Blaga Mihoc — Peregrinul şi umbra

MUZEOGRAF LA ORADEA

Mutarea la Oradea era pentru mine şi familia mea o încercare grea, deoarece, vorba proverbului, ea însemna un fel de moarte parţială, dar şi un început imprevizibil. Legea acorda, la transferul în interes de serviciu, adică prin concurs, în situaţia mea, bani de transport auto sau cu trenul, pentru mobilă şi alte lucruri din gospodărie, un salariu întreg pentru titular, şi câte un sfert din salariul acestuia pentru fiecare membru din familie. Când a aflat că am dat concurs pe un post la Muzeul losif Vulcan din Oradea, fără ştirea lui, directorul Valeriu Achim s-a supărat foc, şi ca urmare, la început a chemat-o la el pe nevastă-mea, să vadă dacă de comun acord ani hotărât să plecăm din Baia Mare, spunându-i că are nevoie de mine pentru reamenajarea expoziţiei de bază, apoi, după ce ea i-a zis că suntem hotărâţi să plecăm, a refuzat să-mi aprobe transferul. Aceasta însemna ca la noul loc de muncă să fiu angajat cu salariu de începător sau stagiar, iar banii cuveniţi pentru mutare să nu mi se mai acorde. Dintr-un foc, cum s-ar spune, pentru că aşa voia buricul lui Achim, urma să pierd o mulţime de bani, atunci, dar şi în viitor. Am început să-l rog a se învoi să-mi semneze transferul, dar el o ţinea în continuu că pot pleca numai prin demisie, până ce, într-o zi, simţind pur şi simplu că înnebunesc de furie, m-am dus la el în birou şi, între patru ochi, văzând că persistă în refuzul amintit, m-am apropiat de el şi l-am prins de nasul său enorm, mârâindu-i la ureche: „ ascultă, mă, gunoiule, dacă nu-mi dai transferul te aştept pe podul de peste Săsar, te ucid şi te arunc în apă”, după care, ca semn de întărire a ameninţării, l-am şters cu o lovitură scurtă şi tangentă, peste scăfârlie. A rămas înmărmurit, după care a apăsat pe butonul unei sonerii de chemare, făcându-l pe colegul Victor Gorduza să vină în birou. Cu broboane de sudoare pe frunte, i-a spus acestuia că l-am ameninţat cu moartea. Intre timp, însă, eu, după ce am respirat adânc de vreo trei patru ori, reuşisem să mă calmez şi să mă aşez pe fotoliul din faţa biroului, aşa că la întrebarea din ochi a lui Gorduza, care aştepta să confirm sau infirm spusele directorului, am răspuns rar, încet şi oarecum absent: „discutam aici despre expoziţie, iar apoi, aproape şoptit, către director „îmi face impresia că aţi consumat ceva„, după care am părăsit încăperea. A doua zi mi-a semnat transferul, în timp ce îi spuneam domol: „Domn'le, cu mine de-acum încolo sper să nu mai ai nici o relaţie, nici un schimb de vorbe„. Parcă spăşit, m-a chemat la el în birou şi mi-a arătat o scrisoare de a mea expediată lui Viorel Faur de la Oradea, în vara aceluiaşi an, 1976, în care-i ceream să depună mărturie despre faptul că ştie de mai mulţi ani că deţin nişte cărţi foarte vechi, respectiv un coligat, cu cinci incunabule sau tipărituri din perioada 1485-1500, şi o Biblie, tot incunabul, din 1476. În toamna lui 1974, când a apărut legea patrimoniului naţional, m-a pus sărăcia să ofer spre vânzare acele cărţi Anticariatului din Cluj. Nu mi-au fost plătite nici restituite niciodată, ba mai mult, am fost reclamat, şi apoi interogat despre provenienţa lor. Prin urmare, doi angajaţi ai Securităţii, Vasile Cerneştean, pe numele său iniţial Checicheş, şi mai apoi altul, frate cu un amic de al meu extrem de simpatic, profesor de istorie şi director de şcoală, pe care-l chema Vasile Cormoş, m-au anchetat, ameninţând că mă vor da afară din serviciu. Speriat, i-am scris acea scrisoare lui Viorel Faur, cu gândul să-l avertizez că îl voi pune martor, spre a demonstra că acele cărţi erau ale mele, deşi, după normele oricărui drept cât de cât rezonabil, ceea ce nu era cazul cu cel comunist din ţara noastră, posesia lor de către mine şi lipsa unor dovezi că ar fi fost furate ar fi trebuit să însemne că sunt ale mele. Directorul de la Muzeul Ţării Crişurilor, semn de întărire a ameninţării, l-am şters cu o lovitură scurtă şi tangentă, peste scăfârlie. A rămas înmărmurit, după care a apăsat pe butonul unei sonerii de chemare, făcându-l pe colegul Victor Gorduza să vină în birou. Cu broboane de sudoare pe frunte, i-a Spus acestuia că l-am ameninţat cu moartea, între timp, însă, eu, după ce am respirat adânc de vreo trei patru on, reuşisem să mă calmez şi să mă aşez pe fotoliul din faţa biroului, aşa că la întrebarea din ochi a lui Gorduza, care aştepta să confirm sau infirm spusele directorului, am răspuns rar, încet şi oarecum absent: „discutam aici despre expoziţie, iar apoi, aproape şoptit, către director „îmi face impresia că aţi consumat ceva”, după care am părăsit încăperea. A doua zi mi-a semnat transferul, în timp ce îi spuneam domol: „Domn'le, cu mine de-acum încolo sper să nu mai ai nici o relaţie, nici un schimb de vorbe”. Parcă spăşit, m-a chemat la el în birou şi mi-a arătat o scrisoare de a mea expediată lui Viorel Faur de la Oradea, în vara aceluiaşi an, 1976, în care-i ceream să depună mărturie despre faptul că ştie de mai mulţi ani că deţin nişte cărţi foarte vechi, respectiv un coligat, cu cinci incunabule sau tipărituri din perioada 1485-1500, şi o Biblie, tot incunabul, din 1476. În toamna lui 1974, când a apărut legea patrimoniului naţional, m-a pus sărăcia să ofer spre vânzare acele cărţi Anticariatului din Cluj. Nu mi-au fost plătite nici restituite niciodată, ba mai mult, am fost reclamat, şi apoi interogat despre provenienţa lor. Prin urmare, doi angajaţi ai Securităţii, Vasile Cerneştean, pe numele său iniţial Checicheş, şi mai apoi altul, frate cu un amic de al meu extrem de simpatic, profesor de istorie şi director de şcoală, pe care-l chema Vasile Cormoş, m-au anchetat, ameninţând că mă vor da afară din serviciu. Speriat, i-am scris acea scrisoare lui Viorel Faur, cu gândul să-l avertizez că 11 voi pune martor, spre a demonstra că acele cărţi erau ale mele, deşi, după normele oricărui drept cât de cât rezonabil, ceea ce nu era cazul cu cel comunist din ţara noastră, posesia lor de către mine şi lipsa unor dovezi că ar fi fost furate ar fi trebuit să însemne că sunt ale mele. Directorul de la Muzeul Ţării Cricurilor, 356 PEREGRINUL ŞI UMBRA Sever Dumitraşcu, care, culmea, nu era un om prost, ba dimpotrivă, a pus mâna pe scrisoarea amintită, făcând-o să nu mai ajungă la Faur, şi a expediat-o lui Valeriu Achim, scriindu-i că rândurile mele către subalternul său i s-au părut suspecte şi i le trimite pentru a lua măsuri împotriva mea… Scrisoarea aceasta a lui Dumitraşcu se află şi azi în posesia mea. Pentru gestul său, nu i-am purtat nici un resentiment, deşi ar fi meritat să-l dau, aşa tete a tete, măcar de vreo două trei ori cu capul de pereţi. Peste vreo doi ani, adică prin 1979, la mine în birou, la Muzeul losif Vulcan, i-am reproşat acest gest pe faţă, şi s-a făcut, cum se zice, mic, taxă a mai spune nici un cuvânt. Cu acea ocazie, asemenea unui comisar bolşevic, mi-a reproşat că aş avea concepţii reacţionare, de parcă cineva l-ar fi îndrituit să gestioneze progresul României, şi să controleze conştiinţa oamenilor. Firea ciudată a acestui om, în stare de gesturi aflate la extreme – uneori reprobabile, alteori pline de generozitate, m-a făcut să mă gândesc, de multe ori, nu ştiu de ce, la atitudinea avută, în vechime de cei ce se ocupau cu execuţiile capitale, care înainte de a-i spânzura sau decapita pe condamnaţi, îi sărutau.

Mult mai târziu, adică prin 2003, am fost înştiinţat de către el, că, în perioada 1987-1989, fusese turnat la Securitate de un coleg pe nume Gheorghe Gorun, aflat în subordinea sa, care-şi semna notele informative cu pseudonimul de Gabriel Popescu. Am început, de atunci, să-l simpatizez pe Dumitraşcu şi îmi pare rău că n-a îndrăznii să recunoască public că ce-] care l-a turnat sub acest pseudonim e Gheorghe Gorun, azi profesor universitar la Partiumi Kereszteny Egyetem din Oradea. Am deschis, prin 1977, după ce m-am mutat la Oradea, un proces împotriva Anticariatului de la Cluj, pentru recuperarea acelor cărţi, dar în zadar; ele nu mi-au fost înapoiate, iar o doamnă, pe nume Felicia Varga, ofiţer de Miliţie din Oradea, care răspundea în Bihor de patrimoniu, m-a sfătuit, cu amabilitate, să-mi văd de treabă, adică să renunţ la acele cărţi, sugerându-mi, indirect, că altfel s-ar putea să am necazuri la serviciu, din cauză de „incompatibilitate” între statutul de muzeograf şi de colecţionar, sinonim, pe atunci, cu cel de infractor în nuce. În această conjunctură, mutarea mea la Oradea, începând cu l ianuarie 1977, urma să se facă în împrejurări nu prea fericite. Directorul Sever Dumitraşcu m-a privit, după mutare, vreme de câţiva ani, cu neîncredere, cu suspiciune, în aşa fel încât într-o zi, în momentul în care i-am făcut morală supraveghetoare! De la Muzeul memorial losif Vulcan, la care fusesem angajat, pentru că pleacă mai repede de la serviciu, mi-a atras atenţia, nu ştiu de ce, că „oamenii muncii din România nu pot fi obligaţi să muncească mai mult decât prevede legea! Adică opt ore, iar altă dată, când m-am dus să studiez Ia Biblioteca de la Episcopia Ortodoxă, spunând supraveghetoare! Din subordinea mea, Ana Dureau, că „am plecat la Episcopie„, Dumitraşcu, sosit la Muzeul losif Vulcan intempestiv, a întocmit o avertizare către Viorel Faur, şeful secţiei, informându-l că „în timpul programului de lucru tov. Blaga Mihoc merge la Episcopia Bihor„. Speriat, oarecum de atitudinea mea, cu ocazia acelei discuţii, din 1979, pomenite mai sus, agresivă trebuie să mărturisesc, căci „aşa e naturelul meu„, vorba lui Caragiale, Dumitraşcu s-a retras înspre uşă şi a spus: „Mihoc, dragă, pace! Hai să scriem pe o hârtie pace! Vino să vedem dacă ai lemne tăiate în beci, căci dacă n-ai, trimit omul de serviciu să-ţi taie!” De la acea întâmplare Sever Dumitraşcu n-a mai avut niciodată treabă cu mine. Ba chiar m-a vizitat odată acasă, să-mi vadă cărţile şi m-am dus şi eu să i le văd pe ale lui. Am constatat, atunci, că avea o bibliotecă bogată.

O vreme, respectiv vreo patru cinci luni, din ianuarie până la sfârşitul lui aprilie 1977, familia mi-a rămas la Baia Mare, deoarece pentru Doina nu găsisem încă serviciu, şi nici n-aveam locuinţă, eu trebuind să fac navetă de la Beiuş, în fiecare zi. Am găsit, prin aprilie 1977, în sfârşit, ocazia să fac un schimb de apartament cu cineva care se muta la Baia Mare, şi într-o singură zi, cu un camion enorm, angajat prin intervenţia vărului meu Horia Goia, despre care am pomenit mai sus, inginer la C. E. T.-ul (Centrala electrotermică) din Oradea, m i-am adus tot calabalâcul la Oradea, instalându-mă într-un apartament cu două camere, unde am locuit mai bine de 8 ani, până în decembrie 1985, când m-am mutat în unul cu trei. In lunile friguroase de iarnă, cât am făcut naveta de la Beiuş la Oradea, am gustat direct din comodităţile celor care lucrau la oraş, obligaţi să facă naveta la locul de muncă cu autobuzul, Am cunoscut, atunci, o mulţime de şoferi, apelaţi de navetişti pe numele mic, cum erau Ghiurca (Gheorghe Ţiţ), Dorea (Teodor Barnoş) sau Romu (Romulus Nistor), adevăraţi şefi pe autobuzele lor, pe lângă care trebuia să te pui bine ca să te „ia în maşină”, după cum am întâlnit şi controlori fioroşi sau „şpăgari”, îndrituiţi a opri, în drum, în orice loc şi la orice oră, autobuzele pline ochi şi neîncălzite, pentru a verifica biletele şi a descoperi pe „frauduloşi”, cum obişnuia să spună unul, pe nume Rada. Acesta din urmă a oprit, în mai multe rânduri, pe drumul Beiuş-Oradea, autobuzul în care mă aflam, vreme de câte 30-45 de minute. El zăbovea, parcă voit, spre a ne face să răbdăm de frig, asupra citirii minuţioase a datelor de pe fiecare bilet, şi în acele ocazii am avut şansa să-mi îmbogăţesc cunoştinţele din domeniul exclamaţiilor imprecative, cu perle ca „mânce-te ghipsul” sau „mânce-te corhazul”, proferate, la adresa sa, de către călători.

După mutare am întâmpinat greutăţi cu încasarea banilor ce mi se cuveneau, solicitaţi, aşa cum prevedea legea, direcţiunii muzeului, respectiv directorului Sever Dumitraşcu. Acesta mi-a ţinut un discurs patriotic tâmpit, despre bunurile întregului popor, recte fondurile băneşti ale muzeului, din care eu îndrăznisem să solicit a mi se acorda o parte, în loc să mă bucur că am fost angajat la Oradea, ca şi cum instituţia i-ar fi aparţinut lui, şi angajarea mea ar fi însemnat, pentru ea şi pentru el, un enorm sacrificiu. N-am mai zis nimic şi m-am dus în audienţă la Ioan Chira, preşedintele Comitetului de Cultură, care a dispus să se aplice legea, adică să mi se plătească drepturile băneşti ce mi se cuveneau. Venirea mea la Oradea m-a readus, de fapt, printre amicii mai vechi, căci pe lângă Viorel Faur, şeful secţiei de istorie de la muzeu, şi Viorel Horj, locuind într-un apartament aflat în apropiere de cel în care mă mutasem, m-am reîntâlnit cu Crăciun Bejan, acum redactor la revista Familia, în Oradea pulsa o viaţă culturală superioară celei din Baia Mare, căci exista o revistă de cultură serioasă, Familia, cu redactori şi colaboratori de înaltă ţinută intelectuală, condusă de Alexandru Andriţoiu, ca redactor şef şi Radu Enescu, redactor şef-adjunct. Relaţiile interumane erau mai intense ca cele de astăzi, căci puţinătatea ofertei culturale, a sferei de manifestare a celor cu valenţe creatoare, îngrădită de chingile cenzurii, făcea ca acolo unde se putea, spiritul să se exprime cu mare pregnanţă. Iresponsabili, oarecum, la cafeneaua Astoria sau la cele de pe malul stâng al Grisului, două în acel timp, una situată lângă baia populară, în colţul clădirii fostului hotel Crişul Repede şi cealaltă, numită, în jargon local, Budy bar, peste drum, vis-a-vis de Casa de modă, discutam între noi de toate şi despre toţi, cultură şi politichie, de-a valma. Mergeam acolo mai ales cu Radu Enescu şi Crăciun Bejan, dar câteodată şi cu Dumitru Chirilă şi Vasile Spoială, cu toţii redactori la revista Familia. Nu ştiam că scrumierele şi florile artificiale de pe mese erau pline de microfoane, aşa cum scrie Ioan Pacepa în Orizonturi roşii, şi nici măcar cine dintre noi putea fi informatorul organelor. Mie îmi funcţiona, însă, şi acum acea rezervă interioară, care mă însoţise încă din copilărie, oprindu-mă de la obiceiul de a mă destăinui pe deplin cuiva, obişnuit fiind să spun, atunci când ajungeam la politică, jumătăţi de adevăruri, sau lucruri cu mai multe înţelesuri. Era acea trăire dedublată, când una se gândea şi alta se spunea, din instinct de conservare, desigur, la unii cel puţin, sau din oportunism, la alţii, cu propensiuni către cariere partinice, la dobândirea cărora valoarea în sine a individului conta cel mai puţin.

În primele luni după sosirea la Oradea, a trebuit să mă concentrez spre a realiza transferul soţiei de la Baia Mare. In acest scop am bătut, în mai multe rânduri, pe la uşile Direcţiei sanitare, conduse de Ioan (Ionică) Popa, fără, însă, a fi băgat în seamă de cineva, am luat legătura cu şeful laboratorului de biochimie de la Spitalul orădean, biologul Dorin Bolcaş din Beiuş, un om amabil dar lunecos, aşa cum îi stătea bine unuia care, datorită originii sociale nesănătoase, fusese nevoit să se strecoare prin furcile caudine ale dosarelor de cadre. Acesta era nepotul eroului martir dr. Nicolae Bolcaş (1882-1919), şi pentru că tocmai scrisesem şi publicasem în Familia un articol despre unchiul său, reuşisem să-i câştig prietenia. Nu era, însă, suficient pentru scopul meu, căci omul nu avea nici o putere să angajeze pe cineva în laboratorul pe care-l conducea, chiar dacă, aşa cum am aflat mai târziu, era membru de partid. M-am confesat într-o zi lui Crăciun Bejan, care m-a ascultat încruntat şi cu atenţie, relatându-i greutăţile întâmpinate cu transferul amintit, şi, în cele din urmă, pomenind, ca într-o doară, că la Baia Mare am fost coleg de birou cu fiica lui Gheorghe Blaj, tocmai transferat, ca prim secretar, de la Baia Mare la Oradea, s-a luminat, parcă, la faţă, şi mi-a zis: „Du-te, dom'le, la el, că dacă dă ordin totul se rezolvă!” Gheorghe Blaj locuia în Hotelul partidului din Parcul Petofi, nu departe de sediul Muzeului din Palatul Baroc. Mă ştia de la fiica sa, mai ales că întocmisem, pentru el, o mini monografie a judeţului Maramureş, publicată, sub semnătura sa, într-o revistă de istorie din capitală, dar aranjarea unui post pentru Doina la laboratorul de biochimie a spitalului a făcut-o nevastă-sa, o femeie volubilă şi generoasă, despre care am mai pomenit. Ea i-a dat telefon lui Ionică Popa şi acesta m-a căutat la Muzeul Ţării Crişurilor spre a mă povăţui cum să facem. De la secretariatul muzeului am fost anunţat, cam prin 6 mai 1977, pare-mi-se, că trebuie să mă prezint de urgenţă la Direcţia sanitară. Amicul Crăciun Bejan se afla la mine la birou, la Muzeul memorial losif Vulcan, în momentul în care am primit această veste. L-am informat şi pe el că doamna Blaj a intervenit pentru postul Doinei la Ionică Popa, şi, fiind convins că lucrurile se vor aranja, i-am cerut să-şi dea cu părerea dacă e cazul să-i duc celui amintit vreun cadou. La aceasta amicul meu a spus: „Să nu-i duci nimic, dom'le! El trebuie să-ţi dea ţie un cadou, pentru că ai aşteptat atâta să te rezolve!” L-am întâlnit pe doctor în biroul său şi cu această ocazie mi-a spus: „ soţia dumitale va veni şi va da concurs pe un post de biolog şi va reuşi”. I-am mulţumit frumos, după care a adăugat: „Mulţumiţi-i doamnei Blaj şi spuneţi-i că-i sărut mâinile!” Am ieşit din biroul acestuia satisfăcut, dar nu fără un vag sentiment de jenă, însoţită de lehamite. Ionică Popa a profitat de această intervenţie, şi bine a făcut, aşa că, în loc de un post de biolog, a scos la concurs două, angajând, în acest fel, şi pe o protejată a sa. Peste vreo doi ani aceasta avea să se căsătorească şi să ne cheme, pe mine şi pe Doina, să-i fim naşi. N-a aflat de la noi niciodată cum au stat lucrurile cu intervenţia doamnei Blaj la Ionică Popa, de care, indirect, a profitat şi ea. Cartierul orădean Nufărul I, unde mă mutasem, era oarecum izolat de oraş, căci în el, până prin anii '80 ai secolului trecut, se ajungea doar cu autobuzul, şi nu prea lesne, căci acesta venea la intervale de timp destul de mari. Ridicat prin 1975-1977, consta, la început, din doar câteva blocuri confort I şi II, presărate printre o mulţime de case bine rânduite, ale unor gospodari serioşi, majoritatea de etnie maghiară, şi de rit religios catolic, unii muncitori angajaţi în fabricile din Oradea, iar alţii trăind din cultivarea legumelor şi a florilor. Până a nu se construi blocurile, cartierul se numea Seleuş, şi era socotit o comună suburbană a oraşului Oradea, în care exista o veche fabrică de bere, datând de prin secolul al XVIII-lea, plasată lângă cimitirul din apropierea străzii Constantin Noica de astăzi, aflat în acest moment în dezafectare, o moară de apă, care în prezent funcţionează modernizat, cu ajutorul curentului electric, având pe lângă ea şi o pensiune, o tăbăcărie relativ modernă, cu mai multi lucrători, un depozit de ambalare pentru export a fructelor, aflat în apropierea bisericii catolice, pe lângă pârâul Peţa, şi câteva sere la intrarea dinspre Beiuş în oraş. Zona era potrivită pentru plimbări de destindere, mai ales că pe străduţele dinspre Peţa, cu case peste care încă buldozerul nu ajunsese să treacă, străjuite de curţi cu pomi fructiferi şi flori mirositoare, se ajungea uşor pe şesul dintre Băile Felix şi comunele Oşorhei şi Rontău, cultivat în special cu grâu şi porumb. Peste câţiva ani, pe acesta se va ridica, din nenorocire, C. E: T.

— Ui nr.2, cu nişte clădiri de o urâţenie apocaliptică, astăzi aflate în paragină. Pe aici m-am plimbat, în perioada 1977-1980, aproape în fiecare seară cu Viorel Horj, însoţiţi, câteodată, de către un profesor de matematică, în vârstă de peste 70 de ani, dar falnic şi încă verde, pe nume Athanasie Cârlogea, peripatetizând despre chestiuni de cultură sau cancanuri obişnuite, cotidiene. Bătrânul povestea, în schimb, cu detaşare gravă, tot felul de întâmplări din tinereţea sa interbelică, inclusiv aventuri amoroase. Eram în perioada în care viaţa se degrada pe zi ce trecea, când lipsu rile de tot felul începuseră să se facă simţite. Procurarea alimentelor sau a altor bunuri obişnuite, dar deficitare, implica statornicirea unui nou tip de relaţii interumane, consolidate şi evidente pe măsură ce mizeria adusă de regimul comunist falimentar devenea tot mai clară. Descopereai că, în societatea care te înconjura, existau prietenii sau legături reciproc avantajoase, între un măţar de la abator şi un procuror de la judeţ sau, mai târziu, între un simplu vânzător de benzină şi un ofiţer superior de miliţie, sau medic renumit, toate create de conjunctură şi evident, oarecum împotriva firii. Aceasta pentru că accesul la alimente, la carburanţi sau la paşapoarte nu era o practică normală sau firească, ci un privilegiu la care se putea ajunge doar prin închegarea unor îngemănări ciudate, de tipul celor amintite. Lumea intelectuală era stăpânită, totuşi, de bucuria unei trăiri mai active ca a celei de astăzi, particularizată, atomizată şi ca atare orientată către interese individuale, şi prin aceasta către comodităţile de la domiciliile celor care o compun. Ar fi interesant, în acest context, dacă s-ar studia mai intens schimbările în mentalitatea socială din satele şi oraşele noastre, aduse de media, respectiv de televiziune, care a influenţat modul de coagulare a relaţiilor interumane din rândul acestora. A dispărut acel otium comunional, cu ceaiuri sau serate la oraşe, cu daci sau şezători în mediul rural, devenite doar amintiri. Astăzi primează sistemul informaţional prin internet, propensiunea pentru calup, pentru receptarea pe nemuncite a cunoştinţelor, care însă nu zidesc, nu-l transformă psihic pe individ, nu-l fac neapărat mai bun, şi mă mir, ca om în vârstă şi poate depăşit, cum zic cei mai tineri, că scopul declarat al învăţământului, acela de a oferi tinerilor în primul rând aptitudini sau capacităţi şi nu cunoştinţe, nu tine cont de faptul că cele două laturi ale muncii de formare a învăţăceilor trebuie să meargă mână în mână, că una fără alta nu pot deveni operative, căci dacă nu ştii ce e în lume, nu vei fi capabil s-o transformi, s-o faci să-ţi ofere ceea ce vrei, ceea ce e necesar.

