TEOSOFIA

1. Cuvântul Teosofie este format din două cuvinte greceşti: Theos =Dumnezeu, şi sofia = înţelepciune.

Teosofia ar fi dar înţelepciunea lui Dumnezeu sau înţelepciunea dumnezeiască. Ea are asemănare şi ca nume şi ca obiectiv cu Teologia, dar nu vrea să fie socotită ca o religie, ci ca esenţa tuturor religiilor ca cea mai înţeleaptă înţelepciune, ca adevărul absolut.

Adevăratul ei nume ar trebui să fie Teofizica, deoarece întemeitorii săi au definit-o ca ştiinţa cunoaşterii naturii, a atributelor Puterii supreme şi a spiritelor superioare, prin procedee fizice.

Curente de gândire asemănătoare cu Teosofia au existat în toate timpurile la popoarele cu înaltă cultură filozofică, cum au fost indienii, egiptenii şi grecii, în vechime, şi popoarele din apusul Europei în Evul Mediu sau modern. Ele pot fi cuprinse sub numele generic de mistică.

Mistica susţine că sufletul omenesc se poate înălţa la Dumnezeu şi uni cu El sau a se îndumnezei. La această ţintă nu se poate ajunge nici prin simţuri, nici prin raţiune, ci printr-o experienţă specială internă, pe cale afectivă, în mod deosebit prin contemplaţie şi prin extaz. Dumnezeu este conceput de adevăraţii mistici ca o fiinţă personală.

Teosofia învaţă că omul, ca şi tot ce există, va fi absorbit în Dumnezeu, care nu este personal.

2. Teosofia cu pretenţii de ştiinţă datează abia din 1875. în acest an, o doamnă rusoaică, Blavatsky, pune bazele unei societăţi aşa zisă teozofică, în New-York. Puţin după aceea, societatea a fost transferată în India, având ca centru când o localitate, când alta până ce în anul 1882 s-a stabilit în Adjar, aproape de Madras, unde este şi astăzi. Isterică în cel mai înalt grad, cu pretenţii de medium spiritist şi cunoştinţe în ale ştiinţei oculte ale yoghinilor, cu o neobişnuită putere de sugestie şi în fond o excroacă în stil mare, doamna Blavatsky câştiga adepţi pentru ideile sale prin tot felul de „trucuri” practicate în şedinţele spiritiste. Demascată, ea se refugiază la Londra, în 1885, unde a trăit tot restul vieţii, a publicat lucrări şi a întemeiat o revistă teosofică.

Succesoarea sa în fruntea societăţii a fost englezoaica Annie Besant. Aceasta a fost înainte ateistă militantă care nu urmărea nici mai mult nici mai puţin decât să izgonească pe Dumnezeu' din cer. Ca teosoafa, îşi propusese să prezinte lumii un Mesia în carne şi oase. în 1905, ucenicul ei favorit, Leadbeater, a prezentat un băiat, pe care îl creştea el, drept Pitagora reîncarnat. Mistificarea a fost dată însă curând pe faţă de tatăl copilului, care şi-a reclamat odrasla. De prisos să spunem că pretinsul Pitagora n-a ajuns nici matematician de seamă, nici filosof, ca veritabilul Pitagora.

Altă reîncarnare, de astă dată a unui Buda, sau a Celui Prea Sfânt sau a lui Hristos, a fost exhibată de Annie Besant şi Leadbeater în persoana unui tânăr indian Krişnamurti, care este purtat ca o divinitate prin Europa, Asia şi America. Tatăl lui îşi reclamă însă copilul şi înalta Curte de Justiţie din Madras hotărăşte (18

Aprilie 1913) ca Krişnamurti să fie redat tatălui său. în faţa judecătorilor, d-na Besant susţinu, sub prestare de jurământ, că a asistat la iniţierea lui Krişnamurti, într-o localitate din Tibet, în prezenţa şefului suprem al revoluţiei pământului, adică a Logosului planetar. Lead-beater jiîra, de asemeni, că a căutat prin Marte şi Mercur tineri apţi de muncă spirituală în viitor şi că a primit această însărcinare de mai mulţi ani de la nişte fiinţe supraumane.

