ANIMISM ŞI FETIŞISM.

Dintre ipotezele care nu admit originea supranaturală a religiei şi încearcă să o explice pe cale naturală sau raţională, două au fost susţinute mai mult, şi anume: animismul şi fetişismul.

I. Animismul este credinţa, primitivilor şi a omului simplu, de totdeauna, că lumea întreagă este însufleţită. După această credinţă, nu numai omul şi animalele au suflet, ci şi orice corp organic sau anorganic, precum şi orice fenomen sau agent natural. Sufletele din întreaga lume se pot împărţi în trei categorii:

1. Sufletele morţilor sau ale strămoşilor. Acestea sunt reprezentate într-o formă mai mult sau mai puţin materială, căci li se atribuie aceleaşi trebuinţe pe care la are omul în viaţă. Urmaşii mortului trebuie să satisfacă aceste trebuinţe. Altfel, sufletul răposatului le provoacă tot felul de boli şi neajunsuri, îl chinuie în vis etc. Satisfacerea închipuitelor necesităţi materiale ale sufletelor morţilor constituie cultul strămoşilor sau cultul manilor (de la latinescul manes).

Urmele acestui cult animist le găsim la toate popoarele primitive şi inculte, din cele mai vechi timpuri şi până azi şi multe din practicile mulţimii ignorante din sânul religiilor superioare au fost şi sunt în această privinţă animiste. Nu numai primitivii, ci şi grecii, tracii,-romanii, egiptenii, chinezii, indienii şi alţii obişnuiau să pună în mormânt uneltele, armele, diferite obiecte de care se servise răposatul cât fusese în viaţă, alimente, etc. Unii îi sacrificau şi soţie, servitori, cai, câini etc.

Astfel, Homer în Iliada aminteşte că eroul Achile a sacrificat pe mormântul prietenului său Patroclu, toţi caii şi câinii acestuia şi pe prizonierii troieni.

Generalitatea, am putea zice, şi adânca vechime a cultului strămoşilor a făcut pe mulţi să creadă că animismul, sub această formă, este originea religiei sau cea mai veche formă de religie. în special, învăţatul englez Eduard Tylor şi olandezul C. P. Tiele au fost cei mai iluştrii susţinători ai acestei păreri, care este contrazisă de constatarea, că niciodată şi nicăieri cultul strămoşilor nu a constituit el singur religia vreunui popor, ci pretutindeni şi totdeauna oamenii au adorat una sau mai multe divinităţi.

2. Sufletele unei părţi din natură, ca de exemplu: cerul, astrele, marea, râurile, munţii etc. şi ale fenomenelor şi agenţilor naturali ca de exemplu vântul, ploaia, fulgerul, aurora, lumina etc.

Cum natura, în genere, cu agenţii şi fenomenele naturale, sunt de o grandoare impunătoare şi întrec cu mult măsura puterilor omului şi sufletul ce li s-a atribuit de mintea mărginită şi întunecată a primitivului şi a ignorantului este cu mult superior sufletului omenesc, ca atare şi binele şi răul ce s-a crezut că poate face, este neasemănat mai mare decât cel pe care-1 poate face sufletul unui strămoş sau al tuturor strămoşilor la un loc. De aceea s-a şi presupus că omul a trebuit să facă un mai mare efort, ca să intre în comunitate cu aceste suflete, să le influenţeze, să le înduplece, să le facă să se intereseze de soarta sa şi să-i vie în ajutor. Nici aici nu lipsesc sacrificiile, care sunt ca un ajutor pentru om, o colaborare a lui cu aceste suflete, o contribuţie a sa, un îndemn şi o încurajare dată sufletelor acestora superioare.

Forma aceasta de animism se numeşte naturism.

Nici sub acest aspect animismul nu reprezintă originea religiei sau cea mai veche formă de religie, deoarece îndumnezeirea naturii – şi cu aceasta avem de a face în naturism – presupune neapărat ca omul să fi avut de mai înainte şi de altundeva ideea de Dumnezeu.