În toamna lui 1977, după vreo 3-4 ani de corespondenţă cu unul dintre foştii mei profesori clujeni, amintitul Bujor Surdu, am fost anunţat că voi fi primit la doctorat. Ii trimisesem un curriculum, sau CV, cum se zice astăzi, detaliat, încă din 1973, cu titlurile articolelor publicate, şi mi-a scris mai multe scrisori, lăudându-mi activitatea. Dar iată cuprinsul uneia dintre acestea, datată cu 16 iunie 1973: „Tovarăşe Mihoc, te rog să mă ierţi că răspund cu întârziere atât de mare la scrisoarea d-tale din 17 aprilie a.c., dar eram programat pentru o deplasare la Baia Mare în luna aceasta, care însă nu s-a realizat. Ţin, în primul rând, să vă spun că apreciez în mod deosebit activitatea ştiinţifică pe care aţi desfăşurat-o până în prezent, şi ca atare, principial, sunt de acord să vă fiu conducător la doctorantura. Numai că anul viitor poate va fi dificil să vă pot primi, din cauza solicitanţilor cu o vechime mai mare. Dar aceasta nu se poate hotărî acum, competentă fiind doar comisia de admitere, la timpul său. Poate ar fi mai bine să discutăm lucrurile pe îndelete, când treceţi odată pe la Cluj, fiindcă prin scris motivaţia este destul de dificilă. Sunt întru totul de acord cu tema anunţată, temă la care – pentru alte judeţe – sânt antrenaţi 5 dintre doctoranzii mei actuali. Eu am fost în cursul lunii mai la Baia Mare, cu ocazia unei inspecţii de grad, dar timpul măsurat nu mi-a permis să trec pe la Muzeu, aşa cum aş fi vrut. Închei urându-vă spor la muncă şi multă sănătate.

Cluj, 16 iunie 1973 Bujor Surdu”

Din motive pe care nu le comentez aici, n-am insistat atunci asupra primirii mele la doctorat, preocupat fiind de alte treburi, dar şi descurajat de schimbarea la muzeu a directorului Aurel Socolan, cu Valeriu Achim, cel care, aşa cum am arătat, nu mă agrea de fel. După mutarea la Oradea am reluat corespondenţa cu Bujor Surdu, care, în fine, mi-a scris că are aprobarea profesorului Ştefan Pascu de a mă lua ca doctorand, urmând ca în primăvara lui 1978 să susţin, în acest scop, un examen de admitere. Dar iată o altă scrisoare, datată cu 5 octombrie 1977, prin care profesorul Bujor Surdu îmi cerea să-mi întocmesc de urgenţă dosarul pentru admitere la doctorat: „Stimate tov. Blaga Mihoc,: Te rog să iei legătura telefonică cu tovarăşa Pălăghieşu (telefon 22343), secretara Institutului de istorie, m legătură cu întocmirea dosarului d-tale de înscriere la concursul pentru admiterea la doctorat. Problema este foarte urgentă, fiindcă actele se pot înainta numai până la 15 octombrie a.c. Cum, până la această dată, nu vei putea obţine dezlegarea cuvenită de la forurile de partid municipale şi judeţene, această încuviinţare va putea fi depusă ulterior la dosar. Sper că eşti membru P. C. R.! Pe tov. Pălăghieşu – care îţi va comunica toate detaliile – o poţi găsi zilnic la birou, între orele 8-14, precum şi în unele după mese, dar nu ştiu în care anume. Vezi să nu întârzii!

Cluj, 5 a X-a, 1977 Cu bine Bujor Surdu”

Titlul tezei de doctorat a fost propus de către mine şi era, iniţial, Aplicarea reformei agrare din 1921 în judeţul Maramureş. De fapt mă preocupasem de această problemă încă de prin 1972-1973, în urma unor discuţii cu colegul Viorel Faur, pe care l-am întâlnit, în vreo două trei rânduri, la Oradea şi la cursurile de reciclare efectuate la Bucureşti. Plin de elocvenţă, acesta a lăudat tema, referindu-se la problematică în context naţional, şi şi-a dat cu părerea că este generoasă, respectiv că există, referitor la ea, surse documentare bogate. Trebuia, în schimb, o dată cu mutarea mea la Oradea, să tratez acum aceeaşi temă, adică înfăptuirea reformei agrare din 1921, dar nu în Maramureş, ci în Bihor. Prin 6 aprilie 1978, după ce am obţinut cu greu tot felul de aprobări de la Comitetul judeţean de partid din Oradea, m-am prezentat la examenul amintit şi l-am luat cu notă maximă; preşedintele comisiei a fost Ştefan Pascu, şi de fapt la examen doar el mi-a pus întrebări. Scrisesem şi publicasem, în urmă cu mai mulţi ani, o cronică despre primul volum din lucrarea sa monumentală Voievodatul Transilvaniei, în publicaţia Maramureşul, care i-a fost trimisă de redacţie, încântat de cronică, Pascu mi-a expediat, la 30 decembrie 1971, o scurtă scrisoare olografă, socotind că cel care i-a trimis publicaţia aş fi fost eu. Dar iată cuprinsul acestei scrisori: „Stimate şi iubite tov. Mihoc, Mi-ai făcut o mare bucurie trimiţându-mi revista Maramureşul, în care ai publicat prezentarea Voievodatului Transilvaniei, îţi mulţumesc pentru atenţie, şi-ţi mulţumesc în chip deosebit pentru judecăţile referitoare la lucrarea mea. Mă bucur foarte mult că judecăţile de valoare şi cele afective ale autorului şi ale recenzentului s-au întâlnit şi s-au unit în acelaşi registru de sensibilitate şi sobrietate. Este o confirmare a năzuinţelor cu care am pornit la drum şi care m-au însoţit, pas cu pas, zile şi nopţi, în timpul căutărilor mele de a găsi cele mai obiective interpretări, pe temeiul unei documentări multilaterale şi complexe uneori, zgârcite alteori. Dacă rodul acestor strădanii a putut sensibiliza inimi şi a putut convinge minţi, înseamnă că ele n-au fost zadarnice. Va constitui, această dovadă, un imbold în plus pentru a continua investigaţiile, pentru a reconstitui trecutul acestei ţări, pentru a creiona tabloul vieţii oamenilor, aşa cum a fost, sau cât mai aproape de cum a fost. Îţi mulţumesc şi-ţi doresc din inimă un An nou îmbelşugat în realizări şi mulţumiri de tot felul, fericire şi putere de muncă, spre împlinirea tuturor strădaniilor, care sânt aceleaşi, la Cluj şi la Baia Mare şi în toate părţile acestei ţări.

Prof. Ştefan Pascu”

366 ea.6 ie În noaptea de dinaintea examenului de admitere la doctorat am dormit la hotelul Continental, socotit ani de-a rândul cel mai elegant din Cluj, cu sentimentul de satisfacţie că, în sfârşit am ajuns să „locuiesc” şi eu o dată într-o clădire admirată pe vremea studenţiei mele de către toţi tinerii, dar frecventată numai de lumea subţire a oraşului, înainte de a mă caza, am întâlnit la recepţie un amic, pe lectorul universitar băimărean, Robert Frank, candidat şi el la examenul pentru admitere pentru doctorat, şi neam cazat în aceeaşi cameră. Am dormit, cam rău, pentru că acesta avea emoţii foarte mari şi s-a tot învârtit în pat şi prin cameră până către dimineaţă. Robert Frank, şvab din Timişoara, era o namilă de om, blond cu faţa ovală, rozulie, şi cap dolicocefalic, voce tunătoare, apăsată şi preda la Institutul pedagogic de trei ani din Baia Mare, anatomia. Neputând dormi, din cauza lui desigur, am conversat ba despre una ba despre alta, după ce în prealabil şi repetat, m-a întrebat, cu o voce ieşită parcă din stomac, „mă (în loc de mă n.n.) ţie nu ţi-e groază de examen, că eu mă (iarăşi în loc de mă n.n.) c… pe mine, mă, de frică!”

Trebuie să precizez că de hotelul Continental noi, studenţii, pomeneam doar atunci când venea vorba despre vreo întâlnire cu vreo fată, la Matei Corvin sau în faţă la Conţi, cum ne obişnuisem a spune. Am sărbătorit reuşita la examen, o dată la Cluj, cu profesorul Bujor Surdu şi cu Gheorghe Arion, la restaurantul Pelişor, şi apoi acasă, la Oradea, la restaurantul Transilvania, cu nevastă-mea şi cu prietena ei Lucia Cimpoieş, venită la noi în vizită de la Baia Mare. Urma, însă, să mă pun pe treaba, căci tema era aridă şi parcurgerea imensului material documentar arhivistic, de la Oradea, Cluj şi Bucureşti, alături de bibliografie, cerea un mare efort şi un timp îndelungat. Am lucrat la această teză de doctorat, la început aş zice pe brânci, până ce am reuşit să parcurg aproximativ toată informaţia, să dau toate examenele la timp şi să-mi susţin referatele. Cercetarea am valorificat-o prin publicarea, în revista Crisia, dar şi în altele, a cel puţin 15 studii şi articole bine documentate, care au pus în circuit ştiinţific, cred eu, în majoritatea lor informaţii inedite. M-am lăsat mai târziu pe tânjală, astfel încât era cât pe aici să nici nu mai susţin teza, deşi într-un târziu, prin 1988, am reuşit s-o redactez. La Oradea l-am reîntâlnit şi pe Radu Enescu, pe care-l cunoscusem la Cluj, la cofetăria Arizona, prin Gheorghe Pituţ şi Negoiţă Irimie, în toamna lui 1962. Acolo venea însoţit de un câine şi se comporta bizar. Se furişa în local, îşi rotea ochii în jur, apoi se apropia de masa noastră şi întreba, în caz că Negoiţă Irimie lipsea, dacă nu cumva l-am văzut, spunându-ne că acesta vrea să-i fure cărţile sau hainele. Fusese bibliotecar la Biblioteca Facultăţii de filosofie din Cluj şi asistentul lui D. D. Roşea şi Lucian Blaga, pentru ca după puţină vreme să fie dat afară, cum zicea el, „datorită originii sale burgheze”, căci era fiu de înalt funcţionar al Căilor Ferate Româneşti. Colegul Crăciun Bejan spunea, însă, în momentele în care se supăra pe Radu Enescu pentru câte ceva, că de fapt acesta a fost dat afară întrucât, adeseori se îmbăta şi pur şi simplu nu-şi ţinea orele, respectiv seminariile. Nu ştiu cât adevăr era în ceea ce spunea Bejan, dar e cert că Radu Enescu a trebuit să facă, prin 1949-1950, pe profesorul de educaţie fizică, iar mai apoi să dea examen la politehnică, spre a deveni inginer. A şi intrat la această facultate şi după câte ştiu a reuşit să termine la ea vreo doi ani, după care a abandonat-o. Mi-a povestit odată, prin 1978, că la examenul de admitere la politehnică a luat nota 10 la matematică şi la fizică, 5 la limba rusă şi 7 la română. La rusă a răspuns foarte slab, pentru că această limbă nu se studiase în şcoală când învăţase el, iar la română doar binişor, întrucât a fost întrebat despre poezia nouă, cu tematică de partid, pe care zicea că o ştia doar din câteva lecturi superficiale de pe nişte file disparate, găsite în holul de la WC -ui Bibliotecii Universitare, unde, în pauzele din timpul lecturii, ieşea uneori să fumeze. In treacăt fie spus, în perioada 1945-1946, Radu Enescu făcuse parte din Cercul literar de la Sibiu, alături de Cornel Regman, Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Nicolae Balotă, Eugen Todoran zis Geza şi Ovidiu Cotruş, pe care Enescu îl poreclise Bismark…

Mai târziu, însă, s-a izolat de toată lumea, şi a stat ani de zile în casă, comunicând numai cu părinţii, de frica Securităţii, ocupată tocmai atunci cu acele cunoscute arestări nocturne, înspăimântătoare, mai ales din rândul intelectualilor. Prin 1957 i s-a permis să ocupe un post în redacţia revistei Steaua de la Cluj, unde a rămas până prin 1966, când s-a mutat la Oradea, ca redactor şef adjunct al revistei Familia. După sosirea mea la Oradea ne-am împrietenit foarte tare, astfel încât venea la mine la birou aproape zilnic. Când pleca prin ţară, obişnuia să-mi scrie nişte scurte depeşe pline de umor şi de „băşcălie” de bună calitate, cu adresă directă, mai ales către Stelian Vasilescu, colegul său de redacţie, sau uneori, fără prea multă răutate, la cea a lui Crăciun Bejan. Din Târgu Jiu mi-a scris o dată că se află în faţa operei lui Constantin Brâncuşi, Masa tăcerii, şi se gândeşte la tăcerile profund înţelepte ale lui Stelian Vasilescu. Altă dată mi-a lăsat un mic bilet la birou, explicându-mi că dacă merg la redacţia familiei nu pot să-l întâlnesc pe Crăciun Bejan, căci a plecat în spionaj apicol, făcând ironii la adresa pasiunii acestuia pentru stupărit. Tot el mai spunea, uneori, că Bejan posedă o stupină compusă dintr-un singur stup. Într-o altă zi, venind împreună cu directorul Sever Dumitraşcu la mine la serviciu, adică la Muzeul losif Vulcan, am găsit pe uşă o invitaţie la o expoziţie chinologică, vârâtă într-un plic, pe care Radu Enescu scrisese „Te invit la această expoziţie, unde vor fi aduşi numai câini de rasă. Dumitraşcu nu figurează printre ei.” Cu toate că era un spirit ludic, pot afirma că nu multe minţi din România contemporană au avut atâta cuprindere cât cea dăruită de Dumnezeu eseistului inegalabil şi omului de înaltă cultură, Radu Enescu, intrat în nefiinţă în vara lui 1994. La moartea sa am scris un articol encomiastic, publicat în revista Familia, în care spuneam următoarele: „Dintre cei ce-au slujit cu zgomot şi patimă trăirii contemporane a revistei Familia, Radu Enescu este singurul creator peste care providenţa şi-a răsturnat sacul cu aproape toate calităţile, împodobindu-l cu o judecată de mare profunzime, o cultură de incredibilă erudiţie, o memorie şi un farmec personal fără egal, slujite de o voce puternică şi plăcută, de o statură suplă, înaltă şi impunătoare. Cu aceste haruri Radu Enescu putea să strălucească nu doar într-unul din genurile scriitoriceşti, ci concomitent în mai multe. De aceea, nimeni altul ca el n-ar fi putut contrazice mai bine adevărul din dictonul latinesc, în care se spune că „ acei oameni care locuiesc pretutindeni nu locuiesc nicăieri”. Şi într-adevăr, aproape tot ce a scris Radu Enescu poartă pe sine pecetea albastră a nemuririi. Şi intră aici eseurile sale filosofice, de psihiatrie şi arhitectură, articolele de critică literară, de călătorie etc. Etc.

El, cândva premiant admirat al şcolilor şi universităţilor româneşti, se purta printre semenii săi fără nici o morgă. Zgomotos şi repezit ca un copil, nimeni n-ar fi putut bănui, văzându-1, că acest om parcursese şi cunoştea la perfecţie cărţile celor mai de seamă filosofi ai omenirii, fără însă, a încerca vreodată să-şi epateze interlocutorii. Şi aceştia erau de obicei mulţi şi se bucurau de prezenţa „largă a magistrului”, e adevărat că de obicei nu în acelaşi timp, pentru că cineva, nu pentru totdeauna, şi pentru lucruri mărunte, se întâmpla să-i intre în dizgraţii. Acestea din urmă nu erau decât mici răbufniri spontane şi aproape glumeţe, pentru care, aşa cum nu te superi pe ploaie, nimeni nu se putea supăra: l-ai privit urât, ai strigat la el, l-ai urmărit ca să vezi ce şi câtă cafea consumă. In hiatusurile de armonie cu colegii şi prietenii, dacă se întâmpla cumva, şi s-a întâmplat, ca în presă aceştia, deveniţi acum temporarii săi inamici, să fie atacaţi, Radu Enescu răspundea în scris atacatorilor, punându-i la punct şi apărându-şi prietenii. Şi cazuri de acestea au fost multe, dintre care se pot aminti cele cu poetul Teodor Crişan şi cu regretatul eseist Crăciun Bejan. Personal i-am căzut de multe ori în dizgraţie. Şi atunci spunea la toată lumea că-l subapreciez, c-am spus cândva, undeva, că în perioada anilor 1950 a făcut autodafeuri cu cărţile, că-l privesc chiondorâş, că-l ameninţ, că-l bat. Dacă-l întrebam, fireşte, că de unde îi vin aceste bănuieli, el răspundea, mai în glumă mai în serios, tărăgănat „las că ştiu eu”. După acest „las că ştiu eu” al lui nu mai puteau exista replici, nu-ţi mai asculta argumentele. Marea sa calitate era, însă, că a doua zi, sau cel târziu poate peste o săptămână după acest „joc „ de-a supărarea, dacă-i vorbeai frumos şi-l tratai cu o cafea, dădea totul uitării. Altă dată, sau mai precis în anul 1985, când i-a apărut lucrarea Ab urbe condita, a venit cu ea, într-un suflet, la mine la birou, m i-a pus-o pe masă şi m-a întrebat ce părere am. Am vrut s-o deschid, dar nu m-a lăsat şi atunci i-am spus că, din ceea ce văd, într-adevăr „coperta e frumoasă „. A luat-o brusc, de pe masă şi a plecat, mormăind „ aha, numai coperta e frumoasă, nu?! „ Peste ani de zile, adică prin 1997 sau 1998, în România literară s-a publicat o scrisoare adresată de Radu Enescu soţiei lui Mihnea Gheorghiu, de mulţumire pentru o cronică făcută de aceasta volumului Ab urbe condita. In ea Enescu spunea că directorul Muzeului losif Vulcan din Oradea a râs de el şi a spus că „numai coperta cărţii este frumoasă”. Într-unul din aceste momente, de supărare enesciană ce s-a abătut asupra mea, tocmai îmi apăruse o carte. Supăratul, ce trecea ostentativ, aproape zilnic, pe sub geamul de la instituţia la care lucram şi încă lucrez (Muzeul memorial losif Vulcan, cum am mai spus), vorbind tare, parcă să-l aud, fără să-l rog şi fără să-i ceară cineva, a scris despre mine şi mi-a propus, ca atunci când lansez cartea, să vină să mi-o prezinte. Am avut, aşadar, plăcerea ca, împreună cu el, cu o maşină Dacia, oferită de vărul meu amintitul Horia Cornel Goia, inginer la C. E. T. să facem o deplasare şi o lansare de carte la Baia Mare, în Maramureş. Lui Radu Enescu îi plăcea să călătorească şi de acolo obişnuia să le scrie prietenilor. In ceea ce mă priveşte trebuie să precizez că, ani de zile, ori de câte ori făcea o călătorie prin oraşele ţării, îmi trimitea vederi şi scrisori şugubeţe, pe care le păstrez şi astăzi, undeva prin sertare. Se amuza, scriindu-le, pe seama spectacolului lumii, în care el, dotat intelectualiceşte cât pentru două vieţi, se descurca, în practică, uneori atât de greu. Stătea pururi la cafeneaua Astoria, printre noi toţi, şi dacă despre acest local se va vorbi cândva, va fi poate şi pentru că acolo Radu Enescu şi-a petrecut o mulţime de ore. Spăimos ca un recrut la orice bruscare fizică, acest om imprevizibil s-a dovedit, totuşi, curajos în câteva încercări capitale. Atunci, în vara lui 1989, s-a depăşit pe sine; a scris acea scrisoare curajoasă la Radio „Europa liberă”, în care solida rizându-se cu disidenţa literară românească, ne-a demonstrat tuturor că poate să fie curajos, ba chiar erou. Şi fiţi convinşi că şi dintre „fricoşi” de genul lui Radu Enescu s-au născut eroi! Iar, mai la urmă, se poate spune că frica e o stare normală a omului şi eroismul e doar una de excepţie, în care eroi sunt doar acei oameni care rămân în ea timp mai îndelungat„. -” '

Ani în şir Radu Enescu m-a vizitat cum am spus aproap zilnic la birou, unde, de altfel, a cunoscut-o şi pe ultima, a patra, „ pare-mi-se, dintre soţiile sale, pe nume Mariana Oszkar, mai tânără decât el cu vreo 32 de ani. De loc din Oradea (Seleuş), prin 1979 era studentă în ultimul an la filologie, la Institutul din localitate, şi venise la mine la muzeu, pentru că trebuia să-şi facă lucrarea de licenţă, având o temă legată de revista Familia. Mariana era o fetişcană subţirică şi vorbăreaţă până aproape de zona insuportabilului, care îl admira mult pe Stelian Vasilescu, redactor la revista Familia. Iniţial, acesta a ajutat-o la întocmirea lucrării de licenţă, dar după ce totul a fost gata, profesorul Lucian Drâmba i-a respins-o. Enescu a întâlnit-o la mine la birou, cam prin decembrie 1979, a aflat că trebuie să-şi refacă teza de licenţă şi s-a apucat să-i dicteze zi de zi, puţin câte puţin, fireşte o altă lucrare, până ce a isprăvit-o. Peste vreo lună mi-a spus că s-a îndrăgostit de Mariana, şi că vrea s-o ia de soţie. Nu l-am luat în serios, întrucât nu era la prima întâmplare de acest fel, căci în urmă cu vreo trei-patru ani se îndrăgostise de o arhitectă, pe nume Sari, iar apoi de o proiectantă, numită Dana, şi-i trecuse repede, aşa ca pe vremuri lui Caragiale. Urmarea primului coup defoudre, cu adresă către arhitecta amintită, a fost că Radu Enescu a scris o serie de eseuri despre arhitectură, publicate în Familia, ca s-o epateze pe aceasta.

