RELIGIA ŞI ARTA.

Nici una din manifestările vieţii sufleteşti nu are atâta afinitate cu religia ca arta. Apropierea dintre una şi alta este aşa de mare, încât unii admiratori ai frumosului, care nu-şi dau bine seama de ceea ce este religia, cred că arta ar putea să ţină locul religiei şi vorbesc de o religie a frumosului.

Deşi este un produs spontan al sufletului omenesc, totuşi arta a fost întotdeauna nedespărţită de religie, s-a dezvoltat alături de ea şi a atins cele mai înalte culmi ale desăvârşirii sub aripile ei ocrotitoare.

Arhitectura, sculptura, pictura, muzica, poezia, literatura, şi-au atins apogeul în epocile de înflorire a religiei, căreia i-au servit ca forme de manifestare.

Afinitatea dintre religie şi artă constă din: a. Ideea de inspiraţie dumnezeiască, comună şi religiei şi artei.

Credinţa generală a celor vechi era că fără inspiraţie nu poate fi cineva artist. De aceea, artiştii erau numiţi profeţi sau slujitori ai muzelor şi erau priviţi ca ceva sfânt, iar poeţii obişnuiau să invoce ajutorul zeilor în cele dintâi versuri ale operelor lor.

Unii dintre ei au atribuit chiar de-a-dreptul inspiraţiei dumnezeieşti, frumuseţea operelor lor de artă. Insuflarea luiApolo – zice Horatius – mi-a dat aria de a face poezie. Dumnezeu – zice Ovidius – trăieşte în noi. Avem părtăşie cu cerul. Din sferele eterice ne vine inspiraţia.

Când Haydn auzi executându-se fraza muzicală Şi s-a făcut lumină din celebrul său oratoriu Creaţia, ridică mâna către cer şi zise: Nu de la mine vine aceasta, ci de acolo (din cer).

b. Religia şi arta corespund aspiraţiilor idealiste ale sufletului omenesc. Omul nu trăieşte numai pentru prezent, nu e mulţumit daeă-i sunt satisfăcute numai trebuinţele sale materiale, ci se înalţă cu gândul mai presus de realitatea care-1 înconjoară, zboară peste marginile timpului şi spaţiului, pluteşte într-o lume ideală, în care nu îşi mai găseşte mulţumirea sa deplină. Cele două aripi care înalţă din sfera realului în cea a idealului, din domeniul imanenţei în cel al transcendenţei, sunt religia şi arta. -

Şi religia şi arta au ca ultim scop al aspiraţiei lor absolutul, dumnezeirea, pe care religia şi-1 reprezintă ca adevărul, bunătatea, dreptatea, sfinţenia desăvârşită, iar arta ca frumuseţea ideală, absolută.

c. Religiile cele mai spirituale au produs arta cea mai desăvârşită şi artiştii mari au avut întotdeauna şi o religie foarte înaltă. Faptul că cei mai mari artişti au fost şi sunt creştini, nu este ceva întâmplător, iar doctrina şi cultul creştin, la rândul lor, îşi datorează desigur sublimitatea formelor lor în bună măsură şi concepţiei artistice.

d. Şi religia şi arta se servesc mai mult de simboluri, de imagini create de fantezie, decât de silogisme, ori de idei sau noţiuni. Dacă as putea să-ţi spun ce reprezintă, răspundea un mare pictor unui prieten care-l întreba, ce reprezenta un tablou al său, nu as fi recurs la penel, pentru a-i da expresie.

Asemănările dintre religie şi artă sunt multe altele, dar şi deosebirile sunt numeroase şi însemnate şi cunoaşterea lor ne fereşte de greşeala de a identifica arta cu religia sau de a crede, că ar putea ţine locul religiei.

Inainte de a trece la deosebiri, este locul potrivit să cităm un cuvânt al lui Goethe, care caracterizează, de minune, afinitatea strânsă ce există între religie şi artă: Oamenii sunt numai atât timp productivi în poezie şi artă, cât sunt credincioşi.

Deosebirile dintre religie şi artă sunt: a. Religia operează cu lumea transcedentală, în care înalţă sufletele ca într-o realitate absolut obiectivă. Afirmaţiile ei despre existenţa reală a lumii spirituale n-au evidenţa şi stringenţa logică a axiomelor, căci se întemeiază în cea mai mare parte pe credinţă.

Totuşi ele nu sunt mai puţin sigure, deoarece dacă ar sta măcar o clipă la îndoială asupra realităţii obiectelor credinţei, religia nu ar putea dăinui.

b. Arta, dimpotrivă, nu se întreabă, dacă ceea ce ea reprezintă este real sau nu. Ea este iluzionistă. In aceasta stă farmecul ei: să ne facă să credem ca real ceea ce nu este decât închipuire, să înfăţişeze realitatea în aşa fel şi grad încât să ne dea impresia că este realitate, cu toate că nu este.

Aceasta este imposibil în religie, deoarece cum am putea noi sau cum s-ar putea ruga cineva la Dumnezeu, care să aibă numai existenţa imaginară, iar nu reală?

