POVESTITORUL DIN APELE OGLINZII.

La o adică, nu este prea comod să te apuci să-ţi scrii memoriile.

E ca şi când ţi-ai rememora, pe cât de fugitiv pe atât de acut, viaţa, cu un minut înainte de clipa execuţiei. La limită, este o judecată cu moartea. Fireşte, plutonul de execuţie este unu] fictiv, dar, vai! Oricând gata de a intra pe linia de ochire. Apoi, nu este facil să stai în faţa ta însăţi, pentru a-ţi scana foaia de parcurs, cu meticulozitate de oculist şi discernământul celui care ştie să selecteze grăuntele faptelor semnificative de neghina întâmplărilor de duzină. Ca administrator-delegat al vieţii tale, eşti responsabil nu doar de cum o trăieşti, ci, iată, şi de cum o împărtăşeşti altora.

Blaga Mihoc s-a decis să ne provoace. De regulă, memoriile sunt redactate antum pentru o editare postumă, poate tocmai pentru că există un indice de vulnerabilitate pe care mărturisirea îl riscă atunci când personajele şi naratorul aparţin aceluiaşi plan de existenţă. Cineva spunea, crud, dar profund, că viaţa este un cimitir al luciditălilor retrospective, iar altcineva insista pe imposibilitatea memorialisticii de-a dejuca trucul amorului de sine. Altfel spus, cel ce-şi deapănă viaţa este prizonierul propriului sine, ademenit de vanitate să se pună bine cu lumea, cu lectorii raportului despre ceea ce-a înfăptuit în viaţă. Mizerii, speranţe, iubiri, eşecuri, zbateri, lacrimi, încordări, disperare, lehamite, luptă, răutate, îngăduinţă, vehemenţă, resemnare, pedeapsă – iată ingredientele la pachet ce intră în reţetarul de serviciu al acelui aluat din care suntem plămădiţi pentru a înfrunta destinul. In doze diferite, viaţa ne atinge cu trăiri uneori BLAGA MIHOC cu totul nedorite, alteori diafane, dar fără putinţă de-a le convoca altfel decât la examenul reveriilor fanate.

Poetul are un anume tip de acces la memorie, politicianul, evident, un altul, iar sportivul va căuta să-şi evalueze viaţa în funcţie de performanţe, de recorduri şi de clasament. Pentru un istoric, aşa cum se întâmplă să fie Blaga Mihoc, viaţa înseamnă o colecţie semnificativă de fapte şi de personaje. El are imensul avantaj de-a fi, prin profesiune, un maestru în analiza trecutului, un virtuoz al spectralului, un administrator al umbrelor şi urmelor. Intervine însă un punct sensibil, care riscă să provoace anamorfoze şi derute: centrarea pe sine. Viaţa nici unuia nu este un marş triumfal. Multe sincope, umilinţe ori lucruri care pot atrage oprobii morale din partea judecătorilor cu vervă de inchizitor pot fi ascunse sub covorul cu rol de închisoare pentru reziduuri inavuabile. Cine are poftă să-şi sacrifice reputaţia într-o lume a amăgelilor şi dezertărilor etice aproape fatale? În fond, nu-i aşa? Zilnic ne tocmim cu noi înşine. Uneori ieşim bine, alteori urât dintr-o pugilistică în care arta compromisului se insinuează glorios în intervalul dintre înger şi diavol. De câte ori într-o viaţă nu ne avortăm spontan principiile? Se poate întâmpla şi invers – să fim protagoniştii de context ai unor clipe de eroism demn şi teatral, exact în momentul în care credeam despre noi înşine că suntem, dacă nu abjecţi, atunci iremediabil detestabili. Miraculos, ne supravieţuim…

Blaga Mihoc este un povestitor adiat de savorile seducţiei. Mă bucur de privilegiul de-a fi stat adesea în compania sa şi de a-i fi ascultat, pierdut în gânduri, surâsuri ori chiar hohote de râs, istorioarele, micile întâmplări cu protagonişti de toată isprava, ori doar otrepe, în decoruri dintre cele mai diverse, uneori stranii sau chiar incredibile. O anume relaţie de comunicare specială face posibilă ieşirea din banalitatea duratei, înspre trăirea graţiei. Doar un povestitor cu sânge albastru are putinţa acestui miracol.

Autorul memoriilor de faţă se află, nesmintit, în căutarea asiduă a timpului revelator, a acelei secvenţe proustiene prin care eul profund, istovit de poverile lumescului, îşi găseşte limanul înţelegerii şi liniştea îndurării. O viaţă de om se aşterne, pagină după pagină, într-un discurs care frapează prin limpezime stilistică şi măiestria cu totul aparte cu care sunt zugrăvite portretele celor întâlniţi, uneori pasager, alteori mult mai stăruitor. Fie că este vorba despre dascălii Beiuşului, imediat după al doilea război mondial, de magiştrii Clujului academic de la începutul anilor '60, de personajele trăitoare în Maramureşul pitoresc ori în Bihorul deceniilor din urmă, schiţele de portret realizate de Blaga Mihoc au capacitatea uluitoare de a lumina, graţie unui amănunt anatomic, aparent inofensiv şi neglijabil, chiar sufletul sau caracterul unuia sau altuia. Nu ştiu dacă un neg în colţul gurii, un rictus, timbrul vocal ori mişcările sacadate ale mâinii sunt ferestrele prin care ni se vede fiinţa ce se crede atât de bine disimulată, dar cu certitudine autorul cărţii ştie să selecteze acele caracteristici prin care insul îşi trădează firea. Tocmai de aceea personajele prinse într-o sarabandă a întâmplărilor de tot felul trec dincolo de pojghiţa unui realism de structură, primind o aură ce le poate transfigura, adesea, placiditatea şi insignifianţa.

