* * *

Două săptămâni mai târziu, întâmplarea mă aruncă din nou în ghearele doamnei căpitan Ceaușoglu. De data asta, însă, ghearele ei n-aveau să mă mai înspăimânte. De altfel, ghearele astea nu-mi făcuseră nici prima dată cine știe ce mare rău. Dacă apariția neașteptată a mamei n-ar fi reclamat o schimbare bruscă a situației și o cât mai grabnică explicație, eu m-aș fi lăsat torturat de ele încă multă vreme.

Le-aș fi suportat răutatea cu voluptatea răsplatei pe care o simt apropiindu-se matematic și m-aș fi răzbunat apoi, sugându-le lacom pe toate zece la rând, ca pe niște curmale dulci și catifelate.

De altfel, Kety are în ea ceva din personalitatea fructelor coloniale.

Miroase a scorțișoară, se îmbracă în rochii cafenii și este abonată al Ziarul călătoriilor și la toate revistele de modă. Or, mama, care vrea să-și facă o rochie nouă, m-a trimis să-i aduc de la Kety modelul pe care-l aleseseră în ajun.

Soții Ceaușoglu locuiesc un apartament cu chirie în fața grădinii publice, sau — după cum se spune în limbajul local — stau la „centru”.

Pe vremea aceea, la Pitești, în afară de grădina publică, tot „centru” se mai numea o porțuine din Bulevardul Elisabeta-doamna, și alta din strada Șerban-vodă, care începeau ceva mai sus de primărie și se sfârșeau în piață, sau, mai precis, la biserica Sfântului Gheorghe, unde se făceau parăzile militare și slujba morților din lumea bună.

Restul orașului era considerat ca mahala, fiindcă n-avea decât străzi pierdute și trotuare numai pe ici, pe colo, pavate cu asfalt sau piatră cubică. Dar, pavate sau nepavate, toate străzile orașului duceau la „centru”, ca și drumurile de altădată la Roma.

Aci fierbea ca într-un cazan, în văzul și controlul tuturor, întreaga energie cotidiană sau nocturnă a orașului. Aci se vindeau ziarele, se discuta politica și evenimentele de la ordinea zilei, se formau opiniile și se afișau curentele generoase ce trebuiau pompate în masele populare.

Cu un cuvânt, aici era sediul principal de spiritualitate a întregii activități urbane, afară, bineînțeles, de cea sentimentală, care-și avea locurile ei mai discrete ca: Trivalea, Scoroboaia, Târgul-din-Vale sau mahalaua Sfântului Ilie, patronul cojocarilor.

Vara, mai ales, grădina publică din Pitești era un fel de stațiune climaterică a orașului. Cele două sacale stropitoare ale primăriei dispensau pe cetățeni de orice alte îngrediente răcoritoare. Elevii de la liceu, însă, nu aveau voie să treacă prin grădina publică, fiindcă de obicei tot aici era și locul de întâlnire al profesorilor în orele când n-aveau curs. Elevii trebuiau să se răcorească acasă la cămașe și izmene, și numai cu apă de la fântâna proprie sau cea din curtea vecinului, dacă întâmplător nu erau în ceartă unii cu alții.

Era imposibil, dar, ca cineva să treacă pe la „centru” fără ca restul orașului să nu afle imediat. Cu atât mai mult, deci, era semnalată prezența unui elev de liceu, deoarece parte din profesorii liceului jucau aproape în permanență table pe terasa din grădina publică.

Kety e singură. Căpitanul e dus la Curtea-de-Argeș ca să ridice niște puncte topografice, iar soldatul ordonanță — la poștă, ca să ridice pălăria comandată la București. Alți servitori nu mai sunt, fiindcă soții Ceașoglu nu fac menajul în casă. Mănâncă la popota ofițerilor din garnizoană, unde sunt serviți mai economicos și chiar mai curat ca în oraș.

Când mă vede, în loc de „bună ziua”, Kety mă ia, cum se zice, cu zorul chiar din pragul casei.

— Bravo!.. să-ți fie rușine... Mi s-a plâns mă-ta că nu mai poate ține nici o servitoare din cauza ta... Trebuie să le schimbe în fiecare lună aproape...

Eu, care știam bine că mama nu-i putuse spune asemenea năzdrăvănii, surâd în silă, înghit în sec și nu răspund.

Atitudinea asta, deși oarecum jenantă pentru mine, îmi convine de minune. Mă pune la adăpost emoțiilor unui debut mai elocvent.

