RELIGIA ŞI MORALA.

Religia şi morala. între religie şi morală este aşa de mare asemănare, încât sunt multe fapte pe care nu ştii cum să le caracterizezi: morale sau religioase?

Aşa, de pildă, refuzul lui Socrate de a se sustrage condamnării la moarte pe nedrept, curajul cu care Gior-dano Bruno a suferit moartea pe rug, puterea de voinţă a lui Seneca de a-şi deschide singur venele în baie, prietenia dusă până la sacrificiu de sine dintre Oreste şi Pilade etc, trebuie privite ca acte morale, sau trebuie socotite ca izvorând din convingerile religioase ale autorilor lor şi prin urmare ca acte religioase?

Tot astfel, iubirea intelectuală de Dumnezeu a lui Spinoza, apoteoza datoriei la Kant şi a libertăţii la Hegel, eul universal al lui Fichte, convingerea nestrămutată a lui Nietzsche despre realitatea supraomului etc, au izvorât numai din adâncurile morale ale sufletului acestor cugetări, dintr-un sentiment pur moral, sau trebuie să admitem, că în sufletul lor a fost şi un puternic, nedesluşit simţ religios, care a stat la baza acestor idei şi convingeri?

Asemănarea dintre religie şi morală se reduce la următoarele: a. Şi religia şi morala atribuie o valoare deosebită personalităţii omeneşti, consideră omul ca o fiinţă mai presus de toate celelalte, prin aceea că este religios şi moral. Pentru religie, omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, creatura Sa cea mai aleasă, fiul Său. Sufletul are valoare nesfârşită înaintea lui Dumnezeu.

Din punct de vedere moral, voinţa autonomă din om este un lucru aşa de mare, că a făcut pe Kant să zică:

Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat deasupra capului şi conştiinţa din om.

Şi religia şi morala înalţă deci pe om, îl transpun din sfera materialităţii şi a senzualităţii în lumea valorilor şi-l fac mai nobil, mai bun.

b. Şi religia şi morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în viaţa pământească, religia o asigură şi în viaţa aceasta şi în cea viitoare. Omul moral sau virtuos este mulţumit în adâncul sufletului său şi deci fericit (chiar după morala rigoristă1) a lui Kant), iar religia îi promite fericirea şi pe pământ şi în cer. De veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca zicea Dumnezeu către poporul israelit; Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia cerurilor zice Mântuitorul Hristos.

c. Şi religia şi morala presupun ideea de sancţiune şi operează cu ea, adică şi una şi alta învaţă că virtutea sau fapta bună trebuie răsplătită, iar viciul sau fapta rea trebuie pedepsită. Sancţiunea moralei este imanentă şi relativă2), pe când sancţiunea religiei poate fi câteodată şi imanentă3), dar în adevăratul ei aspect este transcendentă şi absolută.

d. Şi în religie şi în morală, ideea de libertate este cea care formează specificul actelor religioase şi morale, căci am zis că religia este raportul conştient şi liber al omului cu Dumnezeu, iar morala poate fi definită ca ştiinţa actelor libere ale omului.

Orice act prin care se manifestă raportul omului cu Dumnezeu, nu este cu adevărat religios, dacă omul nu este deplin liber în săvârşirea lui, după cum cea mai nobilă faptă nu este morală, dacă autorul ei nu a săvârşit-o în mod cu totul liber.

Intre religie şi morală este astfel o strânsă legătură fără ca totuşi să se confunde una cu alta. Raportul dintre ele este un raport de reciprocitate, adică una condiţionează pe cealaltă. Religia produce morala şi cum este religia aşa este şi morala.

Dacă ideea de Dumnezeu este josnică, la fel este şi morala şi viceversa, deoarece divinitatea este întotdeauna idealul vieţii morale. La cele mai multe din triburile sălbatice şi la popoarele semite din vechime, domnea cea mai crasă imoralitate, deoarece însăşi concepţia lor despre zei era imorală, pe când în religiile superioare ca: parsismul, mozaismul şi creştinismul, găsim şi o morală superioară, deoarece aici concepţia despre divinitate este spirituală. In special, morala creştină este morala absolută, deoarece şi religia creştină este religia absolută.

Raportul de reciprocitate dintre religie şi morală se observă şi în viaţa de toate zilele şi este confirmat de istorie. în viaţa zilnică vedem că oamenii cu adevărat religioşi sunt şi morali şi viceversa, iar istoria ne arată că în epocile în care a înflorit religia, a înflorit şi morala, precum şi că avântul moralei a atras după sine pe al religiei, iar decăderea uneia a adus cu sine şi decăderea celeilalte.

