* * *

Am intrat în examene. Am intrat adică la grijă.

Să ne vezi, nu ne mai cunoști pe nici unul. Și doar semănam așa de bine unul cu altul, că parcă toți am fi frați. Semănăm cu mucurile lumânărilor de ceară ce-au ars în noaptea Învierii. Noi însă nu ne-am stins deloc. Pentru noi Cristos n-a înviat încă. Noi ardem mereu... Ardem, și pe zi ce trece ne încovrigăm de căldură și de teamă că o să ne sfârșim de tot.

Numai Cotan nu s-a schimbat. Băiatul prefectului a rămas aceeași miniatură de filozof cinic pe care n-ai s-o poți mări nici cu lupa, nici cu vârsta. De câtva timp am început să admir pe Cotan mai mult decât pe Mihăiță. Admirația unilaterală obosește spiritul. Și Cotan este mai divers ca o rubrică de fapte diverse.

Azi-dimineață, când a intrat în clasă, ne-a întrebat ca și cum atunci abia ar fi sosit din Patagonia: „Ori la ce materie dăm examen azi?” Tot așa ne întreba și în cursul anului aproape în fiecare zi: „Măi băieți, ce lecție avem azi?” Și din lecțiile noastre de pe an, Cotan a știut să-și facă pentru examen o adevărată colecție numai de perle, fiindcă scoicile stridiilor bolnave ni le-a lăsat totdeauna nouă celorlalți.

Astăzi avem concurs în scris la limba română.

Nu știu de ce, dar un concurs scris te emoționează mai mult ca un examen oral. Când vorbești, comunici parcă cu toată lumea din jurul tău, te simți în familie, între ai tăi, sau — în cel mai rău caz — în mijlocul unor oameni care vorbesc aceeași limbă ca tine și cu care te poți înțelege. Când n-ai voie să vorbești, însă, decât cu tine însuți, îți pare că ai rămas singur pe lume, că nu ești decât semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăiești într-o lume de surdomuți, cu care

— ceea ce este și mai trist — nu poți comunica nici măcar prin semne.

Un examen oral este o petrecere intimă, care — bine sau rău — nu prea are importanță cum se sfârșește. Un concurs în scris însă este o adevărată solemnitate. Cel dintâi este numai abilitate și suprafață; cel de-al doilea, numai preciziune și adâncime.

De cele mai multe ori sonoritatea verbală îți încântă auzul, și minciuna cochetează cu adevărul după dispoziția urechii, nu a rațiunii.

Liniștea și atitudinea statică însă măresc și mai mult temerea de necunoscut și, față de ele, decorul realității în care continui să trăiești aievea se schimbă deodată și fără să-ți dai seama cum și de ce într-o succesiune de viziuni întunecate cu coridoare de labirint prin care nu te mai poți regăsi.

Zgomotul este mult mai uman decât liniștea.

Zgomotul este lumină; liniștea este întuneric...

Mai înainte ca Dumnezeu să fi făcut cerul și pământul, în spațiu nu era decât liniște și întuneric. De aceea și el în prima zi a zis să fie lumină, iar în zilele următoare a creat diferitele vietăți ale pământului, care — trebuind să trăiască — au început să facă zgomot.

Un concurs în scris te reîntoarce fatal în haosul inform dinainte de creația lumii. În clipele acelea, creatorul trebuie să fii tu, numai tu, tu singur ca și Dumnezeu, care tot singur a făcut tot ce se vede. În clipele acelea, nici Dumnezeu nu-ți mai poate veni în ajutor, fiindcă un Dumnezeu propriu-zis nu mai există... Adevăratul Dumnezeu sălășluiește în tine, iar Satan, care de pe catedră poate vedea tot ce se petrece, nu vrea să vadă totuși nimic mai înainte de a-i fi spus: „gata, domnule profesor”!