Cu Mariana, însă, lucrurile au fost serioase, aşa că m-a rugat să-l însoţesc acasă, în cartierul Seleuş, la părinţii fetei, ca s-o peţim. Ne-au întâmpinat cum se cuvine, cu băutură şi mâncare, şi totul s-a terminat cu bine, adică cu aprobarea, de către aceştia, a căsătoriei. Nu cu inima prea uşoară, desigur, căci fata avea 23 de ani, iar mirele 55. De altfel, după vizita aceasta, Mariana mi-a spus că, atunci când ne-a văzut, mama ei i-a zis: „draga mamii, dacă era acesta”, referindu-se la mine, care aveam în acel moment 37 de ani, „mai treacă meargă, dar cu acesta?!”, indicându-1, desigur, pe Radu Enescu, care era de 55, şi în plus nici nu dusese o viaţă prea sportivă. In treacăt fie spus, până prin 1980, Enescu fusese un consumator serios de băutură: obişnuia să bea doar bere şi vin, şi nu puţin, ci până la 10 sticle, dacă era bere, şi 5-6 litri, dacă era vin. Profesorul universitar dr. Vasile Muscă mi-a confirmat şi el acest lucru, căci l-a cunoscut pe Enescu foarte bine. De altfel el a locuit câţiva ani în casa acestuia din Cluj şi erau chiar prieteni. Enescu îl aprecia pe Muscă foarte mult, mai ales că D. D. Roşea i-a vorbit o dată despre el la modul superlativ. Nu de puţine ori se supăra, însă, ca şi pe alţii, pe el şi atunci spunea că i-a şutit cărţile, că i-a spart pereţii de la casă, că se răsteşte la el ori de câte ori se iveşte ocazia etc. Bineînţeles că atunci când îl întâlnea, totul era dat uitării şi cei doi petreceau împreună clipe plăcute, în conversaţii nesfârşite şi uneori, după câteva sticle de vin, în cântece şi veselie., în perioada 1977-1980, aduceam, câteodată, vin de la Beiuş, şi-l invitam pe Enescu şi pe redactorii familiei, Crăciun Bejan, Vasile Spoială şi Dumitru Chirilă la mine la birou, spre a ne ospăta. Radu Enescu avea întotdeauna cu el un pahar ca cele de şampanie, dar de un litru. Ii invita pe ceilalţi să se aşeze pe fotolii, iar el intra în chicineta de lângă biroul meu, unde era vinul, îşi turna câte un pahar, deci câte un litru, şi auzeam cum II dă, dintr-o dată, pe gât. Ieşea, apoi, la uşă, se lipea cu spatele de ea şi zicea, cu faţa spre noi, fie că „nu e prea tare”, fie că e „cam acidulat”. Până nu îngurgita cel puţin patru pahare, respectiv litri, nu ne lăsa să ne atingem de vin. În cele din urmă, după ce consumau şi ceilalţi, ne încingeam la discuţii, cu glume şi poveşti, terminând petrecerea cu audierea imnului austriac, executat de către Radu Enescu, cu vocea sa baritonala, inconfundabilă: „Doamne ţâne şi proteje/Austria şi pre împăratul, /C-apărat de Sânta lege/Să ne reagă (conducă n.n.), luminatul”/.

Avea momente când îl dezavua în special pe Crăciun Bejan, şi cred că era gelos pe prietenia mea cu acesta. In acest context, într-o zi, întâlnindu-l pe stradă, nevastă-mea l-a întrebat: „Domnu' Enescu, nu l-aţi văzut pe soţul?”, la care el a răspuns: „ba da, doamnă, îl trecea stopul în braţe pe Bejan”. La redacţie şi tipografie, atunci când se tipărea revista, era gălăgios şi ineficient, creând în jurul său brambureală şi disconfort, deranjant pentru toată lumea. De aceea, într-o zi Bejan mi-a zis: „fă, ceva cu el să nu mai vină în tipografie, pentru că ne deranjează când facem corecturile” (pe şpalturile revistei n.n.). Ştiam că cel în cauză este sugestiv şi ipohondru şi de aceea, întâlnindu-l a doua zi la redacţie, i-am zis: „Ce-i cu tine, Radule, că eşti foarte palid?”, iar el, care tocmai bea cafea cu ceai dintr-un termos, a răspuns: „ Ce să fie, n-am nimic!” „Bagă de seamă”, i-am zis, apoi, „nu cumva umbli prea des în tipografie (unde pe atunci se lucra cu litere de plumb), că eu am avut un amic, redactor de ziar la Baia Mare, care s-a îmbolnăvit de saturnism!” S-a uitat fix la mine şi mi-a răspuns răstit: „n-am, bă nimic, dă-te naibii!” După ce s-a dus acasă, a intrat, însă, la idee, şi cum suferea de insomnii, s-a tot perpelit toată noaptea în pat, iar a doua zi a venit la redacţie şi i-a zis secretarei, doamna Flori ana Teişean, în timp ce-şi pipăia nişte noduli de la cotul stâng: „Sun-o, te rog, pe doctoriţa Tătaru, să mă primească la un consult, pentru că am saturnism!” N-a mai intrat, apoi, în tipografie vreme de cel puţin doi ani, lăsându-i, astfel, pe ceilalţi redactori să poată lucra în linişte. In timp ce-i făcea curte Marianei Oszkar, cineva, probabil Stelian Vasilescu, i-a băgat în cap că Bejan, subalternul său, vrea să-i facă curte acesteia. In treacăt fie spus Crăciun Bejan era un om morocănos, stângaci cu toată lumea şi în special cu femeile. Nu o dată mi-a spus: „ „Dom'le, tot mă mir ce tot discuţi cu cucoanele, căci mie, ori de câte ori mă întâlnesc cu vreuna, nu-mi vine în cap niciodată ce să-i spun, ce să-i vorbesc„. Radu Enescu zicea că timiditatea lui Crăciun Bejan cu „damele„ e doar o „mască„, şi de aceea, îndată ce a auzit că vrea să facă pe curtezanul cu Mariana, mi-a telefonat la Arhive, unde studiam pentru doctorat şi mi-a zis: „Nu mi-ai spus, hai?!„ la care eu mirat i-am răspuns: „Ce?„, iar el: „că Bejan vrea să se dea la Mariana„. Când a aflat de ce e bănuit, Bejan şi-a dat seama de comicul situaţiei şi a intrat, cum se zice în joc. Ca atare a venit la redacţie cu un cuţit de vânătoare tăios, primit în dar de la un amic care lucra la întreprinderea înfrăţirea din Oradea. L-a luat într-o mână, iar cu cealaltă a apucat o hârtie de pe biroul lui Enescu, în timp ce acesta îl privea stupefiat, şi a zis răstit: „Dom'le, la noi în sat, în lumea mea, neînţelegerile de acest fel se rezolvă cu cuţitul!„, după care, privindu-l cu duritate, a început să taie din hârtie cu lama foarte ascuţită a uneltei, una după alta, bucăţică cu bucăţică, în timp ce, cel avizat tresărea aproape sughiţând la fiecare lovitură. Într-o zi am venit la redacţie, şi Radu Enescu se afla ca de obicei la birou, unde mesteca cu ceva în termosul de cafea, în timp ce Bejan moţăia pe un scaun cu spetează, cu picioarele alungite unul peste altul şi aşezate exact pe tăblia mesei din faţa acestuia, cu o şapcă trasă peste ochi. Privindu-mă, Enescu a exclamat: „Uite, dom'le, amicul dumitale, care se conduce după catehismul huliganilor, în ce poziţie stă în faţa şefului său!„, la care Bejan, ridicând brusc cozorocul şepcii, a mârâit: „termină dom'le!„ şi şi-a tras la loc şapca peste ochi, asemenea unui oblon pe o fereastră minusculă. „Nu vrei să scrii un redacţional despre eurocomunism, ai, deşi ţi-am dat ordin s-o faci!„, a adăugat, apoi, Enescu. „Trimite-mă în Franţa„, s-a răstit din nou la el, de astă dată cu voce mai plină şi clară, Bejan, ridicând iarăşi, pentru câteva clipe, cozorocul şepcii de pe ochi, fără, însă, a-şi clinti picioarele de pe masa de birou a acestuia. Replica l-a blocat pe Enescu, sperios la orice aluzie, chiar indirectă, la interdicţiile impuse intelighenţiei de către regimul comunist. Supărarea pe colegul său, spumoasă şi consistentă, nu ţinea de obicei mult, chiar dacă acuzele la adresa acestuia, făcute cu umor, continuau să se deruleze ori de câte ori se ivea ocazia. Într-o zi, prin martie-aprilie 1982, i-am anunţat pe cei de la Familia că intenţionez să organizez o expoziţie cu tema Seria a V-a a revistei Familia. Redactori şi colaboratori, rugându-i să ofere, în acest scop, Muzeului losif Vulcan, manuscrise proprii sau dintre cele sosite la redacţie. Cu acea ocazie am reuşit să adun, în portofoliul acelei expoziţii, pagini semnate de Constantin Noica, Ion Negoiţescu, Adrian Marino, Ştefan Augustin Doinaş, Ovidiu Cotruş, Alexandru Andriţoiu, Radu Enescu, Gheorghe Grigurcu etc. Radu Enescu a venit la mine la birou şi mi-a înmânat, surâzând mărunt, un articol scris cu mâna de Crăciun Bejan, despre ultimele noutăţi de politică internă, care tocmai trebuia să apară, ca material de redacţie, cum se numea, fără a fi semnat, pe prima pagină a numărului proxim din Familia, spunându-mi: „uită-te ce scrie filosoful Crăciun Bejan. Bagă articolul acesta în muzeu, să-l vadă vizitatorii!„ Am introdus acele pagini într-una din vitrinele amintitei expoziţii tocmai inaugurate, convins că amicul Bejan, care nu dorea să se ştie că scrie despre politichia comunistă, se va supăra pe superiorul său şi ca atare îl va brusca, oferind tuturor celor din preajma lor, un prilej de amuzament. Materialul a rămas în vitrină numai o zi, pentru că scopul meu era doar să mă amuz de situaţie, în care, însă, a fost văzut de profesorul Liviu Câmpeanu şi de către un coleg de al său, cam ciudat din fire, pe nume Mircea Urian. În aceeaşi seară, acesta din urmă, îndemnat de Liviu Câmpeanu, un ins cu mult umor, i-a telefonat lui Bejan şi l-a felicitat pentru că a pătruns „în lăcaşul muzelor„. „Ce lăcaş, dom'le?„ a răspuns mânios acesta. La muzeu”, a continuat Urian, „căci ai scris despre familia Tulai” (acest nume îl purta atunci prim secretarul de partid al judeţului iluiBihor). Bejan a trântit receptorul în furcă şi a format rapid numărul de telefon al şefului lui, zicând: „Casa domnului Enescu?” „Da”, s-a auzit vocea apelatului, oarecum încântat că-l caută cineva. „Te bag în p… mă-tii, cretinule. Am să te bat în piaţa publică.” Foarte speriat, Enescu l-a sunat pe Liviu Câmpeanu şi i-a spus ce a păţit cu „rinocerul”, cum zicea el, iar a doua zi, când deja scosesem manuscrisul cu pricina din vitrină, a venit la mine şi mi-a zis: „Ce mi-ai făcut măi?! Uita ce-am păţit cu nebunul…!” în aceeaşi zi, lângă Agenţia de voiaj CFR, l-am întâlnit pe Bejan. Avea o căciulă rusească de iepure trasă până spre sprâncene. S-a apropiat de mine, după care, aruncând, parcă, din ochi fiere şi otravă, mi s-a adresat pufăind: „Cum ţi-ai permis, dom'le, să introduci în expoziţie un text scris de mine, fără aprobarea mea?” îmi venea să râd, dar m-am abţinut, şi arborând o mină gravă, i-am răspuns interogativ: „Dom'le, e materialul dumitale sau nu?” „Da dom'le,”, a venit răspunsul. „Mi l-a dat şeful dumitale, sau nu?” „Da, dom'le”, a confirmat el, după care, parcă dezamorsat: „Dom'le, cu dumneata n-am nimic, dar pe el”, referindu-se la Enescu, şi mişcându-şi braţele vânjoase de jos în sus, „am să-l pălmuiesc în piaţa publică”. Am plecat, abia abţinându-mă să nu izbucnesc în râs, şi cu aceasta unul dintre episoadele generatoare de conflict între cei doi luase sfârşit. Tachinatul reciproc între ei a continuat şi în anii care au urmat, uneori numai în faţa mea, alteori în a unei asistenţe numeroase. Când se supăra pe Bejan pentru câte ceva, şi acest lucru se întâmpla des, pe motiv că acesta pândeşte să vadă ce cafea consumă, îi neagă autoritatea, pe care, în treacăt fie vorba, nu ştia, sau nu era capabil, prin structura lui, să ş i-o impună în redacţie, atunci îl ironiza, atribuindu-i tot felul de porecle, legate în speţă de căutătura sa plină de duritate, de „Brontolone” cum îi plăcea lui Enescu să spună. Crăciun Bejan era, însă, în ciuda aparenţei sale de om dur, de fontă chiar, imortalizat astfel de către poetul Ioan Moldovan, într-o poezie dedicată lui, şi intitulată Ocupantul, un om timid, stângaci, franc, care se mişca, printre semenii săi, cu destulă greutate, lipsit fiind de acea politeţe de gang, plăcută prostimii. Cu cine se simţea apropiat, Crăciun Bejan devenea vorbăreţ, sfătos, sentenţios, apodictic, obişnuind să se adreseze interlocutorilor săi cam aşa: „Dom'le, ascultă aici… Dom'le, nu te repezi ca fata mare la măritat,…” sau, imitându-l cumva pe Caragiale, „Nu te iuţi aşa dom'le, că uită cum stau lucrurile, pe care dumneata nu le înţelegi…” Avea încontinuu greutăţi financiare şi se împrumuta tot timpul, când de la Liviu Câmpeanu, când de la mine, angajându-se că ne va restitui datoria „în 21 ale lunii”, atunci când lua salariul. Se întâmpla de multe ori ca în 21, la data când urma să restituie împrumutul, să se facă nevăzut, adică să nu iasă în oraş, iar când îl întâlneam, să solicite, aproape şoptit, un moratoriu, până la un nou 21, al lunii viitoare. La sugestia lui Liviu Câmpeanu, după ce Bejan se sustrăsese de a-şi achita datoria la 21 al lunii respective, la cafeneaua Astoria, unde cel amintit devenise, în faţa mea şi a altor consoti, ca niciodată extrem de vorbăreţ, aruncându-mi, ca într-o doară întrebarea, dacă nu l-am văzut pe leroglificul, căci aşa-l poreclise Enescu pe Câmpeanu, i-am spus că l-am văzut umblând pe stradă şi spunând, repetitiv, „21, 21”. S-a înroşit ca un morcov şi a redevenit, ca de obicei, morocănos. Altădată, când, după repetate apostrofări nu-i restituia lui Câmpeanu banii datoraţi, acesta l-a ameninţat telefonic că-l va reclama către maică-sa, venită la el pentru câteva zile, de la ţară. Câmpeanu s-a dus atunci la el acasă, hotărât să-i spună de datorie mamei lui. Aceasta tocmai copsese nişte plăcinte, şi le stivui se într-o farfurie, aşezată pe masă. Îndată ce a intrat în casă, bătrâna l-a invitat să mănânce plăcinte, aşezându-i câteva în faţă. După ce s-a ospătat binişor, sub privirea oarecum complice a lui Bejan, pe Câmpeanu l-a cuprins, aşa cum mi-a relatat ulterior, o dulce moleşeală. Ca urmare, i-a pierit şi pornirea împotriva datornicului, lăsând totul baltă, nemaipomenind în faţa femeii de acea datorie nerestituită, înainte de a-ţi cere bani cu împrumut, Crăciun Bejan încerca, stângaci, cel puţin în cazul meu, să-ţi facă curte. Zâmbea oarecum nefiresc, se interesa ce faci, ce scrii, sau ce citeşti, după care, cu voce coborâtă, îşi exprima solicitarea, adăugând, ca să fie mai persuasiv, „dă-mi, dom'le, că-ţi dau dobândă!” Când zicea aşa şi eu şi Câmpeanu obişnuiam să-l repezim, întrebându-l dacă investeşte în vreo întreprindere care să-i aducă profit. Alteori, când simţeam că încearcă să ne facă curte, ca să ne înduplece să-i împrumutăm bani, amândoi i-o retezam scurt, spunându-i să termine cu chestiile astea, că nu avem bani, şi în plus, că „nici pe cei de data trecută nu ni i-a restituit!” în vara lui 1983, la un an după ce tocmai îmi luasem maşină, şi în plină criză de carburanţi, raţionalizaţi deja din 1982, m-a rugat să-l duc până la Valea lui Mihai, să-şi vadă stupii. Mi-a dat, în acest scop, un tichet sau o cartelă pentru benzină, pe care în luna respectivă din păcate nu se distribuiau decât cinci litri, şi neam pregătit de drum. L-am întrebat câţi kilometri sunt până acolo, şi mi-a zis că „iaca, aşa să tot fie vreo 35-40 km”. Pe drum, însă, după ce am mers o distanţă apreciabilă, am observat un morcov, sau stâlp kilometric, pe care scria „Valea lui Mihai 37 km”. Am început, atunci, să-l probozesc, reproşându-i că mă minte, mă prosteşte ca pe un copil. Supărat, nevoie mare, a ridicat tonul, spunând, asemenea unor personaje vetero-testamentare: „Ce te tot ridici asupra mea?! Opreşte, dom'le, că mă dau jos!” „Dă-te dom'le!” i-am replicat şi am oprit maşina, iar el: „nu mă dau, dom'le, depăşeşte-l pe acesta”, arătând o Dacie din faţa noastră, „că mă enervează”. La Valea lui Mihai, unde-şi ţinea stupii, ne-a întâmpinat un văr de al său, înalt, solid şi fălcos, şi el proprietar de albine, aflat acolo în pastoraţie. „Venişi, vere”, i s-a adresat acesta lui Bejan, după care a întrebat: „încărcăm, dară?” M-am întors nedumerit către Bejan şi am observat că, în timp ce răspundea afirmativ, dar moale, evita să mă privească, în fine, vărul său a încărcat în maşină aproximativ vreo 250 kg de miere, făcându-mă să mă înec de mânie, fără însă a face, din jenă, vreo obiecţie. Am pornit aşa spre Oradea, cu partea dinapoi a maşinii aplecate până spre pământ, cu vărul lui Bejan aşezat în spate, iar el lângă mine, pe scaunul din faţă. Pe drum nimeni n-a scos o vorbă. Doar eu aruncam câte o căutătură cruntă înspre Bejan, iar el evita să-mi întâlnească privirea, întorcându-şi capul către fereastră. Am oprit la gara din Velenţa, unde am descărcat mierea, îndată ce am terminat, vărul lui Bejan mi s-a adresat: „Domn' profesor, vă mulţumesc frumos că m-aţi adus, şi iată, din partea mea, vă ofer 10 kg de miere”. Bejan s-a repezit şi el, parcă vrând a se dezvinovăţi, şi a adăugat: „şi din partea mea încă 5 kg”. In faţa acestei situaţii, se înţelege că supărarea mi-a trecut.

