PROFESOR LA UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

Diploma de doctor în ştiinţe istorice mi-a adus în scurtă vreme, adică din primăvara lui l996, şansa încadrării în Muzeu pe un post mai bine remunerat, acela de cercetător ştiinţific I, dar şi pe aceea de a preda, din toamna lui 1995, la Institutul teologic greco-catolic din Oradea, inclus, din 1998, în cadrul Facultăţii de teologie greco-catolică a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Spre surprinderea mea, neplăcută desigur, am observat că iniţial acolo, pe lângă câţiva preoţi în vârstă, cu o pregătire cărturărească serioasă în domeniu, ca Dumitru Mureşan, şi Ioan Erdelyi, se aciuiseră şi unele persoane incompetente, nepotrivite pentru a preda în învăţământul superior. Am predat, în primii 3-4 ani, din cei 13 cât am funcţionat acolo, un curs de istorie a filosofici, altul de filosofie neotomistă, precum şi unul de istorie a Imperiului Roman, ca suplinitor, până la titularizarea pe un post de profesor universitar în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, survenită în decembrie 2000. La început, nu m-am simţit prea bine la această instituţie de învăţământ superior, căci aveam de a face cu capriciile lui Gheorghe Gorun, mutat şi el acolo de la Muzeu, agitat şi febril, pus totdeauna pe ascuţit ovăzul, pe construitul şi dărâmatul gardurilor, cum se spune, atent la toate, şi băgăcios şi unde trebuia şi unde nu trebuia, mai ales că se erijase într-un fel de factotum, fără de care în institut nu se putea mişca nici măcar un pai. Cum puteam să mă simt bine acolo, când, între altele, se scosese o revistă botezată latinizat Studia Universitatis Babeş-Bolyai Theologiae Graeco-Catholica Varadiensis, şi numele meu, prin grija lui Gorun, desigur, nu figura în redacţia ei, deşi aveam cea mai bogată activitate ştiinţifică şi la început eram singurul încadrat cu titlul de profesor universitar. Am avut, însă, şansa de a fi sprijinit, material şi moral, fără rezerve, în activitatea de cercetare şi de valorificare a rezultatelor acesteia, de către noul episcop greco-catolic, Virgil Bercea, sosit la Oradea în primăvara lui 1997. Când l-am cunoscut nu împlinise nici patruzeci de ani. De statură înaltă, impunătoare, episcopul mi s-a părut de la început a fi un om expresiv, voluntar, temperamental, ba uneori chiar impulsiv, în sensul bun al cuvântului, presupunând operativitate şi acţiune, hâc ei nune, însuşiri predestinate a-l ajuta să edifice, pe dinăuntru, cum se spune, o biserică anesteziată de diminuţia îndelungată în care o azvârlise regimul comunist. Şi, într-adevăr, prin energie şi eforturi mari, a reuşit să repare şi să modernizeze vechiul edificiu al Institutului, precum şi să-i adauge câteva anexe absolut necesare, dotate cu utilităţile cele mai noi. Mie mi-a dat bani pentru tipărirea, în decursul anilor, a nu mai puţin de 8 volume, toate privind trecutul bisericii greco-catolice, prezentat, desigur, în contextul general al istoriei poporului român. Generos şi grijuliu cu cei din apropierea lui, s-a îngrijit de toate parohiile, multe reînfiinţate sub arhipăstorirea sa, oferind bani pentru edificarea unor noi lăcaşuri de cult. Intervenţiile în media, televiziune sau presă, din ultimii ani, l-au arătat a fi omul potrivit la locul potrivit, ba unele dintre ele au fost de-a dreptul excepţionale, după cum la fel i-au fost pastoralele şi cuvântările în faţa preoţilor şi a studenţilor, cu abordarea unor teme de mare actualitate, într-o viziune creştină şi modernă, în acelaşi timp, echilibrată, potrivită realităţilor lumii contemporane. Curios este faptul că toţi amicii mei, din afara bisericii, aşa-zicând, stând în preajma sa, şi-au îmbunătăţit încontinuu impresia iniţială despre el şi acest lucru cred că este foarte important, ştiind şi aceea că lui i te poţi prezenta în audienţă oricând şi, cum se spune sans faqon. Nici eu ici alti colegi nu vom uita comportarea plină de solicitudine a episcopului Virgil Bercea, într-un pelerinaj efectuat în Italia, în mai 2009, când s-a dovedit a fi însufleţitorul bine dispus al grupului, glumeţ şi prin urmare lipsit de morgă. Şi nu pot să nu mă gândesc aici la contrapunctul făcut de către alţi arhipăstori ai instituţiilor ecclesiale româneşti, faţă de cel amintit, solemni şi ceremonioşi, trişti şi intimidanţi în orice împrejurare. Virgil Bercea pare a fi dovada vie pentru verosimilitatea uneia dintre spusele poetului Mihai Eminescu, referitoare la membrii comunităţilor de religie catolică, văzuţi de acesta ca oameni cu firi vesele, artistice şi ca atare agreabili.

