POLITEISM ŞI MONOTEISM

1. Originea religiei nu poale fi, cum am văzut, decât supranaturală, adică, cuprinsul sau noţiunile ei au fost descoperite omului de Dumnezeu.

Se pune însă de la început întrebarea: Cum trebuie înţeleasă revelaţia sau descoperirea dumnezeiască primitivă? Este ea ceva din afara omului, o acţiune a lui Dumnezeu asupra omului, un fel de învăţătură sau comunicare făcută de Dumnezeu omului? Sau este ceva intern, o inspiraţie pusă de Dumnezeu în inima omului, sădirea sau plantarea în inima lui a unei conştiinţe mai mult sau mai puţin clare despre divinitate şi a raportului omului cu ea, conştiinţă pe care omul a aprofundat-o, lărgit-o şi îmbogăţit-o prin propria sa experienţă şi reflectare?

Cea dintâi concepţie despre revelaţie, deşi cu putinţă şi demnă atât de Dumnezeu, cât şi de om, este totuşi admisă de puţini teologi, deoarece înfăţişează pe Dumnezeu prea antropomorf: ca un dascăl ce-şi instruieşte elevii. Apoi, dacă Dumnezeu ar fi predat omului noţiunile de religie în mod direct sau personal, acelea ar fi fost atât de lămurite şi s-ar fi întipărit atât de adânc şi de durabil în sufletul său, încât niciodată nu s-ar fi uitat sau întunecat, cum s-a întâmplat.

Al doilea fel de concepere a revelaţiei primitive, ca descoperire sau luminare internă, este mai uşor de admis, deoarece este mai potrivit cu firea raţională şi liberă a omultii. Astfel înţeleasă, revelaţia divină o întâlnim şi în filosofia păgână. De exemplu, Socrate atribuia toate cugetările sale filosofice demonului, pe care-l considera că locuieşte în sufletul său şi învăţa că aceiaşi zei care vorbesc prin oracole, locuiesc în interiorul nostru. Stoicii, de asemenea învăţau că materia cosmică este organizată şi primeşte anumite forme prin intermediul unei puteri dumnezeieşti numită Logos sper-maticos, în care Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful vede revelaţia dumnezeiască făcută păgânilor. Tot astfel trebuie luată şi acţiunea Cuvântului dumnezeiesc despre care Sfântul Apostol Ioan scrie în prologul Evangheliei sale: Şi Cuvântul în lume era şi lumea prinţr-însul s-a făcut, dar lumea pe El nu L-a cunoscut.

A doua întrebare ce se pune este: în ce a constat revelaţia primitivă?

Sfânta Scriptură ne spune că Dumnezeu a înzestrat pe cei dintâi oameni, pe care i-a creat, cu inteligenţă vie şi judecată dreaptă şi nu putem crede că a putut fi altfel creatura raţională a lui Dumnezeu. Unei astfel de creaturi, Dumnezeu nu-i putea descoperi decât idei clare şi precise despre Sine şi despre raportul omului cu Sine. Care altele puteau fi aceste idei decât că Dumnezeu este nematerial, adică Duh, că este Unul şi că este Creatorul şi Pronietorul întregii lumi, deci şi al omului şi, prin urmare, omul trebuie să se supună voinţei divine.

Religia primilor oameni a fost deci monoteistă şi nu se putea să fie altfel, chiar dacă omul ar fi ajuns la ideea de Dumnezeu numai prin puterile sale sufleteşti, deoarece mintea sa întreagă şi inima nepervertită nu concepe pe Dumnezeu decât ca unul, ideea de mai mulţi dumnezei sau politeismul fiind un nonsens pentru o minte sănătoasă.

Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a înstrăinat de El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-a pervertit şi voinţa li s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât omenirea străveche a ajuns în scurtă vreme într-o stare de decădere generală. In această stare, oamenii au uitat, că Dumnezeu este Unul, că este Duh şi că este Creatorul şi Pronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită, şi-au făcut mai mulţi dumnezei şi i-au înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav, au îndumnezeit şi ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri, izvoare, mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina, întunericul etc.

Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate formele lui: zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism şi fetişism, cum zice Sfântul Apostol Pavel: Au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor., şi adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujii făpturii, în locul Făcătorului. (Romani 1,23,25.)