Am mers, împreună cu el, cu fiica mea Corina şi cu Liviu Câmpeanu, prin 1988, cu maşina mea, în Munţii Apuseni, la Hădărău, lângă Lupşa, unde locuia tatăl celui dintâi, o localitate pitorească, aşezată pe Arieş, într-o zonă înconjurată de munţi, dar destul de poluată, întrucât nu departe de hotarul ei se exploatau minereuri neferoase. Pe drum, respectiv la Dr. Petru Groza sau Stei, trebuia să ne întâlnim cu un prieten de al lui Bejan, un inginer pe nume Liviu Căpuşan, care-i promisese că ne va face rost de nişte benzină. Ne-a minţit, însă, ascunzându-se de noi, deşi Bejan afirmase, în mai multe rânduri, că este un om foarte serios, şi acest fapt mi-a dat prilejul să-i fac tot felul de imputări şi să-l iau peste picior. Am dormit la Hădărău o noapte, şi am avut parte de un concert de sforăituri ieşit din comun, dat de amicul Bejan, căruia, a doua zi Câmpeanu i-a spus: „Dom'le, azi noapte ne-ai făcut parte egală amândurora de prestaţia dumitale sonoră”. Bejan era, pe ansamblu, un om foarte instruit, cu o cultură filosofică aleasă şi o bibliotecă foarte bogată, în special cu lucrări în limba franceză. Scria, însă, destul de greoi, zgrunţuros chiar, deşi avea destule idei şi lecturi serioase. Iubea muzica cultă şi dispunea de un număr impresionant de discuri, cu înregistrări după operele celor mai mari compozitori, procurate de el în timpul unor excursii, pe care le făcea în special în Rusia. Ii plăcea să gătească şi să mănânce bine, prilejuindu-i colegului Liviu Câmpeanu ocazia de a-l porecli Szakâcs, ceea ce pe ungureşte înseamnă bucătar. Mi-amintesc că, în toamna lui 1977 a descoperit că are hepatită cronică şi din acel moment s-a hotărât să ţină un regim sever. Eu l-am ajutat, de aceea, să ducă acasă, îndată după ce i s-a descoperit boala, o antenă enormă pentru televizor, şi s-o monteze pe bloc cu ciment, iar, ca răsplată, mi-a oferit ultima fasole cu şuncă afumată, gătită de el, tocmai se hotărâse ca de atunci înainte să nu mai mănânce decât brânză de vaci, rasoluri şi legume. Am mâncat pe săturate aproape o cratiţă întreagă din acea mâncare alcătuită din cele două alimente, gătite amestecat, în părţi egale, adică la fiecare bob de fasole, câte unul de şuncă afumată, astfel încât, vreme de o săptămână, nu m-am simţit bine de loc. Bejan obişnuia să mă angajeze în tot felul de angarale, de servicii pentru cunoscuţii săi, fără a mă avertiza, în prealabil, despre ce este vorba. Mi se adresa, de obicei, cam aşa, „hai, dom'le, du-mă cu maşina până pe strada…, la nr…, că am de ridicat de acolo ceva”. Aşa m-a făcut, de exemplu, şi nu-mi pare rău, să transport, nu mai ştiu de unde, pare-mi-se din Vaşcău, cu maşina, de care am tractat o remorcă împrumutată, crucea pentru mormântul lui Ovidiu Cotruş. Împreună cu un zidar, am dus-o cu braţele, din faţa cimitirului până la mormânt, şi am ajutat la montarea ei. Cu timpul boala de ficat de care suferea amicul Crăciun Bejan s-a agravat, în ciuda regimului alimentar sever pe care-l ţinea. Se plângea mereu că e obosit, iar mulţi dintre amici, între care şi eu, nu-l credeam, socotindu-l comod, pentru că obişnuia să umble foarte încet. Radu Enescu făcea, în acest sens, diferite ironii la adresa lui; la o lansare de carte, vorbind despre un anumit personaj prezent în ea, împovărat de propensiuni oblomoviene, a declarat că mergea pe stradă mai încet decât Crăciun Bejan. Boala de care suferea îi dăduse acestuia din urmă o lentoare în mişcări, adăugată la cea funciară, posedată genetic, iar noi, amicii lui, îl ţineam de leneş. Venea uneori la mine acasă, se apropia încet de bibliotecă, privea îndelung pe sub cozorocul şepcii către rafturile pline de cărţi şi, spre amuzamentul fiicei mele mai mici, Corina, lua un braţ dintre acestea şi le stivuia, cu aceleaşi mişcări lente, specifice lui, una peste alta, în faţa unui fotoliu, apoi se aşeza în el, punându-şi picioarele peste acestea în aşa fel ca pulpele de jos să se rezeme pe suprafaţa lor. A întrebat-o odată pe Corina, pe atunci elevă în clasa a treia sau a patra, când făcea temele, ce scrie şi ea a răspuns: „o compunere despre mama”, la care Bejan a adăugat, sfătos: „Da de ce nu scrii tu o compunere despre un stâlp de telegraf?” S-a bucurat prea puţin de binefacerile noului regim, de după decembrie l989, pentru că la nici doi ani, adică la începutul lunii august 1991, a încetat din viaţă, după o puternică hemoragie internă, cauzată de ciroză. A lăsat mai multe manuscrise, în speţă eseuri filosofice şi dintre acestea scriitorul Traian Ştef a selectat câteva, publicându-le într-un volum întitulat Forma, apărut în Editura Biblioteca revistei Familia, în anul 1998. Înainte cu puţină vreme de a muri, Crăciun Bejan a scris şi publicat, în coloanele revistei orădene, un minunat eseu, intitulat Ogiva gotică şi căruţa cu coviltir, stabilind, asemenea lui Lucian Blaga, dar desigur la alte dimensiuni, anumite determinaţii culturale, specifice diferitelor zone de civilizaţie, pe care, în ce mă priveşte îl socotesc de referinţă în acest gen. Cred, de aceea, că dacă ar mai fi trăit, amicul Crăciun Bejan ar fi lăsat câteva cărţi de filosofie originale, deoarece avea, aşa cum am spus, o cultură filosofică serioasă, şi o înclinaţie nativă pentru filosofare. La aproape trei ani după decesul lui Bejan, adică în iulie 1994, a murit şi Radu Enescu, de pe urma unui cancer la pancreas. A fost, o vreme, înainte de 1990, când criza alimentară atinsese cote nemaivăzute, deoarece în prăvălii nu se găseau de cumpărat decât murături şi mai rar compoturi şi bulion. Eu am reuşit, atunci, să-i aprovizionez pe toţi redactorii Familiei, şi pe foarte mulţi dintre amicii şi colegii de serviciu, cu carne de la Beiuş, sau mai precis de la Nimăieşti, unde ţăranii tăiau pe rupte viţei, vaci sau boi. Riscam să fiu prins, dar n-aveam încotro, aşa că s-a întâmplat de multe ori să aduc cu maşina, de acolo la Oradea, chiar şi 250 -300 kg de carne sau decret, cum se spunea în băşcălie, tranşată şi ambalată în pungi de câte 5 până la 20 kg. Avantajul avut de pe urma acestei cărăuşii era că ţăranul de la care luam carnea îmi dădea gratuit câte 5-10 kg. Uneori aduceam un bou odată despicat, doar în două, urmând ca el să fie tranşat la domiciliul clienţilor. Şi între aceştia erau Virgil Podoabă, Alexandru Cistelecan, Ion Simuţ, Crăciun Bejan, Radu Enescu, dar şi unii dintre colegii mei de la muzeu. Acest fel de evaziune era un mijloc vital de a supravieţui, într-o vreme în care, cu banii în buzunar, nu aveai pur şi simplu ce cumpăra. V La Oradea m-am împrietenit şi cu Alexandru Andriţoiu, cunoscut de către mine încă de pe vremea când eram elev la Beiuş. Poetul bihorean Alexandru Andriţoiu era un bărbat frumos, de statură mijlocie, subţirel şi drept ca o lumânare, cu o voce puţin voalată, dar caldă, plin de umor şi vesel întotdeauna, ba chiar pus pe şotii. Avea un talent poetic inegalabil, o uşurinţă de a versifica incredibilă, o fire tolerantă şi generoasă. Era, în acelaşi timp, versatil, instabil, uşuratic, căci era gata întotdeauna, şi mai ales când era băut şi aceasta se întâmpla foarte des, pentru că, aşa după cum însuşi declara, nu putea să scrie nimic fără să bea alcool, să promită oricui, orice. Cel mai adesea le promitea, însă, amantelor sale, şi acestea au fost, în decursul anilor, numeroase, că divorţează de nevastă-sa Aura, o moldoveancă blond, scundă, crăcănată, şi le ia de soţie. Într-un cuvânt, se poate spune despre el că era iresponsabil, şi de aceea capabil să-ţi facă cel mai mare rău şi cel mai mare bine, după împrejurări. Nu punea nici o supărare la inimă, căci nu avea timp s-o facă, deoarece pentru el fiecare zi era un fel de sărbătoare, o pauză după vreo petrecere, cu hoinăreli dintr-un local în altul, dublate de aventuri galante. Către când obosea, „se preda”, dădea adică telefon să vină Cloşca, cum îi spunea Aurei, să-l ridice, poposind, apoi, la redacţie, de unde, rebegit, se retrăgea la locuinţă, mai la început, iar apoi, după renunţarea la aceasta, la hotelul, unde poposea atunci când venea de la Bucureşti. Stătea, de regulă, împreună cu consoarta, la hotelul Parc, de pe strada Republicii, de unde de nenumărate ori, sub pretexte diferite, dispărea zile sau săptămâni întregi, provocându-i Aurei supărări greu tratabile. Ea avea un carneţel cu locurile unde el ar fi putut poposi, recte cu străzile şi numerele de apartament ale unor „prietene” la care se „oprea”, în timpul rătăcirilor sale bahice. Prin septembrie 1984, într-o seară, târziu, m-a căutat amicul Crăciun Bejan acasă şi m-a rugat să-l sun la telefon pe Andriţoiu la hotelul Parc, pentru că are ceva de discutat cu mine. Am coborât în stradă şi am sunat de la un telefon public. Mi-a răspuns Aura, apoi chiar Andriţoiu, rugându-mă să vin dimineaţa la ora 8, să-i iau de la hotel şi să mergem împreună la aeroport, căci sosea o „delegaţie” de cucoane, soţii de poeţi din Iugoslavia, pe care urma să le aduc în oraş şi apoi în diverse locuri din împrejurimi. L-am avertizat să-mi procure tichete de benzină, şi mi-a promis că o va face. A doua zi de dimineaţa, când, îmbrăcat elegant, m-am prezentat la hotel, am avut surpriza s-o văd coborând de la etaj către hol, pe scările interioare, doar pe Aura. Am salutat-o, iar ea s-a apropiat de mine smiorcăind: „Se poate să-mi faci tălică (în sensul de dumneata n.n.) mie o asemenea figură?!”, mi-a spus apoi. „Ce figură, doamna Aura?”, amântrebat-o, plin de stupoare, la care a adăugat: „unde l-ai dus pi Sandu?” „Nu l-am dus nicăieri”, am răspuns, iar ea: „n-ai venit tălică dimineaţa la 6 şi l-ai sunat pi Sandu, să mergeţi după benzină?” „Nu”, i-am răspuns cu hotărâre, realizând ce s-a întâmplat. Sandu se sculase dis de dimineaţă şi, setos cum era întotdeauna, s-a gândit să dispară, începând o nouă cură de petreceri, împreună, probabil cu una dintre cele în faţa cărora se jura pe sfinţi, pe fiul său Mihăiţă, că divorţează etc. A trebuit să merg cu Aura la aeroport, după trei sârboaice, neveste de poeţi, şi să le duc de colo – colo, cheltuindu-mi aproape toată raţia de benzină pe luna respectivă, şi bineînţeles blestemându-1, în gând, pe Andriţoiu. După o săptămână acesta a intrat la mine în muzeu, parcă pe bâjbâite, deşi era ziuă, rugându-mă să-i dau telefon Aurei, şi să-i spun, ca de obicei, că se„predă”. L-am porcăit un pic pentru gestul său, dar m-am potolit repede, după ce mi-a dat 100 de lei şi trei tichete de benzină, spunându-mi: „bine c-ai rămas cu Aura să vezi şi tu ce rabd eu de la ea zilnic”. La doar câteva luni după această întâmplare Andriţoiu a dispărut din nou, retrăgându-se, de astă dată la o altă prietenă a sa, ingineră, pe nume M. Ţ., proiectantă la D. S. A. P. C. Văzând că nu se predă, împreună cu un unchi de al său, pe nume Ghergaru, în vârstă de peste 80 de ani, Aura l-a căutat, într-o seară acasă la respectiva, undeva în cartierul Rogerius, care însă nu i-a deschis uşa. Cei doi s-au pus pe pândit, şi după o vreme Alexandru Andriţoiu cu cea amintită, îmbrăcaţi de paradă, au ieşit din apartament, ca să se ducă la o bere şi la un grătar la grădina de vară din apropiere, în acel moment Aura s-a repezit la M. Ţ., a prins-o de păr şi a început să ţipe: „curvă, curvă”, în timp ce unchiul lui Andriţoiu îl altoia pe acesta peste cap cu o servietă de piele îndoită în două, pe care o avea la el. După câteva clipe de surpriză M. Ţ. şi-a revenit din surprindere, şi a luat-o pe Aura la bătaie, după ce în prealabil i-a dat bătrânului Ghergaru un brânci, rostogolindu-l peste cap pe scări în jos. În acest timp, Andriţoiu, cu balonzaidenul pe braţ, îi privea şi rostea, aproape în şoaptă: „da nu vă bateţi amu, da cum faceţi voi de astea?!” El i-a furnizat lui Radu Enescu pe cea de a treia dintre soţii, o actriţă pe nume G. N., după ce vreme îndelungată o avusese ca amantă. Se întâlnea cu ea în casă la Enescu, bineînţeles cu acceptul acestuia. De la o vreme Andriţoiu se plictisise de cicălelile ei şi nu se mai prezenta la întâlnire atunci când G. N. îl aştepta acasă la Enescu, împreună cu acesta. Într-o zi, pe când se aflau la Bucureşti, la o cramă celebră, Radu Enescu l-a întrebat pe Andriţoiu dacă o mai iubeşte pe respectiva. Acesta a răspuns, oarecum şovăind, că da. La aceasta Enescu a întrebat, apoi: „tare? Şi i s-a răspuns „nu aşa de tare, dar de ce?„, după care cel amintit a concluzionat: „pentru că în acest caz eu vreau s-o iau de nevastă”, primind de la Andriţoiu binecuvântarea de rigoare.

Am observat, la Alexandru Andriţoiu, ca de altfel şi la alti intelectuali şi scriitori de atunci, acea habitudine sau stăruinţă în emascularea atitudinii direct sau limpede exprimată faţă de un fapt sau altul, fie el istoric, fie politic, trecut sau contemporan, agreată de partid şi „organe”, câştigată prin practică îndelungată, păgubitoare pentru creaţia veritabilă şi implicit pentru scriitori. Nu-i mai cenzura, cu timpul, nimeni, căci se cenzurau ei înşişi, astfel, încât prin anii '80 ai secolului trecut, regimul putea să declare, urbi et orbi, că cenzura s-a desfiinţat, în realitate tot ceea ce urma să se publice la Muzeul Ţării Crişurilor, de exemplu, trebuia văzut, după discuţia din cadrul colectivului „local”, de „secţia de propagandă”, iar în privinţa Familiei fiecare număr tipărit în şpalt se ducea la Bucureşti, pentru avizare, cu „bun de tipar”. Multe dintre articolele lui Crăciun Bejan au căzut, astfel, „pradă” cenzurii, au fost oprite de a se tipări, unele din motiv că cenzorul nu înţelegea termenii vehiculaţi în ele, împletiţi în scriitura zgrunţuroasă, specifică autorului. Ca reacţie la cenzură, a apărut scrisul cu „şopârle”, cu idei sau sugestii cu înţeles interpretabil, jumătăţile de adevăruri rostite ventriloc, câteodată cu permisiune de la politie, vorba lui Caragiale, gustate de publicul cititor, şi uneori comentate de radio Europa liberă. Astăzi ele, citite de cei tineri, nu mai au nici un haz, nu creează nici o emoţie, căci lumea poate scrie orice, chiar dându-şi, uneori, cum se zice în popor, poalele-n cap. Cu cenzura am păţit-o şi eu la revista Familia, în primăvara lui 1985. Am scris atunci un articol, de fapt un eseu intitulat Dreptatea Romei sau aşezarea mitului în lege, unde vorbeam despre tirani şi tiranie, încheind teoretizarea cu afirmaţia că tiranii nu s-au schimbat de-a lungul timpului şi că cine va citi despre faptele lor va auzi întrebarea, cu ecou istoric, pusă de „un Petronius sau alt intelectual Cezarului abuziv, anticipând pe marele Erasmus, „Ce-ţi pasă ţie că tot poporul te huiduieşte, dacă tu, încântat de tine, te aplauzi. Şi ca să te încumeţi la aşa ceva, asta numai prostia ţi-o poate îngădui„. Am dat articolul lui Radu Enescu şi, după ce l-a citit, l-a apucat frica, spunându-mi: „dacă-ţi închipui că pot publica aşa ceva, te înşeli! La cine te referi când reproduci citatul de la sfârşit?„ „La tirani„, i-am spus eu, după care a adăugat: „vrei să fiu dat afară din serviciu? Vrei s-o păţim?„ în sfârşit, văzând că insista să scoată articolul din sumarul numărului gata pentru tipar, m-am proptit în faţa lui şi i-am mârâit la ureche: „Ascultă, dacă scoţi materialul, am să scriu despre tine, în memoriile mele, că ai fost un gunoi de om, un fricos şi căcăcios fără pereche„. La aceste vorbe a rămas împietrit, apoi a spus: „Bine, dom' le, îi dau drumul, dar să vezi ce-o să iasă!„ Bejan a ordonat zeţarului să-l culeagă cu litere foarte mici şi şpaltul cu articolul a fost trimis, apoi, la cenzură la Bucureşti, unde, culmea, a primit bun de tipar, nu ştiu cum, poate nefiind citit din cauza micimii literelor. Când a văzut că e aprobat, Enescu, care sperase să fie scos din sumar de cenzu ră, a început să se văicărească, afirmând, iarăşi, că, în ciuda bunului de tipar primit, nu poate admite să se tipărească în revistă. Atunci i-am spus, de-a dreptul şi cu ton ridicat: „Ascultă, căcănarule, dacă scoţi materialul din număr te bat de te sting„. Nu l-a mai scos, şi a apărut aşa cum îl scrisesem; rezultatul, un comentariu al articolului într-o seară la postul de radio Europa liberă, urmat de o vizită făcută mie de către securistul răspunzător de muzeu, un ins mieros, blajin, care m-a întrebat ce fac, ce mai scriu şi ce mai e nou. Am schimbat repede vorba şi am început să-l bombardez cu întrebări despre fotbal şi despre fotbalişti, şi să-l antrenez în spunerea de bancuri. A plecat fără a mai aminti de ce a venit şi totul a fost dat uitării. Andriţoiu mi-a spus mai târziu, „ca-ntr-o doară„, cum se zice, „bagă de seamă, dacă nu scrii cum trebuie, în revista Familia nu mai publici. Scoate tu o revistă a ta şi scrie în ea cum vrei„. Nu m-am supărat şi nici el nu s-a supărat pe mine. L-am întâlnit în mai multe rânduri la Viorel Horj în casă, în perioada 1978-1984. Soţia şi copiii acestuia erau în vacanţe sau în duminici la socri, iar Andriţoiu se refugia la el cu câte o „mândruţă”. Venea la Horj, însă, şi când toţi ai lui erau acasă, dar fireşte singur, şi mai ales seara, după câte vreo dispariţie de o săptămână. Dormea atunci acolo şi a doua zi se prezenta la redacţie remontat, de parcă nici usturoi nu mâncase nici gura nu-i putea, într-o dimineaţă de octombrie a anului 1984 l-am întâlnit la staţia terminală de tramvai din Nufărul şi ne-am salutat amical.

„Mă, da rău fu”, a zis apoi, „că de o săptămână numa' mână, mână şi iar mână”, făcând aluzie, bineînţeles la libaţii. „Aseară, doamne fii lăudat, mă oprii la Viorel şi dormii foarte bine”, a mai adăugat: „Te caută Ioan Chira şi prim secretarul, în draci”, i-am spus eu, iar el, parcă neauzind nimic, a concis: amu mă aşteaptă Cloşca la redacţie„, referindu-se, desigur, la Aura. Am coborât solemn lângă Casa de Cultură din Parcul l Decembrie 1918. Deodată l-am văzut că se apleacă şi ridică dintre boscheţi un pui de turturică, mărişor, dar nu tocmai copt pentru zbor, căzut desigur din arborii apropiaţi. „Dacă-l lăsăm aici, îl mancă mâţele„, a zis apoi, în timp ce sufla peste pui, ţinându-l în căuşul palmelor. Am intrat în clădirea redacţiei de pe strada Romană nr. 3, unde am dat faţă în faţă cu Ioan Chira, care umbla foarte agitat dintr-un capăt spre celălalt al coridorului. Cum ne-a văzut a început să strige: „unde ai fost de atâta vreme. Că ne caută primul secretar?„, la care Andriţoiu i s-a adresat, arătând spre puiul de turturică: „n-ai nişte tenchi, n-ai nişte tenchi, (adică porumb n.n.). „Ce tenchiu dracului! Hai să mem la partid!” a zis Chira. Am intrat în redacţie, unde Andriţoiu, însoţit de Ioan Chira, care „cotcodăcea”, parcă, în urma lui, i-a spus secretarei Floriana, referindu-se tot la pui: „Adă nişte pită şi nişte apă, că-l pun între geamuri, până mai creşte şi apoi îi dăm drumul”. Lui Andriţoiu nu-i păsa de Ioan Chira, chiar dacă revista se subordona, pe linie de propagandă, acestuia, şi pot zice că, prea mult, nici de oficialii locali ai partidului, obişnuiţi să-l accepte aşa cum era. Cu prim secretarul Gheorghe Blaj se cunoştea demult, căci amândoi erau originari din zona Vaşcău Beiuş, ba unii spuneau că erau chiar prieteni. Cu puţină vreme înainte de a părăsi Bihorul, să tot fi fost prin noiembrie-decembrie 1982, Gheorghe Blaj a telefonat la redacţia Familiei, cerându-le imperios celor doi – lui Andriţoiu şi Chira – să se prezinte de urgenţă la cabinetul său. Chira era, însă, plecat, pare-mi-se la Băile Felix, la o manifestare culturală. Când s-a înapoiat a intrat prin redacţie, unde Andriţoiu îl aştepta. Nu i-a vorbit nimic de invitaţia de-a merge „la partid”, ci a scos de sub birou o sticlă de ţuică şi l-a invitat să bea o duşcă. Invitatul s-a cam codit, zicând: „mă tem că ne cheamă tovarăşul prim secretar”, dar, la insistenţa lui Andriţoiu, a luat sticla şi a tras o înghiţitură zdravănă. „Mă, da ce tare-i şi ce rău pute”, a concluzionat el, după grimasa de rigoare. „Mai trage amu o gură, că nu poţi ara cu un bou”, l-a îmbiat, iarăşi, Andriţoiu. Îndată după ce s-a executat, Chira l-a auzit, apoi spunând: „apropo, măi Ioane, era să şi uit, primul secretar ne-a invitat să mergem la el la cabinet”. Chira s-a holbat la Andriţoiu şi apoi a început să se vaiete: „a, mă, da oare ce-o zice el dacă mă simte că miros a palincă?” „Nu ştiu, da' hai să mergem mai repede”, i-a răspuns Andriţoiu. La destinaţie i-a întâmpinat, vesel, Gheorghe Blaj spunând: „servus Sandule! Ce mai faci, mă? Am auzit că te-ai lăsat de băutură”, la care Andriţoiu a răspuns: „Io m-am lăsat, da pe Chira nu-l poci lua de pa palincă”. „Adevărat, tovarăşul Chira?”, a zis Blaj, adulmecând damful de vrană ce venea dinspre acesta. Roşu la obraz ca focul, cu palma la gură, Chira a scos un sunet nedesluşit, un fel de „îââu” prelung. La întoarcere către redacţie a început să se văicărească şi să-l suduie cu zăduf pe Andriţoiu, „cu Familia lui cu tot”, în replică, acesta i-a zis: „noa, ştii ce, să nu te aud. Io puţăsc a palincă, o tu?” Tot cam atunci a venit la Viorel Horj, care era subalternul lui Ioan Chira, în funcţia de inspector la Comitetul de cultură şi educaţie socialistă, un poet de ocazie cu câteva poezii, nici prea prea, nici foarte foarte, acceptabile totuşi, spre a le publica în coloanele Familiei. Viorel Horj le-a dus la Ioan Chira să aprobe tipărirea lor. L-a prins pe acesta într-un moment de nervozitate, când de regulă stătea aşezat la birou, cu ochii pironiţi în faţă, scărpinându-se cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă în creştetul capului. A citit poeziile, şi-a spus: „nu le putem publica. Unde se vede în ele politica partidului? Dă-le dracului”, la care Horj a adăugat convingător: „dar prin ele se exprimă bucuria vieţii, tovarăşu' Chira”, iar acesta a conchis: „da, da, da bucuria vieţii cine-a făcut-o, nu partidu f… D… s-o f…!” După care a rupt colile de hârtie cu poeziile dactilografiate şi le-a azvârlit la coşul de gunoi, îndată după aceasta a sunat telefonul şi Chira a fost invitat la primul secretar Gheorghe Blaj. Cum l-a văzut, acesta i-a zis: „tovarăşul Chira, am un prieten care a scris nişte poezii frumoase şi a venit cu ele la Familia să le publice”. „Da, da tovarăşul prim secretar”, a răspuns cu obedienţă Chira, „le-am citit şi eu şi-o să le publicăm de urgenţă”. S-a întors, apoi, la inspectorat şi l-a chemat pe Horj, spunându-i, cu mină forţat veselă: „tovarăşul Horj, unde-s poeziile acelea, că i-au plăcut tovarăşului prim secretar, şi-mi plac şi mie?” „Le-aţi rupt şi le-aţi aruncat la gunoi”, a spus, cu un abia voalat reproş în glas, acesta. „Adună-le şi aşează-le pe masă să le reconstituim”, a dispus, apoi, Ioan Chira oarecum, concesiv.

De la Alexandru Andriţoiu familia mea păstrează, pe undeva, o poezie inedită de mai multe strofe, scrisă în 17 ianuarie 1987, cu iz ironic la adresa persoanei proprii şi a tribulaţiilor trăite de el în perioada internării la secţia de ortopedie a Spitalului judeţean din Oradea. Aceasta se prezintă astfel: Analize Când mi-e de amor şi de analize dor Şi toţi microbii-mi flutură prin plete îmi lunec paşii spre Laborator Către un pâlc de doamne (foste fete)

Că bate viscolul, sau cade moina Ne doare capul sau… Etcetera Acolo ne analizează Doina Cu cinci sau şase muze lângă ea Frumoase, toate, zvelte sau ţâţoase Cu ochiul scrutător şi grav şi pur Ele citesc ce boli avem în oase în creier, în ficat, plămâni sau cur snul şi im l-a la scris K „Da, |”le-am i, la forţat l plăcut [i le-aţi acesta, apoi, luarie trăite halului Deci ne păstrăm pisatul în borcane Şi dăm tain de sânge-n butelii Ca ele să citească prin ochiane Ce boli avem şi ce melancolii Chiar eu Luceafăr – lunecând pe-o rază, Poet cu suflet plin şi braţul gol Mi-am dat ficatul la transaminază Şi la timol Căci sunt beteag de la sfârşit de toamnă Şi-am fost necontenit analizat De Bolcaş Domn şi apoi de Mircea Doamnă De la spitalul Nou, pe vechiul pat Şi dat fiind că am băut din sticle Şi mi-am scos poftele din pantalon M-au strâns în lanţ de ghips la Nelu Miele Şi-n faşe reci la Matiuţă Ion Nu poate creierul nici să se mai culce Picioarele şi braţele mă dor Şi cânt într-una Doină, cântec dulce Vino şi du-mă la Laborator Adu-mă la colegele-ţi frumoase, Ce stau între acizi şi sorb cafea Căci ele vindecă şi muşchi şi oase Şi fac să-mi cadă-n inimă o stea Cu ele-n rând nu sufăr de nimica De dorul lor şi-al tău mi-s ochii storşi Le-aş îndoia, cum spune Viorica Şi Viorel, adică duo Horj Vai ce-aş greşi cu ele fără martor Până la splină, până la suspin Chiar dacă sunt păzite ca de-un tartor De majestatea sa Bolcaş Dorin Dar în zadar, dorinţa mi-e nefastă Sunt ca un om lipsit de Dumnezeu Căci soarta mi-a dat, fetelor, nevastă Şi încă ce nevastă! Oleleu!

Nevastă ce mă stoarce ca pe rufe încet să nu am spor şi nici noroc Eu nu pot s-o iau razna pe la fufe Ca excelenţa sa Horj şi Mihoc Nu pot să fac cu doamnele paradă Nici nu ciupesc cu degetul la zgârci Iar când mă prinde Doamna mea pe stradă Nu îi răspund ca C. Bejan, „eh, gâci!”

Nici ca Enescu nu îmi spulber taşca Cu bani pentru o dulce demoazea Pe care stă lipit precum rădaşcă încât nici dracu nu-l ia de pe ea Eu sunt Poetul din Ortopedie Care-a băut fără de dame, şi Nu ştie nici ce-i o ortografie Nici barem semnul liric de-a iubi Iar de-o să mor în zorii de azur în orele de dolce şi de pace Cu curul sită, deci cu curul ciur Cu curul ciuruit de mii de ace (Dar curul este cur de tot şi tace)

Atunci, vă rog, ca, după Maraton, Să scrieţi să cunoască viitorul Căci eu am fost poetul -geniu – om Care iubise mult Laboratorul.

Pe eprubete vruse să se culce Şi din acizi să-şi capete temei, Să cânte Doină, Doină, cântec dulce Cucoanelor ce râd în preajma ei Poet ce moare singur, un cocor, Cu pliscu-n vinul din Laborator Şi moartea undeva prin Labrador.