Am avut plăcerea, ca la Institut, să-l cunosc, apoi, pe părintele Ovidiu Horia Pop, un clujean sosit de la studii din Italia odată cu Virgil Bercea, preot cu o pregătire cărturărească solidă şi în domeniul istoriei şi în cel al teologiei. Ca structură psihico-morală mi-a făcut de la bun început o impresie bună, mai ales prin rezervele sale inepuizabile de prietenie, de bună dispoziţie şi de umor. Calmul şi priceperea sa de a cultiva relaţiile interumane, în toate categoriile profesionale, bisericeşti şi laice, a ţinut multă vreme în Institut un echilibru între cei de acolo şi intempestivităţile, deranjante pentru toată lumea, ale lui Gheorghe Gorun, nu fără anumite pierderi din trecerea de care se bucura înainte în ochii episcopului. Oricum, în ce mă priveşte, am socotit şi socotesc că cel mai potrivit pentru a conduce Institutul, recte Departamentul arădean al Facultăţii de teologie greco-catolică, din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, este părintele Ovidiu Horia Pop. In preajma sa m-am simţit întotdeauna, în ciuda marii diferenţe de vârstă dintre noi, foarte bine, şi ca atare am organizat, la mine acasă, în multe rânduri, mici agape, unde discutam mult, şi ne ospătam, de obicei cu păstrăvi, pregătiţi de către mine la grătar, nu doar eu şi Horia, ci şi alţi preoţi şi prieteni de ai noştri, ca profesorii: Vasile Muscă, Ioan Moldovan, Alexandru Buzalic, Alexandru Baumgarten, Ioan Mitrofan, Gheorghe (Geo) Pop, Florin Budău, Eugen Clintoc etc. Pe invitaţii la agapă îi întrebam, de regulă, ce doresc să mănânce şi opţiunea unanimă era pentru păstrăvi la grătar, agreaţi cel mai mult de părintele (padre) Horia. Procurarea o făceam de la magazinul Metro, unde mă duceam cu Florin Budău, dar uneori şi cu Eugen Clintoc. Într-o zi, împreună cu aceştia, am cumpărat vreo 4 kg de păstrăvi şi apoi i-am telefonat părintelui Horia, conversând cu el cam aşa: „Alo!” am zis eu, iar el, tărăgănat şi puţin pe nas, aşa cum vorbesc clujenii: „Domn' profesor! Aţi luat peşte?”, după care eu, minţind, adică inventând pe loc: „Padre, dragă, îmi pare rău, da' n-am găsit decât păstrăvi de culoare neagră (căci în magazin se aduceau două varietăţi de păstrăvi) şi n-am luat pentru că ştiam că ţie nu-ţi plac decât cei de culoare albastră!” „Domn' profesor”, a venit pe fir replica lui, „trebuia să luaaati, că-mi plac şi cei negri!”, făcându-ne pe toţi să râdem copios şi pe înfundate. Părintelui Horia Ovidiu Pop îi datorez fericirea de a fi făcut, gratuit, o frumoasă excursie în Italia, în decembrie 2003, cu ocazia susţinerii doctoratului său, în compania mai multor colegi şi amici, prezenţe agreabile, vesele şi tolerante, între care profesorul Va sile Muscă şi conferenţiarul Ioan Moldovan, ambii din Cluj. Cu părintele Horia şi cu preoţii Gheorghe (Geo) Pop şi Florin Budău am ieşit de câteva ori la iarbă verde, în comuna Oşand, la ferma tatălui lui Claudiu Sferle, pe nume Aurel, de fapt odată la o feştanie urmată de o scurtă agapă, iar altă dată la o petrecere în aer liber. La aceasta din urmă gazda a dispus să ni se frigă o gâscă învelită în lut umed, aşezată într-o groapă cu jăratic, cu gândul de a ne ospăta vânătoreşte, într-un amurg de vară dureros