Religia fără morală este deci ca un pom sterp, iar morala fără religie este ca un fruct al cărui miez este lipsit de înveliş. Desigur că poate să existe şi o morală independentă de religie. Aşa este morala budistă4), aşa a fost morala filosofilor greci, ca Socrate, Aristotel şi stoicii, care era pur raţionalistă, şi în ziua de azi sunt sistemele de morală numite: utilitaristă, evoluţionistă, pozitivistă, senzualistă, naturalistă, sociologică, autonomă, a egoismului, a forţei, a pesimismului, a inconştientului5) etc.

Toate aceste sisteme de morală sunt însă ceva artificial şi cu totul lipsite de viaţă, deoarece – pe lângă alte defecte fundamentale pe care le are fiecare din ele şi cu combaterea cărora se ocupă morala – sunt lipsite de ideea unei sancţiuni absolute pe care o dă numai religie creştină6).

Nota 1. Morala lui Kant se numeşte rigorislâ, în opoziţie cu morala eudemonistă, deoarece el nu recunoaşte fericirea ca ţintă a moralei sau ca răsplată a faptei bune, ci învaţă că binele moral sau virtutea trebuie practicate fără nici-o consideraţie la răsplată. Trebuie să facem binele, deoarece conştiinţa ne porunceşte: Du solist – trebuie. De aceea, morala lui se numeşte şi morala imperativului categoric.

Nota 2. Imanent înseamnă ceea ce se petrece în lumea materială sau a simţurilor. Aici are sensul special: în viaţa pământească.

Nota 3. Transcendent înseamnă ceea ce este mai presus de simţuri. Aici are sensul: în viaţa viitoare sau dincolo de mormânt.

Nota 4. Budismul primitiv nu are ideea de Dumnezeu. Morala budistă nu este influienţată cu nimic de religie, dimpotrivă, ia asupră-şi rolul religiei de a mântui pe om.

Nota 5. Socrate (f399 a. Hr.) este cel dintâi mare filosof grec, despre care s-a zis că a coborât filosofia din cer pe pământ, deoarece se ocupa cu probleme ce privesc direct pe om, iar nu de cunoaşterea naturii, ca filosofii dinaintea de el. El a pus ca principiu al filosofici maxima: Cunoaste-tepe (ine însuţi A murit fiind condamnat la moarte pentru învinuirea de ateu, de guvernul celor 30 de tirani, deşi a fost un mare spiritualist şi moralist.

Aristotel (t321 a. Hr.), profesorul lui Alexandru cel Mare şi ucenicul lui Platon, este cel mai mare filosof realist pe care îl cunoaşte istoria. Filosofia Iui, prelucrată de Arabi, a servit drept bază filosofiei scolastice, care a fost dominantă în toată perioada evului mediu.

Stoicii sunt o întreagă serie de filosofi, care îşi trag numele de la Stoa sau Porticul, în care se adunau unii din ei. Stoicismul a fost mai mult un sistem practic de morală, pe rare stoicii căutau să-l şi trăiască. întemeietorul sistemului este Zenon (sec. IV. a. Hr.), iar stoicii mai de seamă au fost: împăratul Marc Aureliu (t!80 p. Hr.) şi fostul sclav Epictet (sec. II p. Hr.)

Utilitaristă se numeşte direcţia sau sistemul de morală care pune ca ţintă a moralităţii interesul. întemeietorul lui este juristconsultul englez Ieremia Bentham (fl832), iar continuatorul, filosoful englez John Sttiart Mill (t 1873). Evoluţionistă se cheamă morala, care aplică la morală evoluţionismu! naturalist al lui Lamark şi Darwin. Punctul său de plecare este evoluţia instinctelor sociale. I se mai zice morală ştiinţifică. Susţinătorii ei au fost Herberl Spencer şi Ernest Httckel şi sunt astăzi urmaşii lor.

Pozitivistă se numeşte morala pozitivismului filosofic. Ca şi aceasta, ea înlătură ideea de supranatural şi se întemeieză numai pe fapte materiale şi senzoriale. întemeietorul ei cslc Auguste Comle.

Senzualistă este morala care urmăreşte plăcerea. întemeietorul ei a fost Aristip de Cirena, ucenicul lui Socrate şi susţinătorii: Epicur (f350 a. Hr.), Lucreţiu (t51 a. Hr.) şi mai târziu John Locke. Azi nu are susţinători de seamă.