Al Andriţoiu Spitalul din Oradea, Secţia Ortopedie,

17 ianuarie 1987 îşi luxase un umăr, în timp ce încercase să coboare, în timpul mersului, dintr-un tramvai, şi-a trebuit să adaste, cu mâna în ghips în stabilimentul amintit, câteva săptămâni, acolo, unde cum îi era obiceiul, se ţinea numai de pozne. Aceasta pentru că, de la chimistele din laborator, unde mergea zilnic, obţinea ceea ce dorea, respectiv vin sau alcool rafinat, din care, îndoit cu apă, îngurgita zilnic, pahar după pahar.

Tot atunci, adică în ianuarie 1987, se internase în spital, cu bazinul fracturat, un şofer din zona Vaşcăului, cu numele de familie Coroiu, fost coleg de şcoală primară cu Andriţoiu, Omul s-a bucurat când s-a revăzut cu prietenul din copilărie, şi a cerut doctorului ortoped Ioan Miele, un cunoscut al celor doi, să-l mute în rezerva unde stătea Andriţoiu. Câteva zile toate au fost bune, până când, cu ocazia unei vizite făcute lui Coroiu de şotia sa, Andriţoiu a informat-o că soţul ei are visuri erotice şi, pomeneşte, prin somn, nume de femei străine. Aceasta, plină de grijile gospodăriei şi desigur şi ale soţului bolnav, şi mai ales lipsită de umor, aşa cum sunt mulţi dintre oamenii simpli, s-a supărat foc pe Coroiu, iar el s-a umplut de necaz, şi a început să-l blesteme pe făptaş, adică pe Andriţoiu, spunându-ne, nouă, celor care veniserăm să-l vizităm, că nu este om mai ticălos ca el pe tot pământul. Într-o zi supărarea lui Coroiu pe Andriţoiu a ajuns la culme, căci acesta din urmă a mers cu băşcălia până peste limită: i-a spus, adică, doctorului Miele că el, Coroiu, are incontinenţă urinară, avertizându-1, bineînţeles că, din pudoare, se sfieşte să vorbească despre beteşugul său. Ca să se facă credibil, Andriţoiu a vărsat, din nebăgare de seamă, o sticlă de ceai pe sub patul lui Coroiu, pe care soţia acestuia o aşezase acolo, şi i-a arătat, prin semne, doctorului, efectul concret al bolii pacientului. Doctorul Miele tocmai venise în salon cu o seringă enormă, poate dintre cele rămase din uriaşul stoc achiziţionat în perioada interbelică din Cehoslovacia, de către Ministerul Cultelor şi Sănătăţii, patronat, pe atunci, de istoricul preot Ioan Lupaş. In treacăt fie spus, secretarii de stat de atunci, mituiţi probabil de firma cehoslovacă, au acceptat să se cumpere o cantitate enormă de siringi, mult peste necesităţi, prostindu-l pe ministrul nepriceput în domeniu să semneze contractul şi, ca un post scriptum, făcându-l să se aleagă cu porecla de „Popa Seringă”. Când l-a văzut Coroiu pe doctor cu siringa în mână, apropiindu-se de el, l-a întrebat: „Da pu' ce faceţi domnu doctor, doară nu vreţi să-mi faceţi injecţii?!” Miele surâdea şi se uita semnificativ la pata de lichid enormă de sub pat, la care Coroiu, văzându-1, a adăugat: „doară nu credeţi că m-am pi… pe mine?! Acolo s-a vărsat ceaiul, aşa-i Sandei?” Cu o mutră mirată, Andriţoiu a zis: „eu nu ştiu nimic, de nici un ceai”, în timp ce Miele, cu siringoiul în mână, s-a apropiat de „vinovat” spunându-i blând: „injecţia aceasta nu e prea dureroasă!” Isprăvi de acestea, puse pe seama poetului Andriţoiu, sunt cu nemiluita, în iarna lui 1987/1988 se afla la Muzeul Ţării Crişurilor, tocmai când venise acolo la o expoziţie secretarul cu probleme organizatorice de la judeţ, Ioan Vulturar. Individul acesta era un om dur, şi lipsit de umor, obişnuit să-şi terorizeze subalternii şi între aceştia intrau PEREGRINUL ŞI UMBRA direct şi indirect toţi directorii de întreprinderi sau instituţii din judeţ. A venit la muzeu, într-o după masă, îmbrăcat într-un palton din stofă englezească, foarte luxoasă, pe care l-a pus la garderobă. Andriţoiu, aflat şi el acolo, a profitat de faptul că lipsea supraveghetoarea, a luat paltonul şi l-a ascuns la etajul I, între geamurile uneia dintre ferestre, ţinută tot timpul închisă şi cu roleta trasă. După terminarea vernisajului, când să plece acasă, secretarul s-a pomenit fără palton. A făcut un tărăboi mare, ameninţând pe toată lumea, dar degeaba, căci paltonul nu s-a mai aflat, întrucât Andriţoiu a tăcut mâlc. În sfârşit, abia peste câteva luni, când din întâmplare fereastra a fost deschisă, paltonul s-a găsit, însă complet ciuruit de molii. Durul secretar de partid a rămas, aşadar, cu paguba, neştiind, desigur, cine i-o pricinuise. El avusese multă vreme în subordine un activist de partid, de meserie profesor, pe nume Mihai Vântura che, făcând astfel împreună un cuplu potrivit, căci se completau reciproc şi la înălţime şi la comportare, unul, primul, adică Vulturar fiind înalt, solid şi dur, în timp ce cel de al doilea, Vânturache era mai mărunţel şi mai îngăduitor. Cu ocazia unei vizite făcute la Oradea, poetul Adrian Păunescu i-a cunoscut pe cei doi şi a propus, în glumă desigur, ca fiecare dintre ei să-şi schimbe numele, astfel încât, lui Vulturar să i se zică Vânturar, iar lui Vânturache, Vulturache.

La Oradea i-am reîntâlnit pe doi dintre fruntaşii bisericii greco-catolice din Bihor, cunoscuţi de către mine încă din toamna lui 1968, de pe când eram angajat la muzeul din Baia Mare, prin intermediul pomenitului meu coleg de serviciu, Gavril Aurelius Bălan, şi anume Coriolan Tămâian şi Virgil Maxim, amândoi preoţi greco-catolici, cu studii teologice serioase la De Propaganda Fide din Italia şi cu stagii consistente de recluziune în puşcăriile comuniste. Coriolan Tămâian sau Coari baci, cum îi spuneau cei apropiaţi, fusese mai mulţi ani, în perioada interbelică şi după, adică până la 1948, rector al Seminarului greco-catolic din Oradea, iar Virgil Maxim spiritualul uneia dintre instituţiile de învăţământ din localitate, cred că Şcoala Pedagogică. Primul era un bărbat de talie potrivită, cu faţa ovală, nas coroiat şi groapă în bărbie. In perioada când l-am cunoscut eu era destul de în vârstă şi umbla ţeapăn, puţin aplecat în faţă. Vorbea graseiat, cu farmec, având nişte ochi mici şi o privire inteligentă. Era repezit şi conclusiv, gata să acorde încredere oricui, văzând în cei din jurul său doar calităţile, lucru care a adus în preajma sa şi câţiva oameni, dacă nu turnători la Securitate, cel puţin nedemni de prea multă încredere, în 24 martie 1979 lui Mircea Bradu i s-a jucat, pe scena Teatrului de stat din Oradea, o piesă despre Dr. Vasile Lucaciu, preotul greco-catolic memorandist şi luptător pentru drepturile naţionale ale poporului român din Transilvania, întitulată Hotărârea. Piesa era alertă şi surprindea bine personalitatea personajului principal, jucat pe scenă cu multă vervă de către actorul Liviu Rozorea. Pentru că tocmai scrisesem o cărticică despre Dr. Vasile Lucaciu, publicată în 1979, într-un tiraj conspirativ, în Biblioteca Crisia a Muzeului Ţării Crisurilor, am fost invitat la vizionare, un fel de întrunire, cu rol de cenzură, a factorilor care hotărau dacă piesa este bună, adică dacă poate fi jucată, dacă nu promovează idei periculoase pentru regimul comunist, între cei de faţă s-a numărat şi Coriolan Tămâian. Acolo am luat cuvântul şi am făcut câteva observaţii legate nu atât de valoarea piesei, cât de respectarea adevărului istoric şi acest lucru l-a impresionat pe bătrânul Tămâian. A şi venit a doua zi la mine, la Muzeul memorial losif Vulcan, şi m-a întrebat direct, graseind: „eşti grrreco-catolic?” Am răspuns că nu, dar că simpatizez foarte mult instituţia ecclesială, pe care el o servea „din catacombe”, cum se spune, întrucât cunosc binefacerile răsfrânte asupra poporului român, datorită acesteia. Mi-a povestit despre puşcărie, despre câţiva dintre colegii de suferinţă morţi acolo, precizând de fiecare dată că X sau Y „ a murrrit ca un prost”, această alegaţie fiind probabil pentru el un automatism de limbaj, lipsit de conotaţii peiorative. Mi-a zis că dacă vreau îmi facilitează o plecare la studii teologice în Italia. Nu eram făcut, însă, pentru aşa ceva şi şi-a dat cu siguranţă seama de acest lucru, căci l-am vizitat acasă în mai multe rânduri, în apartamentul cumpărat pe valută de pe strada Magheru, unde a locuit o vreme împreună cu canonicul Gheorghe Mangra, pe arunci administrator la Liceul Pedagogic din Oradea şi nu mi-a mai pomenit de acest lucru. Auzisem despre Tămâian că în 1948, sub mari presiuni şi ameninţări, ar fi acceptat iniţial trecerea la ortodoxie, dar că s-a căit pentru aceasta în scurtă vreme, declarând că preferă să rămână aşa cum a fost de la început, adică greco-catolic. De la el am împrumutat şi am citit cărţile scrise de Augustin Bunea, dar şi cele de lacob Radu. In ultimii patru cinci ani ai regimului comunist oficia serviciul divin, alături de alti preoţi, între care şi Dumitru Mureşean, la o biserică de pe strada Prahovei, fostă a capucinilor, şi mă duceam adeseori acolo să-l ascult, împreună cu nevastă-mea şi cu familia criticului literar Virgil Podoabă.

Virgil Maxim nu mi-a plăcut, ca individ, din instinct. Era subţirel, uscat, cu o faţă osoasă, buze groase şi răsfrânte, îmbulionate, respectiv de o roşeaţă asemănătoare celei a pătlăgelelor roşii. Vorbea rar, apăsat şi insinuant, privindu-te în ochi, cu o asprime şi o rigoare de pedagog sever, de tip prusac. Ştia, pe lângă limba italiană, căci studiase, cum am spus, la De Propaganda Fide, în Italia, foarte bine latineşte, ceea ce i-a ocazionat, după ieşirea de la puşcărie, unde a suferit bătăi şi umilinţe inimaginabile, o angajare, nu pentru multă vreme ce e drept, la Arhivele Statului din Oradea, iar mai apoi, până la moarte, survenită, pare-mi-se, în primăvara lui 1978, la Biblioteca Gheorghe Şincai din Oradea. Nu se pricepea, însă, prea bine la munca de catalogare, astfel încât fişele unor cărţi întocmite de el nu sunt corespunzătoare criteriilor ştiinţifice cerute de bibliologia modernă. De vreo două trei ori i-am cerut să-mi faciliteze accesul la numite bibliografii, privind diferite teme de istorie pe care le cercetam, dar s-a eschivat să mă ajute, chestionându-mă, parcă înciudat, despre ce vreau să scriu. Altor colegi şi amici, între care Gheorghe Mudura, Ana llea sau Ioan Godea le-a făcut tot felul de servicii şi ca atare, l-au simpatizat mult. Eu, însă, nu pot să fiu, în ce-l priveşte pe Virgil Maxim, pe care am încercat să-l respect, decât sincer, declarând că nu m-am putut apropia niciodată de el, şi că nici nu mi-a făcut, ca om, o impresie prea bună. Am auzit, în plus, că avea, ca individ, şi anumite sminteli, încadrate în ceea ce înţelegem prin cuvintele contra firii, dar nu sunt sigur dacă aceasta e adevărat. La sediul Muzeului memorial losif Vulcan s-au organizat, de-a lungul anilor, simpozioane şi sesiuni de comunicări ocazionate de comemorările legate de personalitatea redactorului revistei Familia şi de profilul şi însemnătatea acesteia. Ioan Chira mă presa mereu să mă ocup de „colaborarea culturală româno-maghiară”, pentru că cei de la partid îl însărcinau, în spiritul evidenţierii bunei convieţuiri între cele două popoare, să se preocupe de organizarea unor activităţi de acest gen. Ca urmare, în colaborare cu Jânos Toth, şeful Muzeului Memorial Ady Endre, un coleg prietenos şi instruit, am organizat, în vreo două trei rânduri, serate cu recitări şi conferinţe despre activitatea celor doi scriitori, la care au participat şi artişti de la ambele secţii, română şi maghiară, ale Teatrului de stat din Oradea. Un trepăduş mai bătrân, angajat al filialei locale a Televiziunii Române, cu veleităţi patriotice, de bun român, m-a reclamat la Ioan Chira, că transform Muzeul memorial losif Vulcan într-un „focar de cultură ungurească”, şi acesta m-a chemat la el şi m-a probozit foarte tare. I-am spus că el însuşi mi-a cerut să organizez activităţi de acest gen, şi că, pentru acea „învinuire”, ar trebui să-l tragă la răspundere pe Jânos Toth, dar mi-a replicat: „nu, nu, te rog nu-i zice acestuia nimic. Eu cu dumneata am treabă, pentru că eşti român, nu cu el”. Peste un an sau doi Ioan Chira a uitat de incident şi a venit din nou cu „porunca” de a organiza împreună cu Muzeul Ady, şi deci cu acelaşi Jânos Toth, activităţi ca cele amintite mai sus. După ce acestea s-au ţinut, reproşurile la adresa mea s-au repetat, astfel încât m-au făcut, în cele din urmă, să nu le mai iau în serios, ba chiar să mă amuz, căci atitudinea lui Chira semăna cu comportarea celor doi ruşi, care după ce întreţineau, în comun, noaptea, relaţii amoroase cu o franţuzoaică, la ivirea zorilor făceau o şedinţă şi o criticau pentru imoralitate. Când se întâmpla ca la unele dintre simpozioane să participe Alexandru Andriţoiu şi Radu Enescu se iveau incidente comice. In septembrie 1980, de exemplu, la un simpozion pe tema Permanenţa magistrului. Losif Vulcan în contextul culturii româneşti din Transilvania, a venit foarte multă lume, dar şi oficialităţile locale. Mă aflam, atunci, la masă, în prezidiu, împreună cu Andriţoiu, Chira, Faur şi Dumitraşcu, tocmai când cel din urmă îşi ţinea „vorbirea”. A început moale, dialectal, spunând, ab initio, cam aşa: „tovarăşilor, vă rog să mă credeţi că losif Vulcan era printre scriitorii români de atunci ca un fel de baci”… Etc. Etc., la care, instantaneu, de pe scaun din rândul din faţă, unde se aşezase, Radu Enescu a început să behăie pe diferite tonuri, mai subţire şi mai gros: „bee, bee, bee,” făcându-l pe vorbitor să amuţească şi să se facă stacojiu. Mergeam de multe ori la tot felul de activităţi ştiinţifice, aşa ca mai demult la Baia Mare, în diferite localităţi sau chiar în capitală. Cu acele ocazii mă întâlneam cu foştii colegi de facultate şi bineînţeles de preocupări profesionale. Pentru că eram pasionat de istoria agriculturii, am participat, câţiva ani de-a rândul, la sesiunile de comunicări ştiinţifice de la Slobozia. La una dintre ele, din decembrie 1976, l-am întâlnit pe fostul meu coleg de liceu, Ioan Godea, eruditul etnolog, angajat la Muzeul 'Tării Crişurilor, de o vârstă cu mine, originar din comuna Mocirla (azi Vasile Goldiş) din judeţul Arad. Avea, încă de pe atunci, o activitatea ştiinţifică laborioasă, concretizată în câteva cărţi de referinţă în domeniu.

La sosire m-am cazat într-o cameră din sediul unei instituţii cu profil de cercetare agricolă din localitate, după care am ieşit la plimbare în oraş. Godea cu fostul meu coleg de facultate, Corneliu Bucur au sosit şi ei în localitate şi au fost repartizaţi în cameră cu mine. Văzând că lipsesc, cei doi, n-au aflat altceva mai bun de făcut, după ce s-au cinstit cu câteva păhărele de ţuică, decât să-mi mănânce din bagaj toată mâncarea, câteva şniţele şi ouă răscoapte, având grijă ca resturile, adică cojile, să le ambaleze frumos şi să le pună la loc. Am sosit noaptea târziu, şi, pentru că am constatat că în încăpere îmi sosiseră însoţitori, m-am gândit să mănânc, pe întuneric, fără a mai aprinde lumina. Am cotrobăit prin bagaje după mâncare, în timp ce vecinii de cameră, care ştiau cine sunt de la recepţia hotelului, până în acel moment nerecunoscuţi de către mine, şuşcuiau în aşternuturi, tuşind uşor şi repetat. Am descoperit atunci că, în loc de mâncare nu mai aveam decât coji de pâine şi de ouă, şi ca urmare, ridicând tonul, am întrebat, oarecum plutoniereşte: „care sunteţi, mă, acolo în paturi şi mi-aţi mâncat mâncarea?” După o uşoară tuse, o voce şoptită s-a auzit grăind: „sst! Mă, taci şi te culcă, că noi ţi-am mâncat mâncarea, pentru că ne-a fost foame!” „Care noi, mă?” am întrebat nervos, primind, tot în şoaptă, răspunsul, „noooi, mă, noooi mă!” urmat de un puhoi de hohote sănătoase de râs. Am aprins lumina şi am descoperit că cei doi „tâlhari”erau colegii mei Ioan Godea şi Corneliu Bucur, în vreo două rânduri, împreună cu colegii Barbu Ştefănescu şi Aurel Chiriac, astăzi profesori universitari la Universitatea din Oradea, am participat la sesiunile de comunicări ştiinţifice organizate la l Decembrie în Alba lulia, de către Muzeul de istorie de acolo. Am mers cu autobuzul de la Oradea, prin Beiuş, Stei, Nucet, peste munte, pe la Arieşeni şi Câmpeni, până la Alba lulia. Drumul trecea prin locuri pitoreşti, iar pe parcurs se făcea un popas la coborârea de pe munte prin Arieşeni, unde exista o cabană cu restaurant relativ bine aprovizionat, şi altul, mai consistent, la autogara din Câmpeni, aflată lângă piaţa oraşului. Locuitorii de pe acolo sunt uscăţivi, înalţi şi cu tenul albinos, palid, făcându-te să te gândeşti la chipurile marilor eroi martiri din vremuri revolute, Horia şi Avram lancu. La ei mizeria nu se încuibează niciodată în mod pegros şi năclăit, ca la câmpie, poate tocmai datorită lipsei prisosurilor, despre care vorbea cândva Geo Bogza, în a sa celebra Ţara de piatră, scrisă în perioada interbelică. La l Decembrie 1981, la Alba lulia au venit, la sesiunea de comunicări ştiinţifice, pe lângă noi, cei amintiţi mai sus, Sever Dumitraşcu, dar şi câţiva clujeni, între care Hadrian Daicoviciu şi Ioan Glodariu. In prima zi, după prezentarea comunicărilor, a avut loc un ospăţ prelungit, la care a sosit, invitat de oficiali, renumitul fctiau tent işor l mai bnul, |o în/oce -am ia?” J mă, Am (mei ăcu esori Imile ilia, la şi

2Şti, fprin „bine |>eni, (iţivi, la iod fpsei sa La l ncări şcu, Ioan Itloc litul cântăreţ Tudor Gheorghe. Ne-a cântat până noaptea târziu un puhoi de cântece prelucrate de el, pe acompaniamentul chitarei proprii. Iniţial ne-a plăcut, apoi am simţit că depăşea măsura. Arheologul Ioan Glodariu, suprasaturat de bunătăţile ospăţului, solide, dar mai ales lichide, nu s-a mai putu cenzura şi a început să spună repetat şi în gura mare, arătând înspre Tudor Gheorghe, care cânta necontenit: „Dom'le, la acesta nu-i mai trece, dom'le. Nu-mi place deloc. Mă oboseşte.„ Şi trebuie să spun că avea dreptate, căci ce e mult e mult, omul se satură de la o vreme până şi de muzica lui Johann Sebastian Bach, necum de tânguirile exmise de olteanul nostru iscusit. A doua zi expunerile s-au terminat, urmate de o masă frugală şi de plecatul la gară, la trenul care să ne ducă, prin Teiuş la Cluj, către Oradea. Aveam un personal dinspre Orăştie către Teiuş, în jurul orei 18, dar şi un accelerat din aceeaşi direcţie, peste circa o oră. La propunerea lui Sever Dumitraşcu am hotărât să plecăm cu personalul, ca să nu mai plătim tichet pentru accelerat. Drumul către gară l-am făcut pe jos, pe o vreme câinească, cu lapoviţă piezişă, pe străzi neluminate şi de aceea sumbre, căci începuseră întreruperile de curent, care vor deveni, în anii următori, tot mai dese, chiar înspăimântătoare, căci erau însoţite şi de încetarea furnizării de căldură în apartamente. Ne-am luat biletele de rigoare şi, îndrumaţi de cumnata lui Aurel Chiriac, inginera Ligia Mureşan, domiciliată în Alba lulia, tocmai când se întuneca, ne-am urcat cu toţii în tren. Compartimentul era şi el neluminat, şi aşa am pornit. In vervă mare, Sever Dumitraşcu ne arăta pe geam, deşi nu se vedea nici un licăr de lumină, ba o comună, ba alta, dintre cele pe direcţia Teiuş, către care ziceam că mergem. La un moment dat un ins din tren, auzind explicaţiile lui Dumitraşcu, ne-a întrebat încotro plecăm, şi i-a răspuns acesta din urmă, oarecum glumind, „la Teiuş, la Teiuş ne ducem„, la care respectivul a zis: „dar acesta-i trenul care merge în direcţie opusă, spre Orăştie„. Foarte vesel, Dumitraşcu a propus, fără grijă: „dom'le, hai să votăm, şi dumneata eşti în minoritate, căci noi suntem mai mulţi!” Fulgerat cumva de o temere, m-am

401 B1AGAMIHOC repezit pe coridor şi l-am întrebat pe conductor, care tocmai se apropia, pe ton repezit: „dom'le, unde merge trenul acesta?”, iar el a răspuns, confirmând cea mai rea bănuială a mea, „la Orăştie, tovarăşu'!” în acel moment am zburat cu toţii în picioare, iar Dumitraşcu, trecând instantaneu de la veselie la furie, a strigat către Chiriac: „f… etc. Etc. pe cumnata ta!”, supărat, desigur, pe aceasta că ne-a îndrumat greşit. Am coborât la prima staţie şi am procedat rapid la luarea altor bilete, pentru a ne reîntoarce la Alba lulia, cu acceleratul pe care voisem să-l evităm, plătind, de astă dată şi tichetul cu pricina. Dar, vai, îndată după luarea biletelor, am constatat că bunul nostru coleg Aurel Chiriac şi-a uitat geanta cu banii, actele şi nişte manuscrise în tren. Pocinog mare, aşadar, căci pierderea n-a mai putut fi recuperată. La gara din Alba lulia ne-am întâlnit cu Hadrian Daicoviciu, cu Ioan Glodariu, care ne sfătuiseră, înainte de a pleca, să aşteptăm acceleratul, ca să mergem spre Teiuş şi Cluj împreună. Au făcut multă băşcălie pe seama noastră. In plus, la Teiuş, îndemnat cu intenţie de Hadrian Daicoviciu, Dumitraşcu a coborât din greşeală într-o groapă adâncă, plină de mâzgă şi apă murdară. Nu s-a supărat, însă, ba pe peronul gării unde aşteptam trenul de Cluj a scos din geantă mai multe sandvişuri aduse ca merinde de la Oradea, pe care ni le-a oferit cu generozitate. Acest om era şi este o îmbinare ciudată de calităţi alese şi de defecte, de coerenţă şi incoerenţă, unele născute probabil din spaima nutrită faţă de autorităţile regimului comunist, dar şi din ambianţa de reprimare care ne înconju rase, pe toţi cei de atunci, în copilărie şi în prima noastră tinereţe. Şi nu era singurul om de acest fel între intelighenţia locală din acei ani, astfel încât trebuia să fii îngăduitor cu lumea, căci ea nu-ţi apărea doar albă sau neagră, ci câteodată cel puţin vărgată.