de melancolic, la marginea unei păduri, cu început de rugină în verdeaţa stejărişului care o compunea. Eforturile bucătarilor, de fapt nimeni alţii decât cei doi, Florin Budău şi Claudiu Sferle, acesta din urmă, în prezent preot în Spania, n-au fost de ajuns pentru gătitul gâştei, dezvelită din jăratic cvasi crudă, deci nefriptă, după vreo două ore de eforturi ignifere, depuse cu stăruinţă de benedictin! De către cei amintiţi. S-a trecut, în această situaţie, la preparatul, în ceaun, a unui bograci consistent, la care s-au nevoit tot cei doi, respectiv Florin şi Claudiu. In aşteptarea acestei neplanificate mâncări s-a conversat mult şi s-a râs pe rupte, atunci când eu şi Horia am observat că linguroiul de lemn pentru mestecat în bograci, lăsat pe reprize din mâinile bucătarilor în iarba de lângă foc, era lins cu repeziciune de către cei doi câini de pază ai fermei. Nefiind nimic de făcut în această neprevăzută situaţie, Florin şi Claudiu au mâncat bograciul, iar eu, Horia şi părintele Geo, după o matură şi îndelungată refrigere, gâscă cu pricina.

La Institut a lucrat şi lucrează, respectiv predă, din 1997, şi profesorul Constantin Ilieş, specialist în istoria veche, un om foarte învăţat, produs al şcolii de arheologie clujene, patronată de regretatul Hadrian Daicoviciu. Relaţiile mele cu el au fost întotdeauna de respect reciproc, mai ales că ne cunoşteam de prin anii '80, legaţi fiind, încă de pe atunci, de pasiunea pentru procurarea de cărţi şi nu de puţine ori, când s-a putut, i-am facilitat achiziţionarea unor lucrări de istorie, contra cost, desigur, din perioada interbelică. Părea şi el uneori deranjat de agitaţia sterilă prin Institut, a colegului Gheorghe Gorun, expansivă şi sonoră, reverberată şi pe la forurile ştiintifico-administrative din Cluj. Şansa bunei înţelegeri sau armonia cu acestea a fost câştigată de prezenţa echilibrată a părintelui Horia Ovidiu Pop, care cu felul său de a fi repara ceea ce strica zgomotosul nostru coleg. Până la un punct, însă, când acesta a devenit deranjant aproape pentru toată lumea, inclusiv pentru episcopul Virgil Bercea. In ce mă priveşte, avea obiceiul să le spună studenţilor, arunci când îmi apărea câte o carte, că scriu mai mult decât citesc. Asta după ce îi făcusem diverse servicii, cum ar fi corectarea, ca exprimare, a tezei sale de doctorat, publicată într-un volum destul de voluminos, de a cărui îngrijire, aşa cum se menţionează în caseta sa tehnică, m-am şi ocupat. Acest gen de atitudine m-a deranjat foarte tare şi de aceea, într-un consiliu profesoral l-am făcut cunoscut episcopului, cel ce ocupa şi funcţia de decan. Am constatat ulterior că fenomene de acest gen au loc şi în alte părţi, la alte facultăţi, şi la alte universităţi sau instituţii de învăţământ superior, proliferate, după 1990, ca ciupercile după ploaie. De altfel, în acest domeniu s-a ajuns treptat-treptat la un fel de dezmăţ ctitorial, girat de nepăsarea forurilor ministeriale, ai căror funcţionari, în frunte cu miniştrii, erau obsedaţi de ideea descentralizării, sub masca căreia tot felul de grupuri de indivizi au întemeiat instituţii de învăţământ, şi unde trebuia şi unde nu trebuia. Mi-aduc aminte că, la puţină