* * *

Kety e aceeași — o floare presată în filele unui album de poezii.

De când iubesc pe Lizica, însă, nu mă mai interesează nici florile, nici poeziile. De obicei, florile și poeziile sunt vestmintele de gală ale minciunii. Mă doare în suflet că a trebuit să mint pe Kety și de data asta... Dumnezeu, însă, are să mă ierte, fiindcă Dumnezeu singur mi-a scos-o în cale. El știe mai bine decât oricine că pe Kety n-am să mi-o pot smulge niciodată din suflet. Kety este o floare unică. Ea este amintirea singurei mele poezii trăite cu adevărat. Kety este izvorul de apă vie din care beau slăbănogii ca să se întremeze. Numai că, până azi, eu nu-i cunoscusem încă darul acesta miraculos. Mă adăpasem din ea, ca un vițel oarecare din jgheabul rustic al unei fântâni vulgare. Kety a făcut din mine un alt om. În primele zile după sosirea mea în țară eram mai rău decât slăbănogul din Evanghelie. Îmi plângeam singur de milă. Astăzi, însă, parcă sunt Josua, care oprește soarele pe loc!... În jurul meu, toată lumea se oprește să mă privească, să mă admire, să-mi vorbească, să mă descoasă... Un om venit din planeta Marte n-ar fi stârnit la Pitești mai multă curiozitate decât mine. Și doar eu nu vin decât de la Paris. Și, ceea ce este mai trist, vin cu mâna aproape goală. Pentru un singur examen de drept și o palidă aureolă de donjuan, nu este nevoie ca cineva să se deplaseze peste nouă mări și nouă țări...

Sunt sigur că, în timpul acesta, cei mai mulți dintre colegii mei, deși nu părăsiseră încă țara, trecuseră totuși mai multe examene și cunoscuseră mai multe femei decât mine. Faptul, însă, că veneam de peste frontieră făcea să fiu privit cu emoția naivă cu care sedentarii micilor localități din țară salută apariția păsărilor călătoare.

Pe vremea aceea, pentru piteșteni numai berzele și rândunelele treceau frontiera. Lor nu le era dat să meargă decât cel mult până la București. Capitala țării era singurul titlu de glorie al celor care-și puteau permite eroismul unui voiaj extraordinar. Berzele și rândunelele, însă, îi făceau să-și aducă aminte că pământul se mai întinde și dincolo de ceea ce văd ei cu ochii. Pentru prima, dacă nu chiar pentru singura oară în cursul unui an întreg sosirea lor îi făcea să mestece în gură și în gând nume exotice ca Bosfor, Dardanele, Mediterana, Egipt... Dar atât, și nimic mai mult. Hotentoții nu pot număra decât primele zece cifre. Pentru rest, nu-i mai ajută creierul... Dintre toți concetățenii mei, singur profesorul de geografie știa poate ce alte nume mai poartă încă pământul de dincolo de Egipt...

Tot un fel de pasăre călătoare eram pentru ei și eu. Ca și ele, plecasem și eu odată cu începutul unei toamne. Plecasem, însă, nu spre sud, ci spre apus, pe drumul soarelui... Și nu mă întorsesem ca ele, primăvara, ci aproape în toiul iernii, când la Pitești păsările călătoare nu mai zboară decât în amintirea celor câțiva sentimentali cărunți.

Ciudată pasăre călătoare!... Îmi dau seama că reapariția mea la Pitești cadrează mai repede cu personalitatea vulgară a păsărilor autohtone.

Nu eram nici barză, nici rândunică... Eram un singur curcan îngâmfat, pe care concetățenii mei îl așteptau cu nerăbdare ca să-l îngrașe pentru Crăciun.

Cei care încearcă să se apropie de mine parcă-mi întind mai repede lațul, nu mâna. Le este teamă să nu le scap din mână iar. Toți au aerul că vor să se invite la ospăț. Toți sunt flămânzi. Toți mă privesc cu ochii holbați și cu gurile căscate, ca niște crocodili în bazinul unei grădini zoologice... Și totuși, nici unul din ei nu mă vrea propriu-zis pe mine. Pentru ei, eu nu sunt decât o simplă unitate de măsură.

Fiecare din ei se socoate cu mult mai presus decât mine. Asta nu înseamnă, însă, că fiecare din ei n-ar vrea să fie, dacă nu mai mult, cel puțin atât cât sunt eu... În pâlnia urechii lor numele meu se împletește cu ecoul vecinicei lor obsesii cotidiene: Bani! Cuvântul acesta le face un gol enorm și în cap, și în suflet, și în stomac...

Bani, bani, bani!... Banii mei, banii tatii, banii lor... Toți au aceeași mentalitate. Toți sunt convinși că banii mei trebuie să fie și banii lor...

Prima plecare mi-o iertaseră, fiindcă știau că plec cu mâna goală.

Cerșetorilor li se deschid porțile ca să iasă afară din cetate, nu să intre...

Perspectiva unei noi plecări, însă, îi doare, îi exasperează, îi flămânzește!...

Nu știu cu ce i-aș putea îndestula. La parastas se mănâncă gratuit. Înaintea plecării mele, dar, le trebuie și lor, dacă nu altceva, cel puțin un parastas, parastasul banilor care vor pleca odată cu mine... Instinctul lor de oameni flămânzi le spune că, odată plecat cu banii, n-am să mă mai întorc poate, sau, în cel mai fericit caz, am să mă întorc fără bani... Și cum banii mei sunt și banii lor, fiecare din ei se vede cu mult mai păgubit decât mine însumi.

Până atunci, în mijlocul lor trăisem liniștit și anonim. Nimeni nu făcuse prea mare caz de mine. În oraș, singura mea faimă era că rămăsesem corigent la limba română. De data asta, însă, toată lumea este răzvrătiră contra tiranului imaginar care le periclitează avutul, libertarea și chiar existența zilei de mâine. Capul răzvrătiților este însăși mama.

Deși pare a fi tot atât de flămândă, Kety singură nu face parte din gloata răzvrătiților. Kety, însă, e flămândă numai de mine, de cel de altădată și probabil de cel de totdeauna. Ea singură nu-mi cere nimic.

Pentru ea, însă, acest „nimic” prețuiește mai mult ca tot ce alții îmi cer cu toții laolaltă. Gândul că mâine aș putea fi un altul decât cel de azi îi înfurie pe toți deopotrivă. Ea însă continuă să mă păstreze același pe care mă cunoscuse în ziua când, goală toată, se măsurase cu mine pe sofa. Kety e singura mea mângâiere, singura fereastră luminată din orașul ăsta fără uzină electrică, singura adiere de primăvară în toiul acestei ierni grozave, singura ființă în mijlocul acestor bolovani cu chip de oameni... Și totuși, față de Kety mă simt mai vinovat ca oricând. Răutatea celorlalți mă face să zâmbesc. Bunătatea ei, însă, mă pune pe gânduri. Îmi dau seama că față de Kety voi fi un platnic rău. Pentru tot ce-mi oferă ea, eu nu-i pot da în schimb decât iluzia satisfacției grotești, pe care un expres de lux o dă unei gări secundare în care se oprește câteva clipe numai.