Revelioanele la Oradea le-am petrecut, în primii zece ani, adică între 1977-1986, de obicei împreună cu vărul Horia Goia şi cu prietenii săi Cristian Georgescu şi Tiberiu Sârb u cu familiile lor, când acasă la cel dintâi, când la cel de al doilea, adică la Georgescu, care era şi un bucătar neîntrecut şi o fire calină, pusă pe glume, pe bună dispoziţie, înaintea revelionului dintre 1977 şi 1978 cu două zile, prin 29 spre 30 decembrie, ne-am hotărât să ne procurăm, pentru ospăţ, câţiva iepuri de câmp, respectiv să mergem, la vânătoare, adică la braconaj. Operaţia, ilegală, se făcea la lumina farurilor, în cazul nostru a reflectorului. Ne-am pornit, aşadar, cam pe la orele 20 în acea seară foarte friguroasă de iarnă, căci pe boscheţi şi pe copaci era o promoroacă nemaivăzută, de la Oradea către Ţinea, pe drumul care trecea prin Miersig şi Husasău flancat de păşuni şi păduri întinse, pline de vânat, respectiv de iepuri, căprioare şi cerbi, cu maşina lui Horia, o Dacie cenuşie, destul de veche. Proprietarul se afla la volan, eu în dreapta sa, cu un reflector de mână branşat la baterie, iar în spate un subaltern de la C. E. T. al celui dintâi, pe nume Ion Bogdan, cu o puşcă de vânătoare zdravănă, marca „IJE”. Am oprit la marginea pădurii de lângă Miersig şi vânătorul a coborât din maşină. După vreo două trei sute de metri de mers pe jos a împuşcat vreo trei sau patru iepuri, pe care i-am aşezat în portbagaj, pregătindu-ne de reîntoarcere. O ispită l-a îmboldit brusc pe vărul meu şi pe subalternul său, să mai insistăm, şi de aceea ne-am continuat, încet, drumul către Ţinea, măturând, cu farurile, şoseaua, şi cu reflectorul câmpul înzăpezit din dreapta acesteia. Deodată ne-a apărut în faţă un cerb cât o biserică, cu nişte coarne prodigioase, uriaşe. Stătea împietrit şi ne privea, paralizat parcă de mănunchiul luminilor îndreptate spre el. Horia a oprit brusc maşina, iar vânătorul a ridicat ţeava puştii, îndreptând-o, prin geamul coborât al acesteia, către maiestuoasa sălbăticiune, înţepenită la câţiva metri de şosea, în acel moment m-a săgetat prin inimă fulgerul unei acute remuşcări, care a poruncit cugetului, şi acesta reflexelor, să facă imposibilă uciderea acelui cerb proţăpit nu departe de drum. Am stins şi reaprins rapid, de mai multe ori, reflectorul, deşi cei doi zbierau către mine cât îi ţinea gura, întrebându-mă ce fac şi ce m-a apucat. Le-am spus că reflectorul s-a stricat, respectiv că lumina s-a întrerupt singură, şi aşa am reuşit să le potolesc cât de cât mânia, între timp minunata arătare a început să galopeze, îndepărtându-se spre pădure. Ne-am întors la Oradea abia după vreo două ore, deoarece în carburatorul maşinii se strânseseră câteva dopuri de gheaţă, şi a trebuit să-l desfacem şi să-l curăţim. Abia peste vreo doi sau trei ani i-am spus lui Horia că de fapt, la vânătoarea amintită, am stins reflectorul cu bună ştiinţă, pentru că mi-a fost milă de acea fiinţă splendidă, pe care urma s-o ucidem. Peste vreo şase ani, în toamna lui 1983, aveam să asist la o altă vânătoare de acest tip, adică nocturnă, în hotarul satului Sântion, de lângă Oradea, vânătorul fiind un maior de miliţie, pe nume losif Cheregi, astăzi decedat. A împuşcat, arunci, un ţap şi două căprioare, dintre care una avea ugerul plin de lapte. Nu pot uita nici acum această întâmplare, deoarece m-a făcut să refuz, pe viitor, orice invitaţie la acţiuni de acest fel, şi să detest propensiunea unor indivizi, de genul celor din protipendada plutocraţilor români de astăzi, în frunte cu miliardarul Ion Tiriac, alături de cei recrutaţi dintre oamenii de afaceri europeni, faţă de masacrarea animalelor sălbatice, prin acţiuni cinegetice, mediatizate cu atâtea tam-tam uri. Mă oripilează apariţia pe ecrane a figurilor bovine, echipate în haine de culoarea codrilor, ale acestor îmbuibaţi „însetaţi de sânge animalier”, întrucât lor nu li se poate acorda, asemenea vânătorilor din vechime, nici măcar scuza că vânează pentru a-şi procura hrana cea de toate zilele. Şi pentru că am pomenit acest cuvânt, hrană, trebuie să menţionez că problema cea mai importantă a societăţii româneşti de atunci era tocmai ceea ce acesta designează. Se ajunsese, adică, ca regimul politic comunist să nu fie în stare a asigura hrana populaţiei, căci megalomania conducătorilor, dornici să dărâme şi să reconstruiască, după proiecte gigantice, abnorme, să industrializeze ţara şi să-i socializeze agricultura, să mărească exporturile şi să limiteze importurile bunurilor de consum, a determinat apariţia crizei de alimente şi de alte lucruri necesare vieţii. Ca intelectual, mă deranja mai ales lipsa de libertate, de posibilitate a exprimării prin intermediul tiparului, cenzura de zi cu zi, dar şi lipsa legăturilor cu lumea occidentală civilizată, izolarea în care fusese adusă societatea românească. Lumea spera

404 latorul lit să-l spus Irul cu ia, pe 1983, ia, în l maior luşcat, îl plin |e m-a şi să din te cu iii de prin lilează loarea lier„, B>r din. Hrana, ietăţii ia. Se Iţare a lornici |iorme, rească am, a cesare |te, de de zi Ilizată, spera ca dictatorul Ceauşescu să crape, căci din apariţiile sale televizate, foarte numeroase, părea a nu fi prea sănătos, deşi se vorbea că se îngrijea foarte tare, lucru confirmat mai târziu şi de către generalul Ion Pacepa, în cartea Orizonturi roşii, citită, pe fragmente la postul de radio Europa liberă. La revelionul din 1985 spre 1986, pe care l-am petrecut acasă la vărul meu Horia, împreună cu familia profesorilor Ioan Kohn şi Augustin Pop, dar şi cu a lui Cristian Georgescu şi Tiberiu Sârbu, ne-am mirat cu toţii ce rău arăta Nicolae Ceauşescu, atunci când a rostit toastul adresat către poporul român. La acel revelion am rămas la Horia până la orele 4 dimineaţa, când am pornit pe jos către casă; el locuia în centrul oraşului Oradea, respectiv într-o clădire din Parcul Traian, la parter, iar eu în cartierul Nufărul l, deci la o distanţă apreciabilă. Pe drum se aşternuse o zăpadă de basm, astfel încât putinele maşini care circulau mergeau pe pârtia făcută de roţile celor de dinaintea lor, existând riscul de a derapa la orice frânare bruscă, căci nimeni nu se gândise, în condiţiile de atunci, să cureţe şoselele. Pentru că pe trotuare erau nămeţi, mergeam pe urmele lăsate de cauciucurile maşinilor, împreună cu Doina, înfruntând, din faţă, căderea lentă a unor fulgi mari şi zdrenţuiţi, care te umpleau de nostalgie. Am ajuns lângă fabrica de bere, aflată cam pe locul unde astăzi se găseşte Complexul Lotus, nu departe de vechea bisericuţă ortodoxă de lângă Mc Donald -ui din cartierul Nufărul. Din spate şi-a făcut brusc apariţia o maşină Dacia 1300. Am păşit în dreapta, cu gândul că mă va depăşi, în timp ce Doina o luase la stânga, cu aceeaşi intenţie. Maşina, însă, a venit direct înspre mine, m-a lovit în părţile moi ale şezutului, din fericire, în timp ce începusem să alerg înainte, şi m-a luat pe sus, azvârlindu-mă vreo 7-8 metri în faţă. Prin aer m-am răsucit nu ştiu de ce cu faţa spre maşină şi, fără a simţi vreo durere, am căzut în stratul gros de zăpadă. După impactul cu maşina am avut o senzaţie plăcută, asemenea celei pe care ţi-o dă levitaţia, şi mi s-a părut c-o văd şi aud pe maică-mea, spunându-mi: „ce-ai păţit? Ridică-te, că n-ai nimic, ridică-te!„ Din zăpadă m-am uitat în sus şi am observat că lângă mine stătea un tip de talie mijlocie, voinic, roşcat, îmbrăcat într-o haină de blană, care mă privea mestecând în gură cingham, pe ritmul unei muzici turbate, prefirată din radio casetofonul Daciei, oprite în apropiere. „Dă-o dracului, dom'le, aşa circuli, mă!„ a zis el. M-am ridicat şchiopătând uşor, am făcut doi paşi şi am constatat că sunt întreg, în timp ce dinspre individ înspre mine venea o halenă insuportabilă de băutură fermentată. „Eşti beat! Ai condus maşina beat!”, i-am spus, în timp ce mă enervam tot mai tare, după care i-am pleznit vreo trei-patru pumni, făcându-l grămadă, şi-am început să-l lovesc cu picioarele. Doina s-a repezit spre mine şi nu-mi explic nici astăzi de ce, m-a prins cu ambele mâini peste braţe, în timp ce individul se ridicase din zăpadă şi venea spre mine cu o şurubelniţă în mână. Ca să nu mă lovească, a trebuit să mă răsucesc pe loc, să scap din strânsoarea braţelor nevestei mele, care nu mă slăbea nicicum, iar, apoi, să-i dau şi ei câteva palme, ca să mă pot apăra de individ. Una peste alta simţeam cumva că cei doi erau parcă aliaţi împotriva mea. A venit, între timp, la locul faptei, un miliţian, beat şi el pulbere, şi acesta, în loc să-l oprească pe şoferul băut, mi-a cerut buletinul, abia îngăimând câteva cuvinte, între timp individul s-a urcat în Dacie şi p-aici ţi-e drumul! Acel incident a potenţat şi mai mult neînţelegerile dintre mine şi Doina, terminate peste vreo doi ani şi nouă luni, adică în octombrie 1988, în cele din urmă cu un divorţ, înaintat de ea şi acceptat de către mine.

Adâncirea crizei în care intrase „epoca de aur” a lui Nicolae Ceauşescu, prin înglodarea ţării în datorii externe, şi înfometarea populaţiei a dus, ca un recul, la intensificarea urmăririi intelectualilor, la „prelucrarea informativă” a tot mai multor indivizi, într-o carte a lui Sever Dumitraşcu şi Ion Zainea, intitulată Acţiunea masonică arădeană „Focarul” sau urmărirea istoriografiei române (1987-1991), apărută în 2004, la Editura Universităţii din Oradea, am fost surprins să descopăr, pe lângă notele informative date la Securitate despre autor de către Gheorghe Gorun, sub pseudonimul Gabriel Popescu, şi o fotografie a mea cu cel urmărit, făcută în secret, pe stradă, de către urmăritori în februarie 1988. Aceste măsuri nu puteau încetini tăvălugul prăbuşirii regimului, confruntat cu izolarea generală a României, cu depopularea ei prin fuga peste graniţă, în special în Ungaria, a tineretului. Grănicerii români au început să stea, în perioada 1987-1989, cu armele şi faţa nu spre exterior, cum s-ar fi căzut în cazul că doreau să apere „ţărişoara noastră scumpă” de cei care ar fi atentat la integritatea sa teritorială, ci înspre interior, împotriva românilor, dornici s-o părăsească, să plece oriunde, numai să scape de binefacerile societăţii noastre multilateral dezvoltate. Mulţi dintre aceştia erau prinşi la graniţă şi bătuţi bestial de grăniceri, pe melodia „Trandafir de la Moldova”, aşa după cum mi-a mărturisit cineva din proprie experienţă. Pentru cei mai tineri e greu să-şi imagineze cum se trăia arunci, când din prăvălii dispăruseră pantofii de piele, ciorapii, cămăşile şi bluzele, chiloţii şi izmenele de bumbac, ca să nu mai vorbim de alimente, carne, mezeluri, unt, ciocolată, pâine, găsite pe sponci, cu mare greutate, şi dacă vânzătorii sau vânzătoarele, deveniţi, în această perioadă de penurie, persoane de excepţie, arogante şi capricioase, erau dispuşi să te servească. Cu greu reuşeam să procur în fiecare sâmbătă câte o pâine sau două să duc la Beiuş la părinţi, unde ea se dădea cu porţia, pe bază de tabel. Într-o sâmbătă după masă, cam prin octombrie 1988, m-am oprit în Râtul comandantului, respectiv cartierul Cantemir, lângă parcul din marele sens giratoriu care-l înconjoară, să cumpăr pâine de la un magazin aflat în apropiere. Era o coadă până în stradă, iar vânzătoarea, o namilă de femeie, înaltă, blondă, cu dinţi de aur şi negi cu smocuri de păr pe faţă, servea, plină de importanţă, nu fără a comenta sau a face reproşuri câte unuia dintre cumpărători, spunând mereu „altul la rând” şi tutuind pe toată lumea. Când, în sfârşit, am ajuns la rând, şi i-am întins contravaloarea a două pâini, căci la toată lumea dăduse două, m-a privit lung şi a spus „ţie numai una”. Am simţit atunci cum mă cuprinde furia şi am zis „de ce tovarăşa, căci la toţi ai dat două?!” „Aşa vreau eu”, a replicat ea. Am apucat repede două pâini şi i-am trântit banii pe masă, la care, spre stupoarea mea şi a celorlalţi, mi-a dat, cu toată puterea, o palmă de a început să-mi ţiuie urechile, în acel moment mi-am pierdut orice control şi i-am repezit o lovitură cu pumnul stâng, un fel de croşeu sub falca dreaptă, atât de tare încât s-a prăbuşit lată sub tejghea. Eram înnebunit de mânie, şi de aceea gata să sar peste masa ce ne despărţea, s-o calc în picioare, dar m-am oprit, totuşi. Plină de sânge, a ridicat capul privind spre cei din spatele meu, care nu îndrăzneau să spună nimic, şi a început să strige „ajutor!” în fine, un domn mai în vârstă a spus: „taci cucoană! Bine ţi-a făcut, că în fiecare zi ne chinui pe toţi!”, în timp ce eu mi-am luat repede pâinile, am ieşit în stradă, m-am urcat în maşină şi am plecat, în lunea următoare, îngrijorat de acel incident, m-am dus la un prieten medic psihiatru, pe nume Octavian Laza, un foarte bun specialist în domeniu, şi i-am relatat cele întâmplate, rugându-l să-mi spună dacă sunt normal sau am început să bat câmpii. M-am liniştit când doctorul mi-a spus că reacţia mea, în atari condiţii, a fost normală sau mai bine zis că, în situaţii anormale, cum era cea în care trăiam, ea era pe deplin corespunzătoare.

Te deranjau atunci o mulţime de lucruri, inclusiv statul la rând la benzină, de câţiva ani raţionalizată, şi ca să o iei trebuia să aştepţi pe străzi, la cozi, zile în şir, consumând o parte din ea acolo, după cum te deranja suspendarea dreptului de a circula cu maşina personală pe timpul iernii, fie că era fie că nu era zăpadă, dar şi folosirea ei din două duminici, doar într-una, în funcţie de număr, pe rând, o dată cele cu numere pare, şi altă dată cele cu impare. Această ultimă interdicţie era extrem de neplăcută, căci se întâmpla să ai un necaz în familie şi, dacă voiai să-l rezolvi, nu-ţi puteai folosi maşina proprie, deşi aveai obligaţia să plăteşti, pentru ea, impozit şi asigurări. Guvernul comunist din România mergea în marş forţat, vorba lui Giinther Grass, către catastrofă, în contextul în care „lagărul socialist” se apropia de destrămare. Gorbaciov voise să reformeze regimul comunist din Uniunea Sovietică, dar acolo nu era loc pentru jumătăţi de măsură, nu se puteau acorda doar câteva libertăţi, cum dorea el, căci aceasta îi făcea pe locuitori să ceară altele şi altele, tot mai multe. De aceea, reformele sale au fost doar începutul altora mai radicale, şi ele au provocat răsturnarea tuturor regimurilor comuniste din ţările Europei de est. In această ambianţă, la noi în ţară, o serie de scriitori, în frunte cu Mircea Dinescu, care au criticat regimul, au fost puşi la index, luându-li-se dreptul de semnătură.

Radu Enescu continua să vină zilnic pe la mine pe la muzeu şi îmi vorbea într-una despre aceştia, neaşteptând din partea mea nici un adaos, ca într-un fel de neîntrerupt monolog. Pe la sfârşitul lui august 1989 a intrat în biroul meu şi a început să-l căineze pe Mircea Dinescu, pentru situaţia în care se afla, adică izolarea şi interzicerea de a mai publica, umplându-mă, astfel, de mirare, pentru că ştiam cât este de fricos, în urmă cu vreo 10-12 ani, el fusese taxat, la una dintre emisiunile radioului Europa liberă, pentru unul dintre articolele sale publicate în cotidianul bihorean Crişana, unde asemuia, în mod deşănţat, epoca Ceauşescu de la noi din ţară, cu cea a lui Pericle din Atena. După apariţia acelui articol eu îl ruşinasem între patru ochi, în timp ce el susţinea sus şi tare că de fapt, scriind acea nerozie, voise doar să facă o glumă, o băşcălie. Acum, în august 1989, când mi-a vorbit despre Dinescu, i-am spus. „bine, mă, da tu de ce nu te solidarizezi, în scris, cu el?”, la care mi-a răspuns, cu aceeaşi întrebare: „da tu de ce nu o faci?” „Eu degeaba o fac, căci numele meu nu înseamnă mare lucru, dar al tău da!”i-am spus eu. S-a ridicat brusc şi a plecat. N-a mai venit pe la mine, după aceea, câteva luni şi la începutul lui decembrie 1989, am ascultat la Europa liberă o scrisoare a sa, de protest împotriva abuzurilor celor care conduceau destinele literaturii româneşti, faţă de scriitori, în general, şi implicit faţă de Mircea Dinescu. Între timp garnitura veche a redactorilor de la revistă se schimba încetul cu încetul. Stelian Vasilescu şi Radu Enescu se pensionaseră, iar în redacţie fuseseră aduşi doi oameni mai tineri, mai întâi criticul şi istoricul literar Ion Simuţ, iar mai apoi poetul Ioan Moldovan. Cenaclul literar „losif Vulcan”, funcţiona de mai mulţi ani la mine în birou, la Muzeul losif Vulcan, patronat de criticii literari Alexandru

409 BLAGA MIHOC Cistelecan şi Virgil Podoabă, şi frecventat de un număr tot mai mare de scriitori, între care relaţii mai bune aveam cu Florin Ardelean şi Petre Şandor, ultimul fiind de loc dintr-o comună de lângă Beiuş. Pe Florin Ardelean mi l-a prezentat Virgil Podoabă, prin toamna lui 1987. Acesta din urmă a bătut într-o zi la mine la geam să-mi ceară bani împrumut, căci se afla înainte de salariu, şi era însoţit de un tânăr brunet, cu mustaţă, de statură potrivită, dar bine legat, cu o faţă rotundă, ochi expresivi şi groapă în bărbie. Mi s-a prezentat pe geam, întinzându-mi o mână mică, şi după ce l-am întrebat cu ce se ocupă a spus, surâzând, cu jumătate de glas, că este activist U. T. C. I-am replicat că are o meserie foarte serioasă şi a râs de astă dată de-adevăratelea, concesiv şi plăcut. De fapt, pe mine mă impresionează întotdeauna, în bine sau rău, felul în care râd cei din jurul meu şi mărturisesc că, auzind pe unul sau altul cum se exprimă în acele momente, fac legătură, din memorie, între râsul unuia sau al altuia, observ că X râde cum râdea Y cândva, mai demult. Şi trebuie să spun că cel amintit mi-a plăcut, din acest punct de vedere, de la început, simţământul respectiv accentuându-mi-se peste ani, pe măsură ce ne-am apropiat şi l-am cunoscut mai bine. A doua zi după cunoştinţă l-am întâlnit pe Virgil Podoabă şi l-am întrebat unde-i Ciobănelul, căci aşa l-am botezat în minte, instantaneu, pe Florin Ardelean. De-a lungul anilor m-am regăsit oarecum în persoana acestuia prin câteva asemănări şi simetrii, de însuşiri şi destin. Volubil, extrem de inteligent şi plin de umor, Florin Ardelean era şi este pentru mine şi cred că pentru mulţi dintre cei care-l cunosc o prezenţă foarte plăcută. Scria şi scrie eseuri şi proză într-un stil aparte, sclipitor aş zice, cultiva şi cultivă cu uşurinţă relaţiile sociale, lipsit de mofturi şi politeţi inutile, direct, franc şi fără să fie luat prin surprindere de vreun gest, întâmplare sau eveniment. Mai târziu s-a împrietenit cu Sorin Borza, un confrate de meserie şi spirit, ceva mai tânăr, cu o pregătire cărturărească solidă, şi cu o fire sinceră, mai „serioasă”, sensibilă la ambiente şi răutăţi omeneşti, dotată deci cu un oarecare sentiment al tragicului. Nu sunt sigur dacă nu eu i-am vorbit, pentru prima dată, lui Florin Ardelean despre Sorin Borza, căci citisem o cărticică a acestuia intitulată Cutia cu imprudenţe, impresionantă prin stilul şi problematica oarecum cioraniană, şi prin maniera de operare cu noţiuni abstracte, surprinzătoare la un tânăr, pe atunci de numai douăzeci şi ceva de ani.

