CONCEPŢIA CREŞTINĂ DESPRE VIAŢĂ.

Viaţa omenească este o problemă, a cărei dezlegare o dă numai creştinismul. Asupra ei au meditat înţelepţii tuturor timpurilor şi din sânul tuturor popoarelor, dar nici una din soluţiile găsite de ei nu este mulţumitoare.

Pentru a găsi o soluţie, gânditorii din totdeauna şi-au pus următoarele întrebări: De unde venim noi oamenii, ce suntem şi unde mergem? Sau, cu alte cuvinte: Care este începutul vieţii omeneşti, care este rostul ei pe pământ, şi ce scop urmăreşte sau spre ce ţintă tinde?

Răspunsurile date la aceste întrebări, care oglindesc viaţa în complexul ei, au fost şi sunt felurite.

Pe frontispiciul templului grecesc de la Delfi era scrisă maxima, pe care a luat-o apoi Socrate ca pe un punct de plecare al filosofiei sale: Cunoaşte-te pe tine însuţi. Urmând acesta maximă, înţeleptul atenian a crezut că a descoperit scopul vieţii în fericire, la care se ajunge prin cunoaştere şi virtute. Dar despre cunoaştere în general el recunoaşte sincer: Ştiu, că nu ştiu nimic. Aşa că viaţa omenească a rămas şi mai departe o enigmă nedesluşită de minte.

Fericirea este scopul şi rostul vieţii, au zis şi hedonicii, cu Epicur în frunte, dar nu acea fericire la care se ajunge – cum zicea Socrate – prin cunoaştere şi virtute, ci cea pe care o dă plăcerea satisfăcută. Edite et bibite, post mortem nulla voluptas, suna pe latineşte lozinca acestei şcoli filosofice.

Ea a avut şi are şi azi mulţi urmaşi. Nici acesta nu poate fi scopul şi rostul vieţii, deoarece dacă am admite-o, ar însemna că la capătul vieţii stă amăgirea cea mai cumplită, căci fericirea pe care o gustă cel ce o caută în satisfacerea plăcerii este de foarte scurtă durată şi este urmată întotdeauna şi inevitabil de scârbă şi dezgust. Paharul plăcerilor are pe fund o amărăciune fără seamăn.

Ţinta spre care tindem în viaţă este de a trăi conform naturii, au zis stoicii. Prin natură înţelegeau ei raţiunea omenească. A trăi conform naturii înseamnă deci a trăi conform dictatelor raţiunii, conform firii noastre raţionale. Raţiunea nu este însă în toţi oamenii aceeaşi. Unuia raţiunea îi spune una, altuia alta. Ceea ce pentru unul este raţional, pentru altul este iraţional, absurd chiar. Dictatele raţiunii se contrazic de multe ori, se bat cap în cap. Câte sisteme filosofice şi reguli de viaţă practice, în directă contrazicere unele cu altele, nu s-au stabilit de raţiune şi în numele ei? Chiar dintre stoici, care plecau de la principiul că a trăi conform naturii înseamnă a trăi conform raţiunii, unii propovăduiau resemnarea şi absistenţa (susţine et abstine) în faţa suferinţei, pe când alţii, ca de pildă Seneca, recomandau şi chiar puneau în practică sinuciderea. Deci nici aceasta nu poate fi scopul vieţii şi regula ei de aur.

Pesimismul, care priveşte lumea şi viaţa ca ceva aşa de rău, că n-ar trebui să existe; nu admite nici un scop al vieţii, nu-i recunoaşte nici un rost. Viaţa n-are pentru ce să fie trăită, căci ea este numai suferinţă, amăgire. Atitudinea practică faţă de viaţă trebuie deci să fie sinuciderea, ori nimicirea (nirvana). Bună sau rea, viaţa însă nu este ceva ales de noi, ci este un dar al lui Dumnezeu, o moştenire pe care o primim vrând-nevrând, şi ca atare trebuie să o trăim, chiar dacă nu-i înţelegem rostul şi nu-i întrezărim scopul. Afară de aceasta, nu se poate ca viaţa cuiva să fie numai suferinţă, căci cum zice poetul: „Alăturea cu răul stă binele-n viaţă; pe lângă zile amare sunt zile de dulceaţă”.

5. Optimismul învaţă, contrar pesimismului, că tot ce există – deci şi viaţa – este bun. A trăi este prin urmare o fericire. Condus de această concepţie de viaţă, omul tinde către perfecţiunea morală, lucrează cu încredere spre atingerea acestui scop şi realizează astfel programul moral. Este de netăgăduit că optimismul este mai aproape de adevăr, decât celelalte teorii expuse până aici. El, însă, greşeşte închizând ochii în faţa răului, a cărui experienţă nu poate fi negată cu totul şi poate avea efectul contrar celui preconizat de el şi duce la descurajare şi pesimism, când omul este lovit de mari şi multe nenorociri. Apoi dacă el nu are la bază doctrina creştină despre creaţie şi har, nu dă răspuns la întrebarea: Care este originea vieţii? Nu arată de unde şi cum dispune omul de puteri, ca să tindă spre perfecţiune şi să meargă din progres în progres.

