NATURA OMULUI – TRUP ŞI SUFLET RAPORTUL DINTRE ELE

1. Fiinţa omului constă din două elemente cu totul deosebite unul de altul: din trup material şi din suflet spiritual.

Trupul omului seamănă mult cu al altor vieţuitoare, având în mare parte aceeaşi structură şi aceleaşi organe, care îndeplinesc aceleaşi funcţiuni.

Astfel, omul are, ca toate celelalte fiinţe din lume, aceleaşi trebuinţe fizice: de mâncare, de băutură, de aer, de lumină, de căldură etc. Aceeaşi structură anatomo-fiziologică: ochi, nas, urechi etc, ca organe ale simţurilor; picioare pentru locomoţie; un aparat circulator cu inimă, vine, artere; un aparat respirator; acelaşi fel de reproducere etc. Aceeaşi compoziţie chimică. In carnea, oasele, sângele trupului omenesc se găsesc oxigen, azot, carbon, fosfor, fier, săruri etc, ca în trupul tuturor fiinţelor. Privit însă mai de aproape şi cu mai multă luare aminte, el este cu mult superior şi fără asemănare mai perfect decât a oricărei vieţuitoare.

Un însemnat părinte bisericesc, Sfântul Grigore de Nazianz, descriind măiestria cu care e construit trupul omului, ne face un tablou înfiorător al înfăţişării, pe care el ar trebui să o aibă, dacă i-ar lipsi numai mâinile, sau dacă ele nu ar fi aşa fel făcute ca să îndeplinească feluritele şi preţioasele servicii pe care le îndeplinesc şi în timp de pace şi în timp de război.

Dacă omul n-ar avea mâini cu care să-şi ducă hrana la gură, faţa lui ar avea cu totul alt aspect, un aspect sălbatic. Căci pentru a se putea hrăni, el ar trebui să aibă sau bot proeminent, buze mari, cărnoase şi limba lungă, ca animalele ierbivore, ca să poată smulge iarba; sau bot ascuţit, dinţi puternici şi tăietori şi limbă aspră pe margini şi moale la mijloc, ca animalele carnivore; sau, în sfârşit, o altă formă de gură decât cea pe care o are acum. Dacă însă gura ar avea o altă formă, dacă limba ar fi mai mare, dinţii altfel dispuşi, omul nu ar putea scoate sunetele armonioase, care alcătuiesc graiul, ci ar trebui să zbiere ca boul, sau să latre ca şi câinele, ori să miaune ca pisica, sau să scoată alt sunet nearticulat. Neputând să grăiască, adică să-şi exprime prin cuvinte cugetările, simţirile, dorinţele sale, omul ar fi animal ca oricare altul.

Trupul omenesc este, deci, alcătuit astfel în chip artistic şi în vederea unui scop special: ca să fie insirumentiil sufletului, organul său de manifestare şi colaboratorul lui. Creştinismul însuşi învaţă despre trupul omului, că a fost creat de Dumnezeu în chip cu totul diferit de al celorlalte vieţuitoare şi că va fi părtaş învierii şi nemuririi, după judecata de apoi. De aceea el nu dispreţuieşte şi nesocoteşte trupul, ci recomandă să fie preţuit şi îngrijit ca să fie totdeauna sănătos şi să poată fi un preţios, colaborator al sufletului.

Au fost şi sunt religii, ca cea budistă, şcolile filosofice, ca a neopitagoreilor şi neoplatonicilor şi eretici, ca gnosticii şi maniheii, care învăţau că trupul omului a fost făcut din materie rea; îl numeau „închisoarea sufletului” şi propovăduiau slăbirea şi distrugerea lui prin tot felul de privaţiuni. A înţelege însă astfel rolul trupului, este a înjosi demnitatea omului, a coborî pe om de pe tronul său de rege al lumii văzute şi de reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ.

La o asemenea degradare a demnităţii omeneşti duce şi darwinismul sau evoluţionismul, după care trupul omenesc ar fi rezultatul unei infinite serii de transformări, cu alte cuvinte, ar fi de origine animală. Până acum, însă, nu s-a dovedit în mod sigur, că o fiinţă de un gen superior se trage din alta de gen inferior şi, ca atare, evoluţionismul este o simplă ipoteză ştiinţifică a cărei temelie a început a fi zdruncinată de alte ipoteze.

2. Oricât de mult se aseamănă trupeşte omul cu maimuţa şi chiar dacă s-ar asemăna şi mai mult, el totuşi se deosebeşte de maimuţă şi de celelalte vieţuitoare, constituie un gen aparte şi le este superior prin a doua parte constructivă a fiinţei sale, prin sufletul său raţional şi spiritual.

Insuşirile sufleteşti sunt însuşirile esenţiale ale omului şi fac deosebirea între o fiinţă sau” o grupă de fiinţe şi altele. Precum deosebirea dintre plantă şi animal nu rezidă în elementele materiale din care constau amândouă, ci în principiul de viaţă, în aceea că animalul are viaţă superioară plantei, tot astfel între om şi animal, deosebirea stă pe tărâmul sufletesc.1)

Din punct de vedere sufletesc nu este punte de trecere de la animal la om. între unul şi altul este o deosebire de esenţă, nu numai de grad. Aceasta reiese din următoarele: a.