În anul 1989 se simţea, plutind parcă în atmosferă, ameninţarea unor schimbări politice radicale, căci situaţia din ţară ajunsese aproape insuportabilă. Despre ele se vorbea cu tot mai multă îndrăzneală pe la cozile de la benzină sau alimente, dar şi cu ocazia unor activităţi culturale. La acestea din urmă se obişnuia folosirea exprimării aluzive, cu acele şopârle, înţelese de cine avea urechi de auzit şi minte să interpreteze, în iunie 1989, cu ocazia comemorării a o sută de ani de la moartea lui Mihai Eminescu, în faţa Muzeului Tării Crişurilor, respectiv în dosul Palatului episcopal romano-catolic, transformat de oficialităţile comuniste în intrare, prin construirea unor scări monumentale, pe un teren reamenajat cu alei, platou şi un fel de „arenă” -amfiteatru în plaine aire, s-a organizat un simpozion, şi la el am fost invitat să vorbesc şi eu. Am rostit, aşadar, arunci şi acolo, o cuvântare cu referiri la concepţiile politice, istorice şi filosofice ale poetului, punând accent pe ideea sa elitaristă, cu privire la citarea unor fragmente din scrierile politice eminesciene, dintre care unul mi-l amintesc şi acum. El se prezenta aproximativ, adică citat din memorie, cam aşa: „Orice individ este dator societăţii în care trăieşte, cu un anumit cuantum de muncă socialmente necesară, dar nu orice vită încălţată este menită să fixeze mărimea acestuia”. Auditorii au apreciat expunerea mea şi desigur ideile lui Eminescu, unii gândindu-se, probabil, că „vita încălţată” putea fi cutare activist sau prim secretar de judeţ, ba chiar „cel mai iubit fiu al poporului român, Nicolae Ceauşescu, stejarul de la Scorniceşti, geniul Carpaţilor”, respectiv piticul estropiat, bâlbâit şi incult. De fapt atunci, la expunerea din iunie 1989, reluasem ceea ce spusesem cu un an înainte la o întâlnire organizată la 8 mai 1988, cu câţiva profesori din învăţământul secundar, în aula Liceului agricol, de pe strada Barbu Ştefănescu Delavrancea, din Oradea, unde a participat şi profesorul universitar Valentin Chifor. Fusesem invitat în pripă, în ultimul moment la acel simpozion şi pentru că mă aflam la birou, la Muzeul memorial losif Vulcan, îmbrăcat lejer, în pulover, fără costum şi cravată, cum cerea eticheta, a trebuit să merg repede acasă, spre a mă schimba. Am pornit cu maşina din centrul oraşului spre cartierul Nufărul unde locuiam, dar am avut ghinionul să nimeresc în trafic peste un puhoi nesfârşit de elevi, care ocupau drumul, mărşăluind spre un monument al eroilor români căzuţi în luptele de lângă Băile Felix, pentru a depune coroane de flori. Ei mergeau la pas, observaţi de pe margini de către mulţi agenţi de circulaţie, dotaţi cu motoscutere. Cam prin dreptul fabricii de conserve Avântul, aflată lângă Şcoala generală nr.6 de astăzi, urmând exemplul a vreo doi trei conducători de Dacii, am luat-o, cu viteză, de-a dreptul pe linia de tramvai, cu gândul să depăşesc coloana de defilanţi. De pe marginea acesteia s-au auzit ţignalele stridente ale agenţilor, care ne somau, în acest mod, să ne oprim. Am reuşit, totuşi, urmărit de aceştia, să depăşesc porţiunea de linie a tramvaiului de lângă statuia lui Dimitrie Cantemir, din cartierul cu acelaşi nume. Cei cu Dariile din faţa mea au luat-o la dreapta, pierzându-se printre blocurile cartierului Nufărul II. Eu, însă, mi-am continuat drumul până la fabrica de bere din cartierul Nufărul l, unde, neputând înainta pe linia ferată, căci din sens opus venea, în sfârşit, un tramvai, am îost obligat să Tev'm pe şosea, exact m marcat cu trecerea de pietoni, din apropierea bisericuţei ortodoxe de aici, tocmai când unul dintre agenţii care rtva urmariseTă, sosise iată. S-a recomandat a fi plutonierul Petre Hurgoi, şi mi-a cerut imperativ actele. Am minţit senin, cu voce scăzută, că nu le am, la care agentul, ridicând tonul brusc la cele mai înalte octave, a spus- „tovarăşe conducător auto, vă rog să prezentaţi acteM”. Am repetat minciuna şi i-am prezentat doar buletinul de identitate, iar el, şuierând de revoltă, a spus imperativ: „vă dau cuvântul meu de onoare că n-o să mai aveţi carnet de conducere niciodată!”, după care a adăugat, în acelaşi ton: vă rog să-mi daţi cheile de la maşină. Păcatul m-a făcut atunci să replic, sau mai bine zi să gândesc cu voce tare: „cred, totuşi, că eşti prea mic pentru acest lucru”, la care individul s-a urcat pe motoscuter şi a pornit în trombă, cu buletinul meu cu tot, după coloana de elevi. N-am nici o mustrare de cuget pentru că încălcasem legea, mergând pe linia de tramvai, deoarece marşul acela stupid mă făcea să-mi consum o bună parte din cota de benzină pe luna aceea, iar mersul cu maşina la pas, în coada mărşăluitorilor, mă determina să întârzii de la simpozionul cu pricina, aducându-mi o eventuală sancţiune, „pe linie de partid şi de serviciu”, ceea ce era un lucru grav. Şi apoi, cum să fi reacţionat decât refuzând să dau actele, pentru a fi pedepsit, când ştiam că celor „aleşi” nu li se aplica niciodată vreo pedeapsă de pe urma unor fapte identice cu a mea. Ca să fi respectat legea, trebuia să respect, ba chiar să iubesc Cetatea, şi ca s-o fi iubit, ar fi trebuit ca cei care o conduceau să-mi fi făcut şi ei, la rândul lor, anumite înlesniri, ori, în realitate, lucrurile nu stăteau aşa, ci din contră. Am participat la acel simpozion, respectiv am conferenţiat despre conservatorismul lui Eminescu, recte despre reacţionarismul său, pe care pedalase, prea tare şi în prea proletcultist mod, unul dintre vorbitori. In contrapunct, am relevat faptul că în Partidul Conservator, servit de Eminescu, intraseră, în vremea marelui poet, o mulţime de intelectuali luminaţi şi ca atare ei nu erau proşti şi reacţionari, ci doar promotori ai ideii de progres social lent, fără zguduiri revoluţionare. In plus, am arătat că formele fără fond, despre care vorbise Tiru Maiorescu, au intrat pe arena politichiei româneşti, prin liberali, lucru care nu le obnubilează acestora meritele în planul edificării Starului Naţional Unitar Român. După simpozion, i-am telefonat fostului meu elev, procurorul Nicolae Bonchiş, iar acesta rm-a cerut să-i explic întâmplarea cu acel agent de circulaţie, iar apoi a zis să vin la el la birou a doua zi, la prima oră, „să rezolvăm cazul”. Aşa am şi făcut şi după ce am servit o cafea, am mers la miliţie, la locotenent colonelul Alexandru Maxim, de la circulaţie, şi i-am explicat ce făcusem. Cu o figură plictisită, acesta l-a chemat la el prin radio pe Hurgoi, aflat prin apropiere. „Băi, Hurgoi”, i s-a adresat locotenent colonelul, „ce-ai făcut mă cu tov. Profesor? De ce i-ai luat buletinul?” „Tovarăşul colonel”, a zis Hurgoi „vă raportez că tov. Mihoc a circulat pe linia de tramvai, a refuzat să-mi prezinte carnetul de conducere şi m-a jignit!” Maxim i-a aruncat o privire piezişă şi i-a zis: „ia mai dă-te dracului! Dă-i buletinul repede!” „Nu e la mine, îl aduc mâine”, a spus plutonierul, văzând că n-are încotro. „Marş de aici!”, a replicat ofiţerul, iar, apoi, către mine: „ tov. Profesor, veniţi mâine dimineaţă la mine, să vă dau buletinul”. Jenat, totuşi, de situaţie, căci eram cu musca pe căciulă, am ieşit din Miliţie, după ce Nicu Bonchiş i-a mulţu mit locotenent colonelului pentru amabilitate, apoi ne-am despărţit. Pornisem spre Muzeul losif Vulcan pe strada Republicii, şi la un moment dat am simţit că mă prinde cineva de umăr. „Ştiam eu că aşa voi păţi”, l-am auzit, spunând, atunci, pe plutonierul Hurgoi, care mă urmărise îndeaproape, iar apoi: „luaţi-vă buletinul, vă rog!” L-am luat, i-am mulţumit, încercând să-l molcomesc oarecum, pentru orgoliul rănit de ceea ce-i spusese Maxim, şi ne-am dus împreună la o bere pe terasa restaurantului Transilvania. Nu m-am comportat, în situaţia relatată, corect, dar cine se mai gândea atunci la corectitudine, în mulţimea de inechităţi ce se derulau cotidian în societatea românească, aflată în pragul catastrofei, căci revoluţia, sau ce-o fi fost ea, din 1989 a însemnat, pentru mulţi dintre conaţionalii noştri, o catastrofă. Pe pereţii clădirilor din Oradea apăruseră inscripţii anticomuniste şi reprezentanţii Organului pândeau pe străzi seară de seară, pe întuneric, căci iluminatul public era aspru restricţionat, să-i prindă pe făptuitori, într-una din serile sfârşitului de noiembrie 1988 umblam pe strada Vlahuţă, pe un întuneric de-ţi băgai degetele în ochi, să găsesc casa cu nr. 7, unde locuia un apicultor, pe nume Maier, foarte amabil, de la care obişnuiam să cumpăr miere, în timp ce bâjbâiam din poartă în poartă, am auzit o voce aspră, care striga „stai!” şi am simţit în ochi lumina puternică a unei lanterne, îndreptate către mine. Un individ m-a întrebat, apoi, din spatele ei: „ce faceţi pe aici şi pe cine căutaţi?” Am răspuns că pe apicultorul Maier de la nr. 7, după care, de lângă cel amintit, am auzit vocea altuia, cunoscută mie, spunând: „lasă-l mă, că-i tov. Mihoc şi mi-a fost profesor la liceu”. Era un securist din Beiuş, aflat în misiune, adică la pândă, pentru a-i prinde pe autorii inscripţiilor anticomuniste, apărute pe pereţii unor case de pe strada respectivă, împreună cu alţii, el se ocupase intens, prin anii '80, şi de fostul meu coleg Nicolae Brânda, poet şi etnolog cu contribuţii cărturăreşti originale, cu ocazia citării, la postul de radio Europa liberă, a unor versuri ale acestuia, cu şopârle sau subînţelesuri, publicate în Familia. I-a vizitat şi interogat părinţii acasă la Căpâlna, o comună din judeţul Bihor, iar mai la urmă, un superior al său, venit de la Oradea, l-a pus pe cel suspectat să desemnifice, în scris, fiecare vers din poeziile cu pricina, ca şi cum o creaţie literară ar fi un fel de ecuaţie matematică, unde fiecare termen trebuie să-şi aibă locul său, asemenea cărămizilor într-un zid de rezistenţă.

Peste câteva luni, au apărut inscripţii de acestea şi pe pereţii Muzeului losif Vulcan, şi într-o zi a intrat la mine în birou un miliţian, sectoristul din zonă. „Tovarăşul profesor”, mi s-a adresat el, „aţi văzut ce scrie pe pereţii muzeului la care lucraţi?” I-am răspuns că nu, şi că nici nu mă interesează, întrucât ce se întâmplă cu exteriorul clădirii îl priveşte pe dumnealui. A plecat cu coada între picioare, cum se zice, nu fără a mătăcăli cu cretă albastră inscripţiile anticeauşiste, în aşa fel ca ele să nu poată fi citite. De acum lucrurile se îndreptau spre deznodământul final, căderea regimului comunist, şi zbirii acestuia, plătiţi regeşte pentru păstrarea ordinii, se înmuiaseră binişor, auzind ce se întâmpla în unele ţări socialiste din sfera de influenţă sovietică. La ultima defilare de 23 august 1989, am simţit acest lucru, deşi la megafon se auzeau ropote de aplauze, înregistrate pe benzi de magnetofon din timp, în vreme ce de pe marginea coloanelor de demonstranţi, aduşi în piaţa centrală a oraşului, securiştii răspunzători de anumite întreprinderi, îi îndemnau pe demonstranţi să strige diferite lozinci. De altfel, de la fiecare instituţie se numise câte o echipă din cel puţin doi oameni de strigători. De aceea, mai în glumă mai în serios, pe când staţionam, împreună cu alţi angajaţi de la muzeu, pe strada Avram lancu, cam lângă Comandamentul diviziei, unde astăzi se ridică bustul generalului Traian Moşoiu, le-am propus unor colegi, aflaţi la faţa locului, să-l numească în echipa strigătorilor de lozinci, pe un tâmplar angajat al nostru foarte bâlbâit, pe nume Kâroly Balogh. N-ar fi fost nimic anormal ca la acea demonstraţie un tâmplar să strige lozinci de glorificare a unui pantofar, cu atât mai vârtos, cu cât şi unul şi celălalt se bâlbâiau, cu deosebirea că cel dintâi era un om cumsecade, având o meteahnă câştigată în copilărie, de pe urma bătăilor pe care i le aplicase tatăl său, pe când cel de al doilea era rău, tiranic, neînduplecat. Cu ceva vreme înainte de incidentul de la Timişoara, cu preotul Lâszlo Tokes, tocmai în zilele când la radio Europa liberă se citea scrisoarea de protest a lui Radu Enescu, despre care am pomenit mai sus, a venit la mine la muzeu Daniel (Nilă) Roman şi, după un dialog de câteva minute, mi-a spus: „Blagule, regimul lui Ceauşescu, nu mai are mult. Doar câteva zile, şi va fi cu sânge!”, referindu-se, desigur, la represiuni. Nu mi-a venit să cred, deşi logica îmi spunea, pe baza a ceea ce se întâmplase în Republica Democrată Germană, că „epoca” Ceauşescu trebuie să înceteze. Acelaşi lucru mi l-a confirmat, în aceleaşi zile, şi tot pe când m-a vizitat la muzeu şi doctorul psihiatru Teodor (Bubu) Munteanu, din Băile Felix, un ins de vârsta mea, foarte glumeţ, fiu de preot greco-catolic din zona Blajului, înrudit cu episcopul martir Demetrie Radu de la Oradea. De unde or fi aflat cei doi ceea ce mi-au împărtăşit mie, numai ei şi Dumnezeu ştiu, dar peste câteva zile, premoniţiile lor s-au confirmat. La Muzeul Ţării Crişurilor se organizase, nu demult, expoziţia de istorie contemporană, plină de fotografii color uriaşe, cu cei doi, „tovarăşul şi tovarăşa”, în cutare loc sau la cutare fabrică din Bihor, plus o mulţime de grafici scârboase, groteşti. În momentul amenajării, toată lumea din muzeu se agita continuu, în frunte cu şeful secţiei, Viorel Faur şi cu directorul Sever Dumitraşcu, căci cu exponatele de tipul celor de istorie contemporană nu era de glumit, orice greşeală de expunere, care ar fi dat posibilitatea altei interpretări decât cea oficială, urmând a fi drastic sancţionată. Cu acea ocazie, într-o zi, i-am spus colegului Viorel Faur, supărat pe muncitorii care nu aşezaseră la un panou decât trei şuruburi, încet, la ureche: „lasă-le aşa, căci în curând va trebui să le demontăm”. Faur a zâmbit, şi făcând semnul lui Harpocrates, adică ducând degetul la gură, mi-a răspuns, tot încet: „taci mă, să nu ne audă cineva, că o încurcăm rău de tot!” Evenimentele de la Timişoara ne-au surprins pe toţi, mai ales că se legau de un preot maghiar reformat, despre care până atunci se ştiau, printre români, prea puţine lucruri. Aflaserăm, totuşi, că ar fi protestat împotriva dictaturii lui Ceauşescu şi acest lucru era agreat deopotrivă şi de unguri şi de români, demonstrând că mizeria şi ura faţă de comunism reuşise să-i apropie pe toţi locuitorii ţării. Pe mulţi dintre românii verzi, naţionalişti, îi auzisem, în ultimele luni, vorbind frumos despre Ungaria, mai ales pentru că guvernul de acolo acorda azil politic tuturor cetăţenilor din ţara noastră, care reuşiseră să treacă fraudulos graniţa. Şi trebuie să constat că treceau mulţi, mai ales tineri, deopotrivă maghiari şi români, pe care sloganele patriotice ale regimului Nicolae Ceauşescu nu-i mai impresionau.

Amicul Radu Enescu se izolase, în acele zile, în apartamentul lui, la etajul ultim al unei clădiri situate în centru oraşului, lângă Agenţia TAROM, fiind supravegheat de Securitate. Telefonul său funcţiona, totuşi, şi de la redacţia Familiei, Dumitru Chirilă şi eu i-am telefonat, felicitându-l pentru ceea ce făcuse, căci nu ne mai interesa ce reacţie provoca, din partea Securităţii, acest gest al nostru. L-am întrebat, atunci, pe Enescu dacă vrea să-i aduc ceva, şi ca atare m-am dus acasă la el cu vreo doi metri de cârnaţ de porc afumat, în timp ce în faţa blocului său staţiona o maşină, având o antenă deasupra caroseriei şi cu doi civili în ea. Peste câteva zile radio Europa liberă a transmis primele ştiri de la Timişoara, şi astfel am aflat că s-a tras în mulţime, căci zgomotele de fond, cu împuşcături şi strigăte de oameni înregistrate la faţa locului demonstrau acest lucru. Au urmat acele şedinţe de întreprinderi, care au înfierat evenimentele de la Timişoara, socotite fapte ale agenturilor imperialiste, menite a distruge regimul democratic din ţară. Am fost convocat la o şedinţă la Muzeul Ţării Crişurilor, printr-un mesaj transmis de directorul Sever Dumitraşcu şi de secretara organizaţiei de bază, Ana Martin, o colegă de la secţia de artă, nu demult unsă în funcţie, plină, după numire, de importanţă, manifestată printr-un mers apăsat, cu paşi mari şi o ţinută bărbătească, tip Ana Pauker. Am refuzat să dau curs invitaţiei, respectiv nu m-am prezentat la acea şedinţă, unde unii dintre colegi au înfierat evenimentele sau tulburările de la Timişoara. Le-au dezaprobat prin vot toţi colegii, în afară de o tânără, pe nume Georgeta Moisi, care s-a abţinut, înainte cu o zi de fuga lui Ceauşescu, când lumea fierbea de febra aşteptării evenimentelor ce vor urma, au venit la mine la birou colegii Alexandru Săşianu şi Liviu Vălenaş, acesta din urmă un ins foarte inteligent, dar ciudat, dacă nu chiar dus cu pluta, invitându-mă să merg cu ei noaptea, la nu ştiu ce uzină, să mobilizăm muncitorii pentru o eventuală demonstraţie grandioasă împotriva regimului. Am spus despre Liviu Vălenaş că era dus cu pluta, nu gratuit, ci bazat pe fapte concrete, ştiute de către colegii lui din acel timp. Cum tot obişnuia să întârzie sau să lipsească de la serviciu, şeful secţiei de ştiinţe naturale, Tiberiu Jurcsâk, un om mai în vârstă, pasionat de paleontologie, a început să-i facă observaţii, iar pentru că persista în eroare în mod diabolic, a propus sancţionarea drastică a lui. La şedinţa unde s-a discutat cazul său, Liviu Vălenaş, în loc să se prezinte în persoană, a trimis-o pe mama sa, după câte tin minte o distinsă profesoară din oraş. Cu acea ocazie, sfătuită de el, ea a încercat să-i motiveze absenţele de la serviciu, cu faptul că nu se poate scula prea dimineaţa, „întrucât e în creştere”, el neavând atunci decât vreo 35-36 de ani.

După ce în birou la mine am rupt şi călcat în picioare câteva portrete ale Elenei şi ale lui Nicolae Ceauşescu, rămase aici de la amintita demonstraţie din 23 august 1989, ne-am dus acasă la Alexandru Săşianu, unde cei doi s-au cinstit cu câteva pahare de ţuică, pentru a prinde curaj. I-am părăsit acolo, lăsându-i să croiască planuri revoluţionare „din cuţite şi pahare”, convins fiind că plănuitul mers la amintita uzină nu va mai fi posibil, şi m-am întors la birou, unde m-am întâlnit cu Florin Ardelean; am mers amândoi pe strada principală, cu gândul că aici se vor aduna şi alţii, pentru a organiza o demonstraţie. Ne-am întâlnit cu Viorel Horj şi cu amintitul amic Ilie (Dorel) Puia. După două ture pe strada principală, primul ne-a invitat la o cafea la el acasă, iar după ce l-am refuzat, a dispărut cvasi pe neobservate. Auzisem de la Marilena Domocoş, soţia unui amic din Beiuş, angajată la primăria din Oradea, că de la Bucureşti se primise ordinul de a se trage în oameni, în eventualitatea unei demonstraţii anticeauşiste, dar nu ne era frică de fel, hipnotizaţi oarecum de ceea ce aflaserăm că se întâmplase la Timişoara şi se întâmpla la Bucureşti şi în alte oraşe. Am zăbovit, apoi, împreună cu Traian Ştef la o cafenea, situată pe străduţa ce dădea din strada Republicii către clădirea închisorii, unde am ascultat la radio ştiri despre ceea ce se întâmpla în ţară. De acolo ne-am dus la Comitetul de Cultură în clădirea de pe strada Romană nr. 3, tocmai când s-a anunţat la radio sinuciderea generalului trădător Vasile Milea.

Când s-a auzit că ceauşeştii au fugit, mă aflam în piaţa din faţa Primăriei; am refuzat, însă, să intru în aceasta, deşi câţiva viitori revoluţionari, afumaţi binişor, au pornit într-acolo de lângă mine şi m-au invitat să-i însoţesc în iureşul lor, până în interiorul clădirii acesteia. Lumea din faţa Primăriei a ţipat înnebunită când s-a anunţat plecarea dictatorilor, apoi s-au strigat tot felul de lozinci, în timp ce la tribună, respectiv în balconul clădirii, fuseseră invitaţi să vorbească Radu Enescu, Mircea Bradu, Petre Blajovici, dar şi diferite personaje obscure, unii absolvenţi ai şcolii ajutătoare, pentru elevi cu IQ-ul foarte coborât. Câţiva indivizi detracaţi sau beţi umblau printre oameni, cerându-le „buletinele la control”, în timp ce majoritatea privea către balconul Primăriei şi asculta cuvântările vorbitorilor. Când unul dintre cei dintâi, un lungan negricios duhnind a alcool, i-a cerut buletinul unei femei din apropierea mea, de el s-a apropiat un mecanic auto, pe care-l cunoşteam, pe nume Gheorghe (Ghiţă) Costa, poreclit Cotea, tânăr de vreo 35-36 de ani şi voinic ca un taur, care striga, alături de noi toţi: „fără violenţă!” Văzând cum lunganul o trage de gulerul paltonului pe biata femeie, el a scos din mâneca hainei un baston zdravăn de cauciuc, şi după ce s-a oprit câteva clipe din strigat, i-a aplicat „controlorului de buletine” vreo patru-cinci lovituri fulgerătoare, care l-au făcut să se lungească pe asfalt. La 2- 3 secunde după aceea, Ghiţă a reînceput să strige lozinca „Fără violenţă!”, în timp ce individul căzut, neştiind parcă ce i s-a întâmplat, s-a ridicat cu greutate de jos, privind deznădăjduit în jurul său. În anii următori, ori de câte ori îl întâlneam pe mecanicul Ghiţă, emigrat mai târziu în Canada, îi ziceam repetat: „Fără violenţă! Fără violenţă!” Nu demult mi-a telefonat de acolo, să mă întrebe de sănătate şi s-a recomandat în aparat: „aici „Fără violenţă!„ Ghiţă era prieten cu Ioan (Nelu) Dalea, mecanic şi el, unul dintre finii mei, despre care am vorbit, în treacăt, mai sus. Cei doi mergeau împreună la pescuit, pe canalele din jurul localităţii Cefa şi câteodată, cu acceptul paznicului de la Pescăria din comună, mituit cu o sticlă de ţuică sau coniac, pătrundeau acolo, cu cele mai moderne şi sofisticate scule, şi pescuiau crapi uriaşi, din care am mâncat şi eu de multe ori, căci de fiecare dată primeam de la ei, în dar, unul sau două exemplare. Alteori mergeau la vânat, legal sau ilegal, numai ei ştiau cum, în special de iepuri, dar câteodată şi de mistreţi sau vulpi. Cu pescăria de la Cefa au păţit-o, sau erau s-o păţească foarte rău într-o noapte. Astfel, pe când pescuiau, sau mai bine zis extrăgeau din bazine prada, în timp ce paznicul se plimba în jurul obiectivului, s-a întâmplat să vină un mare şef de la instituţia patronatoare, un anumit inginer silvic, renumit pentru severitatea sa. Cei câţiva câini, ţinuţi acolo pentru a vituri 2- 3 l „Fără i s-a t în pe kpetat: lacolo, când ip ce ia un silvic, itru a semnala prezenţa neaveniţilor, îl cunoşteau şi de aceea n-au scos nici o lătrătură, care să-l fi făcut atent pe paznic sau pe cei doi intruşi. Câinii nu-i lătrau nici pe aceştia din urmă, pentru că veniseră destul de des în pescărie, devenindu-le familiari, aşa încât zadarnic a încercat inginerul, sosit acolo cu soţia sa, să-i asmuţă asupra lor. Ghiţă a luat-o la sănătoasa cu peşti cu tot, dar pe Nelu Dalea inginerul a reuşit să-l prindă, după ce l-a somat, cu puşca de vânătoare, să stea pe loc. Când a văzut ce s-a întâmplat, Ghiţă s-a oprit din fugă, în timp ce inginerul venea spre el cu arma în mâini. A avut loc un schimb de cuvinte, iar apoi cel dintâi s-a repezit fulgerător la inginer, l-a prins cu o mână de puşcă şi cu una de brâu, l-a ridicat prin aer, deşi cântărea către o sută de kilograme, şi l-a azvârlit, ca ţăranul Willy Spucker pe lordul John a lui Coşbuc, drept în bazinul cu peşti. Au urmat ţipete ascuţite din partea soţiei celui bruscat, în timp ce Ghiţă şi Nelu au luat-o la sănătoasa, ajungând la şosea, unde-i aştepta maşina cu care veniseră.