Aceste eşecuri ale leaderilor Teosofiei au avut drept efect ruperea de ei a teosofilor germani şi francezi, care au format o nouă societate zisă antroposofică. In fruntea ei stau, în Germania, Rudolph Steiner *), iar în Franţa Edouard Schure 2), ambii cunoscuţi în lumea întreagă prin scrierile lor. Leadbeater a fost hirotonit arhiereu de câţiva prieteni, în Olanda, spre a propovădui un teosofism, care-şi zicea catolic.

Şi la noi în ţară a pătruns Teosofia. Adepta cea mai de seamă a fost Bucura Dumbravă (domnişoara Seculici), fină literată care ne-a dat „Pandurul” şi „Haiducul”, precum şi scrierea teosofică „Ceasuri sfinte”. Ea a murit în 1926 în Alexandria (Egipt), de friguri galbene, pe când se întorcea de la un congres teosofic, care se ţinuse în Adjar.

3. Doctrina teosofică este un amalgam de idei împrumutate din cabala iudaică 3), din filosofia neoplatonică 4) şi din gnoza creştină 5), exprimate în termeni sanscriţi, deoarece mai la urmă s-a adăpat şi din filosofia şi religiile Indiei.

Ideea de bază a Teosofiei este, în puţine cuvinte, cugetarea că lumea simţurilor nu cuprinde toată realitatea, ci că există sfere superioare ale acesteia, de care omul poate lua cunoştinţă printr-o formă superioară de cunoaştere prin viziune (clairevoyance).

După marea operă a d-nei. Blavatski La Doctrine secrete, doctrina teosofică se reduce la următoarele puncte:

— Există un principiu universal divin, sorginte a tuturor lucrurilor. Din el porneşte şi în el are să se întoarcă totul, când se va sfârşi marele ciclu al evoluţiilor. Această divinitate nu este altceva decât puterea universală şi misterioasă de evoluţie şi involuţie. Ea nu este Fiinţa absolută, ci cugetarea absolută sau existenţa absolută,

/dar impersonală. Numele său mai potrivit este: Nefiinţa, Nedeterminarea, Aceea, Sat. Ea mai poate fi definită ca Legea unică, cea care se manifestă prin veşnică prefacere.

— Ceea ce numim lume nu există în realitate, ci e doar o amăgire deşartă, o iluzie trecătoare. Nu există dar creaţie. Unica realitate, Principiul universal divin se reflectă periodic în adâncimile infinite ale spaţiului şi astfel apar şi dispar lumile amăgitoare, ce ni se par că ne cad sub simţuri.

Omul constă din şapte elemente: patru elemente constituiesc pe omul fizic. Acestea sunt: corpul fizic, principiul vital, corpul astral sau senzaţia şi mentalul.

Alte trei elemente constituiesc pe omul spiritual şi anume: Inteligenţa sau Manas, spiritul sau Bocii şi Marele Suflet ori Marele Eu sau Atma. (Manas,Boddhi, Atma şi Sat de mai sus sunt cuvinte sanscrite).

Cele patru principii inferioare care constituie pe omul fizic se schimbă la fiecare naştere pentru multiplele vieţi prin care trece omul. Aşa se explică de ce el nu-şi mai aminteşte nimic din viaţa sau vieţile anterioare.

Nu orice om se reîncarnează, adică se naşte într-un alt trup, într-o nouă viaţă, ci numai cel care posedă un aşa zis trup cauzal, adică în care sălăşluesc Spiritul şi Marele Suflet sau Marele Eu, adică Bodi şi Atma.

Condiţiile în care se face reîncarnarea sunt determinate de Kharma, adică de faptele pe care individul le-a săvârşit în viaţa anterioară. Când spiritul va fi complet purificat prin reîncarnări multiple, atunci va fi absorbit în Marele Suflet, se va cufunda în Nirvana.

Datoria capitală a teosofului în oricare din vieţile prin care trece este de a renunţa la sine şi a trăi numai pentru alţii. Chiar când îşi împlineşte o datorie către sine, trebuie să o considere ca şi cum ar fi către o fracţiune a omenirii. Aşa au trăit şi aceasta ne învaţă marii dascăli ai umanităţii: Gautama Buda şi Iisus Hristos.