6. Moralismul lui Kant pune scopul vieţii în împlinirea datoriei, în aşa numitul imperativ categoric. Datoria împlinită se cheamă virtute, iar virtutea realizată postulează fericirea, care dacă nu se ajunge în această viaţă, va fi dobândită neapărat în viaţa de dincolo de mormânt. Moralismul nu are însă temelie sigură deoarece legea morală, căreia trebuie să se conformeze viaţa omului, ca săşi împlinească datoria şi să devină virtuos, este ceva subiectiv, adică un produs al voinţei omului. Şi voinţa se ştie că este schimbătoare şi n-are destulă putere ca să împlinească ceea ce ea porunceşte. Kant însuşi a recunoscut că, pentru ca voinţa să aibă această putere, omul ar trebui să renască sufleteşte sau moralmente, adică să dobândească noi puteri sufleteşti.

Cu aceasta el a mărturisit insuficienţa concepţiei sale de viaţă şi adevărul nediscutat al concepţiei creştine.

7. Evoluţionismul. Concepţiile de viaţă enumerate până aici au dat răspuns numai asupra scopului sau rostului vieţii, iar asupra originii ei nu s-au pronunţat. Evoluţionismul îşi propune să răspundă la ambele chestiuni şi anume: Evoluţionismul biologic deduce originea şi viaţa omului din animal, iar viaţa în general din materie, prin generaţia spontană, iar ca scop sau ţintă pune perfecţionarea fiziologică a speţei umane. Evoluţionismul economic şi moral admite, ca şi cel biologic, aceeaşi origine a vieţii, iar ca scop progresul sau perfecţionarea morală cu ajutorul culturii sau chiar cultura însăşi.

Producerea vieţii din materie a fost însă demonstrată peremptoriu ca imposibilă de către Pasteur, iar delimitarea scopului vieţii la perfecţionarea fiziologică a speţei umane este un ideal cu care nu se poate mulţumi omul adânc cugetător. Tot asemeni, perfecţionarea morală şi progresul cultural nu pot fi privite ca scop al vieţii de cei care cred şi într-o viaţă veşnică dincolo de mormânt.

8. Concepţia creştină. Sunt multe alte concepţii de viaţă, dar care – ca şi cele precedente – nu dau un răspuns mulţumitor la toate întrebările referitoare la viaţă. Singură religia creştină ne dă acest răspuns. Ea zice aşa: „Omule! Tu nu eşti un produs al materiei, nici un urmaş direct sau indirect al maimuţei ori al altui animal, ci tu eşti făptura directă şi cea mai de seamă din toate câte sunt în lume a lui Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul, soarele şi stelele, sau, într-un cuvânt, universul, între tine şi lumea înconjurătoare este o strânsă legătură, o înrudire de aproape chiar. Corpul tău constă din aceleaşi elemente chimice ca şi mineralele. Tu nutreşti şi simţi ca şi plantele. Te mişti dintr-un loc în altul, simţi şi exprimi plăcere, durere, bucurie, întristare etc, ca şi animalele superioare. Dar tu mai ai ceva, ai mai multe chiar, pe care nu le are nici mineralul, nici planta, nici animalul. Acel ceva, acele multe te pun pe tine într-o categorie cu totul deosebită şi superioară faţă de tot ce vedem, de toată lumea, te încadrează printr-o latură a fiinţei tale într-o altă ordine de lucruri, în altă lume.

Tu raţionezi, ai grai articulat, ai conştiinţa de tine, adică îţi poţi da seama în fiecare clipă de ceea ce se petrece în tine şi împrejurul tău. Tu îţi poţi imagina lucruri care nu sunt, şi combina elemente disparate, ca să produci opere de artă. Te poţi înălţa cu mintea până la Dumnezeu, pe Care ţi-L reprezinţi într-un chip simbolic; te pui în legătură cu El prin inima, prin sufletul tău, şi îi dai adorarea cuvenită etc.

Aceste posibilităţi sau privilegii pe care le ai numai tu, iar nu şi semenul tău după trup – animalul – fac din tine ceva care nu-şi are s,eamăn în această lume, un novum, o fiinţă care – pe lângă trup – este şi spirit. Prin spirit te deosebeşti tu de restul lumii, eşti asemenea cu Dumnezeu, te înalţi până la El şi te uneşti cu El. Viaţa spirituală este – după învăţătura creştină – viaţa specific omenească care este şi ea un dar special cu care te-a înzestrat Dumnezeu chiar din clipa creaţiei.

Întrebările privitoare la viaţă primesc, deci, următorul răspuns din partea religiei creştine:

— Originea vieţii, în general şi a omului în special, este în Dumnezeu, Creatorul a toate. Ţinta sau scopul vieţii omeneşti este desăvârşirea morală, care merge până la asemănarea cu Dumnezeu şi unirea cu EI. Iar mijlocul prin care se ajunge la ţintă este virtutea sau fapta bună.

Omul este, deci, călător pe pământ. Patria sa este cerul. Totuşi, în trecerea prin această viaţă, el nu este un osândit care caută să-şi împlinească pedeapsa aici jos, spre a putea apoi intra în viaţa de-a pururi fericită, ci el a fost rânduit să fie regele făpturilor văzute. Să facem om – a zis Dumnezeu – după chipul şi asemănarea noastră, ca să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste animale şi peste tot pământul.

Prin urmare, omul a fost făcut ca să fie fericit şi în această viaţă. Dacă însă nu toţi oamenii sunt fericiţi pe pământ, vina este a lor, deoarece s-au făcut robi ai păcatului. Cei care voiesc, pot singuri să biruiască păcatul şi pot deveni fii şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu prin harul lui Iisus Hristos.