BISERICA UNITĂ.

Biserica Ortodoxă este Biserica naţională, adică fiecare naţiune chiar dacă nu este constituită dintr-un stat independent îşi are Biserica sa cu cler naţional, cu limbă naţională, ca limbă de cult, condusă de Sinodul său şi întreţinând cu una din patriarhii legăturile spirituale impuse de canoane. Unele din Bisericile statelor ortodoxe sunt patriarhale ca cele din România, Iugoslavia, Rusia şi Bulgaria.

Biserica Romano-Catolică este, dimpotrivă, Biserica internaţională sau supranaţională. Oriunde s-ar afla ea, în orice ţară sau continent, serviciul divin se face pretutindeni în limba latină. Numai în ultimele decenii s-a aprobat de Vatican săvârşirea slujbelor, în ţările catolice, în limbile naţionale. Organizarea bisericească cu un colorit măcar cât de puţin naţional nu există. Nu există, de asemeni, nici sinoade naţionale şi nici un mitropolit, ci numai episcopi. Membrii ierarhiei, mai ales ai celei înalte, sunt în cele mai multe cazuri străini şi trimişi direct de la Roma.

Legătura strânsă dintre Biserică şi naţiune, care există în Biserica Ortodoxă lipseşte în Biserica Romano-Catolică.

Toate naţiunile ortodoxe au stat în calea năvălirilor barbare şi au trebuit să le ţină piept mai mult de o mie de ani. Unele din ele au suferit jugul şi împilarea turcească până în a doua jumătate a secolului XIX, iar altele chiar până în zilele noastre, adică până la încheierea păcii după războiul mondial.

În aceste grele împrejurări istorice, naţiunile ortodoxe au rămas în urmă cu civilizaţia şi cultura. înapoiată a rămas şi Biserica, a cărei soartă a fost nedespărţită de a naţiunii.

Nu tot aşa s-au petrecut lucrurile cu naţiunile şi cu Biserica din Apus. Naţiunile apusene stând la adăpost de năvălirile barbare – pentru că se aflau în spatele zidului de apărare format din naţiunile ortodoxe, sau, în tot cazul, barbarii care au pătruns în apus, au ajuns acolo mai îmblânziţi – s-au putut dezvolta în linişte şi au putut ajunge de timpuriu la o stare înfloritoare de cultură şi civilizaţie.

Biserica Romano-Catolică, avânt în sânul său toate naţiunile apusene, naţiuni culte şi civilizate, a ajuns şi ea la o stare înfloritoare, mai ales materială. Politica dusă de papi şi încoronată cu izbândă, ca papii să fie socotiţi şi împăraţi lumeşti şi să stea mai presus de toţi împăraţii, a avut drept rezultat înălţarea Bisericii la o formidabilă putere pământească.

Succesele avute în apus au încurajat pe papi şi i-au făcut să se gândească în mod serios la împlinirea visului lor de aur: de a cuceri întâietatea spirituală, reprezentată prin ideea primatului papal, peste toată lumea creştină. Imensele avuţii ce-i stau la îndemână, diplomaţia folosită cu isteţime, făgăduieli mincinoase de tot felul de avantaje şi mai ales imensele servicii pe care i le-au adus diferitele ordine călugăreşti, ca franciscanii, dominicanii şi cu deosebire iezuiţii, au fost tot atâtea arme sau mai exact curse de care s-a slujit Biserica Romană pentru ademenirea ortodocşilor necăjiţi şi asupriţi, ca să caute un adăpost, să vadă un liman de mântuire în staulul papal.

Nu este naţiune ortodoxă în sânul căreia să nu se fi găsit un număr mai mic sau mai mare de credincioşi slabi de înger, care au cedat cântecului de sirenă al viclenilor emisari papali şi au debarcat pe uscat catolic.

Pentru o reuşită cât mai uşoară, vânătorii de suflete ortodoxe au simulat că fac concesii uriaşe, că nu cer rupere de Biserica Ortodoxă şi trecerea totală la biserica papală, ci numai o apropiere, o unire cu Biserica Romei pe baza câtorva puncte de credinţă.

Ortodocşii care au făcut această unire cu Roma papală se numesc uniţi, ceea ce înseamnă că ei nu sunt papistaşi, ci sunt tot ortodocşi, care numai s-au unit, aliat sau întovărăşit cu catolicii. Biserica lor nu se numeşte romano-catolică, ci unită, adică ortodoxă care a făcut uniune cu Roma.

Spre a vedea mai bine în ce constă cursa întinsă de Biserica Romano-Catolică ortodocşilor prin unire sau uniaţie, sau ce este în realitate unirea şi la ce sfârşit duce, să examinăm pe scurt, cum s-a făcut şi la ce a ajuns unirea unei părţi a românilor din Transilvania cu Roma papală. Ca să-şi asigure stăpânirea asupra Ardealului luat de la turci în 1688, austriecii urmăreau, între altele, unirea românilor cu Biserica Romei.

