I.

— Că răul există pretutindeni în lume şi în om sub nesfârşite forme, este un adevăr pe care nu-1 pot tăgădui nici cei mai înfocaţi optimişti, căci o privire oricât de fugitivă şi superficială ne învederează existenţa lui. Să ne oprim o clipă numai la om. El se naşte mai neajutorat decât orice altă vietate. Nu poate merge, nu se poate hrăni, îngriji, susţine sau apăra singur, ci are absolută nevoie de îngrijirea inteligentă şi plină de dragoste a mamei. După ce cu multă trudă a ajuns la maturitate, şi chiar înainte de aceasta, are de luptat cu frigul, cu căldura, cu foamea, cu setea, cu tot felul de griji, necazuri i şi boli, cu gelozia, duşmănia şi răutatea semenilor, cu propriile sale gusturi, pofte şi patimi şi, în fine, cu moartea, pe care, în multe cazuri, o aşteaptă ca o binefacere.

Observarea acestui lung sir de suferinţe şi al multor altora, care sunt nedespărţite de viaţa omului, a făcut pe mulţi să cadă în scepticism, ca Solomon, sau în pesimism, ca Schopenhauer, şi chiar în ateism, ca Buda. Unii au tăgăduit providenţa, adică purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume, cum a făcut însuşi marele filosof Aristotel. Sau au socotit că lumea este făcută de un Dumnezeu rău, ca arienii, gnosticii şi maniheii. Alţii, în fine, s-au mărginit să-şi mărturisească totala lor ignoranţă în această problemă şi să declare problema răului ca fiind insolubilă. „Nu este mai mare înţelepciune ca recunoaşterea neştiinţei în astfel de lucruri. Cine recunoaşte sincer că nu ştie nimic despre acestea, este cel mai mare înţelept, iar cine, dimpotrivă, e curios să ştie ce se ascunde în dosul acestor lucruri este un netot”.

Aşa se exprima cel mai mare orator creştin, Sfântul Ioan Gura de Aur. El motivează această atitudine de renunţare la dezlegarea problemei răului, recurgând la următoarea asemănare: Precum un profan nu-şi poate da seama de operaţiile ce reclamă executarea unui obiect de artă, tot astfel noi, muritorii, nu putem pătrunde în inima multor taine din natură.

Problema este însă prea arzătoare pentru ca mintea iscoditoare a omului, ajutată şi de revelaţia dumnezeiască, să nu-i fi găsit dezlegarea, care, trebuie s-o recunoaştem, nu este pe deplin satisfăcătoare. II. Mai întâi, ce este răul?

Toţi cugetătorii vechi şi noi sunt de acord în a defini răul ca ceva negativ, ca ceva ce nu are existenţă, ci e lipsa binelui (defectus sau privatus boni).

Sunt trei feluri de rău: metafizic, fizic şi moral. 1.

— Răul metafizic. Se numeşte rău metafizic imperfecţiunile şi defectele creaturilor, sau mai exact, ceea ce lipseşte creaturilor imperfecte pentru a fi perfecte. Cum nimic din ce este creat nu este perfect, căci perfect este numai Dumnezeu, răul metafizic – adică lipsa de perfecţiune sau de însuşiri superioare acelora pe care o fiinţă le are prin natura sa – nu este ceva pozitiv, ceva ce există în mod real. Aşa, de exemplu, mineralele sunt lipsite de simţire, plantele de locomoţie, animalele de puterea de abstracţie, omul de putinţa de a zbura ca păsările, sau de a trăi în apă ca peştii etc.

Toate acestea sunt rele metafizice şi deci inexistente, deoarece stă în natura metalului să fie nesimţitor, a plantei să fie legată de un loc, a animalului să nu poată raţiona, a omului să nu poată zbura sau trăi în apă. Aceste lipsuri sunt numai cu numele, sunt improprii, deoarece însuşirile faţă de care ele apar ca lipsuri nu aparţin naturii fiinţelor sau lucrurilor respective, ci altor fiinţe sau lucruri de categorii deosebite de ele. Pentru a lămuri mai bine chestiunea, să luăm şi alte exemple. Nu este o lipsă sau un rău pentru pietre că nu sunt toate preţioase, pentru râuri că nu curg în ele lapte, nici pentru apă că nu este caldă, pentru aer că nu este colorat, pentru şerpi că nu au picioare, pentru lup că nu-şi poate întoarce capul etc.

— Răul fizic. Constă din dezordinile aparente din natură, ca de exemplu erupţiile vulcanilor, cutremurele de pământ, inundaţiile, furtunile, gerurile şi căldurile excesive, seceta, vânturile distrugătoare, plantele otrăvitoare etc. şi apoi din durerea sau suferinţa fiinţelor sensibile – a omului şi a animalelor.

Amintitele dezordini din natură nu sunt de fapt dezordini, ci ne par astfel deoarece nu se produc continuu sau la intervale determinate, cum sunt de exemplu răsăritul şi apusul soarelui, fazele lunii, succesiunea anotimpurilor etc. Ele sunt ceva natural, se produc după legi naturale şi deci nu sunt şi nu pot fi clasate printre rele. Aceste fenomene naturale neobişnuite – acesta este numele ce li se cuvine – ne pot fi vătămătoare în măsură mai mică sau mai mare, cum de altfel ne pot fi câte odată fenomenele şi agenţii naturali obişnuiţi.

