DUMNEZEIREA CREŞTINISMULUI.

Dumnezeirea creştinismului se adevereşte din rapida sa răspândire, din minunata sa conservare şi din extraordinarele sale efecte.

— Rapida răspândire a creştinismului. Nici o altă religie nu s-a răspândit aşa de repede şi în condiţii aşa de neprielnice ca, creştinismul. Budismul s-a răspândit mulţumită faimei pe care o avea întemeitorul său ca vlăstar regal, predicii lui timp de cincizeci de ani şi regilor care l-au primit, susţinut şi apărat.

Mazdeisrnul s-a răspândit, de asemeni, prin regi, dintre care cel dintâi a fost Viştaspa, contemporanul şi protectorul lui Zaratustra. Celelalte religii păgâne au prins deoarece încurajau viciile şi satisfăceau toate poftele şi plăcerile senzuale ale oamenilor. Mahomedanismul s-a impus cu forţa armelor de fanaticii credincioşi ai profetului.

Nici una din aceste condiţii prielnice, nici unul din aceşti factori interni sau externi, care au contribuit la răspândirea mâi repede sau mai înceată a celorlalte religii, nu întâlnim în creştinism. Cu toate acestea el s-a răspândit şi a cucerit sufletele mai repede ca oricare altă religie.

Iisus Hristos, ca om, n-a fost fiu de rege ca Buda, ci S-a născut într-un staul de vite şi a trăit în sărăcie şi lipsă în casa unui teslar, până la vârsta de treizeci de ani. După începerea activităţii Sale publice, a îndurat de asemeni tot felul de lipsuri, cum El însuşi a spus-o prin cuvintele: Păsările cerului au cuiburi §i vulpile vizuini, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul. Apoi Hristos a predicat Evanghelia Sa numai trei ani şi jumătate, nu cincizeci, ca Buda. Iar ucenicii Săi n-au fost nici nobili, nici bogaţi, nici învăţaţi, ci numai oameni din poporul de jos, simpli, cei mai mulţi din ei pescari.

De sprijinul sau protecţia vre unui rege sau altui mare potentat civil sau religios, nu s-a bucurat nici Mântuitorul, nici Apostolii, nici creştinii. Dimpotrivă, toţi au fost prigoniţi sălbatic, Mântuitorul a fost răstignit, apostolii, afară de unul, au murit de moarte martirică, iar creştinii primelor trei veacuri au numărat mii şi mii de martiri în prigoanele pornite contra lor de statul roman.

Învăţătura dogmatică a creştinismului cuprinde, pe lângă lucruri uşor de înţeles şi convenabile, şi unele lucruri anevoie, ori chiar imposibil de înţeles, sau mistere, ceea ce era o piedică serioasă pentru primirea lui. Aşa, de pildă, unitatea şi spiritualitatea lui Dumnezeu, Sfânta Treime, întruparea Domnului, minunile Mântuitorului, ale apostolilor şi ale sfinţilor etc, erau probleme mai presus de puterea de înţelegere atât a păgânilor în genere, cât şi a iudeilor.

Răstignirea Mântuitorului şi cinstirea dată Sfintei Cruci erau chiar, cum zice Sfântul Apostol Pavel, pentru iudei sminteală, iar pentru păgâni nebunie.

Morala creştină nu convenea, de asemeni, nici păgânilor, nici iudeilor, deoarece ea condamnă toate păcatele şi viciile pe care le tolerau celelalte religii şi cere o viaţă morală curată şi virtuoasă, la care păgânii nu se puteau decide uşor. Creştinismul pretindea păgânilor cum scrie un mare scriitor bisericesc, fericitul Augustin – nici mai mult nici mai puţin decât să condamne tot ce iubiseră şi să iubească tot ce condamnaseră mai înainte.

De o impunere cu de-a-sila a creştinismului sau de ademenire nu poate fi nicidecum vorba, djn cauza sărăciei şi lipsei de învăţătura a celdr dintâi propovăduitori ai cuvântului Evangheliei, adică a apostolilor. Trimiţându-i la predică, Mântuitorul le-a zis: Iată, eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor si, umblând, propovăduiţi că s-a apropiat împărăţia cerului şi să nu luaţi nimic pe cale.: nici traistă, nici pâine, nici bani la brâu, ci numai încălţaţi cu sandale şi să nu aveţi două haine.

Cu toate aceste condiţii şi factori interni şi externi defavorabili, creştinismul s-a răspândit totuşi cu o repeziciune uimitoare. Chiar în ziua Cincizecimii, când S-a pogorât Duhul Sfânt asupra Apostolilor, Sfântul Petru a convertit 3000 de oameni prin cea dintâi predică a sa, iar prin a doua alţi 5000. Mulţi dintre cei convertiţi fiind iudei din diferite părţi ale lumii, veniţi la Ierusalim de sărbătoarea Cincizecimii, au dus cu ei sămânţa creştinismului în ţările de unde veneau.

