BISERICA ORTODOXĂ

1. Biserica Romano-Catolică şi cea Protestantă, în deosebi cea din urmă, s-au abătut şi înstrăinat, una mai puţin, cealaltă tot mai mult, de la învăţătura şi practicile Bisericii Ecumenice, a Bisericii primelor opt secole, care este adevărata Biserică în toată puritatea ei, aşa cum a fost întemeiată de Mântuitorul, organizată de Sfinţii Apostoli şi păstrată de Sfinţii Părinţi. Biserica noastră Ortodoxă stă încă neclintită pe temelia pusă de Mântuitorul, păstrează neschimbată organizarea dată de Sfinţii Apostoli şi nu se abate întru nimic de la cele ce au stabilit, învăţat şi practicat Sfinţii Părinţi. Ea este continuatoarea directă şi fidelă a Bisericii ecumenice vechi, MITROPOLITUL IRINEU MHIĂLCESCU a adevăratei Biserici a lui Hristos şi deci ea este Biserica adevărată.

Pretenţia de a fi adevărata Biserică o ridică şi Biserica Romano-Catolică, şi cea protestantă.

Biserica Romano-Catolică îşi formează pretenţia de a fi ea Biserica adevărată, întemeindu-se pe însuşirile Bisericii exprimate în sinodul niceo-constantinopolitan şi care sunt: una sfântă, sobornicească (catolică) şi apostolică. Teologii ei interpretează în aşa fel, ca şi cum ar fi numai ale ei. In deosebi pun mare preţ pe unitate, despre care susţin că este realizată în chip concret prin persoana papei, care este considerat drept cap văzut al Bisericii. Ei uită că Biserica Ortodoxă şi cea protestantă consideră ca inovaţie eretică învăţătura despre primatul papei. Tot astfel şi însuşirile de: sfântă, sobornicească (catolică) şi apostolică, teologii catolici le atribuie Bisericii lor, pentru cuvântul că numai ea ar fi păstrat în toată curăţia şi integritatea ei credinţa cea sfântă, catolică şi apostolică. Ştim însă că această Biserică a admis în curgerea veacurilor, învăţături şi practici noi, care fac ca astăzi credinţa profesată de ea să difere mult de a Bisericii ecumenice vechi. Ea nu este şi nu poate fi dar adevărata Biserică.

Biserica protestantă pretinde că ea este adevărata Biserică, pentru că ea singură păstrează şi predică curat cuvântul lui Dumnezeu şi administrează drept Sfintele Taine. Istoria e martoră însă şi faptele o dovedesc că nimic din această susţinere nu este adevărat. Căci, cum predică curat cuvântul lui Dumnezeu protestanţii, când ei socotesc ca atare numai Sfânta Scriptură, nu şi Sfânta Tradiţie şi când interpretează Sfânta Scriptură fiecare cum vrea, din care cauză au ieşit din sânul protestantismului atâtea secte? Cum administrează de drept, şi încă nu numai ei, Sfintele Taine, când Biserica Ortodoxă, Bisericile eterodoxe şi Biserica Romano-Catolică, adică toată creştinătatea, afară de ei, admite şapte Sfinte Taine, numai ei au două sau trei? Cum poate fi dreaptă administrarea Sfintelor Taine la ei, când n-au preoţi ca să le săvârşească? Ei au schimbat apoi întreaga învăţătură şi credinţă şi au desfiinţat aproape cu desăvârşire cultul. Prin urmare nici această Biserică nu este cea adevărată.

Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, pentru că ea singură a păstrat într-adevăr fără schimbare tot ce provine de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli şi în forma în care s-a stabilit de către Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice. Ea n-a schimbat nimic, n-a adăugat nimic nou la ceea ce a ţinut şi a învăţat Biserica Ecumenică din cele dintâi opt secole ale existenţei ei, veacuri care formează epoca clasică a Creştinismului. învăţătura ei dogmatică, morală şi cultul sunt aceleaşi care au fost profesate şi practicate în timpul primelor opt secole.

Duşmanii ei o acuză din această cauză de înţelenire, de incapacitate de progres, dar ea se laudă – şi pe drept cuvânt – de statornicia sa, de conservatorismul său şi nu regretă aşazisele progrese cu care se laudă alte Biserici în materie de credinţă, pentru că acelea sunt simple inovaţii şi rătăciri periculoase. Progresul în materie de credinţă stă în trăire duhovnicească, în îmbogăţirea formei şi în adâncirea înţelesului, iar nu în schimbarea fondului, în adause şi înnoiri dogmatice. Numai în acest sens a căutat Biserica noastră să progreseze, lămurind fondul, îmbogăţind şi înfrumuseţând forma, iar nu schimbând temeliile credinţei şi depărtându-se d(c) adevăr, aşa cum au făcut-o Biserica Romano-Catolică şi cea protestantă.

Cum că Biserica noastră Ortodoxă stă neclintită pe adevăratele şi veşnicele temelii dogmatice şi morale puse ei de Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli şi că este deci adevărata Biserică, se vede şi din aceea că singură întruneşte adevăratele atribute ale adevăratei Biserici, / apostolice.