— Morala teosofică este o morală înaltă, altruistă, dar doctrina pe care ea se întemeiază sau, mai exact, din care derivă este o ţesătura bizară de noţiuni fictive şi contradictorii.

4. Antroposofîa, cum o prezintă Schure şi în deosebi R. Steiner, diferă întru câtva de teo^ofie şi se pierde şi mai mult decât aceasta în reverii fanteziste.

— Mai întâi, omul are cu totul altă constituţie. El nu are suflet, ci numai corpuri, şi anume patru: a. Corpul fizic, constând din aceleaşi elemente ca lumea neîsufleţită; b. Corpul viu sau eteric, ori principiul de viaţă, care poate fi văzut numai de cei ce văd în ascuns (clairvoyants, Hellseher); c. Corpul senzorial sau astral, care simte durere, plăcere, bucurie, întristare, patimă etc; el are forma unui ou lunguieţ, închide în sine corpul fizic şi pe cel astral şi este luminos; d. Corpul Eu, propriu numai omului, căci celelalte sunt comune şi animalelor, este imaterial, raţional şi voliţional. Prin el omul conduce şi stăpâneşte celelalte trei corpuri. Acest corp nu este decât un alt nume pentru raţiune.

— în om sunt ascunse, aţipesc, puteri misterioase, sunt date posibilităţi sau virtualităţi care pot fi chemate la viaţă, trezite, puse în funcţiune prin meditaţia continuă. Una din aceste puteri este vederea în ascuns (clayr-voyance,Hellsehen), cu care cel ce o are pătrunde străfundurile realităţii în orice privinţă, cunoaşte totul, posedă adevărul întreg. Astfel, Steiner, care pretinde că posedă această vedere ne descoperă în operele sale trecutul solar.

El descrie în cele mai mici amănunte viaţa omului,în epoca lemurică pe continentul dintre India şi Australia. Vorbeşte de nişte fiinţe spirituale care au locuit pe pământ înaintea oamenilor şi de culturi preistorice. A existat chiar şi un Hristos preistoric, atunci când pământul nu era încă despărţit de soare. Acest Hristos era un Om-Soare, a avut şapte ucenici, care sunt cei şapte înţelepţi ai Indiei preistorice, ai unei Indii imaginare, nu ai celei de azi, etc. Curate reverii de consumatori de opiu, ale unor minţi bolnave care s-au lepădat de dreapta credinţă în Hristos.

Nota 1. Rudolph Steiner (1881-1925), de religie catolică, născut în Ungaria,a făcut studii realiste şi filozofice. A fost mai întâi un adept înfocat ' al lui Darwin şi Haekel şi mare adversar al creştinismului. După aceea s-a făcut filozof şi în cele din urmă (1913) a întemeiat societatea antroposofică. Antroposofîa lui are bază mai ştiinţifică decât Teosofia. în această ultimă treaptă a evoluţiei gândirii se apropie mult de creştinism, pe care-1 înţelege în felul său.

Nota 2. Edouard Schure (1841-1929) francez. S-a ocupat la început de istoria muzicii, ca wagnerian. După aceea s-a dedicat filozofiei religioase, care 1-a condus la Teosofie, în domeniul căreia a scris foarte mult şi a fost bine apreciat. Din operele lui teosofice amintim ca mai cunoscute: „Les grands initids” (1869), Sanctuaires d'Orient (1898) şi L'dvolution divine” (1912).

Nota 3. Cabala este o carte în care se explică cultul iudaic şi regulile de viaţă, cu ajutorul imaginaţiei iară limite.

Nota 4. Neoplatonismul este un curent de filozofie spiritualistă, care a înflorit în primele veacuri ale creştinismului, cu care are o oarecare afinitate, întemeietorul lui este Ammonius Sakkas(pe la 200 p. chr.), iar reprezentanţi mai de seamă: Plotin, Porfir, lamblic, Proclu, ş.a.

Nota 5. Gnoză este cuvânt grecesc care însemnă cunoştinţă. Gnosticismul a fost o încercare de a armoniza creştinismul cu filozofia păgână, în special cu cea platonică şi cu religia parsistă. Sunt mai multe sisteme gnostice, unul mai fantastic decât altul.