vreme după numirea ca ministru al învăţământului, în 1997, profesorul Andrei Marga, cunoscut pentru pugnanţa sa în arena publică de după 22 decembrie 1989, a venit la Oradea, şi la o întâlnire cu intelighenţia locală, i s-a reclamat că prea intensa ctitorire de universităţi este periculoasă, cerându-i-se să îngusteze autonomia instituţiilor de învăţământ din teritoriu, spre a opri degradarea calitativă a acestora. Domnia sa s-a mirat foarte mult de această propunere, spunând, că dimpotrivă, după modelul ţărilor occidentale, doreşte ca aceasta să fie lărgită mai mult, cu gândul sincer de a aduce învăţământul românesc la standardele celui vest european. Realitatea a demonstrat că, în universităţile nou create s-au pripăşit tot felul de indivizi nepricepuţi, aduşi acolo, nu pe baza activităţii lor ştiinţifice, ci pe alte criterii, de culise, bazate pe cumetrii, sau pe legături inavuabile. Aşa se face că în acestea au apărut o mulţime de foşti activişti de partid şi de securişti, fără nici o activitate ştiinţifică până în acel moment, deveniţi profesori universitari, pe baza unor bălmăjeli proprii, tipărite în pripă şi fără nici o valoare, sau a unor lucrări scrise de alţii. Nu e cazul aici să dau exemple concrete, deşi aş putea-o face cu uşurinţă, de conferenţiari şi profesori universitari plagiatori, aflaţi din nefericire şi astăzi în învăţământul superior. Intenţia bună a lui Andrei Marga, un învăţat locvace, sagace, tenace şi robace, cu o scriitură doctă şi melifluă, s-a dovedit a fi nepotrivită situaţiei din România, unde formele fără fond au revenit la ordinea zilei. Cu toate acestea, datorită activităţii lui, Universitatea clujeană şi-a sporit considerabil prestigiul, în special pe plan extern. Ea dispune, pe ansamblu, de dascăli excelenţi. Sunt, însă, şi cadre însetate de glorie fără efort, şi ele confundă creaţia autentică cu trebăluiala de chelărie administrativă, însuşindu-şi munca altora, prin afişarea numelor proprii pe cărţi scrise de aceştia. Şi nu mă pot abţine să nu pomenesc despre stupoarea care m-a cuprins în urmă cu mai bine de 11 ani, când am descoperit că profesorul Toader Nicoară de la Facultatea de istorie a Universităţii Babeş-Botyai s-a trecut ca autor pe o culegere de articole traduse, fără har, de altfel, din franceză, scrise de mai mulţi inşi şi tipărite într-un volum cu titlul generic de Introducere în istoria mentalităţilor (Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998), dat probabil de domnia sa. Gestul acesta de impostură intelectuală m-a surprins neplăcut, cu atât mai mult cu cât, pentru el, făptuitorul n-a fost taxat niciodată, ba din contră, în loc să fie demascat şi sancţionat, a suportat cele mai înalte avansări. De altfel nu cred că fapte de acest gen sunt singulare în mediile universitare româneşti, unde şi-au găsit loc, câteodată pe cele mai bune posturi, oameni cu activitate ştiinţifică insignifiantă. Şi, culmea, odată ajunşi aici, ei au devenit foarte severi, dacă pot zice aşa, cu cei ce vin în urma lor, căci, numiţi în comisiile de promovare ale celor mai tineri, le pretind acestora să fi făcut tocmai ceea ce ei înşişi n-au fost niciodată în stare să facă, comportându-se după