De când o cunoșteam, nu cred să fi schimbat cu Kety mai mult de zece cuvinte. Nu regret dar deloc faptul că, pentru prima oară când am ocazia să-i vorbesc mai mult, sunt nevoit să fac pe vițelul la poarta nouă. De altfel, nici nu prea știam ce să vorbesc cu nevasta unui căpitan, care nu seamănă deloc cu mama. Dacă n-aș fi știut cine este, poate că mi-aș fi dat drumul la gură mai repede. Dar față de primirea ce-mi făcuse, mărturisesc că nu știam ce trebuie să răspund.

Tăcerea mea începe s-o enerveze.

— De ce taci?... De ce nu răspunzi?... Așa e că ți-e rușine?...

Nu. De data asta trebuie să-i răspund, ca să-i arăt că nu mi-e rușine.

— De ce să-mi fie rușine dacă nu-i adevărat?... Ți-o fi spus poate altcineva... nu mama.

Pe măsură ce răspunsul meu se întregea, gura ei se deschidea parcă anume să mă întrerupă după fiecare cuvânt. Deși complet și categoric, răspunsul meu n-o mulțumește deloc, și Kety mă apostrofează din nou:

— Ce are a face? Mă-ta sau altcineva, totuna e!... Vorba e c-am aflat... Acum știu cine-mi ești! Foarte frumos... Un băiat de familie ca tine nici n-ar trebui să mai dea ochi cu lumea... Zău de nu stau la îndoială ce să fac... Să te mai primesc în casa mea? Ultimele ei cuvinte mă fac să roșesc. Oricât de vinovat aș fi fost, nu înțelegeam să fiu tratat în felul acesta, nici chiar de o femeie mai în vârstă ca mine. Vârsta și sexul nu mai au nici o importanță când cineva îți caută ceartă cu lumânarea și te jignește chiar din senin.

Acum două săptămâni era cât p-aci să mă și bată. Astăzi însă, dacă întârzii mai mult în casa ei, cine știe ce se mai poate întâmpla?... Îmi simt ochii umezi și picioarele întorcându-mi-se singure spre ușă. Totuși, o mai privesc o dată, să-mi dau bine seama dacă este aceeași bestie cu chip de femeie de care până atunci nu știam decât că este nevastă de căpitan, că știe să citească în palmă și că are unghiile roșii ca niște petale de trandafir.

Ea îmi surprinde parcă gândurile și mă oprește grăbită, mai mult cu fluturarea unei mâneci largi de capot decât cu gestul mâinii.

— De ce nu vrei să mărturisești că e adevărat?... Vezi că n-ai curaj?...

Femeia asta este extraordinară. De câte ori încerc să fac un pas înainte, ea mă dă cu doi pași înapoi. Îmi dau seama că în momentul de față curajul meu este un lucru cu totul de prisos. Nu-mi putea servi la nimic dacă n-avea și ea un pic de bunăvoință. O mai privesc dar câteva clipe mai mult în vârful nasului decât drept în ochi, și în urmă răspunsul meu gâlgâie sfios ca un orăcăit de brotăcel:

— Ba curaj am, dar dumneata de ce n-ai bunăvoință să crezi ce-ți spun?... Îți jur că nu e adevărat!...

Simțeam că Isus pe cruce n-a exclamat cu mai multă duioșie: „Iartă-le lor, Doamne, că nu știu ce fac”.

De data asta, dintre amândoi, ea era cu siguranță cea mai emoționată.

Fantomatic, cu ochii țintă în ochii mei, Kety se apropie de mine în vârful picioarelor, și la rândul ei îmi șuieră și ea printre dinți, mai mult în gură decât în urechi:

— Nu așa... Jură-mi pe ceva scump... pe ce ai tu mai scump pe lume.

— Pe mormântul tatei...

O poiană verde, în bătaia lunii pline, n-ar fi părut mai argintată ca figura ei în clipa aceea.

— E adevărat?... Iartă-mă... Am fost rea... Nu e așa? Apoi, după ce-mi întinde mâna: Ce mai faci?... Nu te-am văzut de mult... Ce bine-mi pare c-ai venit pe la mine. De ce-ai venit... Ia spune...

Macazul nedumeririi mele înțepenise cu acul direcției pe linia moartă. Și, totuși, trenul a trecut prin stație fără să deraieze. Grație cui, nu știu. În viață, însă, sunt și lucruri pe care nu e bine să le știi. Știu numai că niciodată în jurul meu nu fusese mai multă liniște, liniște multă și totală, ca și cum totul s-ar fi petrecut numai în vis.

