* * *

La București, îmi regăsesc parte din colegii din liceu. Unii sunt în ultimul an, la licență. Alții s-au împotmolit, ca și mine, la primele examene. Pe toți, însă, deopotrivă îi găsesc la fel de schimbați. Aproape nu-i mai recunosc. Lipsa de mijloace i-a îmbătrânit înainte de vreme.

Cei mai mulți sunt dezgustați și de învățătură și de viață. Ca și corăbiile lui Filip al II-lea, nici n-au apucat să se desprindă bine de țărm, și au naufragiat cu toții, fără să aibă timp să dea măcar o singură luptă în largul mării.

Cotan este funcționar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina și s-a întors acasă la Merișani. Țăpuș Nicolae cântă cu ghitara într-o cârciumă de lângă Gara de Nord. Baruch David face gazetărie, fiindcă știe și limba germană, iar Popescu Virgil a intrat în conservator și este probist la Teatrul Național.

Mă întreb ce ar fi făcut Mihăiță dacă ar fi trăit. Dintre noi toți, numai el s-ar fi grăbit poate să-și dea licența. Și pe urmă?... Probabil ar fi trecut și el, ca ceilalți, în rândul slăbănogilor sfinți bizantini, care așteaptă să fie eternizați pe zidul unei biserici dintr-un sat oarecare.

Cotan mi-a mărturisit că mai așteaptă un an și, dacă o vedea că nu e rost, se duce să-și dea examenele la facultatea de la Iași. Nu se prea grăbește însă nici el, fiindcă până la 25 de ani nu are ce face cu licența. Avocatură n-o să facă, fiindcă n-are nici o tragere de inimă, iar în magistratură n-are să intre, fiindcă profesiunile cu ore fixe îl dezgustă. Ministerul este altceva. La minister nu se duce decât la începutul fiecărei luni, ca să-și ia leafa. La 25 de ani, însă, se poate alege deputat, mai ales că fostul prefect este de data asta senator.

Cotan pare a fi rămas același. Și cu toate acestea, s-a schimbat și el foarte mult. Pe Cotan, însă, nu l-a schimbat, ca pe alții, grija zilei de mâine. L-au schimbat femeile... Păcat numai că aventurile lui Cotan nu prezintă nici un interes. Toate se sfârșesc aproape la fel — monoton și pueril. Băiatul ăsta este lipsit de orice fantezie. Parcă toată viața lui n-a frecventat decât același birt economic de mahala, în care s-a intoxicat după fiecare fel de mâncare. Întregul său menu sentimental e format numai din alimente stricate.

Nu știu dacă Steluța intră și ea în aceeași categorie. Deși sunt curios să aflu noutăți despre ea, Cotan se ferește, totuși, să-mi vorbească de vară-mea. Discreția lui îmi dă să înțeleg că nu trebuie să-i vorbesc nici eu nimic de soră-sa. Atât mai bine. Poate că fratele Lizichii nu bănuiește încă nimic din tot ceea ce mama pretinde că ar fi aflat întreg orașul.

Dar chiar așa să fie... Care e vina mea?... Gura lumii e slobodă...

Nu știu de ce, dar pe mine zicătoarele populare nu mă impresionează niciodată la fel, mai ales când mă simt vizat eu. Bunăoară, faptul că toată lumea din Pitești cunoaște legăturile mele cu fata fostului prefect și actualul senator mă încântă. Când Mihăiță mi-a mărturisit pentru prima oară că este amorezat de Lizica, am zâmbit. Pe vremea aceea, însă, nu cunoșteam lumea decât din cărțile cu povești și istorioare morale. Pe Lizica, mai ales, n-o cunoșteam deloc. N-o scosesem încă din rândul zânelor cromolitografiate pe hârtia velină a hors-text-elor.

Or, dacă eu însumi nu mă socoteam în stare să-mi ridic ochii până la ea, cu atât mai mult suferința lui Mihăiță îmi părea o curată prostie.

Cu timpul, însă, devenisem mai îngăduitor față de prostia omenească.

Ba de data asta, chiar, mi se părea că nimic mai firesc nu s-ar fi putut întâmpla decât să calc și eu pe urmele lui Mihăiță.

Totuși, față de Cotan mă simt oarecum jenat. Mi-e teamă parcă să dau ochii cu el. Probabil fiindcă sunt vinovat. Dar ce anume rău am făcut, nu știu. În orice caz, sunt sigur că n-am făcut nimic cu gândul de a face rău. Fiecare e liber să mă judece cum vrea. Judecata celorlalți nu mă interesează; din contra, mă bucură... mă face să zâmbesc șiret...

Judecata lor îmi lustruiește parcă și mai mult vitrina amorului meu propriu, care până atunci se strecurase printre ei ca geamul unui vagon de drum de fier, aburit de ger. Judecata lui Cotan, însă, mă tulbură... mă face să tremur... Îmi dau seama că, pentru ce am făcut eu, numai el mă poate judeca. Și vina mea îmi pare cu atât mai mare cu cât până azi el singur nu-mi vorbește de ea... Pentru ce oare?... Voiește să mă cruțe sau voiește să mă pedepsească?... Atitudinea lui Cotan începe să mă exaspereze. Oare știe ceva sau nu știe nimic?... Pentru mine, însă, un „da” sau un „nu” este același lucru. Pe zi ce trece, îmi dau seama că cel care cu adevărat nu știe nimic sunt eu... Nu știu nici măcar atât cât ar putea ști Cotan.

Simt nevoia să plec cât mai curând. Niciodată nu m-am simțit mai străin în mijlocul alor mei ca de data asta. Tristețea celor câteva zile petrecute în țară s-a îmbibat parcă în mine ca un amestec de oțet și fiere într-un burete...

E singura mea provizie de drum. E buretele cu care va trebui să-mi răcoresc buzele aprinse de cuvintele pe care simt că nu le mai pot rosti... Și când mă gândesc cu câtă bucurie așteptam să-mi revăd și familia, și prietenii din copilărie!... Credeam că cei trei ani de zile petrecuți departe de ei mă adânciseră și mai mult în sufletul lor. Nu știam, însă, că în lipsa mea furtuna smulsese din rădăcini până și copacul de care se spânzurase Mihăiță la Trivalea...

Cine mă înstrăinase, oare, așa de mult de ei?... Timpul? Nu cred...

Oamenii?... Poate.

Nu vreau să învinovățesc pe nimeni, fiindcă vinovat n-aș vrea să fiu decât eu singur!... Mi-e teamă, însă, ca nu cumva mai târziu, sau poate mai curând decât cred, cineva să nu-mi spună că vinovatul este un altul...

Chipul Lizicăi se aprinde parcă în fața ochilor mei ca un semnal luminos de alarmă în noapte, nu știu însă unde... pe mare, pe țărm, sau pe cer...

— Nu crede, că nu-i adevărat... Vinovata nu sunt eu... E dragostea!...

La Paris străinii mă apropiaseră de Lizica... În țară, Lizica mă depărtase de ai mei...