principiul porcului sosit înaintea altora la troacă, care-l izbeşte în lături, cu îndărătnicie, pe confratele său mai mic. Şi nu ştiu de ce desfiinţarea stabilităţii pe post a profesorilor de liceu, prin anularea titularizării, n-a fost propusă şi în cazul cadrelor universitare, atâta timp cât destule dintre ele nu corespund criteriilor de calitate, elaborate cu multă exigenţă pentru promovanţii actuali, dornici a accesa în acest moment înaltele titluri universitare. Detitularizarea ar scoate din posturi pe toţi plagiatorii, de genul doamnei Laura Stanciu, bunăoară, de la facultatea de istorie a Universităţii din Alba lulia, recent demascată, probabil cu destulă strângere de inimă, de către colegul ei, acribiosul profesor clujean Ovidiu Ghitta. Impunitatea pentru fapte de acest fel, dar şi pentru nelustraţii informatori, dovediţi şi răsdovediţi, care evoluează încă pe scena scientismului academic, de tipul superinfatuatului profesor Vasile Mârza din localitatea amintită, este, pentru mediul universitar românesc de astăzi, o adevărată pacoste, în altă ordine de idei, nu te poate lăsa indiferent faptul că profesorilor de la universităţi li se cere să întocmească proiecte sau hârtii, în loc să fie lăsaţi a face ceea ce se pricep mai bine, adică să cerceteze şi să scrie, însărcinând cu întocmirea acestora oameni specializaţi în atare îndeletnicire. De fapt, însăşi această denumire – proiect sau proiecte, bălăcărită aproape zilnic de buzele unsuroase ale politicienilor, este cumva improprie pentru ceea ce pretindem de la ea, adică creaţia bună şi rodnică. Pe româneşte spus, nu de proiecte avem nevoie, ci de planuri şi muncă pentru împlinirea acestora. Dacă n-ar fi aşa, nici Emil Cioran, nici Gabriel Liiceanu n-ar fi vorbit, în sens peiorativ, unul despre adamismul românesc, sau stagnarea în începuturi, şi celălalt despre încremenirea în proiect (e) a tot ceea ce încercăm, noi românii, să rostuim pe lumea asta, unică şi imperfectă. Eu nu mă pricep şi nici n-am vrut să învăţ a mă pricepe la astfel de chestiuni, pentru că am aşezat pe primul plan, cât am putut, desigur, studiul, punerea în valoare a rezultatelor cercetării, lăsând altora şansa de a se ocupa de ele. Mi s-a părut esenţial a se face distincţie între treburile folositoare menirii profesorului, şi cele de conjunctură, care nu zidesc, ci doar uzează, azvârlindu-l pe om în rutină şi anonimat, în lumea de apoi, la judecată, desigur, dacă vom fi întrebaţi ce-am făcut, cu ce ne-am ocupat, noi profesorii, nu vom putea răspunde, „am întocmit lista cutare, raportul cutare”, ci doar „am scris cartea X, sau cartea Y”, dacă le-am scris, bineînţeles, căci sunt şi dintre cei ce-au tipărit doar una singură, respectiv acei homo unius libri pomeniţi mai sus, şi cunosc dintre aceştia destui, cu multe titluri universitare. La acest răspuns s-ar putea ca Ziditorul să ne zică, cu generozitate, „treceţi de-a dreapta mea!” La judecata amintită se va contabiliza, probabil, şi interdicţia studierii dezinhibate a unor teme de istorie, înscrisă în profilaxia socială, cu scopul de a obstacula revenirea în actualitate a ideologiilor de tip fascist. Prin anii 1995-1996 am publicat o cronică acidă la o lucrare plină