Când oamenii au înţeles că divinităţile păgâne, înfăţişate sub forme omeneşti sau animalice, sunt produse ale fanteziei poetice, atunci n-au mai putut crede în ele şi religiile care aveau astfel de divinităţi au trebuit să dispară de pe scena istoriei.

O religie este cu atât mai înaltă, mai desăvârşită, cu cât noţiunile ei sunt mai admisibile din punct de vedere logic, mai demne de crezare.

În spatele simbolurilor religioase se ascunde întotdeauna o lume de realităţi spirituale. Arta nu pierde nimic din valoarea sa, dacă ceea ce reprezintă ea nu are existenţă reală, dar religia nu poate exista fără realitatea obiectului ei.

c. Arta se adresează părţii emotive a sufletului şi scopul ei este pe deplin atins, dacă, crearea sau contemplarea unei opere de artă produce în suflet un sentiment de mulţumire şi fericire, pe care nu-1 poate da nici ştiinţa, nici acţiunea practică. Religia influienţează şi asupra voinţei şi determină şi postulează anumite fapte, fără de care ea nu ar avea viaţă adevărată.

O religie care nu influienţează asupra vieţii morale şi nu se manifestă printr-un anumit cult este un misticism bolnav.

d. S-a zis că şi arta poate influienţa asupra voinţei şi a o determina la săvârşirea de fapte. Pentru întărirea acestei afirmaţii s-au adus exemple, privind puternica înrâurire pe care o exercită îndeosebi muzica asupra sufletului omenesc. Este ştiut că un marş războinic, bine compus şi bine executat, entuziasmează şi dispune spre fapte eroice pe cel mai fricos om. Instituţia cântecelor militare se întemeiază chiar pe această observaţie psihologică.

Cântecele pe care le cântau şi strigătele pe care le scoteau în luptă hoardele neamurilor barbare, aveau pe lângă scopul de a băga groaza în duşmani, şi pe cel de a înflăcăra pe proprii lor luptători.

În cartea lui Iosua, din Biblie, se spune că, cetatatea Ierihonului a căzut în mâna fiilor lui Israel în toiul sunetelor de trâmbiţă şi al strigătului cuceritorilor. Un marş funebru înduioşează şi dispune spre fapte de caritate şi cele mai împietrite inimi. Accentele săltăreţe ale unei muzici de dans, venite de la orchestră bună, îmbie la joc şi pe cel ce nu a dansat niciodată.

Pe aripile sublimelor armonii ale unui concert religios de Bortneanschi sau Palestrina, sufletul se înalţă mai uşor către Dumnezeu decât prin orice meditaţie şi inimile se dispun către dărnicie în scopuri caritabile, mai degrabă decât în urma celei mai strălucite cuvântări.

O muzică, cu adevărat artistică, face din ascultătorii săi tot ce vrea. Să ne amintim numai de următorul episod din viaţa lui Alexandru cel Mare:

Odată, când Alexandru cel Mare se ospăta împreună cu generalii săi, muzicantul Timoteos îi cânta un cântec războinic. Alexandru se înflăcăra atât de mult încât se sculă de la masă, îşi puse platoşa, luă armele şi era gata să încalece pe Ducipal (calul său) şi să pornească la luptă. Timoteos schimbă melodia, cântă ceva liniştit, duios, şi Alexandru lepădă armele şi se aşeză din nou la masă.

În rezumat, puterea pe care arta o are în general şi în mod special muzica asupra sufletului omenesc este mare şi poate da naştere la o întreagă serie de acte măreţe.

Dar acesta putere nu rezidă în artă ca atare, ci în fondul religios sau moral ce se ascunde în ea. Arta dă numai atunci impuls către acţiune, când artistul urmăreşte prin opera sa în mod special un scop religios sau moral şi când, pentru atingerea lui, prelucrează în opera sa motive religios-morale.

Religia cuprinde însă totdeauna şi în mod necesar impulsul către acţiunea morală. Ea se adresează deopotrivă şi intelectului şi sentimentului şi voinţei.

e. Mulţumirea sufletească pe care ne-o dă arta stă numai în contemplare şi este trecătoare, pe când cea pe care ne-o dă religia stă în conştiinţa posedării unui bun nepieritor.

Dacă Te am pe Tine, Doamne, ce mă mai întreb de cer şi de pământ? a zis psalmistul.

f. Religia este în legătură şi cu o anumită concepţie despre lume, pe care o întăreşte şi spiritualizează şi este totodată şi o explicare a lumii. Arta nu este în nici un raport cu concepţia despre lume.

Dacă sunt şi concepţii estetice despre lume, ele sunt opera artiştilor şi nu a artei, deoarece nu decurg din fiinţa ei. Cu alte cuvinte, religia are o latură speculativă, iar arta nu are.

În sfârşit, religia este un puternic factor social, în sensul că ea duce la închegarea societăţii sau comunităţii, în care-şi realizează scopul său. Arta nu are nevoie să-şi creeze societăţi, pentru a-şi atinge scopul şi chiar dacă ar vrea s-o facă, nu ar putea, deoarece ea este individualistă, separatistă, pe când religia este agregaţionistă.