Iezuiţii s-au pus pe lucru şi făgăduiau preoţilor români iobagi ca şi poporul şi sătui de asuprirea calvinilor, „marea cu sarea şi Oltul cu totul”. însuşi împăratul Leopold I, în 1672, confirma aceste promisiuni mincinoase, dând un rescript în care se spunea, că preoţii ortodocşi, care se vor uni cu Roma, vor fi uşuraţi de sarcini şi vor avea dreptul să ia dijmă de la credincioşi.

Ca urmare a acestor insinuări perfide, protopopii români şi mulţi preoţi se adunară într-un sinod la Alba-Iulia, în 1697, sub preşedenţia mitropolitului Teofil şi semnară un act de unire cu Biserica Romei. Singura condiţie ce li se impunea, şi care a fost primită, era recunoaşterea primatului papal.

Această unire, rămasă numai pe hârtie, se desbătu şi se încheia din nou în 1698, la 7 octombrie, sub noul mitropolit Atanasie Anghel. Protopopii şi preoţii care au luat parte la sobor au dat un manifest prin care declarau că se unesc cu Biserica Romei, cu următoarele condiţii: a. Să se acorde clerului român privilegiile de care se bucura clerul romano-catolic; b. sărbătorile, posturile, calendarul şi ritualul să rămână neschimbate; c. mitropolitul Atanasie să nu fie scos din scaun până la moarte, iar succesorul său sa fie ales de sobor, întărit de papă şi hirotonit de mitropolitul sârbesc; d. protopopii să rămână neclintiţi în posturile lor.

Era – cum se vede – o unire numai de interes, unire dictată de privilegiile la care aspira obijduitul cler român.

Unirea desăvârşită şi definitivă s-a făcut la 4 septembrie 1700, pe baza punctelor de credinţă de la 1698 şi a condiţiilor stipulate atunci. Trebuie însă să arătăm aici reaua credinţă şi falsul făcut cu acest prilej de către agenţii papei şi ai curţii imperiale. In 1698, ca şi în 1697, singurul lucru care se cerea românilor era recunoaşterea primatului papal. Aşa e scris în actul românesc de unire din 1697 şi 1698. In actul latinesc din 1698, iezuiţii au trecut, însă, că se recunosc patru puncte dogmatice şi anume: Primatul papal, purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul, purgatoriul şi săvârşirea Sfintei Euharistii cu azimă. Preoţii români, neştiind latineşte, au semnat actul aşa cum ii s-a pus înainte, iar în 1700 nici n-a mai fost discutat.

Un alt fals din actul latinesc este, că se zicea că tot clerul românesc primeşte unirea, pe când de fapt în originalul românesc se spunea că numai cei subscrişi.

Urmările acestei uniri făcută pe de o parte, din interes material şi în necunoştinţă de cauză, iar pe de altă parte lipsită de sinceritate şi în spirit de înşelăciune, n-au putut fi decât adânc păgubitoare pentru uniţii români, pentru că: preoţii n-au beneficiat decât de o parte din avantajele ce li s-au promis; mitropolitul a fost degradat la treapta de episcop şi pus sub ascultarea arhiepiscopului ungur de Strigoniu (Esztergom); unitatea religioasă a Românilor din Ardeal cu cei din Principate, care se realizase în secolul XIV, s-a rupt;

Românii ardeleni au fost împărţiţi în.două tabere duşmane: ortodocşi şi uniţi;

— Biserica Ortodoxă şi poporul român ortodox din Ardeal au fost lăsaţi în părăsire sau chiar prigoniţi atât de autorităţile lumeşti cât şi de cele bisericeşti catolice, ba chiar şi de uniţi.

Urmarea cea mai gravă a unirii este, în sfârşit, catolicizarea aproape completă a clerului şi gravitarea lui şi a laicilor luminaţi spre naţiunile catolice, fie aceasta chiar cea maghiară şi înstrăinarea de fiii ortodocşi, fie aceştia chiar fraţii lor de sânge din Ardeal şi din principate.

Trei sinoade ţinute tainic, în anii 1872, 1882 şi 1900, la Blaj, au abătut toată ştiinţa teologică pe făgaşele catolicismului sectar şi au admis şi introdus pe de-a-ntregul ordinea şi disciplina catolică în cadrele Bisericii române unite. N-a mai rămas fraţilor români uniţi, din bogata moştenire strămoşească de nuanţă ortodoxă, decât Sfânta Liturghie în limba maternă, catolicizată şi aceasta în punctul ei culminant: sfinţirea Sfintelor Daruri.

Ca să se şteargă orice reminiscenţă de ortodoxie, s-a schimbat românilor uniţi, ca şi tuturor uniţilor de orice naţiune ar fi, până şi numele: Nu se mai numesc uniţi sau greco-catolici, ci creştini catolici de rit bizantin.

Iată dar ce este unirea cu Roma: o catolicizare lentă!

Bibliografie. Decretele conciliului prim şi al doilea ale provinciei bisericeşti greco-catolice de la Alba-Iulia şi Făgăraş, Blaj, 1927. Conciliul provincial al treilea al provinciei bisericeşti greco catolice Alba-Iulia şi Făgăraş, ţinut la anul 1900, Blaj, 1906.