de clişee şi falsificări, scrisă de spaniolul Francisco Veiga, de pe poziţiile istoriografiei roşii, comuniste, intitulată Istoria Gărzii de fier, 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului şi apărută la Editura Humanitas. Spre surprinderea mea, cronica a fost lăudată, într-o scrisoare adresată lui Florin Ardelean, de către Paul Goma. Mi-am dat seama, însă, că acea critică făcută de mine ar putea fi socotită, cu uşurinţă, un act de proslăvire a partidelor de extremă dreaptă, un gest antidemocratic şi antisocial, condamnat de lege cu severitate şi acest lucru m-a speriat şi m-a nemulţumit profund. Abuzurile în astfel de cazuri puteau cu uşurinţă urma reţeta din cunoscuta formulă, proferată cândva în orb de către comisarii regimurilor comuniste, în care se spunea: „Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine!” Din partea scriitorului Paul Goma m-am mai bucurat de o laudă, consemnată într-unul din volumele sale de Jurnal, pentru un articol cu titlul Românii şi papalitatea, publicat în revista Familia, prin vara lui 1997. Acelaşi articol i-a plăcut şi istoricului Neagu Djuvara, după cum i-a mărturisit amicului meu din Beiuş, profesorul Traian (Piu) Bodea, cu ocazia unei întruniri la vârf, a şefilor organizaţiilor din provincie ale Partidului Alianţei Civice. Aceste aprecieri m-au încurajat să cercetez şi să scriu, convins fiind că în învăţământul superior fără o activitate ştiinţifică serioasă nu se poate progresa.

La Departamentul la care predam numărul de studenţi a fost, la început, considerabil. Treptat, însă, el s-a micşorat, căci instituţiile de învăţământ superior s-au înmulţit foarte mult. În aceste condiţii a scăzut şi calitatea studenţilor, deoarece selecţia a devenit, în atare condiţii, mai puţin severă. Primii dintre absolvenţi au fost, de aceea, şi cei mai buni: unii dintre ei sunt astăzi fie înscrişi la doctorat, fie chiar doctori în disciplina la care s-au specializat. Am avut, la departament, şi curs de masterat, şi el există şi în prezent. Intre absolvenţi se numără poetul Ioan F. Pop, astăzi doctor în filosofie, autor de cărţi de poezii şi eseuri, Adrian Podar, doctor în istorie, dar şi alţii, ca Alin Pater, Angel Tudor, Mădălina Bolcaş, Silviu Sana, Florica Lupău, Raimondo Salanski, Alexandru Demeter, Cristian Terheş, Cristian Robotin, Claudiu Sferle, Constantin Zgardan etc., aşezaţi care pe unde, cu rosturi temeinice în societate. Cu unii dintre ei am relaţii de colegialitate, ba chiar de prietenie, ca de exemplu cu poetul Ioan F. Pop, sau Joni, cum îi spun apropiaţii, coleg de serviciu cu mine la Muzeu.

Acesta este un om politicos, agreabil, sensibil la opiniile celorlalţi, ba chiar câteodată obsesiv de sensibil, astfel încât l-am auzit adesea impresionându-se de vorbe, despre el şi în general despre lume, care pe mine nu mă impresionează de loc. Are, însă, umor, talent şi mai ales o rectitudine morală, excursă din lumea satului natal, de care, după afirmaţiile sale, s-a despărţit nespus de dureros. Aş vrea să-l văd cum se va comporta în viitor, atunci când va ajunge să conducă un colectiv de lucrători în domeniul în care activează, căci şanse şi resurse s-o facă cred că are şi va avea.