Apostolii au propovăduit, apoi, Evanghelia în toată lumea cunoscută până atunci; căci Toma s-a dus în India şi în Persia, Iuda Tadeu, în Siria, Mesopotamia şi Armenia, Simon Canaanitul în Egipt şi Africa septentrională, Matia în Etiopia, Andrei în Sciţia, Petru în Asia Mică şi la Roma, iar Pavel în Asia-Mică, Tracia, Elada, în Roma şi poate şi în Spania etc.

Mulţumită predicii apostolilor şi urmaşilor lor, creştinismul s-a răspândit în scurtă vreme până peste graniţele întinsului imperiu roman, încât la jumătatea veacului II, Sfântul Justin Martirul scrie: „Nu este nicicum neam de oameni, fie greci sau barbari, sau oricum s-ar numi, la care să nu se facă rugăciuni şi să nu se aducă mulţumiri Tatălui a toate făcător întru numele lui Iisus cel răstignit”.

Ceva mai târziu, Tertulian putea zice romanilor, stăpânii de atunci ai lumii: „Noi suntem de ieri şi am umplut toate ale voastre cetăţi, insule, fortăreţe, municipii, localuri de întruniri, chiar castrele, curiile, decuriile, palatul, senatul, forul. Vouă vă lăsăm numai templele”.

Nu numai cât de mult era de răspândit, ci şi cât era de bine organizat creştinismul la începutul veacului IV, când Constantin cel Mare a dat rescriptul de toleranţă din Milan (313), ne-o dovedeşte existenţa a 1500 de episcopi – 850 în Răsărit şi 650 în Apus.

Nu este dar minunată această răspândire aşa de repede?

Şi minunea creşte, dacă ne gândim şi la o altă latură a răspândirii, care este calitatea celor ce au primit creştinismul. S-a zis de unii din adversarii lui că, creştinismul era religia celor inculţi şi săraci, că el a prins repede deoarece s-a adresat mulţimii celor care trăiau în lipsă şi mizerie, sclavilor, servitorilor, muncitorimii, făgăduindu-le fericire în altă lume.

Calomnie! Pentru că aristrocraţia minţii şi a banului a dat întotdeauna un însemnat contigent creştinismului. Iosif din Arimateia şi Nicodim, ucenici în taină ai Mântuitorului, nu erau ei fruntaşi ai intelectualităţii, iar Zaheu vameşul, fruntaş al burgheziei iudaice?

Apoi Apostolul Pavel şi Dionisie, preşedintele Areopagului atenian, convertit de sfântul apostol Pavel, şi învăţaţi şi filosofi ca cei ce au fost Origent şi Clement Alexandrinul, filosofii Aristide şi Justin, retorii Tertulian şi Augustin, omul politic Ambrozie, membrii familiei imperiale Flaviu Clement şi Dometila, şi atâţia alţii întăresc minunea răspândirii creştinismului cu mare iuţeală şi în pătura cultă şi aristocratică şi dovedesc dumnezeirea sa.

— Minunata conservare a creştinismului.

Mântuitorul a întemeiat Biserica pe credinţa în dumnezeirea Sa şi i-a prezis că porţile iadului nu o vor birui. Această profeţie s-a împlinit, deoarece de la naşterea Bisericii până astăzi, şi, desigur, şi de azi înainte până la sfârşitul veacurilor, puterile întunericului s-au coalizat şi se vor coaliza împotriva ei, s-au străduit şi se vor strădui s-o nimicească, şi totuşi ea stă tare şi neclintită ca o stâncă de granit în mijlocul valurilor mării.

Dintele vremii, care roade totul, nu poate să-i aducă nici o stricăciune. Nici iudeii, nici păgânii, nici împăraţii persecutori, nici curentele filosofice dizolvante, nici ereziile otrăvitoare, nici revoluţiile, nici viciul, nici păcatul, nimeni şi nimic n-au putut-o zdruncina de pe eterna ei temelie, n-au putut-o slăbi. Dimpotrivă, ea este plină de vigoare şi de tinereţe veşnică şi va creşte şi se va dezvolta până ce omenirea întreagă va fi o turmă unică, cu un unic păstor, Iisus Hristos.

Această minunată conservare este o nouă dovadă a dumnezeirii creştinismului.

— Extraordinarele efecte ale creştinismului.

Religia creştină este un duh nou şi înnnoitor, o putere morală de prefacere care, revărsându-se în lume, a schimbat cu totul viaţa omenirii în structura şi resorturile ei.

Creştinismul declară pe oameni fiii lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă încetarea oricărei deosebiri de clase sau caste sociale, înseamnă desfiinţarea sclaviei, abolirea privilegiilor pe care le avea bărbatul asupra soţiei şi a copiilor şi întronarea deplinei egalităţi înaintea lui Dumnezeu, cum zice Sfântul Apostol Pavel: Nu mai este iudeu, nici păgân. Nu mai este rob, nici slobod. Nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiuşcă, ci toţi sunteţi una în Hristos Iisus. înseamnă introducerea domniei dragostei între oameni, a frăţiei tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor lumii. Virtuţi noi şi necunoscute mai înainte – atât individuale cât şi sociale – înfloresc în sufletul omului şi lumea devine cu totul alta.