SUFLETUL OMENESC FUNCŢIUNILE, UNITATEA ŞI SPIRITUALITATEA LUI.

1. Sufletul este o substanţă spirituală 1) şi prin urmare cugetătoare, liberă şi nemuritoare. El este cauza fenomenelor psihologice din om, ca: gândirea, judecata, memoria, conştiinţa etc, care sunt deosebite de cele fiziologice şi nu se pot explica prin forţele fizico-chimice.

De existenţa sufletului ne încredinţează experienţa, conştiinţa şi intuiţia.

a. Experienţa ne arată că se petrec în noi două feluri de procese: fiziologice şi psihologice şi raţiunea ne spune, că procese de natură diferită nu pot proveni din acelaşi principiu, având aceeaşi cauză.

Trebuie deci să admitem în om două principii: unul care explică procesele fiziologice şi altul pe cele psihologice. Aceasta este concluzia logică a dreptei raţiuni şi la ea se opreşte psihologia obiectivă a unui Kulpe sau Munsterberg 2).

b. Conştiinţa noastră psihologică este aceeaşi în tot timpul vieţii. Tânărul îşi aduce foarte bine aminte de fapte din copilărie, iar bătrânul, de cele din copilărie şi tinereţe. Mustrarea de cuget pentru o faptă rea nu se şterge niciodată, oricât de lungă ar fi viaţa cuiva. Trebuie, deci, să admitem că există în noi un principiu neschimbător, totdeauna acelaşi, care face ca eu să fiu aceeaşi fiinţă, aceeaşi persoană, în diferitele vârste ale vieţii mele, un principiu care constituie identitatea personală. Acest principiu nu poate fi ceva material, deoarece moleculele care constituie corpul omenesc se primenesc cu desăvârşire, se schimbă intr-un timp relativ scurt3). El nu poate fi deci decât spiritual. Şi acesta este sufletul.

c. Intuiţia descoperă, de asemeni, în noi un principiu care produce cugetarea şi care nu poate fi material, după cum nu sunt materiale cugetarea şi acţiunea. Acest principiu material este sufletul.

2. Facţiunile speciale pe care le îndeplineşte sufletul şi prin care omul se ridică mai presus de animal şi se deosebeşte de el, cum am văzut în lecţia precedentă sunt: a. – cugetarea şi formarea de idei abstracte; b. – graiul, ca un corolar al cugetări; c. – libertatea voinţei, în virtutea căreia omul este fiinţa etică, sau într-un cuvânt, moralitate; d. – invenţia şi progresul; e. – conceperea lui Dumnezeu şi a raportului în care omul trebuie să stea cu El, adică religiozitatea.

3. Unitatea sufletească. Cu toate că fenomenele sufleteşti sunt diferite, totuşi omul are un singur suflet, care este principiu celor trei aspecte ale vieţii sale: vegetativă, senzitivă şi intelectuală. Noi suntem conştienţi că este activ în noi acelaşi principiu, când mâncăm, când simţim gustul mâncării şi când cugetăm asupra provenienţei sau compoziţiei mâncării.

Influenţa reciprocă a acestor trei feluri de viaţă este mai departe o dovadă sigură despre unitatea sufletului omenesc. Când suntem cu stomacul plin, nu putem cugeta în voie, cum zice maxima latină: Plenus venternon studet libenter, iar dacă dezvoltăm o activitate intelectuală încordată în timpul digestiei, aceasta se opreşte. Afectele şi pasiunile au, de asemeni, o puternică înrâurire asupra intelectului şi sunt la rândul lof influenţate de el. Aceasta influenţare reciprocă ar fi cu neputinţă, dacă fiecare fel de viaţă şi-ar avea principiul său aparte; ea este însă posibilă, fiindcă la baza celor trei stă acelaşi principiu.

De aceea şi dezvoltarea funcţiunilor acestor trei feluri de viaţă se face într-o ordine anumită şi ele se condiţionează unele pe altele. Mai întâi se dezvoltă în om viaţa pur vegetativă; acesteia îi urmează cea senzitivă şi la urmă de tot vine cea intelectuală. însăşi lupta între trup şi spirit, între poftele trupului şi aspiraţiile mai înalte, idealiste, morale ale sufletului, n-ar fi cu putinţă, dacă pricipiul vieţii vegetative şi senzitive ar fi deosebit de al vieţii intelectuale. Această luptă nu se explică prin diversitatea pricipiilor de viaţă, ci prin aceea că sufletul este atras în unul şi acelaşi timp în mai multe direcţii de obiective diferite.