Am avut şi studenţi inapţi pentru studii superioare, care, însă, îşi dădeau silinţa să înveţe, dar şi derbedei, dornici de căpătuială, respectiv să se şcolarizeze fără muncă, trecând prin facultate ca bagajul prin gară. Ar fi interesant să fac, aici, o listă cu prostiile auzite de-a lungul anilor din gura lor, la examene, de-a valma de la tineri şi de la tinere. Unul nu ştia, înainte de a absolvi facultatea cu specialitatea teologie-istorie, când a fost războiul de independenţă, iar una mi-a spus că în Franţa revoluţionară, respectiv în 10 iulie 1793, Comitetul Salvării Publice, condus de Robespierre, se ocupa, între altele, cu ascultatul telefoanelor celor suspectaţi de spionaj. Degradarea nivelului de pregătire avea la origine, pe lângă ceea ce am spus mai sus, şi alti factori, cel mai important legându-se de obligaţia profesorului să fie indulgent la examene, ca să nu rămână fără studenţi şiş pe cale de consecinţă, fără serviciu. Postura dascălilor a devenit, astfel, penibilă, căci mânaţi de goana după strângerea de fonduri pentru facultăţi, au fost şi sunt forţaţi să umble din timp, prin licee, ca nişte impresari de la teatru sau circ, spre a-i determina pe absolvenţi să se înscrie la facultăţile lor, ba mai mult, să primească, la masterate şi doctorate, contra cost, desigur, oameni care nu ştiu nici măcar să scrie o frază corectă în limba română, necum să devină specialişti în domeniul respectiv. Existau şi există, apoi, destule mijloace ca un profesor să-i poată da în cap celuilalt, respectiv ca cei neagreaţi de conducerea universităţilor să fie întârziaţi sau chiar excluşi de la promovare către titlurile universitare de conferenţiari şi profesori, căci acordarea granturilor, cerută în acest scop, a devenit monopol în mâna câtorva suspuşi, iar accesul la a publica în reviste cotate cu aşa-numitul „îşi”, este aproape imposibil pentru cei ce studiază discipline umanistice sau umanioare. Putem spune, astfel, că s-a ajuns, din acest punct de vedere, la un fel de fundamentalism exacerbat al cerinţelor pentru primirea titlurilor universitare, în virtutea căruia abuzurile sunt la ordinea zilei. Se ştie că, de exemplu, grantul este sau trebuie să fie doar un instrument care ajută la derularea activităţii de cercetare şi la valorificarea ei prin publicare, şi de aceea fetişizarea sa este păguboasă. Cine face cercetare fără grant, deci fără a primi bani europeni, adică pe cont propriu, trebuie apreciat, nu îngrădit, cum se procedează astăzi, căci important este rezultatul, nu instrumentul prin care se ajunge la el. Şi apoi, sunt atâţia inşi care au condus sau au participat la granturi, fără a rupe gura târgului cu operele lor ştiinţifice. Nu ştiu ca Nicolae lorga sau David Prodan să fi avut vreun grant, dar ştie toată lumea ce operă istorică au realizat. De aceea, peste ani şi ani, nu cred că cineva va mai întreba pe istoricii X sau Y câte granturi, respectiv proiecte au avut, dar sunt sigur că aceştia vor fi judecaţi după valoarea cărţilor lor. Astăzi contează, precum se vede forma, mai mult decât conţinutul, şi nu pot să nu mă gândesc aici la faptul că, în limbajul pedagogic, recte şcolar, a început a se vorbi, în ultimii ani, în mod curent, că elevii pregătesc, pentru ore, eseuri, nu teme de casă, ca pe vremuri. Atribuirea prostească a acestei denumiri pentru compunerile telegrafice, concise şi superficiale, pe diferite teme culese de pe internet, uluieşte, siderează, pe toţi cei care ştiu cu adevărat ce înseamnă această noţiune, mai ales că, în România puţini dintre scriitori sunt cu adevărat capabili să elaboreze eseuri. De altfel, în zilele noastre limba română se umple de cuvinte nepotrivite, aiuritoare, cu alt sens decât cel propriu, ştiut de vorbitori. Astfel, dacă înainte se spunea că Gheorghe şi-a câştigat experienţă, pricepere într-un domeniu oarecare al ştiinţei, astăzi se zice despre el că are expertiză, când se ştie clar că în româneşte expertiza este o lucrare, un control la faţa locului a ceva, pe văzute şi pe pipăite, ca să se constate dacă ceeea ce s-a expertizat corespunde sau nu unor norme dinainte stabilite.