Naturalistă este morala care se reduce la sentimentul înnăscut în om, în virtutea căruia el deosebeşte binele de rău (Rousseau f 1778), sau la simpatie (Adam Smith 11790), ori la intuiţie naturală sau inspiraţie naivă a inimii (lacobi fl819).

Sociologică este morala care se întemeiază pe faptele sociale, spre deosebire de morala evoluţionistă, care am văzut că se întemeiază pe instinctele sociale. Ea îşi are temelia în Rousseau, Spencer şi Auguste Comle şi a fost susţinută în deosebi de Emil Durkheim, fost profesor la Sorbona, iar în prezent de la Levy-Bruhl, profesor onorific la Sorbona.

Autonoma i se mai zice moralei lui Kant, deoarece principiile de viaţă morală se cuprind, după el, în însăşi conştiinţa morală, care-şi dă singură, iar nu primeşte din afară legea morală.

Morala egoismului, al cărui nume spune ce este, a fost susţinută de profesorul german Max Stimei- (fl858) care pune egoismul la baza tuturor acţiunilor omeneşti.

Morala forţei este morala propagată de filosoful german Friedrich Nielzsche (t 1900).

Morala pesimismului a fost întemeiată de filosoful german pesimist/lrtw Schopenhauer (t 3860). Ea se aseamănă cu cea budistă şi pune ca scop suprem al vieţii renunţarea, prin care se nimiceşte dragostea sau alipirea de viaţă, iar ca singură virtute recomandă compătimirea, care însă nu trebuie să se manifeste prin fapte de caritate sau de ajutorare a aproapelui, căci prin aceasta i s-ar prelungi viaţa.

Morala inconştientului, formulată de Eduard de llartmann (tl906), discipolul lui Schopenhauer, recomanda sinuciderea în masă a omenirii, pentru a se scăpa de suferinţa care domneşte pretutindeni în lume.

Nota 6. Iată o pagină celebră a lui Taine asupra influienţei binefăcătoare pe care o exercită religia în forma ei superioară, adică, creştinismul, asupra moralei şi a vieţii în genere: „Sub învelişul său ortodox, catolic sau protestant, creştinismul este încă pentru patru sute de milioane de făpturi omeneşti, (este vorba de secolul XIX) organul spiritual al marii perechi de aripi indispensabile pentru înălţarea omului mai presus de el însuşi, mai presus deviata de târâtoare şi de orizonturi mărginite, pentru a-i conduce prin răbdare, resemnare şi speranţă până la seninătate, pentru a-i ridica mai presus de cumpătare, curăţie şi bunătate, pană la devotament şi sacrificiu.

Totdeauna şi pretutindeni, de optsprezece veacuri, îndată ce aceste aripi fu lipsit sau au fost frânte, moravurile publice şi private au decăzut. în Italia, 111 timpul renaşterii; în Anglia, sub restauraţie; în Franţa, sub Convenţie şi directorat, omul a devenit păgân ca în primul veac. S-a făcut dintr-odată, ca Pe vremea lui August şi a lui Tiberiu, dornic de plăceri şi brutal, abuza de alţii 3 şi de el însuşi. Egoismul brut şi calculat avea întâietate, cruzimea şi senzualitatea se practicau pe faţă, societatea devenise un călău şi un maidan primejdios.

Faţă de acest spectacol se poate preţui ceea ce a adus creştinismul în societăţile noastre moderne: pudoarea, blândeţea, onestitatea, credinţa şi dreptatea, pe care el le-a insuflat. Nici raţiunea filosofică, nici cultura artistică şi literară, nici chiar onoarea feudală, militară şi cavalerească, nici un cod, nici o administraţie, nici un guvern nu poate să aducă acest serviciu. Numai el ne poate opri în loc pe pragul fatal, ca să stăvilească alunecuşul pe nesimţite, prin care, fără de răgaz şi cu toată greutatea caracteristică ei, rasa noastră dă mereu înapoi. Bătrâna Evanghelie, oricare i-ar fi învelişul actual, este încă şi azi cel mai bun auxiliar al instinctului social” (Revuedes Deux Mondes, 1 Juin 1891).

Nota 7. Ce ajunge un popor a cărui religie a decăzut, ne arată Friedlander, în lucrarea sa: Siliengeschiehte Roms.