— Omul cugetă şi are idei abstracte, adică este înzestrat cu raţiune, ceea ce lipseşte animalului. Animalul are inteligenţă şi sensibilitate, adesea foarte dezvoltate şi unele din ele chiar un fel de raţionament, dar aceste manifestări sufleteşti se mărginesc la sensibil, la concret, la individual; nu se pot ridica la transcendental, la abstract, la general. Apoi, multe din actele animalului, care par a avea la bază inteligenţa, se reduc la instinct, adică se săvârşesc în chip mecanic şi inconştient. Omul are idei abstracte şi generale sau noţiuni, cum sunt: Dumnezeu, cauză, efect, substanţă, existenţă, timp, spaţiu, absolut, infinit, adevăr, bine, frumos etc.

Pe noţiuni se întemeiază ştiinţele abstracte ca cele matematice şi fizico-naturale, cum sunt: Geometria, Algebra, Mecanica, Astronomia, Calculul infinitesimal, o bună parte de Fizică şi Chimie etc.

Puterea sufletească de a elabora idei abstracte şi generale sau noţiuni şi a opera cu ele este ceea ce se numeşte raţiune ş,i ea este proprie numai omului.

b.

— Omul are grai convenţional, care este o consecinţă a raţiunii. Există şi grai natural, nearticulat, care este comun şi animalului. Precum omul geme sau strigă de durere, dă ţipete de bucurie, exclamă de mirare etc, fără să rostească cuvinte propriu zise, ci numai sunete naturale, interjecţii, tot astfel şi animalele scot anumite sunete prin care se inţeleg şi care constituie graiul lor.

Aşa, de exemplu, cocoşul scoate unele sunete, când a găsit o grămadă de boabe şi cheamă găinile să le mănânce şi altele, când vede uliul şi le vesteşte să se ascundă. Tot astfel cloşca şi potârnichea într-un fel îşi cheamă puii şi într-alt fel îi avertizează de primejdie. în general vorbind, unele sunt strigătele de bucurie, altele cele de mirare, altele cele de primejdie ale diferitelor specii de aaimaler.-prin care se înţelg între ele. Acest grai sau limbaj este însă pur emoţional, exprimă pur şi simplu o senzaţie. în faţa primejdiei, animalul nu va scoate niciodată strigăt de bucurie şi viceversa, el nu poate disimula sentimentele sale. Oi totul altfel este limbajul omului. El exprimă nu numai simţirea, emoţia, ci şi cugetarea. Mai mult chiar, le poate modifica acţiunea reflexă şi să exprime cugetări şi sentimente diferite sau chiar opuse acelor ce le are în realitate.

Aşa, de exemplu, martirii creştini şi în genere toţi martirii rostesc cuvinte sau cântă cântece de mulţumire în toiul celor mai grozave chinuri, care le sfâşie trupul. Singur, graiul omenesc, graiul raţional, convenţional, artificial, este graiul în adevăratul sens al cuvântului.

c.

— Omul este fiinţă etică, adică îşi poate impune sau interzice săvârşirea unui act în vederea unui scop, conform cu ideile sale de bine şi de rău. El poate face aceastea în virtutea libertăţii sale morale. La om, ca şi la animale, orice impresie primită prin organele simţurilor se transmite creierului şi provoacă o reacţie proporţională cu acţiunea directă.

d.

— Omul este fiinţă inventivă şi capabilă de progres. Cu ajutorul raţiunii şi al fiicei ei, al imaginaţiei, omul poate combina cugetările sale abstracte şi cunoştinţele pozitive avute despre lumea înconjurătoare în infinit de multe şi felurite moduri, aşa ca, cunoştinţele lui despre natura şi posibilităţile de a modifica, stăpâni şi pune în serviciul său se înmulţesc pe zi ce trece. Astfel descoperirea puterii aburului a dus la invenţia locomotivei şi a motorului, care pune în mişcare trenurile şi vapoarele ce străbat uscatul şi apa în toate direcţiile şi transportă pretutindeni oameni şi mărfuri, făcând legătura între toate punctele globului pământesc.

Descoperirea electricităţii şi a diferitelor unde şi raze a fost folosită în tratarea diferitelor boli şi pentru inventarea telegrafului şi telefonului cu şi fără fir, care aproape au eliminat timpul şi spaţiul, transmiţând în câteva clipe noutăţi de la un capăt al lumii la celălalt. Maşini, instrumente, arme de tot felul au fost inventate, ştiinţe şi arte noi create, astfel că omenirea este în progres continuu, pe când la animale nu se constată nici un progres.

Ele n-au civilizaţie sau cultură, n-au istorie, cum n-au nici ştiinţă, artă, morală şi religie. Viaţa lor a fost şi este întotdeauna la fel. Albina îşi construieşte şi azi fagurele, furnica muşuroiul şi castorul locuinţa cu aceeaşi măiestrie ca acum câteva mii de ani.

