* * *

La noapte plec spre țară.

Plec, însă, cu sufletul îndoliat ca poarta unei case în care a murit cineva. Niciodată n-am plecat așa de trist, fiindcă niciodată n-am plecat forțat de altceva decât de imboldul propriului meu suflet. Eu nam călătorit niciodată decât cu sufletul meu împreună. De data asta însă, plec numai eu singur. Sufletul meu rămâne la Paris. Rămâne să rătăcească pe Champs Elysées, la fel poate ca și sufletul lui Mihăiță, care acum trei ani rătăcea prin alte câmpii Elisee, în timp ce trupul lui, aproape gol, se clătina spânzurat de copacul de la Trivalea...

Lizica a primit de la marele duce nu banii pe care-i aștepta, ci o scrisoare — o scrisoare lungă pe patru fețe, un fel de spovedanie târzie, dar categorică din toate punctele de vedere...

Dacă pe câmpul de luptă din Manciuria marele duce ar întrebuința, față de japonezi, aceeași strategie ca și față de noi, geniul rasei slave n-ar mai fi pus niciodată în discuție.

Abia acum înțeleg eu pentru ce marele duce a surâs când Lizica i-a destăinuit că o iubesc. Toți oamenii surâd pentru câte ceva în viață.

Un surâs, însă, nu seamănă niciodată cu altul. Și marele duce nu putea surâde decât așa cum a surâs: roșu!... Culoarea roșie înseamnă „pericol”...

Un surâs se poate tălmăci mai ușor ca un vis. Un surâs roșu, bunăoară, nu poate fi decât preludiul unei sentințe în ultimă instanță.

Ierarhia surâsurilor urmează ordinea culorilor din spectrul solar: roșu, portocaliu, galben, verde... etc.

Ușurința Lizichii ar fi putut să mă coste viața. N-are să mă coste, însă, decât o parte din avere, dacă nu chiar toată...

Marele duce a anunțat-o că nu-i mai poate trimite nici un ban. În schimb, îi trimite consimțământul să fie înlocuit cu mine și pravoslavnica lui binecuvântare, pentru tot ce are de gând să mai facă de azi înainte. Existența ei nu-l mai interesează. Parcă n-ar fi iubit în viața lui niciodată o femeie... Marele duce nu mai are decât sentimente patriotice... Pentru un moment, îl preocupă numai problematica victorie a armatelor rusești și prestigiul imperiului țarist în Extremul Orient...

De când a primit scrisoarea marelui duce, Lizica tușește întruna.

De altfel, de câtva timp, la Paris, toată lumea tușește parcă la fel. Pe măsură ce ziarele anunță noi victorii japoneze, gripa franco-rusă face tot mai multe ravagii.

Din cauza aceasta, Lizica n-a putut să mă însoțească la gară. A rămas acasă, să se doftoricească. În schimb, despărțirea noastră a fost foarte emoționantă. M-a sărutat cu căldura celor 38 grade de temperatură personală și mi-a spus:

— Vezi să nu uiți!... Trimite-mi ceva bani imediat ce ajungi acasă... Și atâta tot.

Până la plecarea trenului mai sunt 30 de minute...

Până să-mi iau majoratul mai sunt 30 de zile...

Până să pot surâde și eu ca marele duce mai sunt 30 de ani...