Fireşte, orice memorialist practică o mărturisire cenzurată. Blaga Mihoc nu face excepţie. Discreţia îi obligă să fie eliptic. Decupajul realizat într-o viaţă cu destule episoade demne de-a rămâne consemnate într-o posteritate, la urma-urmei, tot mai fascinată de ea însăşi, convinge prin acurateţea descriptivă, prin tâlcul ce transcende epicul, prin remarcile şi sentinţele morale îndrăznite de autor, mai tot timpul îndurător cu proştii ori tăntălăii şi exigent doar cu cei capabili de-un gând expresiv. Apoi, memorialistul îşi supune unei tăceri asurzitoare acele, cum să le numesc? Spasme ale senzualităţilor preaomeneşti. Ne-spunerea lor este motivată, fără nici un fel de dubiu, aruncând această dimensiune a biografiei răsfirată epic aici într-un spaţiu sinonim cu acela al misterelor eleusine. Blaga Mihoc are un farmec aparte, fapt care i-a adus numeroşi prieteni, dar şi mereu repetabile desfătări, despre care e în drept să nu producă vreo dare de seamă pentru vulg. Din acest punct de vedere, memoriile acestuia sunt, dacă ar fi să parafrazez titlul unui celebru film al lui Nikita Mihalkov, o piesă neterminată. De altfel, pudorile legitime ce drămuiesc excursul memoriei îmi aduc aminte de un episod citit în Muntele vrăjit. Hans Castorp, eroul lui Thomas Mann, îşi trăieşte iubirea deghizată faţă de Clavdia, femeia ce-i tulburase sosirea în sanatoriu, visând-o de două ori într-o noapte cum îi întinde palma pentru a i-o săruta (o palmă de altfel neîngrijită, cu degete scurte şi pielea din jurul unghiilor cam roasă). Chiar atunci bărbatul este zguduit de-o senzaţie intensă de voluptate, similară acelei experienţe iniţiatice petrecută la un anume moment în viaţă, în care tocmai „se eliberase de jugul onoarei şi se bucurase de foloasele nemărginite ale ruşinii”. Cartea de faţă nu este, aşadar, destinată voyeur-rilor ahtiaţi de-o privire hulpavă aruncată pe gaura cheii, în budoarul răzbătut de şoapte şi dulci oftaturi. Regretele multora nu pot fi decât repertoriate tardiv…

Autor a nu mai puţin de 13 cărţi de istorie şi a sute de articole, posesor al unei memorii prodigioase, profesor universitar admirat de multe generaţii de studenţi, Blaga Mihoc şi-a permis răgazul să se aplece, în sfârşit, şi asupra lui însuşi. Mi se pare a fi cea mai temerară incursiune în trecutul cu care este, de altfel, atât de familiar, poate pentru că proximitatea cea mai intimă presupune riscuri de asumare şi de investigare cu mult mai mari decât descifrarea documentelor căzute în uitarea agonică a arhivelor. Măsurarea cu sine, iată ceasul adevărului pentru oricine, dar mai ales pentru un istoric cu vocaţie. Curajul de a-ţi scrie memoriile presupune atitudine, generozitate şi-o infinită melancolie. Este clipa adevăratei priviri în oglinda ale cărei ape te pot scufunda iremediabil sau te pot ridica în vraja de dincolo de teamă şi uitare.

A scrie memorialistică este, în esenţă un exerciţiu de dicţie aplicat caracterului. El presupune deopotrivă tristeţea introspecţiilor fruste, dar şi savoarea cu putere de drog a croazierei prin timpul regăsit. Blaga Mihoc este peregrinul înţelept şi candid aflat pe itinerarul desenat de propriile umbre. Povestea sa (in) completă este convingătoare tocmai pentru că este în mod prealabil subiectivă.

Închid ochii şi îl văd perorând, cu faţa luminată, cu gesturi largi, evocând un ciob de aducere aminte. Calc aproape zilnic prin muzeul al cărui custode este Povestitorul; de multe ori repetăm a suta oară o întâmplare cu Radu Enescu, un episod din biografia lui Viorel Horj, îl evocăm pe Crăciun Bejan, îi bârfim pe pisălogi, sau ne amuzăm de cine ştie ce sau cine. Totdeauna benign, râzând potopitor. Uneori, îl ascult recitând interminabil din… Caragiale. Nu încape nici o îndoială – cel mai mare personaj al acestei cărţi are numele scris chiar pe copertă. Blaga Mihoc îşi restituie timpul aşa cum l-a trăit – pasional şi fermecător.

Florin Ardelean.