Erupţia unui vulcan, cutremurul de pământ, trăsnetul, ne pot preface în ruină casele şi clădirile de orice fel; inundaţia ne poate distruge avutul mobil şi imobil, seceta ne poate nimici semănăturile şi păşunea, căldura prea mare a soarelui de vară ne poate da in-solaţie, gerul excesiv din timpul iernii ne poate cauza diferite boli grele etc. Toate acestea sunt într-adevăr vătămătoare pentru noi şi nu le putem refuza numele de rele, dar acestea nu înseamnă că înşişi agenţii care au produs acestea sunt răi. Parte din relele acestea pot fi prevenite sau evitate, şi dacă nu luăm măsuri în acest sens, vina este a noastră, iar ele sunt câte odată certare dumnezeiască pentru păcatele noastre.

Aşa, de exemplu, nu trebuie să ne facem locuinţe pe terenuri vulcanice sau inundabile, ca să nu fim expuşi a le vedea căzând peste noi. Să nu distrugem pădurile şi vom preveni atât seceta, cât şi inundaţiile. Să canalizăm râurile şi să facem irigaţii tot în acelaşi îndoit scop. Să ne înzestrăm casele şi orice clădiri cu paratrăznet, spre a le feri de trăznet. Să ne îmbrăcăm uşor vara şi călduros iarna, spre a scapă de efectele răufăcătoare ale căldurii şi frigului prea mare etc. Intr-un cuvânt, să ne folosim de toate mijloacele pe care ştiinţa ni le pune la îndemână spre a preveni, sau cel puţin evita, efectele dezastruoase ale agenţilor şi fenomenelor naturale.

Câte odată elementele naturale sunt întrebuinţate de Dumnezeu împotriva omului ca pedeapsă pentru păcat.

Aşa au fost apele potopului în timpul lui Noe, scufundarea pământului cu cetăţile Sodoma şi Gomora, prefacerea apelor în sânge, năvala broaştelor, a muştelor, a lăcustelor şi celelalte plăgi ale Egiptului.

Cât priveşte durerea, ea este ceva natural, fiziologic, o însuşire a organismului tuturor fiinţelor sensibile, adică înzestrate cu un sistem nervos mai dezvoltat, şi este de mare folos pentru conservarea vieţii. Dacă ar fi lipsite de senzaţia durerii, fiinţele nu şi-ar da seama de vătămările ce pot fi aduse organismului şi nu s-ar feri sau apara de agenţii naturali sau fiinţele care le ameninţă existenţa.

Animalele şi copiii nu simt durerea în toată intensitatea ei, deoarece n-ai) dezvoltată conştiinţa de sine. La omul matur, durerea este mai adâncă şi mai mare, deoarece el poate gândi şi la urmările durerii pentru el şi pentru cei de aproape ai lui şi poate simţi pe lângă dureri fizice şi dureri morale.

Efectele durerii sunt binefăcătoare pentru om. Durerea face să se studieze, să se cerceteze şi să se descopere cauzele sau originea durerii şi să se născocească tot felul de mijloace pentru vindecare sau alinarea ei. Ştiinţa medicală, mai ales chirurgia, n-ar fi realizat uimitoarele progrese la care a ajuns, dacă n-ar exista durerea. Pentru a se evita şi alina durerea, oamenii îşi strâng rândurile, se constituie în societăţi ştiinţifice, de binefacere şi ajutor reciproc, iar cei chinuiţi de dureri îşi aduc aminte că depind de Dumnezeu, Căruia Ii cer vindecare şi se înarmează cu curaj şi răbdare în suferinţă, iar dacă scapă de durere se fac mai buni, mai blânzi şi mai dispuşi să ajute pe semenii lor. Iată câteva urmări bune ale durerii.

3. Răul moral. Este păcatul sub toate formele şi cu toate urmările lui.

Păcatul este neascultarea şi nesupunerea faţă de legile morale puse de Dumnezeu în om şi nesocotirea acestora. El este o adâncă dezordine morală ce stăpâneşte fiinţa celui păcătos şi-1 face element şi cauză de dezordine şi tulburare a mediului social şi chiar fizic în care trăieşte. Nedreptăţile, delictele, crimele de tot felul, sunt urmarea şi efectul păcatului, sunt păcatul însuşi sub diversele lui înfăţişări.

Deşi, prin definiţia sa, în genere, răul este ceva negativ, este numai lipsa binelui, totuşi răul moral sau păcatul este o realitate, o forţă, un virus moral. Precum sărăcia nu este numai o lipsă de bogăţie, urâţenia nu este numai lipsa de frumuseţe, orbirea nu este numai lipsa de lumină, bolile nu sunt numai lipsa de sănătate, datoriile băneşti nu sunt numai o lipsa de bani etc, ci toate constau în ceva real, simţit, tot astfel şi păcatul este o realitate, o funestă realitate, cum îl înfăţişează Sfântul Apostol Pavel când zice: Nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l vreau. Şi dacă fac ce nu vreau, nu eu sunt cel ce fac, ci păcatul care locuieşte în mine.

Răul moral nu este ceva natural, nu este creaţia lui Dumnezeu, nu este ceva ce trebuie să fie, ci este ceva anormal, morbid, ce n-ar trebui să fie. El este o contrabandă morală, produsul bolnăvicios al libertăţii morale a omului. Dacă ne întrebăm, cum sau pentru ce înzestrat Dumnezeu pe om cu posibilitatea de a încălca înţeleptele Sale legi sau sfânta Sa voinţă, răspunsul ni-l dă Leibniz: „Posibilitatea răului moral este pentru om consecinţa unui mare bine, care este voia liberă şi condiţia unui bine şi mai mare, care este meritul”.

Incontestabil că dintre două lumi – una în care omul n-ar fi putut păcătui, nefiind liber, adică o lume amorală şi alta în care omul poate păcătui fiind liber, dar poate face şi bine şi a avea merit pentru aceasta, adică o lume morală, aceasta din urmă este mai bună şi de preferat deoarece aşa a făcut Dumnezeu lumea.