Existenţa şi modul de funcţionare al conştiinţei de sine ne încredinţează de asemeni că sufletul nostru este unul şi acelaşi. Noi ne putem da seama în fiecare clipă de starea în care ne aflăm şi suntem conştienţi de toate procesele vieţii vegetative, senzitive şi intelectuale, care se petrec în noi. Putem apoi reflecta asupra noastră înşine şi ne dăm seama că avem o individualitate proprie, că suntem deosebiţi de ceilalţi oameni.

Suntem conştienţi, că între funcţiunile sufleteşti este cea mai deplină armonie şi unitate, că ele lucrează întotdeauna toate şi de comun acord, chiar dacă, la o privire superficială, ni se pare că într-un moment dat este activă numai una din ele. Nimic din acestea n-am putea face, dacă n-ar fi în noi un principiu spiritual permanent, care să activeze continuu, după aceleaşi norme. Materia n-ar putea-o face, căci ea se schimbă şi constă din părţi, aşa că n-ar putea fi subiectul acestei unităţi.

În sfârşit, permanenţa sau unitatea conştiinţei de sine în tot timpul vieţii, ceea ce am văzut mai sus, este o altă dovadă a unităţii sufletului omenesc.

4. Spiritualitatea sufletului. Când zicem că sufletul este spiritual, înţelegem că el nu constă din materie ponderabilă ca trupul, ci este o substanţă fină, imaterială, înzestrata cu raţiune şi libertate, este duh4).

Spiritualitatea sufletului se deduce în mod logic din conştiinţa de sine şi din natura acţiunilor lui. Dacă sufletul ar fi ceva material sau la fel cu trupul material, nu s-ar putea explica putinţa sa de a se face pe sine însuşi obiectul cugetării sau a reflecta asupra sa însuşi, ceea ce constitue conştiinţa de sine), căci materia nu cugetă şi nu poate reflecta asupra sa. Nu s-ar putea recunoaşte ca unicul principiu al tuturor acţiunilor sufleteşti unitatea conştiinţei, căci materia constă din părţi. Nu ne-am putea explica identitatea conştiinţei şi a personalităţii noastre, căci materia din care este făcut trupul este supusă unei continue schimbări.

Sufletul îşi reprezintă lucrurile materiale într-o formă imaterială. El transformă impresiile primite prin simţuri de la obiectele materiale, în imagini şi reprezentări; pe acestea în idei şi ideile în noţiuni, iar noţiunile le combină spre a obţine judecăţi logice. El poate, în sfârşit, nu numai să cugete, ci şi să aspire la lucruri imateriale, ca de pildă la adevăr, bine, frumos, virtute, fericire etc, şi să săvârşească anumite acte în vderea atingerii acestor idealuri 5). Cum ar putea face aceasta, dacă ar fi material?

Pentru a combate existenţa şi spiritualitatea sufletului, materialista susţin că sufletul nu este altceva decât suma actelor de gândire, simţire, voinţă etc, iar acestea sunt produse fiziologice ale creierului. Astfel, după Moleschott, cugetarea este fosfrescenţa creierlui, după Vogt este o secreţie a creierului, după cum bila este secreţia ficatului şi urina a rinchilor. Iar după Buchner, precum maşina cu aburi, produce o energie, care nu este identică cu aburul, tot aşa produce şi creierul cugetarea, în susţinerea lor, materialiştii se întemeiază: a. Legătura strânsă dintre inteligenţă şi constituţia creierului.

Cu cât creierul unei fiinţe oarecare sau al unui om este mai mare, cu atât acea fiinţă sau acel om este mai inteligent. Aşa afirmă materialiştii. Dar, dacă lăsăm la o parte celelalte fiinţe şi ne oprim numai la om, vedem că cercetările serioase au stabilit că, creierul irlandezilor' cântăreşte în medie 1472 gr., al chinezilor 1428 gr., al pieilor-roşii 1376 gr., al algerienilor 1336 gr., al eschimoşilor 1359 gr., al negrilor 1232 gr., al englezilor abia 1222 gr. şi totuşi inteligenţa acestor popoare nu stă în raportul indicat de aceste cifre.

Este chiar o observaţie banală, că oamenii cu capul mare – şi care, în cazuri normale, trebuie să aibă creierul mare – sunt puţini inteligenţi. O dovadă mai mult, că nu e un raport direct între greutatea creierului şi cugetare, e că, dacă creierul lui Cromwell a cântărit într-adevăr 2000 gr., iar al lui Cuvier 1830 gr., al lui Gambetta a cântărit numai 1160 gr.