Maimuţa a imitat întotdeauna gesturile omului, dar n-a ajuns să rostească un singur cuvânt, să exprime o cât de elementară cugetare proprie. Papagalul dresat pronunţă maşinal câteva cuvinte, dar dresarea nu 1-a putut face să cugete. Câinele, calul şi alte animale dresate săvârşesc acte care sunt o dovadă de inteligenţă, dar neamul canin şi cabalin n-au făcut nici un pas înainte de când sunt pe lume.

e.

— Omul este fiinţă religioasă. El se poate înălţa cu mintea până la Dumnezeu, poate sta în legătură cu El şi să-şi pună viaţa în serviciul ideilor ce le are despre Fiinţa supremă.

Această prerogativă a omului este aşa de mare, că mulţi au văzut în ea deosebirea capitală dintre om şi animal şi au numit pe om animal religios.

Animalul nu poate avea religie, deoarece n-are idei abstracte, ci numai reprezentări sau imagini.

3. Raportul dintre trup şi suflet în fiinţa omului a fost asemănat cu cel dintre om şi unealtă, dintre artist şi instrument, dintre cavaler şi cal, dintre luntraş şi luntre, dintre scriitor şi condei etc. Lucrătorul, artistul, cavalerul, scriitorul ar fi suflet, iar unealta, instrumentul, calul, luntrea, condeiul, ar fi trupul.

Asemănarea aceasta a fost făcută mai întâi de filosoful Platon (+347 a. Hr.), şi a fost şi este folosită încă de multi filosofi şi teologi, deoarece este foarte sugestivă şi, într-adevăr, trupul fără suflet este mort, iar sufletul nu activează decât prin trup.

Totuşi, această asemănare nu redă întru totul adevăratul raport dintre trupul şi sufletul omului, deoarece lucrătorul, artistul, cavalerul, luntraşul scriitorul nu sunt legaţi şi condiţionaţi de unealta, instrument, cal, luntre, condei, ci fiecare este de sine stătător, formează o entitate aparte. Nu tot astfel este cu trupul şi cu sufletul. Ele sunt deosebite unul de altul, dar aşa de strâns legate între ele, că numai amândouă la un loc formează entitatea superioară, care este fiinţa omenească.

Intr-adevăr, omul nu este nici numai trup, nici numai suflet, ci sinteza, combinaţia specială, aparte, sui generis, a acestor două elemente disparate. De aceea, raportul dintre trup şi suflet se poate asemăna mai bine cu raportul dintre elementele chimice dintrun corp material.

Existenţa acestor elemente se constată în fiecare corp omenesc, dar ele nu sunt separate, ci combinate sau contopite aşa fel că dau un corp.

În virtutea acestei strânse legături, sufletul, ca esenţă spirituală şi deci superioară, stăpâneşte corpul, îi dictează şi-l conduce spre idealurile făurite de el sau descoperite lui de Dumnezeu. Dar se poate şi contrariul, adică să dicteze trupul şi sufletul să i se supună. în primul caz, viaţa este normală, este aşa cum a fost rânduită de Dumnezeu să fie, este un fel superior de viaţă, o viaţă spirituală. în al doilea caz, viaţa este anormală, decăzută, animalică, este viaţa păcatului sau păcătoasă, cum o numeşte religia 2).

Nota 1. Dovada că sufletul constituie superioritatea omului faţă de animale şi-1 deosebeşte de ele, este faptul că asemănarea psihică dintre om şi animale este cu mult mai mică decât cea fizică. Aşa de exemplu, cu maimuţele superioare, omul se aseamănă foarte mult ca trup, dar sufleteşte este o adevărată prăpastie între el şi ele.

Nota 2. Psihologia ştiinţifică actuală, numită şi experimentală, exprimă raportul dintre trup şi suflet prin aşa zisul paralelism psiho-fizic.

Formulat de Gustav Theodor Fechner, continuat şi adâncit de W. Wundt şi admis de cei mai mulţi şi mai de seamă psihologi, paralelismul psiho-fizic susţine că între procesele psihice şi fizice este un paralelism desăvârşit, sau că fiecărui proces psihic îi corespunde un anumit proces fizic. (De consultat în această privinţă Paralelismul'psiho-fizic, teză de doctorat în Filosofie de I. Petrovici, actual profesor de Logică, la facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, şi critica făcută ei de G. Bogdan-Duică (fl934), fost profesor de literatură Română la Universitatea din Cluj, în revista Convorbiri Literare de prin anul 1903 sau 1904).

Paralelismul psiho-fizic nu explică însă întreaga viaţă sufletească. Tocmai pentru cele mai înalte procese psihice nu s-au descoperit procesele fizice, sau mai exact fiziologice, corespunzătoare.

În afară de aceasta, psihologii actuali nu înţeleg sufletul ca o entitate, ca o substanţă ci numai ca un nume pentru totalitatea funcţiunilor sufleteşti, ceea ce este egal cu negarea sufletului.

Paralelismul psiho-fizic este combătut de Bergson, în două din lucrările sale: Energie spirituelle şi Essai sur Ies donnees imediates de la conscience, şi de George Dumas în Trăite” de Psychologie. (A se vedea şi Nouveau Trăite de psychologie,de acelaşi autor).