3. Spiritele care trăiesc libere în natură. Pe când sufletele părţilor naturii, ale agenţilor şi fenomenelor naturale pot fi cunoscute prin simţuri, deoarece se crede că sunt una cu lucrurile cărora li se atribuie, spiritele libere stau mai presus de simţuri şi n-au un obiect de care să fie legate în mod constant. De aceea, în concepţia despre fiinţa şi activitatea lor, fantezia omenească a avut un loc liber pentru combinaţii de tot felul. Puterea lor fiind apoi în afara sferei intuiţiei senzuale, adică misterioasă, dar nu totdeauna de o intensitate covârşitoare faţă de puterile omeneşti, ci numai de diferite grade, lasă loc liber năzuinţelor omului de a supune pe unele din ele. Aceasta este posibil deoarece spiritele acestea sunt considerate ca singuratice, independente unele de altele şi mărginite. Ca atare omul se poate asocia cu o parte din ele şi poate lupta împreună contra altora mai puternice.

Cultul dat spiritelor libere din natură formează animismul propriu-zis, căruia i se mai spune şi polidemonism.

Nici sub această formă, animismul nu este originea religiei sau cea mai veche formă de religie, deoarece alături şi mai presus de ele se întâlneşte totdeauna cultul divinităţii.

II. Fetişismul este adorarea ca divinităţi a unor obiecte fie naturale, ca de exemplu: un arbore, o bucată de lemn, o piatră, un os etc, fie artificiale, ca de exemplu: un baston, o brăţară, un cuţit, un coif, o săgeată etc.

În orice lucru socotit ca fetiş se crede că locuieşte un spirit, o putere superioară, care este favorabilă şi ajută celui ce adoră fetişul. Spiritul din obiectul fetiş este privit sau ca inerent acelui obiect, nedespărţit de el, ca în naturism, sau ca spirit liber – ca în polidemonism – înduplecat sau constrâns să intre în obiect de către un preot sau vrăjitor prin rugăciuni ori prin descântece, vrăji etc.

Fetişistul aşteaptă de la fetişul său tot ce-i trebuie şi doreşte. Pentru aceasta îi adresează rugăciuni, îi aduce ofrande şi sacrificii. Dacă nu obţine ce a cerut, fetişul este certat, bătut, aruncat sau sfărâmat, pentru ca totuşi, după o oarecare perioadă de timp, să fie din nou considerat ca mai înainte. Primitivii îşi au fiecare fetişul său, pe care şi-1 aleg la vârsta pubertăţii. Sunt însă şi fetişi ai unei familii, clan, trib sau popor. în acest caz este şi un cult mai mult sau mai puţin dezvoltat, stabilit şi obligatoriu pentru toţi închinătorii acestui fetiş.

Cuvântul fetiş este de origine portugheză şi provine din latinescul factitius = ceea ce este făcut de mână sau artificial. A fost mai întâi întrebuinţat de marinarii portughezi ca nume pentru talismanele şi amuletele purtate de negrii din Africa şi cei de pe zona Coastei de Azur. A fost apoi generalizat de scriitorul francez de Brosses, în lucrarea: Du culte des Dieux fetiches ou ParalUle de l'ancienne rellgion de l'Egypte avec la religion actuelle de Nigritlie (1760).

Fetişismul este susţinut astăzi de către evoluţionişti, ca prima formă de religie sau ca originea religiei. El este, de fapt, ca şi animismul, una din formele de degenerare a religiei primitive, care a fost monoteistă.

El operează cu noţiunea de divinitate, pe care nu a putut să o împrumute decât din religia primitivă, anterioară lui. în fine, el este mai nou şi decât animismul, de la care a luat noţiunea de suflet sau spirit şi faţă de care este o formă a lui şi o decădere, deoarece constă dintr-o concepţie inferioară şi materială a sufletului.