Kety îmi arată papucii ei de casă. Unii, turcești, sunt de catifea albastră cu ghinde și frunze de stejar brodată cu fir de argint. Alții, venețieni, sunt de marochin roșu imprimat cu arabescuri de aur. Cei renaissance sunt de mătase verde ton sur ton. Cei japonezi sunt împletiți din papură multicoloră, și așa mai departe... Kety are o întreagă colecție de papuci de casă; pe care de altfel nu-i poartă niciodată.

Papucii, de altfel, nu sunt o încălțăminte chiar de prima necesitate.

La Pitești, foarte multă lume umblă prin casă cu picioarele goale.

Cel care nu-i are nu le simte lipsa, iar cel care îi are îi ține sub pat, ca să nu se uzeze. Picioarele femeilor frumoase, mai ales, nu au nevoie de papuci. Turcii, când se duc să se roage, își lasă papucii afară. Or, picioarele femeii nu sunt decât coloanele unui templu de rugăciune.

La un moment dat, Kety mă întreabă:

— De ce nu vii mai des pe la noi?...

Iată o nouă întrebare, la care iar nu pot găsi imediat un răspuns precis. Dar Kety insistă... Vrea să știe pentru ce n-am venit niciodată până atunci și dacă am de gând să mai vin de-acum încolo...

Noroc, însă, că răspunsul mi-l dă tot Kety.

— Vino când nu e bărbatu-meu acasă... să mai stăm de vorbă.

Eu surâd, fiindcă mi-aduc aminte de un scandal petrecut câțiva ani în urmă, tot cu nevasta unui căpitan din Pitești, al cărei bărbat nu era acasă. Numai că eroul de atunci nu fusese un licean, ci preotul regimentului, un popă tânăr abia hirotonisit, pe care căpitanul — după ce l-a ras ca în palmă — a pus patru soldați călări să-l plimbe pe stradă gol și cu mâinile legate la spate.

Kety nu cunoaște întâmplarea, fiindcă pe vremea aceea se găsea cu bărbatu-său în altă garnizoană. Eu însă i-o povestesc cu toate amănuntele proaspete încă în memorie și mai ales cu toate aluziile galante pe care un bărbat, descătușat în fine de prima emoție, le poate spune din plin femeii cu care se găsește singur.

Kety râde cu poftă și bate din palme ca o nebună. Povestea o amuză, dar lucrurile, așa cum s-au întâmplat, o cam pun pe gânduri.

După părerea ei, căpitanul a fost o brută, femeia o ușuratecă, iar bietul popă un dobitoc. Un bărbat tânăr, fie el chiar popă, când iubește adevărat nu trebuie să se lase intimidat de amenințările nimănui. Probabil însă că preotul acesta era un simplu colivar, care credea că în casa unei femei măritate poate intra oricând ca în biserică, iar nevasta căpitanului o baccea care nu mai avea credit decât pe lângă fețele bisericești. În timpul discuției, Kety mă întreabă:

— Tu ce-ai fi făcut dacă erai în locul popii? Nu știu cum, dar Kety parcă nu-mi pune decât întrebări despre lucruri la care nu m-am gândit niciodată în viață.

Tăcerea mea o amuză.

— Să-ți spun tot eu... Ai fi murit de frică... Nu e așa?... Sunt sigură...

Apoi, fără să-mi mai dea timp să mă gândesc ce-aș mai fi putut face și altceva, Kety apucă o pernă de pe sofa și, cu un gest de suprem dispreț, mi-o aruncă în cap. Enervat și aproape agresiv, eu i-o arunc imediat înapoi. Kety o prinde însă în brațe și, înarmată cu ea ca o platoșe, se repede de astă dată furioasă la mine, mă răstoarnă pe sofa și mă înăbușe acoperindu-mi întreaga față.

A, nu!... De data asta n-are de cine să-mi mai fie teamă, nici rușine...

Mama n-avea de unde să mai apară pe neașteptate, ca să-și pună copilul într-o situație umilitoare față de prietena sa, tot nevastă de căpitan. Acum două săptămâni, când nu mă putusem apăra, mă mulțumesc s-o ciupesc de pulpă, și atâta tot. Acum, însă, sunt hotărât s-o și bat...