În primii ani de existenţă a „institutului” sau departamentului orădean la care am lucrat, în general situaţia a fost mulţumitoare din toate punctele de vedere; atmosferă, frecvenţă sau studenţi, salarii pentru cadre etc. Peste 3-4 ani de la incorporarea sa în Universitatea clujeană lucrurile s-au înrăutăţit, deoarece Serviciul financiar al acesteia a început să ne reproşeze că cheltuim mai mult decât s-ar cuveni. S-a zvonit atunci că vina pentru această stare de fapt o purta ministerul sau guvernul de după anul 2000, care din motive subiective, pentru a-l şicana pe rectorul Andrei Marga, plecat de la Ministerul învăţământului, a limitat fondurile băneşti acordate Universităţii clujene. Măsura de mărire, respectiv de dublare a salariilor numai pentru profesorii universitari, dispusă de guvern la l ianuarie 2004, fără a se acorda, în acest scop şi fondurile necesare, a dus la un fel de criză, de pe urma căreia, peste numai vreo 3-4 luni rectoratul Universităţii Babeş-Bolyai a dispus o reducere drastică de salarii pentru mulţi dintre aceştia. Operaţia, dictată desigur de lipsa de fonduri, a stârnit, între dascăli, o mare nemulţumire. Pe mine, care mă apropiam de pensie, m-a determinat s-o contest, adică să dau Universitatea în judecată, reuşind să câştig două procese împotriva ei. Rezultatul a fost că reducerea de salariu mi s-a anulat, dar am provocat mânia rectoratului, respectiv a lui Nicolae Bocşan. Eu aveam un anumit respect şi o recunoştinţă faţă de acesta, întrucât, în alte daţi, cu mine şi familia mea s-a comportat cu multă gentileţe. El este un bun specialist în domeniu, iubit şi apreciat de foarte multă lume. Autor, între altele, al unei excelente cărţi despre iluminismul românesc din Transilvania, Nicolae Bocşan s-a sacrificat, cred eu, prea mult pe sine şi opera sa pentru treburile obşteşti, deturnându-se de la valorificarea plenară a înaltelor sale aptitudini profesionale, dublate şi de un suflet plin de generozitate.

În fine, prin ianuarie 2006, conducerea Departamentului a propus rectoratului, prin preotul dr. Cornel Darie, desfiinţarea dublelor specializări, neagreate de Uniunea europeană, respectiv în ţările cu aşa-numitul sistem de învăţământ Bologna, preluat, din păcate, la noi, ca alte modele venite de peste graniţă, ex abrupto, sau fără o temeinică şi prealabilă cugetare. Am ajuns, astfel, ca ultimii studenţi cu specialitatea teologie-istorie absolvenţi ai ciclului de şcolarizare de patru ani şi fără obligativitatea masteratului, înscrişi în anul 2005, să termine facultatea în 2008, după un sistem concentrat, cu toate examenele date în numai trei ani. A fost şi anul în care m-am pensionat, şi trebuie să spun că de pensie m-am bucurat numai 12 luni, pentru că, fiind şi angajat la Muzeul memorial losif Vulcan din cadrul Muzeului Tării Cricurilor, a trebuit să renunţ, în urma unei hotărâri de guvern, la una dintre cele două surse de venit de până atunci. Şi trebuie s-o spun, la încheierea acestei lungi înşiruiri de subiectivităţi, că am renunţat la pensie, deşi salariul de la Muzeu, unde încă lucrez, întrucât, la fel ca altora, generosul director Aurel Chiriac mi-a prelungit contractul de muncă, este doar cu 15 lei mai mare. Sunt, însă, mulţumit, mai ales că până acum m-a învrednicit Dumnezeu să fiu sănătos şi, între altele, să pot face aceste însemnări. Şi chiar dacă n-aş fi aşa cum am spus că sunt, ce-aş putea face decât să asist neputincios la spectacolul acestei lumi, lovite de atâtea rele? Încerc să-mi înseninez, însă, mintea şi inima, bucurându-mă că pot privi răsăritul şi apusul soarelui, precum şi culoarea imaculată a ghioceilor, speranţa întruchipată a ciclului de viaţă renăscut.

Oradea, 10 mai 2010

SFÂRŞIT