Homer în cuvintele: Toţi oamenii doresc de zei, iar fericitul Augustin îl confirmă când exclamă: Inquietum est cor meum, Domine, donec requiescat în te.

Istroria ne învaţă şi observaţia de toate zilele ne dovedeşte, de asemeni, că omul nu poate trăi fără ideea de Dumnezeu. Chiar cei care se fălesc cu ateismul sau necredinţa totală, au un Dumnezeu pe care-1 adoră, căruia îşi închină toată viaţa lor. Acest Dumnezeu nu este însă cel adevărat, ci materia, sau interesul, ori plăcerea.

3. Argumentul noetic care are ca punct de plecare existenţa adevărului, independenţa lui de cugetarea noastră şi acţiunea constrângătoare pe care el o exercită asupra cugetării. Nu numai în logică şi în matematică, ci şi în morală există adevăruri, care nu au nevoie de a fi demonstrate ca atare, care sunt evidente prin ele însăşi. Aşa sunt, de exemplu, propoziţiile: cercul este rotund, partea e mai mică decât întregul, cele trei unghiuri ale triunghiului sunt egale cu două unghiuri drepte, liniile paralele nu se întâlnesc, binele trebuie făcut şi răul evitat etc.

Adevărurile de acest fel sunt produse ale cugetării noastre, deoarece subzistă independent de noi şi chiar de timp. Pretutindeni şi întotdeauna cât vor fi fiinţe cugetătoare, vor trebui să admită neschimbat aceste adevăruri. Precum cugetarea sau raţiunea nu este producătoarea adevărului, tot astfel nu este regulativul lui. Nu adevărul se orientează după cugetare, ci cugetarea după adevăr. Neconformarea cugetării cu adevărul duce la minciună, rătăcire, absurd. Adevărul nu este ceva subiectiv, deoarece este recunoscut şi admis de toţi oamenii normali la minte. El nu depinde nici de obiectele la care se referă, deoarece acestea sunt trecătoare, schimbătoare, pe când el e veşnic.

Aceste însuşiri ale adevărului îşi găsesc explicaţia lor deplină numai dacă admitem că există o fiinţă absolută de la care el purcede şi care exercită prin el influienţa sa asupra cugetării.

Această fiinţă trebuie să posede între alte însuşiri şi pe acela pe care le are adevărul: neschimbabilitatea şi veşnicia. Acesta este Dumnezeu.

4. Argumentul „ab utili” deduce necesitatea teoretică, a afirmaţiei despre existenţa lui Dumnezeu din folosul practic adus de religie individului şi societăţii. Contra sfioşilor şi scepticilor, care au susţinut că, credinţa în Dumnezeu este nu numai nefolositoare, ci chiar dăunătoare, s-a susţinut că ideea de Dumnezeu a adus nespus de mari foloase omenirii şi din răsturnarea acelei susţineri s-a conchis indirect la existenţa lui Dumnezeu.

Astfel Montesquieu, în scrierea sa L'esprit des lois, arată contra lui Hobbes, Bayle, Mandeville şi alţii cât de mare este folosul adus omenirii de religie, iar Voltaire a zis că: Dacă Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat.

Nota 1. Acest acord universal este cu atât mai izbitor, cu cât oamenii sunt în dezacord aproape asupra tuturor celorlalte chestiuni, cum o spune în frumoase cuvinte scriitorul bisericesc Maxim de Tir: „Se deosebesc între ele popor de popor, oraş de oraş, familie de familie, individ de individ, şi chiar fiecare om nu e întodeauna de acord cu sine însuşi. Ei bine, observaţi că, cu toată această mare luptă de păreri, toate părerile şi toate legile sunt de acord asupra punctului că este un Dumnezeu, rege şi părinte al tuturor lucrurilor. Grecul şi barbarul, continentalul şi insularul, înţeleptul şi nătângul mărturisesc într-un glas existenţa Lui. Dacă, de când e lumea, au fost doi sau trei nenorociţi de atei, speţa lor e josnică, cinică, descreierată, stearpă, pândită de moarte”.

Privitor la argumentele raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu e de consultat: Preotul Nedelea Georgescu: Argumentele pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu în „Biblioteca pentru toţi”.

Nota 2. – în lucrarea sa: L'espece humaine, cap.35.

Nota 3.

— Trepanajia este o operaţie chirurgicală, care constă în găurirea sau scoaterea unei bucăţi de os din craniu. La multe fosile omeneşti se găseşte scos sau găurit osul frontal. S-a stabilit că asta se făcea de teama ca mortul să nu se prefacă în strigoi. Există, dar, credinţa într-o viaţă, cum şi aşezarea cadavrelor cu faţa spre răsărit, care presupune un ritual stabilit, sunt dovezi că omul avea şi credinţa în Dumnezeu, pe lingă cea în nemurirea sufletului.

Nota 4.

— S-a zis de mult, că dacă legile geometrice s-ar opune sentimentelor şi intereselor noastre, cum se opun legile morale, ele ar fi fost contestate şi combătute cu vehemenţă.