Dumnezeu însă n-a lăsat toată omenirea şi pentru totdeauna să meargă pe drumul pierzaniei, ci a ales un popor, poporul israelit, pe care l-a condus şi format în aşa fel ca, prin el, întreaga omenire să ajungă din nou la cunoaşterea adevăratului şi unicului Dumnezeu şi la adorarea cuvenită Lui. Poporului israelit, i-a descoperit Dumnezeu voia Sa din ce în ce mai clar prin prooroci şi a făcut să se nască în mijlocul lui Mântuitorul Hristos, Care a adus lumii revelaţia deplină, deoarece El a fost Dumnezeu şi om în una şi aceeaşi persoană.

Religia întemeiată de Iisus Hristos Mântuitorul este restabilirea şi desăvârşirea religiei date de Dumnezeu celor dintâi oameni, este monoteismul cel mai curat şi mai înalt.

Pe când poporul israelit a fost condus direct de Dum-nezeu şi a luminat ca o făclie în întuneric, celelalte popoare au fost lăsate în voia propriilor lor puteri şi, numai ici şi colo şi din când în când, Duhul lui Dumnezeu a străfulgerat în sufletul câte unui mare în|elept, desluşindu-i pentru o clipă calea întoarcerii la monoteism.

Aceasta este explicaţia pe de o parte a rătăcirilor din ce în ce mai grave în care s-a afundat politeismul cu toate ramificaţiile lui, iar pe de altă parte apariţia în sânul păgânismului a unor înţelepţi profani sau religioşi, cum au fost: Zaratustra, Lao Tse, Confuciu, Buda, Anaxagora, Socrate, Platon şi alţii, care s-au ridicat la o concepţie mai adecvată despre Dumnezeu, iar unii din ei au întrezărit chiar monoteismul. Licăririle de lumină ale acestor înţelepţi au descoperit profunzimea întunericului şi adâncimea prăpastiei în care zăcea omenirea păgână şi au făcut-o să dorească, să caute lumina adevărului religios şi o bună parte din ea să-l şi primească, atunci când a fost adus lumii în toată plinătatea lui de către Mântuitorul Hristos.

Aceasta este calea indirectă, metoda experienţei proprii, prin care Dumnezeu a pregătit cea mai mare parte a lumii vechi pentru trecerea din întuneric la lumină, de la rătăcire la adevăr, de la politeismul multiform la monoteismul creştin.

Nu toate popoarele politeiste şi nici chiar iudeii n-au primit nici până astăzi, după aproape două mii de ani de la venirea Mântuitorului în lume, monoteismul creştin. Aceasta însă nu trebuie să ne facă să ne îndoim, căci va veni ziua când va fi o turmă şi un păstor, deoarece problemele religioase trebuiesc privite şi tratate sub specie aeternitatis.

2. Raţionaliştii şi evoluţionista susţin că religia a început cu formele cele mai simple, cu animism, fetişism etc. şi s-a ridicat şi spiritualizat treptat, până ce a ajuns la creştinism.

Monoteismul este deci, după această ipoteză – care poartă frumosul nume al amelioraţiei – târziu de tot şi un produs al conştiiţei religioase ajunse la ultima – până în prezent – etapă a evoluţiei sale.

Acestei ipoteze îi stă în faţă alta – a alteraţiei – care susţine dimpotrivă, că prima formă a religiei a fost monoteistă şi că toate celelalte forme inferioare de religie sunt o degenerare a formei primitive.

Ambele ipoteze sunt extremiste şi niciuna din ele nu poate ţine piept criticii.

Ultimele cercetări asupra religiei primitivilor, mai ales a celor din Australia, au stabilit că, alături de formele de religie inferioară practicate de aceşti primitivi, se constată şi credinţa într-un singur Dumnezeu, care e mai veche. De aici s-a conchis la existenţa monoteismului primitiv1). In acest punct se confirmă aserţiunea ipotezei alteraţiei şi se infirmă ipoteza amelioraţiei.

Pe de altă parte, Istoria Religiilor constată atât o degenerare religioasă, o decădere de la monoteismul primitiv – ceea ce dă dreptate tot ipotezei alteraţiei – dar şi un progres şi o spiritualizare a unora din religii, ceea ce confirmă susţinerea teoriei amelioraţiei. Concluzia ce se impune este că religia primitivă a fost monoteistă. Ea a degenerat de timpuriu, dar s-au produs în sânul ei şi curente de refacere, de înnoire, care au dus la monoteismul desăvârşit, la creştinism.

Nota 1. Aceasta reiese limpede din lucrările au lorilor: Andrev Lang, cu lucrarea TlieMaking of Religion – Londra, 1900 Magie and Religion – Londra, 1901 Mylh, Ritual and Religion – Londra, 1906 W. Schmidt, în lucrarea: Der Ursprung der Gotlesidee – Munster 1910