În Oradea s-au format peste tot, la toate întreprinderile şi instituţiile, Consilii (Fronturi) ale Salvării Naţionale, compuse din indivizi de tot soiul, în special dintre cei mai neastâmpăraţi, cu firi sau personalităţi accentuate. La Muzeul Ţării Crişurilor în fruntea Consiliului s-a aşezat un muzeograf tânăr, pe nume Dan Perjovski, artist plastic lipsit de talent, deşi avea o anumită inteligenţă de factură teribilisto-exhibitionistă, pe care, spre stupoarea multora, Andrei Pleşu, strălucitul eseist contemporan din România, l-a luat în braţe, la puţină vreme după ce a ajuns ministru, la fel ca pe un altul, tot ca cel dintâi, pe nume Coriolan Babeţ, promovându-i, cum s-a putut şi pe unde nu trebuia. Coriolan Babeţ a ajuns la un moment dat ministru secretar de stat, şi a spus, în nişte bălmăjeli caraghioase televizate, că vrea să facă, din structurile instituţionale ale culturii româneşti, o piramidă cu curul în sus. Dan Perjovski va colabora, mai târziu, la Revista 22, unde va publica nişte desene alcătuite doar din câteva linii, asemenea celor făcute de copiii de la şcolile ajutătoare, precum şi nişte scurte tablete de aglutinări şi sughiţuri vorbite, după modeiul:„Arde! Casa! Apa! Dragoste! Mam săturat!” Şi nu sunt sigur dacă nu în prezent Roman Horia Patapievici, filosof şi eseist inegal, uneori strălucit, alteori, în mod paradoxal, plat şi neinteresant, îl cultivă pe Dan Perjovski, pe post de sol al culturii româneşti peste hotare, unde am auzit că, în urmă cu ceva vreme, s-a organizat o expoziţie plină, doamne iartă-mă, de cele ce apar în Povestea poveştilor a lui Ion Creangă.

Lumea bună orădeană, şi mă refer la reprezentanţii intelighenţiei locale, s-a grăbit, în primele zile de după 22 decembrie 1989, să organizeze o Asociaţie a Intelectualilor Liberi (A. I. L.), declarată, ab initio, apolitică, deoarece toţi erau sătui de ceea ce ştiau ei că vrea să fie această stare socială de care viaţa modernă, civilizată, nu se poate, totuşi, dispensa. Acest mod de raportare la arena publică, prin non combat, a făcut să apară şi să se afirme, asemenea peştilor hoitari, o liotă de carierişti căţărători dintre oamenii eşalonului II ai fostului regim, frustraţi, sau marginalizaţi, precum şi dintre foştii securişti, pe faţă sau acoperiţi, îmbogăţiţi repede şi în mod suspect. Concluzia la îndemâna oricui era că organul penetrase întreaga societate şi ca atare îl aflam peste tot şi nu oricum, ci pururi vigilent, activ şi reformator. Câţiva membri ai A. I. L -ului, în frunte cu Florin Ardelean au început să tipărească o revistă cu titlul Gazeta de vest, resuscitat din perioada interbelică, metamorfozat mai târziu în cel de Noua Gazetă de vest, aceasta din urmă cu două serii. Au apărut atunci, pe lângă cei vechi, şi mă gândesc aici la Radu Enescu şi Dumitru Chirilă, publicişti de forţă, cu loc de exprimare plenara, între care pot zice că strălucea mai ales Florin Ardelean, dar şi alţii, ca poeţii Trajan Ştef, Ioan F. Pop, Alexandru Sereş sau Sergiu Vaida. O vreme publicaţia s-a autofinanţat, iar mai apoi a trecut sub patronatul anumitor persoane. Cu timpul acestea s-au descotorosit de povara susţinerii ei, din motive obiective, dictate de interese materiale, dar şi subiective, legate de bunul plac al lor. Concomitent, dar mai ales în anii următori, pe scena publică şi-au făcut apariţia mai multe periodice şi despre ele vorbeşte cu multă pricepere şi pro domo, sau din interior, Florin Ardelean, într-o Roman Horia Drezentanţii după 22 ililor Liberi Iu sătui de Icare viaţa |t mod de Dară şi să băţărători raţi, sau iată sau Buzia la şi ca activ şi Florin vest, l în cel kpărut substanţială teză de doctorat, tipărită prin 2008, asupra căreia, ca membru în comisia de susţinere, am avut prilejul să mă exprim. La nivelul de conducere al Muzeului s-a operat o schimbare de director şi de şefi de secţie, în locul lui Sever Dumitraşcu fiind ales, de astă dată, şi nu numit ca mai demult, Barbu Ştefănescu, un om inteligent, harnic şi piin de umor, de origine din Ţara Haţegului. Era aşa-zicând, ridicat dintre muzeografi, cu o activitate ştiinţifică apreciabilă în domeniul etnografiei şi istoriei, cultivând o scriitură frumoasă, un stil plăcut, dublat de un spirit analitic percutant, împrumutat, parcă, din metodologia istoricilor francezi ai Analelor, prin filiera lui Fernand Braudel. Şef de secţie la istorie în locul lui Viorel Faur a ajuns Gheorghe Gorun, votat, între alţii, şi de către mine, deoarece l-am considerat potrivit pentru acea funcţie, şi trebuie să afirm că am avut cu el o relaţie bună vreme îndelungată, nefiind, cum se zice, pe aceeaşi felie, căci se ocupa de istoriamedievală, iar eu de a epocii moderne şi contemporane. Câţiva colegi şi colege din subordinea sa cârteau contra lui, dar eu, veneam cu el mai rar în contact, şi nu mi-am dat seama de adevărata sa faţă. În fond, am observat, mult mai târziu, că în afară de pariurile sale, n-avea răbdare să asculte pe nimeni, că e repezit până la febrilitate, spunând, atunci când cineva încerca să-i relateze ceva, „las-o asta, las-o!”, şi mai ales că i se părea a sta pururea în centrul universului. Aveam să-l cunosc mai bine cu ocazia intrării mele, începând cu octombrie 1995, în serviciul Episcopiei greco-catolice de Oradea, ca profesor la Institutul de sub patronajul acesteia şi mai târziu de sub cel al Universităţii Babcş-Bolyai.

După 1989 în fruntea revistei Familia a ajuns poetul de talie naţională, Ioan Moldovan, adus la Oradea cu acceptul lui Alexandru Andriţoiu, nu de multă vreme, de la Baia Mare. El se bucura, printre colegii de redacţie, de respect, iar în lumea literară de o mare apreciere. De altfel Ioan Moldovan era şi este un om calm, blajin, cu o înfăţişare plăcută, pogonat, adică purtător de barbă, ceea ce m-a făcut să-l botez, îndată ce l-am cunoscut, Brătianu sau Bratenu, cum scriau ardelenii, iar mai târziu, pentru firea sa extrem de concesivă, Bădia. În mod ciudat, în el se îmbină propensiunea pentru acel oţium creator, asemenea colesterolului bun din corpul sportivilor, cu aptitudini manageriale nebănuite. Acestea din urmă i le-a inculcat, pare-se, energica sa soţie, profesoara Petronela, pe care o ajută constant în treburile gospodăriei. Şi trebuie să mărturisesc că, peste câţiva ani, respectiv prin 1996, am putut constata că Ioan Moldovan este, între altele şi un bucătar desăvârşit, deoarece într-o seară ne-a invitat, pe mine, pe Dumitru Chirilă, pe Traian Ştef şi Liviu Câmpeanu la el acasă, la o agapă discretă, dar prodigioasă, cu toate bunătăţile, de la salate la friptură, până la prăjituri şi plachie de peşte, toate pregătite de mâna lui. Din păcate, în ultima vreme prin voinţa nu ştiu cui a fost debarcat din fruntea revistei, pe motiv că se doreşte eficientizarea acesteia, de parcă Familia ar fi fost o fabrică de salam sau de cărămizi. Câţiva ani în şir am colaborat la publicaţiile apărute sau resuscitate după revoluţie, cu articole pe diferite teme, istorice sau politice, pentru că socoteam a fi de datoria mea să mă implic, aşa cum puteam eu, în ctitorirea lumii libere. Ştiam că n-am vocaţie de lider politic, dar o opinie sau alta în folosul Cetăţii, credeam că merită a fi exprimată. Ulterior, şi nu peste mult timp, mi-am dat seama că, în noua ordine socială ce se instituia, nimeni nu mai avea să ţină seamă de ceea ce credeam eu sau altul ca mine despre o anumită întâmplare sau eveniment, despre o faptă sau alta. În vara lui 1990, cred că prin luna august, împreună cu Florin Ardelean, Traian Ştef, doctorul Ioan Guiaş şi distinsul profesor de matematică Viorel Sadoveanu am plecat la Vălenii de Munte, unde, continuând o tradiţie mai veche, de pe vremea marelui Nicolae lorga, se organizau acele cursuri de vară, frecventate de multă lume. Acolo venise şi Ion Iliescu, împreună cu o liotă de însoţitori, unii cu figuri de brute patibulare, probabil membri ai gărzilor sale de corp, spre a cinsti, prin prezenţa sa dezavuată de către mulţi dintre participanţi, căci ne aflam după ciclul primelor mineriade, deschiderea cursurilor. Când l-am întâlnit, am avut o senzaţie dezagreabilă, şi m-am retras din puhoiul mulţimii, îngrămădite în faţa Casei de cultură să-l aplaude. Lumea de acolo, ca cea de la Oradea şi din întreaga ţară, se împărţea, din punct de vedere al atitudinii faţă de scena vieţii politice, în două: cei cu Iliescu, şi cei cu opozanţii acestuia, mult mai puţini, dar cred eu mai luminaţi la minte. Când a intrat în clădirea amintită, câţiva dintre cei de faţă au început să scandeze, în băşcălie, desigur, vechi lozinci comuniste, cum ar fi: „cu tov. Iliescu-n frunte, spargem munte după munte!” Aşa strigaseră şi la Oradea, la diferite întruniri electorale, încă înainte de alegerile generale din mai 1990, unii, puţini e adevărat, dintre participanţi, căci cei mai mulţi îl adorau pur şi simplu pe Ion Iliescu şi pe comilitonii săi politici. La una dintre aceste întruniri, ţinute la Oradea, lângă Casa de Cultură din Parcul l Decembrie 1918, a venit şi Ioan Raţiu, cunoscutul fruntaş, alături de Corneliu Coposu, al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Sosiseră acolo o mulţime de lucrători de la întreprinderile înfrăţirea, I. A. M. T. şi altele, cu pancarte pro Iliescu şi cu o dispoziţie extrem de agresivă, vizându-i pe cei doi şi partidul pe care-l reprezentau. La apariţia maşinii cu Ioan Raţiu, cei de acolo ţipau isterizaţi, asemenea femeilor din jurul lui Ahile, în mijlocul cărora, spre a-l demasca pe erou, Ulise aruncase un şarpe. Buluciţi din toate direcţiile către platoul de la intrarea principală a clădirii amintite, aceştia icneau, agitând, transpiraţi şi exoftalmici, ciomege zdravene către direcţia de unde se apropia maşina, în faţa lor am văzut, atunci, un ins înalt şi roşcovan, gesticulând din mâini şi spunând ceva. Când m-am apropiat, am constatat că era amintitul doctor Teodor (Bubu) Munteanu. M-am uitat la el şi am auzit că zicea, privind mulţimea parcă îndrăcită: „Bravo, bravo! Hai Cighidul! Hai Cighidul”, iar, apoi, către mine: „Uită, mă Blaga, reprezentanţii poporului român, toţi sunt ca cei de la Cighid”, adică, am înţeles eu, debili mintali, căci în acea localitate se găsea un spital de nebuni.

La Vălenii de Munte am fost cazaţi într-un apartament dintr-un hotel destul de bun, toţi cei de la Oradea, cel mai în vârstă dintre noi fiind doctorul Ioan Guiaş. Acesta era un om dintr-o bucată, mare admirator al sexului frumos, generos şi vesel. El adusese cu sine mai multe sticle de ţuică şi ne-a tratat, de câte ori luam masa, cu câteva păhărele, pentru a ne spori pofta de mâncare, avertizându-ne, precum stăpânul Edenului pe oamenii primordiali, să nu ne atingem de una dintre sticle, căci trebuie s-o ducă unui prieten din localitate. După vreo trei zile, însă, ceea ce destinase pentru noi din lichidul cu pricina s-a terminat, aşa că, la masa de seară colegii mei tânjeau după câteva înghiţituri din acesta, dar nu îndrăzneau să calce interdicţia proferată de doctor. Florin Ardelean a sosit la hotel ceva mai târziu şi, cu o figură dezabuzată, plictisită, m-a întrebat dacă Guiaş, rămas în oraş, mai are ţuică. I-am spus că există doar o singură sticlă, destinată unui amic al acestuia. Electrizat, parcă, de veste, amicul Florin s-a ridicat de pe patul pe care se întinsese şi grav ca un preşedinte de tribunal a desfăcut geamantanul doctorului, a scos sticla şi a tras din ea zdravăn de vreo trei ori, vorba ţăranului: „una pentru Tatăl, alta pentru Fiul şi cealaltă pentru Sfântul Spirit!” Peste nici zece minute a sosit Guiaş, şi simţind mirosul pătrunzător, exalat dinspre patul lui Florin Ardelean, unde acesta se reaşezase, s-a aplecat brusc spre geamantan, pentru a controla dacă sticla cu ţuică mai e acolo. A scos-o, şi când a văzut că nu era nici pe departe întreagă a slobozit, lung şi tărăgănat, cu voce groasă, mormăită, o serie de sudălmi birjăreşti, cu implicaţii cosmogonice.

Nu ne-au zidit de fel expunerile conferenţiarilor de la Vălenii de Munte, dar ne-au încântat excursiile făcute la Slănicul Prahovei, la Mănăstirea Cheia, la Predeal, la Sinaia, la Ploieşti, la Bucureşti etc., încât ne-am întors la Oradea foarte satisfăcuţi. De atunci am rămas cu Viorel Sadoveanu, un om cu pregătire profesională solidă, şi ceea ce după părerea mea e mai important, cu un simţ al umorului rar întâlnit, în relaţii de amiciţie, în anii următori l-am vizitat, acasă, în câteva rânduri, împreună cu Florin Ardelean, unde de fiecare dată soţia sa Georgeta (Geta) ne-a ospătat cu de toate. Vizita la ei era un prilej de destindere, de poante, de râs sănătos. Câteodată rămâneam la ei la televizor, la câte uri meci transmis de posturile străine, căci aveau antenă parabolică. Doamna Geta şi copiii se retrăgeau la culcare, iar noi continuam să sporovăim şi bineînţeles să râdem, într-o seară, pe când să plecăm, am ieşit în coridor şi ne-a trăsnit un miros irezistibil de friptură. Acest lucru l-a făcut pe Florin Ardelean să deschidă uşa la bucătărie şi să întrebe, ventriloc, „ce-i acolo, ce-aveţi acolo?” Râzând uşor şi cu voce cântată, asemenea oamenilor de prin părţile Şomcutei Mari din Ţara Chioarului, de unde era originar, Sadoveanu a spus: „A fript, Geta, mă, nişte pulpe de pui pentru copii”. Fără să aştepte a fi invitat, Florin a aprins becul şi s-a repezit spre castronul cu pulpe rumenite de pe masă, înfulecând lupeşte una sau două, după care s-a şters cu dosul palmei la gură şi şi-a pipăit uşor, cu vârful degetelor de la mâna stângă, capetele mustăţii. M-am amuzat copios, deoarece, în timp ce făcea operaţia amintită, Viorel Sadoveanu spunea, mângâios şi îngăduitor: „Măi, Fa”, căci aşa îi zicea lui Florin Ardelean, „să supără Geta, mă, să supără Geta, că-i pentru copii”, fără a-l convinge pe acesta să se oprească din acţiune.

Aprovizionarea cu alimente a populaţiei s-a îmbunătăţit întrucâtva în primele zile după abolirea regimului Ceauşescu, datorită mai ales ajutoarelor venite din străinătate. Pe galantarele magazinelor se aflau grămezi de bidoane cu ulei de măsline de culoare verde închis, de câte un kilogram fiecare, dar şi alte produse, până atunci deficitare. Carburanţii au început a se distribui fără cartelă, dar se găseau destul de rar la pompe, cozile continuând să existe în toate lunile de început ale lui 1990, spre supărarea, ba chiar deznădejdea posesorilor de maşini. Procurarea valutei nu se putea face la liber, în mod legal, decât cu târâita, de la băncile de stat, bineînţeles, deşi pe sub mână, la preţuri mai mari şi cu riscul de a fi şmenuiţi -sau înşelaţi, cei dornici s-o aibă o obţineau de la valutişti, oameni ce se ocupau numai cu schimbul de bani. Mulţi dintre aceştia au reuşit, astfel, să se îmbogăţească peste noapte, bineînţeles cu acceptul organelor poliţieneşti, mituite de către ei, ca să închidă ochii în faţa afacerilor de această speţă. Pentru că penuria de alimente continua să se facă simţită, eram obligat să fac dese deplasări la Beiuş, de unde aduceam, acum cu mai puţină fereală, cantităţi enorme de carne pentru mine, dar şi pentru o mulţime de prieteni şi colegi. Prin aprilie 1990 încercasem, împreună cu amicul Traian Ştef, să cumpărăm un viţel de la bunicul lui, şi în acest scop neam deplasat până în localitatea Brădet, unde acesta locuia. Spre surprinderea noastră, bătrânul, un om de vreo optzeci şi ceva de ani, a refuzat să facă târgul, sfătuit de o bătrânică care-z' ţinea de urât, întrucât bunica lui Ştef murise de câţiva ani. Bunicul său era un om aţos, cândva foarte chipeş, căci fusese blond cu ochii albaştri şi faţă plăcută, şi în tinereţe, după spusele lui Traian Ştef, o chinuise ca un tiran fără milă pe bunica lui. Ea făcea parte din amintita familie Ciupa din Talpe, înrudită cu mine, socotită a fi onorabilă, cu indivizii blânzi, calmi şi calculaţi, la fel ca Traian Ştef, spre deosebire de cea din care, după mamă mă trăgeam eu, o subramură, oarecum scăpătată, a Mihoceştilor veniţi din satul Sălişte de Beiuş, alcătuită din inşi colerici, agresivi, bătăuşi, în satul Talpe circula un fel de zicătoare şi în ea se spunea: „pe Mihoceşti să nu-i chemi la nuntă (căci se bat, se subînţelege), iar pe Ciupeşti la lucru” (căci sunt moi, sau leneşi).

Ne-am aflat, aşadar, la capătul excursiei la Brădet, cu benzina, procurată cu greu, cheltuită şi fără viţelul pe care ne propusesem să-l sacrificăm, însă cu o învăţătură de minte, aceea de a nu mai merge să facem cumpărături de acest gen la oameni acasă, ci doar la târg, unde oferta este întotdeauna mai mare.

Încetul cu încetul prăvăliile au început să se umple cu de toate, ca urmare a apariţiei unor întreprinzători particulari, proprietari de ABC -uri, după modelul ţării vecine, Ungaria. Iniţiativa particulară a făcut să dispară şi criza de carburanţi, devenită, pe vremea iui Nicolae Ceauşescu, cronică, certificând una dintre spusele lui Petre Ţuţea şi anume că, dacă în deşertul Sahara s-ar instaura un regim comunist, în câţiva ani s-ar declanşa o criză de nisip. Lipsa cenzurii a făcut ca tipărirea de cărţi să nu mai fie, ca înainte de '89, o problemă, singurul impediment pentru această acţiune rămânând cel legat de banii necesari. In ce mă priveşte m-am şi pus pe treabă în această direcţie, adunându-mi, pentru început, într-un fel de culegere, o mulţime de articole pe care le tipărisem de-a lungul anilor şi aşezâiidu-le într-o anumită structură, după criterii tematice. Aşa s-a născut un volum de circa 200 de pagini, tipărit cu caractere destul de mici, sub titlul Istorie şi politică, la Editura „Alibi” din Oradea, în anul 1993, patronată de un întreprinzător pe nume Romulus Gerard Paul. Acesta era, pe atunci, un tânăr înalt şi arătos, în vârstă de vreo 35-36 de ani, proprietarul unei întreprinderi comerciale prospere din Oradea, numită Alibi S. A. Cel care m-a pus în legătură cu el a fost amicul Petru Şandor, redactor şef la cotidianul Crişana, autor de proză de bună calitate, de reportaje şi de articole pe teme sportive, scrise cu mult talent. La recomandarea lui, Romulus Gerard Paul mi-a finanţat tipărirea, în 1993, de fapt a două cărţi, una, cea amintită mai sus, şi cealaltă intitulată Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922), un luptător pentru Marea Unire, şi în plus m-a şi răsplătit cu o sumă de câteva sute de mărci germane. Am aflat mai târziu că acestui om generos cu mine, adică lui Gerard Romulus Paul nu i-a mers bine, nici cu întreprinderea nici cu viaţa de familie, din motive pe care nu le cunosc. Pentru gestul său de atunci, îi sunt şi-i voi fi pururi recunoscător, după cum şi lui Petru Şandor, fără de care apariţia acestor cărţi n-ar fi fost posibilă. M-a ajutat mult şi prietenul Virgil Durina din Beiuş, patronul firmei Construct, cumpărându-mi vreo 200 de exemplare din Istorie şi politică, pentru a le distribui, apoi gratuit, cu generozitate cunoştinţelor şi amicilor săi. Despre cele două cărţi, amintite mai sus, au scris, în publicaţiile locale, Radu Enescu, Liviu Borcea şi Corneliu Crăciun, şi în plus, în 1993, revista Familia mi-a atribuit premiul Samarineanu „pentru reconsiderarea adevăratelor valori istorice, într-un moment în care ele par pierdute”, aşa cum se consemna în diploma ce mi s-a acordat atunci.

În toamna aceluiaşi an beiuşenii ne-au onorat, pe mine şi pe bătrânul profesor Titus L. Roşu, cu premiul Astrei, invitându-ne la o întrunire de decernare, ţinută în sala festivă a Primăriei. Prietenul Radu Enescu mi-a făcut acolo un fel de laudatio, tipărit pare-mi-se în Noua Gazetă de vest. Urma să-mi caut un profesor ca să-mi susţin doctoratul, căci între timp Bujor Surdu, după ce a renunţat la a mai conduce doctoranzi, a încetat din viaţă. Teza era gata încă din 1989, însă mă lăsasem, cum se zice, pe tânjală, ba pot spune că mă decisesem să n-o mai susţin, deşi muncisem pe brânci ani îndelungaţi la documentare pentru redactarea ei. M-am bucurat, în studiul efectuat la Arhivele Statului din Oradea, de sprijinul generos al colegei mele de facultate Ana Ilea, specialistă în istorie medievală, şi de cel al lui Mihai Apan şi Gheorghe Mudura, angajaţi ai instituţiei amintite. La insistenţele fostului meu coleg Gheorghe lancu, cercetător la Institutul de istorie din Cluj, m-a primit la doctorat profesorul Marcel Ştirban, un om blând, delicat şi religios, bun specialist în istoria modernă şi contemporană şi la acesta, în 8 iulie 1995 mi-am susţinut teza. Insistase pentru acest lucru foarte mult regretatul meu tată, şi el a fost acela care a suportat toate cheltuielile cu tipărirea rezumatului de la lucrare şi cu banchetul organizat la restaurantul Someşul, astăzi desfiinţat, situat în clădirea de lângă CEC -ui din centru oraşului Cluj-Napoca. La susţinere au participat rudele şi prietenii mai apropiaţi, dintre care n-au lipsit redactorii revistei Familia.