Totuși, ideea că trebuie să mă bat cu o femeie îmi paralizează și fantezia, și brațele. Până atunci, nu mă bătusem decât cu colegii mei de la liceu. Cu femeile n-avusesem încă ocazia. Nu le cunoșteam, dar, nici forța, nici șiretenia, nici rezistența... că o femeie nu poate fi ea mai tare ca un bărbat, oricât ar fi mai mare ca vârstă. Un bărbat bătut de o femeie mi se părea ceva imposibil. Ce dracu!... Oare de ce aș fi făcut tocmai eu excepție?... Ce-ar fi zis Cotan și Mihăiță? Ce-ar fi zis mai ales Chiostec, care bătea el singur întreaga clasă?... Lucru curios, însă, pe măsură ce-n mine creștea încrederea și siguranța că pot bate o femeie, puterile mă părăseau și raționamentul cotea brusc pe cărări cu alte indicațiuni de ordin moral și sentimental.

Nu știam care poate fi voluptatea unui bărbat care bate o femeie. Îmi închipuiam însă că adevărata voluptate a unui bărbat este să se lase bătut de femeie. O femeie nu bate niciodată din ură. O femeie care bate un alt bărbat, afară de cel legitim, înseamnă că-l iubește...

Văzând că nu mă mișc, Kety îmi ridică perna de pe ochi și mă întreabă cu oarecare îngrijorare:

—Ce?... Ai murit?...

— Ba nu... Dar nu mai pot să respir...

— Așa-ți trebuie, fiindcă ești obraznic... De ce te uiți la mine?... Închide ochii... N-auzi?... Nu vezi că vreau să-mi schimb capotul?...

Fac ce-mi spune ea, deși până atunci nu ghicisem c-ar fi vrut să facă ce nu-mi spusese decât în clipa aceea.

— Iată, i-am închis.

— Nu așa... Întoarce-te cu ochii la perete...

— Iată, m-am întors...

— Așa... Și să nu te miști...

— Nu, nu...

Câteva minute în urmă, ceva cald și moale se lipește de bluza mea de dril și o voce pe care o cunoșteam îmi poruncește răstit ca de obicei:

— Ssst!... Nu te mișca... N-auzi?... Să văd care din noi e mai mare...

Goală toată din creștet până-n tălpi, Kety se măsura cu mine. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În grădina publică, muzica militară cântă uvertura din Cavaleria ușoară, iar la fereastra care dă spre curte cineva bate ușor în geam.

Amândoi tresărim deodată. Cel care tresare cu adevărat însă sunt eu. Kety îmi astupă gura cu palma.

— Psss!... Nu-ți fie teamă, că nu e bărbatu-meu. Stai pe loc...

Apoi, după o clipă, și după alte bătăi mai tari:

— Ia să mă duc să văd cine este.

Ferestrele sunt căptușite cu hârtie albastră. Kety încearcă să privească printre ele, dar nu vede nimic. Bătăile în geam se repetă din ce în ce mai des. Parcă ar fi început să plouă. Eu singur continui să visez. Numai că de data asta visul meu se schimbase în coșmar.

Kety pare că începe să-și piardă și ea sângele rece. Își aruncă pe corpul gol încă capotul pe care câteva minute înainte îl aruncase pe covor și, hotărâtă, dar plină de precauțiune, deschide fereastra.

O voce de afară șoptește nu știu ce. Kety răspunde calm și fără pic de emoție:

— Iartă-mă, dar nu te pot primi... Nu sunt singură...

Vocea insistă însă. E o voce pe care parcă o cunoșteam, dar nu-mi aduceam aminte de unde.

De data asta, Kety ridică tonul:

— Înțelegi odată că nu se poate... Te rog, lasă-mă în pace... În momentul acela, prin deschizătura ferestrei, un baston negru și noduros pătrunde scârțâind cu zgomot ca o cumpănă de fântână, și după el imediat, un cap de bărbat cu ochii holbați de mânie își varsă, ca o ciutură parcă, tot conținutul ei de apă sălcie în odaie.

Era profesorul meu de limba română.

Kety țipă de data asta așa de tare, că nu se mai aude nici muzica militară din grădina publică.

— Domnule!... Nu-ți dau voie să te uiți pe fereastră... Asta e obrăznicie.

Dar, cu voie sau fără voie, profesorul meu de limba română se uitase și văzuse tocmai ce nu ar fi trebuit să vadă niciodată.

Mă văzuse pe mine...