* * *

Acasă mă așteaptă mama, o telegramă de la Lizica, sosită cu o zi înaintea mea, și o nesfârșită serie de surprize neplăcute.

Pe mama o găsesc aproape neschimbată. Afară de cei câțiva peri albi, crescuți pe la tâmple, mama a rămas aceeași femeie blândă, cu judecata întreagă, și care mă iubește la fel ca întotdeauna, deși continuă să se îndoiască încă de strălucirea viitorului meu. Telegrama Lizichii a neliniștit-o mai mult decât dac-ar fi aflat, bunăoară, că mi s-a întâmplat vreun accident pe drum.

Lizica mă roagă stăruitor să n-o uit și să-i trimit, cât mai curând, măcar cinci mii de lei, deoarece a doua zi chiar după plecarea mea doctorii au sfătuit-o să intre într-un sanatoriu.

Mama încearcă să mă convingă de un lucru de care de altfel nici nu vreau să aud. Mă sfătuiește să nu-i trimit nici un ban, fiindcă bărbatu-său și părinții sunt mai bogați decât mine și mai în măsură să-i poarte de grijă. Mama, însă, nu știe încă ceea ce deocamdată nu știu decât eu. De trei luni de zile, Lizica rupsese orice relații cu cei de-acasă. Familia, de altfel, nu-i purtase niciodată de grijă. În lipsa marelui duce, deci, singurul om căruia se putea adresa fără să roșească eram eu. E drept că pe Lizica o cunoștea întreg Parisul. Nimeni însă nu avusese până atunci curiozitatea să se întrebe cine este această faimoasă prințesă Romanowska, al cărei amant oficial fusese un mare duce, iar amant de coeur un student român.

Nu știu, dar, pe cine trebuie să supăr mai degrabă: pe mama sau pe Lizica? Mama nu vrea să-mi dea nici un ban mai mult decât strictul necesar buzunarului, iar Lizica eram sigur că n-are să vrea niciodată să înțeleagă imposibilitatea de a-i trimite bani mai înainte de a intra în posesia averii mele personale. Or, lucrul acesta nu era posibil decât peste trei-patru săptămâni.

Nu-mi rămâne, deci, decât să mă împrumut în oraș. Dar de unde? De la bancheri? Imposibil... Ar însemna să mâhnesc pe mama, care ar afla imediat. De la prieteni? Dar care din prietenii mei mi-ar fi putut împrumuta suma de care avea nevoie Lizica?... Nici unul! Poate singur Cotan. Dar Cotan este la București. Și tot la București se află și Steluța cu bărbatu-său, care a fost mutat profesor de gimnastică la gimnaziul „Șincai”, înființat de curând.

Cotan mă uimește cu perseverența lui sentimentală. Mărturisesc că nu l-aș fi crezut niciodată capabil de o dragoste așa de lungă. De Steluța, însă, mi-e teamă să vorbesc. Sunt sigur, că vară-mea îl înșeală cu primul venit. Steluța îmi seamănă mie — mie cel de altădată! Se lasă să fie iubită de toată lumea...