S-a susţinut că nu greutatea absolută a creierului, ci cea relativă 6), adică în raport cu greutatea corpului, este cea care determină gradul de cugetare. Dar dacă ar fi aşa, copilul ar trebui să fie mai inteligent decât adultul şi multe păsări ar fi mai inteligente decât omul.

S-a susţinut iarăşi, că circiimvoluţiunile ar produce cugetarea. Dar atunci ar urma ca bovinele, în genere, şi măgarul să fie mai inteligente decât omul. S-a susţinut, de asemeni, că inteligenţa ar depinde de cantitatea de fosfor din creier. Dar în acest caz, ar trebui ca oaia şi gâscă să fie cele mai inteligente fiinţe.

Nici de substanţa cenuşie nu depinde cugetarea, căci Anatomia demonstrează, că ea este la fel la toţi oamenii, atât ca structură cât şi în compoziţia chimică.

Cum se explică atunci deosebirea aşa de mare dintre oameni, din punct de vedere intelectual?

b. Pe localizarea în anumite regiuni ale creierului a unor acţiuni sufleteşti ca: mişcarea, vorbirea, scrisul, văzul, auzul etc.

Nu s-au putut localiza funcţiile sufleteşti mai înalte, ca: gândirea, simţămintele, voinţa etc. Apoi în multe cazuri s-au rănit, îmbolnăvit sau extras anume părţile în care sunt localizate funcţiunile sufleteşti cunoscute şi acele fucţiuni s-au împlinit şi după aceea. Toate acestea dovedesc că sufletul nu este identic cu creierul şi că localizările unor acţiuni sufleteşti n-au mare importanţă, întrucât se reduc numai la mişcare şi senzaţie şi pot fi produse şi de alte părţi ale creierului7) c.

— Pe constatarea că bolile mintale au, în cele mai multe cazuri, drept cauză o leziune sau o stare anormală a creierului. Aceasta este adevărat. Dar se explică tot aşa de bine, dacă admitem că creierul este organul sufletului. In acest caz avem şi adevărata explicaţie pentru momentele de luciditate ale alienaţilor, care şiau pierdut cu totul cunoştinţa, ca şi pentru numeroasele cazuri de alienaţie, în care nu se constată nici o alterare anatomică, chimică sau morfologică a creierului. Tot prin aceasta se explică faptul, că aceeaşi boală mintală diferă de la un

90 bolnav la altul; că, în cele mai multe cazuri, alienaţii au logică în spusele lor, dar o logică bizară; că bolile mintale pot proveni şi din cauze morale, cum şi raţiunea pentru care animalele nu suferă de aceste boli.

d.

— Pe dedublarea conştiinţei sau a personalităţii, adică de acele cazuri patologice în care bolnavii se cred că sunt altcineva, decât ceia ce sunt în realitate. Suprimarea identităţii eului sau a permanenţei conştiinţei de sine, în asemenea cazuri – zic materialiştii – este o dovadă a nonexistenţei sufletului. In acest caz avem însă de a face numai cu un fenomen morbid, cu tulburarea funcţionării conştiinţei, iar nu cu încetarea existenţei eului sau a permanenţei conştiinţei de sine şi deci nu se poate conchide de aici că sufletul nu există.

Creierul este deci numai organul sufletului. El este centrul vieţii senzitive şi motrice, la care vin, prin mijlocirea nervilor senzitivi, toate impresiile din afară şi de la care pornesc toate mişcările şi manifestările cugetării, simţirii şi voinţei, prin mijlocirea nervilor motori. Dacă nu admitem existenţa sufletului, care operează în creier şi care se serveşte de el ca de un instrument, nu putem da adevărata explicaţie mecanismului prin care senzaţiile materiale se prefac în reprezentări, idei şi noţiuni abstracte, cum şi întreaga viaţă sufletească.

Creierul, fiind instrumentul sufletului, se înţelege de la sine că are o foarte mare importanţă şi că, de fineţea structurii şi de regularitatea funcţionării lui depinde şi calitatea serviciilor ce le aduce sufletului. Lipsa sau alterarea lui pune în imposibilitate sufletul de a lucra în corp.

Nota 1.

— Substanţă este – după definiţia lui Aristotel – ceea ce există. Toma de Aquino a adăugat la noţiunea de existenţă şi pe cea de mişcare sau acţiune, iar Spinoza pe cea de cugetare. Substanţa, în înţelesul panteist al lui Spinoza, adică: ceea ce există prin sine şi se percepe singură, este una singură, însuşi Dumnezeu.

Nu în acest din urmă înţeles este dar sufletul substanţă, ci în înţelesul aristotelico-tomist şi este – după expresia lui Toma de Aquino – o substanţă imperfectă, pentru că, în această viaţă, nu activează independent, ci în corp, prin corp şi împreună cu corpul.