Ea singură se poate numi una, pentru că numai ea recunoaşte de unic cap al ei pe Mântuitorul Hristos şi păstrează unitatea credinţei şi a învăţăturii, ce i-a fost încredinţată de El. Pe când Biserica Catolică admite un al doilea cap văzut al Bisericii, în persoana papei, iar cea protestantă a sfâşiat unitatea credinţei şi a învăţăturii, admiţând numeroase erezii.

Ea singură este sfântă, pentru că numai ea se foloseşte, aşa cum a rânduit Mântuitorul, de roadele jertfei Sale pe Cruce şi de harul Sfântului Duh şi deci numai ea conduce fără greş pe oameni la mântuire. Romano-catolicii şi protestanţii au falsificat învăţătura despre mântuire, justificare sau sfinţire, cei dintâi admiţând meritele prisositoare ale sfinţilor şi indulgentele, iar cei de al doilea tăgăduind trebuinţa de fapte bune pentru mântuire şi înţelegând mântuirea numai ca pe ceva extern, ca un act juridic.

Biserica Ortodoxă singură este universală, pentru că numai ea se întemeiază pe hotărârile Sinoadelor Ecumenice sau universale şi este, deci, îndreptăţită a se răspândi în toată lumea şi a trăi până la sfârşitul veacurilor.

Ea singură, în sfârşit, este apostolică, pentru că numai ea a păstrat organizarea dată de Sfinţii Apostoli şi a rămas neclintită pe temeliile puse de ei, potrivit poruncii Domnului.

Însuşi numele de ortodoxă, care înseamnă dreptcredincioasă, arată că Biserica noastră este adevărata Biserică a lui Hristos, faţă de care celelalte biserici stau pe o treaptă mai îndepărtată.

2. Organizarea Bisericii Ortodoxe diferă atât de cea a Bisericii Romano-Catolice, care este monarhică, absolută, cât şi de cea protestantă, care este ohlocratică. Biserica ortodoxă este, din acest punct de vedere, aristocratică, adică suprema conducere văzută o exercită episcopii întruniţi în sinod, iar conducerea de toate zilele a sufletelor pe cărările mântuirii o fac preoţii, ca delegaţi ai episcopului. Laicii sau credincioşii iau parte în Biserica noastră, alături de cler, la dezbaterea şi soluţionarea chestiunilor materiale ale Bisericii, pe când la protestanţi ei sunt totul, iar la romano-catolici n-au nici un amestec în nici un fel de chestiuni bisericeşti.

Datorită, în deosebi, acestei participări a laicilor la activitatea economică şi socială a Bisericii, raportul dintre Biserica conducătoare sau învăţătoare ori cler şi Biserica ascultătoare sau laici ori simpli credincioşi, este cât se poate de intim. Nici zid despărţitor între cler şi popor, ca la romano-catolici, nici plenipotenţa drepturilor poporului, ca la protestanţi. La această intimitate de raport dintre cler şi popor contribuie apoi în ortodoxie, într-o imensă măsură, faptul că preoţii sunt căsătoriţi şi ca atare mai apropiaţi de enoriaşii lor, cărora le pot şi trebuie să le fie model de viaţă nu numai ca preoţi, ci şi ca părinţi, ca soţi, ca gospodari, ca cetăţeni etc, şi nu numai ei personal, ci şi soţia, copiii, slugile lor etc.

Pentru că Biserica Ortodoxă nu urmăreşte scopuri materiale, ea nu stă în luptă cu statul, ca Biserica Romano-Catolică, nici nu-1 socoteşte de aşezământ diavolesc, ca protestanţii luterani, ci ea a trăit şi trăieşte în cea mai deplină înţelegere şi armonie cu statul, oricare' ar fi forma lui de guvernământ. Iar pentru că statele sunt naţionale, Biserica Ortodoxă e naţională, iar nu cosmopolită ca ceaRomano-Catolică.

Biserica Ortodoxă fiind naţională, înseamnă că sunt atâtea Biserici Ortodoxe câte state ortodoxe sunt sau vor fi. Toate Bisericile Ortodoxe la un loc formează unica Biserică Ortodoxă, aşa cum diferite membre şi organe formează corpul omenesc, sau diferite pietricele un mozaic.

Notă. Fiinţa Ortodoxiei şi diferenţele între Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică şi protestantă sunt expuse în lucrările expuse mai sus, în nota 2, din capitolul XVI, cum şi în Mărturisirea de credinţă a lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului, discutată şi aprobată de Sinodul de la Iaşi din anul 1642; în Mărturisirea de credinţă a lui Dositei, Patriarhul Ierusalimului, aprobată de Sinodul ţinut în Bethleem, la anul 1672, şi alteţe mai puţin însemnate. Colecţia Mărturisirilor de credinţă ale Bisericii Ortodoxe se găseşte în I. Mihăicescu „Bakenntnisse und Zeugnisse des Glattbens dergriechisch-orlhodoxenKirche”, Leipzig, 1904, Hinricks Verlagshundlung.