* * *

Dintre toți prietenii mei buni, n-au rămas cu cine să-mi petrec vara la Pitești decât Mihăiță și Țăpuș Nicolae, băiatul frizerului de sub hotel „Dacia”.

Cotan a plecat cu familia la băi, la Govora, Chiostec s-a dus la Merișani, acasă la părinți; iar Rădulescu Florian a părăsit orașul odată cu frate-său, care a fost mutat comandant de pompieri la Giurgiu.

Pe Mihăiță îl văd rar detot. Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia umblă de câtva timp mai mult singur și numai prin împrejurimile orașului. Cum e băiat sărac și cu bun-simț, nu se aventurează niciodată până la „centru”, deși în timpul vacanței elevii de la liceu pot și ei să se plimbe prin grădina publică.

Pe Țăpuș Nicolae, însă, îl văd mai des. Țăpuș îmi place fiindcă e băiat vesel, știe o mulțime de snoave și când începe să ți le povestească, te rade ca și tată-său — cum zice el — în doi timpi și trei mișcări. Țăpuș, care știa să cânte din gură, a învățat să cânte și din ghitară.

Vara asta și-a făcut rost de o ghitară siciliană autentică, pe care i-a adus-o un client al prăvăliei, care își face stagiul la marina militară.

Pe mine, însă, ceea ce mă interesează mai mult e faptul că Țăpuș mai scrie și versuri și că amândoi facem parte din tabăra „artă pentru artă“.

Azi-dimineață a venit la mine acasă cu ghitara. Țăpuș își pune singur versurile pe muzică. Nu știu cum le combină el, că ies totdeauna bine. Pe mine, cântecele lui Țăpuș mă uimesc și mă înduioșează.

Astăzi, însă, Țăpuș nu era deloc mulțumit de ele. Când l-am lăudat pentru noua romanță pe care atunci o improvizase pe ghitară, în loc să-mi sară de gât ca de obicei, Țăpuș s-a întristat, a aruncat plictisit ghitara pe canapea și mi-a spus mai mult oftând decât vorbind:

— Asta nu-i nimica, mă!... s-o auzi tu însă pe ghitarista de la pod...

Aia artistă... Nu eu.

Pentru mine, ghitarista de la pod era un lucru cu totul nou. Până atunci nu auzisem încă nici chiar de existența ei. Dar fiindcă Țăpuș insistă, hotărâm să mergem s-o auzim sâmbătă noaptea după ora zece.

Când ne despărțim, Țăpuș îmi strânge mâna cu recunoștință și mă trage misterios spre el.

— Ascultă... Tu ai ceva „bălani” mai mulți? Am înțeles. Țăpuș n-avea sfanț.

— Nu duce nici o grijă... O să fie...

— Nu te supăra... Dar, știi... trebuie să consumăm și noi ceva...

Nu face să ascultăm muzică pe degeaba... Și eu stau prost al dracului deocamdată... Porcul ăla de tata... nu vrea să-mi dea nimic... Zice să m-apuc de meserie ca el.