Nota 2.

— Trebuie să existe un suport sau substrat al proceselor sufleteşti, adică sufletul, aşa cum există unul al proceselor fizice, materia, deoarece: efectul trebuie să corespundă cauzei, zice unul din corifeii materialismului, L. Biichner, în lucrarea sa: Materie şi forţă (pag. 218). Sau cum zice un alt fruntaş materialist: „Funcţiunea trebuie să fie proporţională cu organizaţia şi să se măsoare prin ea” (Karl Vogt, Lecţii despre om pag. 12). Ori, în sfârşit, cum zice Wundt:

Noi nu putem măsura direct nici cauzele producătoare ale fenomenelor, nici forţele producătoare ale mişcărilor, dar şi pe unele şi pe altele le putem măsura după efectele lor. (Apud Ribot, Psychologie allemande, pag. 222).

Nota 3.

— Fiziologul Flourens (1867) a dovedit cel dintâi prin experienţă, că materia din care constau corpurile vii este într-o continuă schimbare. El a strâns piciorul unui porumbel întrun inel de metal. După câtva timp inelul a fost găsit între piele şi os şi apoi în os, ceea ce dovedeşte că celulele pielii, cărnii şi osului se schimbaseră. După ce a repetat de mai multe ori această experienţă, el trage următoarea concluzie: Orice materie, orice organ material, orice fiinţă trece şi dispare, se face şi se desface, şi nu rămâne decât un singur luau, adică ceea ce face şi se desface, ceea ce produce şi distruge, cu alte cuvinte forţa care trăieşte în materie şi o guvernează, (în lucrarea sa: De la Vie et de l'inteligence, pag. 21).

Ceea ce afirmă Flourens despre animale în genere, Claude Bernard (1878) confirmă despre om {La Science experimentale, pag. 184), iar materialistul olandez Malescliolt (1893)precizează că acest schimb se face complet în 30 de zile (în lucrarea sa Circulaţia vieţii, tomul I, pag. 15). Pentru ştiinţa de azi toate acestea sunt lucruri asupra cărora nici nu se mai discută.

Nota 4.

— Nefiind ceva material, ceva care deci să aibă dimensiuni şi să ocupe un loc în spaţiu, nu se mai poate pune întrebarea care frământă pe cugetătorii şi oamenii de ştiinţă de altă dată şi pe care şi-o mai pun astăzi numai cei inculţi: Unde este sediul sufletului în corp? şi la care unii răspund: In cap (creier)^alţii: în inimă, alţii: în plămâni etc.

Sufletul este pretutindeni în corp, este principiul sau cauza tuturor fenomenelor vitale, dar se manifestă în forma lui superioară, ca principiu al vieţii intelectuale, religioase, morale etc. prin creier.

Nota 5.

— O dovadă peremptorie de existenţa şispiritualitatea sufletului omenesc ne oferă cei lipsiţi din naştere de anumite organe ale simţurilor, ca de exemplu, de ochi sau de urechi normale, ca să poată vedea, auzi etc. Neavând ochi ca să vadă şi urechi ca să audă, ar urma ca cei atinşi de aceste infirmităţi să rămână în totală necunoştinţă de realitate, care se percepe cu aceste simţuri şi ca viaţa lor sufletească să fie deci redusă aproape la zero. Iată însă, că o americancă născută şi surdă şi oarbă, anume Helen Keler, a ajuns totuşi la un grad de dezvoltare intelectuală şi morală, pe care numai puţini din cei născuţi normal îl ating, căci ea este conferenţiară universitară de Matematici şi a publicat mai multe opere filosofice, fn care se arată un rar optimism, o adâncă şi sănătoasă înţelepciune, un foarte fin simţ religios, moral şi estetic. Ce altă dovadă mai convingătoare s-ar putea aduce pentru susţinerea tezei că sufletul este o realitate spirituală, care n-are numaidecât nevoie de organele trupului, spre a se manifesta?

Nota 6.

— Cu privire la disproporţia dintre inteligenţă şi greutatea creierului se pot vededinteresante tabele din: Trăite de P/iysiologie comparee, de G. Colin.

Nota 7.

— Dintre funcţiunile sufleteşti superioare s-au localizat numai memoria, totuşi nici aceasta nu dovedeşte adevărul teoriei localizării şi, prin urmare, nici identitatea sufletului cu creierul, ci tocmai dimpotrivă, că, creierul este organul sau instrumentul sufletului. Sunt apoi acte sufleteşti cărora nu le corespunde nici un proces fiziologic sau substrat material.