* * *

Năstase, ordonanța, îmi așează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrân, un domn ceva mai tânăr și o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren și recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje și, după ce mă salută militărește, pleacă urându-mi:

— Umblați sănătos, conașule...

Popa își mângâie cu mâna stângă barba albă și cu mâna dreaptă centura vișinie de pe burtă, se uită la mine îngăduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice și mă întreabă:

— Încotro, taică?

— La Slatina, părinte.

Domnul ceva mai târziu tresare din colțul lui de lângă fereastră, închide cartea cu scoarțe roșii în care citise până atunci și, privindu-mă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă:

— Dumneata ești din Slatina?

— Ba nu... Eu sunt din Pitești.

— Și ce cauți la Slatina?

— Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...

— Dar mama-mare a dumitale cine este? În sfârșit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puțin, se mulțumește să știe numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranță cine este tata. Pe mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare și pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenților nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă și o îndeletnicire socială vulgară.

Dar domnul cu ochelari mi-așteaptă răspunsul în aceeași atitudine fixă de cumpănă de fântână părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai ușor? Dacă l-aș întreba, la rândul meu, și eu ceva?

— Dar dumneavoastră cunoașteți lumea din Slatina?

— Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...

De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuția noastră.

— Cum? Dumneavoastră nu sunteți profesor la liceul nostru din Craiova?

— Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...

Intervenția doamnei între două vârste mă scapă de interogator.

Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul doamnei și apoi rândul popii.

Spovedania popii, însă, e foarte scurtă și aproape nu prezintă nici un interes obștesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din viața și cariera sfinției-sale, care se grăbește să termine, fiindcă merge la Râmnicul-Vâlcea și trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.

Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăși de drum din acest compartiment al vagonului C.F.R. II B.7.431. Îi ascult și îmi vine să râd. Personalitatea ființei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărți cu care aș fi făcut o pasență ca să mă distrez. Un „popă“, o „damă“” și un „valet”... Probabil că eu sunt un „as”. Deși n-am însă figură omenească, eu sunt, totuși, cartea cea mai mare din compartiment.

Până la Slatina aflu mai mult decât aș fi citit toate rubricile de „fapte diverse” din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.

Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge și ea la Râmnicul-Vâlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu și o vie pe rod de 12 pogoane la Drăgășani. Îi pare totuși bine de cunoștința profesorului, care a mai luat o gradație de la minister și a încasat leafa și pe cele două luni de vacanță. Valetului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână și că, până atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel „Geblescu”.

Trenul s-a oprit în gara Slatina.

O șapcă soioasă apare pe ușa compartimentului și o voce răgușită țipă grăbită:

— Aveți nevoie de hamal? Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în fața tovarășilor mei de drum și-i salut cu formula obișnuită:

— Mi-a părut bine de cunoștință... Bun voiaj...

Popa îmi răspunde:

— Să trăiești, taică.

Profesorul mormăie:

— Mulțumesc... Umblă sănătos...

Iar doamna între două vârste mă oprește cu gestul și vocea ei de sirenă craioveancă:

— Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...

— Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...

— Vai!... Cum se poate să spui așa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoști?... În urma mea, popa și profesorul își încrucișează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care și-a concediat pajul...