* * *

Mama e disperată. Cauza, bineînțeles, sunt eu... La drept vorbind, mama știa mai demult că nu sunt „tobă de carte”. Mă socotea, în schimb, om în toate mințile. Iată însă că profesorii de la liceu i-au dovedit acum să sunt și nebun, nebun adevărat...

De trei zile, mama se gândește mereu ce este de făcut cu mine.

Acasă nu mă mai poate ține, fiindcă cu timpul pot deveni furios și...

Doamne ferește... La balamuc iar nu poate să mă trimită, fiindcă spitalul de la Pitești n-are nici o secție pentru boli nervoase. De altfel, la Pitești, până la mine nu existase încă nici un nebun. Erau numai oameni cumsecade și oameni proști... Noroc numai că mama are soluții repezi și radicale pentru tot felul de încurcături. După trei zile de gândire, s-a hotărât să mă trimită de la toamnă, la București, ca intern într-un pension particular, unde puteam fi pus sub observația nu numai a profesorilor, dar și a unui doctor specialist! Soluția mamei îmi convine de minune. În primul rând, scap de surâsul fals al celor care aveau aerul că mă compătimesc. Aveam să trăiesc apoi într-un oraș mare, unde nu mă cunoștea nimeni și unde, cu toate că era să fiu intern, puteam fi totuși cu mult mai liber ca la Pitești. Auzisem că la București există tot felul de locuri, unde nu te mai poate găsi nici dracul. La Pitești, oriunde m-aș fi ascuns, aș fi pățit totdeauna ca struțul care își vâră numai capul în nisip, iar coada îi rămâne afară. Dar dacă-mi pare bine de ceva, este de Steluța, pe care am de gând s-o anunț să nu mai aștepte până la anul și să vină la București chiar de la toamnă.

Uf!... Bine că scap eu de Pitești și ea de Slatina...

Numai de n-ar fi aflat și Steluța ce mi s-a întâmplat. N-aș vrea să-și piardă până și ea încrederea în mine. Faptul că bărbatu-său este profesor mă cam pune pe gânduri. Profesorii ăștia sunt un fel de „gură spartă“. Povestesc tot ce fac elevii în școală și în oraș. Ba de multe ori, când le convine, povestesc câte una boacănă și de-a lor.

Examenul meu de limba română, bunăoară, trebuie să fi făcut înconjurul lumii. La Pitești, timp de o săptămână, el fusese evenimentul zilei. A fost discutat mai întâi în cancelarie, apoi la „centru” și de acolo, bineînțeles, în tot orașul. Kety, mai ales, poate fi mândră de data asta. Chiar că-mi este rușine să mai dau ochii cu lumea...

Pe mine, însă, corigența asta la limba română nu mă înspăimântă.

Mă plictisește numai faptul de cei care nu știu încă ce înseamnă o corigență, un profesor de limba română și un elev de liceu din Pitești care publică poezii în revistele din București. Păcat că printre aceștia se găsește și Kety, care nu citește decât Universul și Ziarul călătoriilor.

De altfel, la Pitești, ziarul lui Cazzavillan este singurul care se citește mai mult. Celelalte ziare circulă numai la „centru” și în câte un singur exemplar.

Cât despre revistele literare, nu mai vorbesc. În tot liceul nu știu dacă suntem zece inși care citim regulat revistele de la București.

Ceilalți habar nu au că afară de Eminescu mai sunt și alți români care fac poezii. Și doar la București, pe vrema aceea, făcea mare vâlvă polemica dintre cele două tabere literare: „artă pentru artă“ și „artă cu tendință“. Polemica asta ne împărțise în două, și pe noi, la Pitești.

Numai că noi, neavând unde să ne publicăm părerile, le discutam în recreație sau pe stradă, până ce ajungeam la ceartă și chiar la bătaie. Într-o zi, directorul ne-a interzis cumpărarea revistelor literare și a rugat pe polițai să confiște toate exemplarele de la librărie. Din ziua aceea, literatura contemporană n-o mai puteam citi decât pe furiș. O revistă literară în mâna noastră era socotită aproape la fel cu o vizită în strada Libertății, la madam Gutuie. Profesorii ne îndopau numai cu manualele pentru uzul învățământului secundar, aprobate de comisia specială a Ministerului de Instrucție Publică, iar părinții, puși la curent cu pericolul ce-i amenința, ne dojeneau cu aceeași frază tipică: „Mai dați-le dracului de fițuici, arde-le-ar focul, că cu astea moare omul de foame”.

Adevărul este însă că pe vremea aceea nu murea nimeni de foame în țara românească. Cei mai mulți mureau de oftică.

Fiindcă nu făcusem nici o bucurie familiei în anul acela, mama mă pedepsise să-mi petrec vacanța la Pitești. Lucrul ăsta mă întrista, fiindcă trebuia să fie prima mea vacanță de când mi-aduc aminte pe care nu mi-o petreceam la via noastră de la Slatina.

Hotărârea mamei parcă mi-a rupt ceva din suflet... Și doar sufletul meu colindase în ultimul an prin atâtea alte vii ale Domnului, că via noastră de la Slatina nu îmi mai părea decât o amintire îndepărtată a copilăriei. De via asta, totuși, continuam să mă simt legat ca și de primul meu „turn de fildeș”, care, de o sută de ani și mai bine, nu-și schimbase nici locul, nici numele, nici sufletul...

Ce are să zică oare la vară nucul meu când o să vadă că nu mai vin să-l văd? Cine o să-l cerceteze în locul meu? Cine o să-l salute cu mâna de departe, din trăsură, de pe șoseaua de la gară spre vie? Cine o să mai urce în pătuiag să descarce pistoalele turcești în miez de noapte și în asfințit să urmărească, cu ochi de lup flămând pe după garduri, femeile cu pulpele goale ce se întorc cântând de la muncă spre casă? Ce mă leagă oare pe mine de Pitești, când sufletul meu sălășluiește parcă în trupul acestui nuc bătrân, care a crescut din pământul viei noastre de la Slatina, și tot în pământul acesta o să se prefacă în cenușă cândva?... De ce m-o fi pedepsit mama să-mi petrec vara la Pitești, când vara nu este la fel peste tot locul, și vară mai frumoasă ca la via noastră de la Slatina nu poate fi nicăiri?...

De când n-am mai plâns eu oare? A, da!... Din toamna când m-am întors pe ploaie de la vie, la Pitești, și am aflat că Margareta plecase cu ofițerul de administrație la Constanța. Dar de atunci și până azi, de câte ori m-am mai gândit eu la Margareta?... Dar la vie?... La via noastră de la Slatina, pe care anul acesta n-am s-o pot vedea? Vai!... Ce mult mai este până la vara viitoare! Și pentru prima oară de când nu mai sunt copil, plâng și pentru altceva decât pentru o femeie... Plâng de necaz că am rămas corigent la limba română.