* * *

În gară m-așteaptă Steluța și Georgică.

Steluța este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluței. Acum un an, Steluța era încă domnișoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea și abia cu două săptămâni înainte de moartea tatei-mare.

Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluța, nici Georgică nu mai poartă doliu. Și totuși, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei și cu un loc viran de 500 m.p.

Deși vară cu mine, Steluța nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educație, altă poziție socială. Steluța este fată de cofetar și Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu șapte clase ca la Pitești.

Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluța. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă însuflețire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr:

— Ia sfârșiți mai repede, că parcă nu v-ați văzut de un secol!...

Eu mă desprind din brațele ei și-l privesc cu oarecare compătimire.

— Aoleu!... Păi dacă ești gelos și pe văru-său... am înțeles!...

Georgică râde galben și schimbă vorba.

— Dar știi ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-ași mai fi cunoscut!...

Bravo ție! Steluța mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine și-l ia de braț pe bărbatu-său. Nu-și vorbesc însă nici unul, nici altul.

Steluța pare jenată; Georgică pare enervat.

Nu știu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să știu nici cum au să sfârșească primul an de căsnicie.

Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred!... Steluța e palidă, blondă, cu ochii albaștri și oftează ca Ofelia. Georgică e oacheș, încovrigat ca un semn de întrebare și vorbește tot în dublu înțeles ca Hamlet. În trăsură, aceeași plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă îmi ține bicicleta în brațe.

Eu mă opresc la vie, unde mă așteaptă mama-mare. Steluța și Georgică pornesc mai departe în oraș...

Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.

Iată-mă iar la vie! Iată-mi nucul!...

Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care-a devenit bărbat, ca niște pușcăriași printr-o spărtură secretă a zidului!...

Nu știu ce s-a întâmplat... Nu știu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poți regăsi același din anii trecuți...

Pătuiagul în care citisem pe Werther și pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalțe, mă coboară spre pământ.

S-a înnoptat...

Pe șoseaua fierbinte încă și plină de praf, un grup de fete se întorc în oraș cântând: Olteancă din Slatina.

Cu ochii cât strachina... În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne grăbesc tăcute spre casă. Bărbații probabil au rămas la cârciuma din curtea gării.

Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleași din anii trecuți.

Le știu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le deslușesc parcă figura, și din belșugul ochilor mari și rotunzi ca o strachină rustică le sorb mândria rasei din care fac parte și eu...

Eu, însă, nu mai sunt același!...

Un pocnet de pușcă îmi amintește pistolul meu cu cremene.

Luceafărul care răsare tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul orașului unde se odihnește tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viață...

Pe șosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei, praful fierbinte se rotunjește ca fumul aromat dintr-o cădelniță de argint. E singură, și totuși, foarte aproape de ea, străinul din via de lângă șosea o urmărește cu ochii și cu sufletul, ca să-i ție de urât până la poarta casei...

La fel, până în poarta casei noastre de la Pitești, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoțit în seara asta și pe Margareta!...

De la vie până la oraș, fac zece minute cu bicicleta. Din oraș până la vie, fac cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.

Bicicleta mea face admirația clienților cofetăriei în ușa căreia descalec și o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un „Trifoi” cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaște decât trifoiul obișnuit și cântecul: Frunză verde de trifoi, Azi-i miercuri, mâine joi, Vine badea iar la noi...

Joia și duminica seara cântă muzica militară în grădina publică.

Steluța mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în oraș, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după amiază la București.

Biata Steluța!... Ce fată fără noroc!... S-a măritat din dragoste și are să divorțeze din plictiseală. Georgică e gelos și Steluța nu înțelege să fie bănuită și terorizată. Vară-mea, însă, este o fată discretă. Mie nu mi s-a plâns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluței, mi-a destăinuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.

— Iată, un nebun... maică... Curat nebun!... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii!...

Nu cumva Georgică o fi și bătut-o?...

N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluței a început să mă înduioșeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică fiindcă Steluța e vară-mea. Îl înțeleg însă perfect, fiindcă, de când nu mai am nici o veste de la Margareta, am început să fiu și eu gelos!...

La plecarea mea din Pitești, îmi promisese câte o carte poștală ilustrată la două zile și o scrisoare mai lungă, o dată la săptămână. E drept că Margareta nu prea știe să scrie ortografic și poate se jenează de mine. În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărți poștale și nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărți poștale ilustrate cu vederi din oraș și împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din fața Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea orașului...

Steluța m-așteaptă la cofetărie.

Clienții de la mese, ca să poată intra în grațiile fetei patronului, repetă comanda de câte două ori și chiar de trei ori.

De obicei, vara se consumă înghețată și „corăbioare”. Corăbioarele, mai ales, sunt sprecialitatea casei. Vara, prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede și se acresc. Nu le poți ține nici două zile. Corăbioarele, însă, durează și câte o săptămână...

Sosirea mea produce oarecare senzație. Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereții în viață... N-am venit cu nici un gând ascuns, și totuși, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puțin, de bine, de rău, pot citi și eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...

Steluța parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În seara asta e veselă și rumenă ca o înghețată de zmeură. De când am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată așa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la București.

Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Pitești. Cea din Slatina e lungă și îngustă. Trei alei paralele, ca niște terase cu balustrade de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârșește în șosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eșuată pe muntele Ararat.

Grădina publică a unui oraș de provincie este ca ograda unei locuințe de țară: găini, rațe, gâște, curcani și mai ales bibilici — adică publicul obișnuit, cunoștințele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poți intra în vorbă foarte ușor, imediat după îndeplinirea formalităților de rigoare. Leii, tigrii și leoparzii lipsesc. În România, orașele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala țării. Din când în când, însă, poți întâlni rătăcind și prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Președintele tribunalului, bunăoară, este poreclit „girafă“, nevasta colonelului „cămilă“, dar administratorul financiar „hipopotam”. Cel mai popular din toți, însă, este „nenea Ghiță“, berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipește de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.

Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaților.

Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeași monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii și urechile la cei care trec prin fața lor.

Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu pașii de pe nisipul aleilor, și în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...

De sus, luna plină completează lipsurile de jos!...

De când sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pământ sunt o mulțime de lucruri pe care nu le poți observa dacă stai pe același nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este așa de frumoasă, că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluța, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu.

Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină...

Părerile Steluței încep să mă pună pe gânduri. Steluța combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu excepția celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieții.

Steluța, însă, n-a învățat la liceu, ca mine. A urmat numai câțiva ani de „curs liber” la un pension din București. Și totuși, până acum un an părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenușeresei...

Probabil că Steluța și-a schimbat părerile de când s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să citească poezii...

Mă grăbesc, dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl citisem împreună acum un an: Lună, tu stăpâna mării, Peste-a lumei boltă luneci Și gândirilor din viață Suferințele întuneci...

Steluța, însă, mă privește ca și cum i-aș fi vorbit chinezește. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbră măcar de sensibilitate... Încerc să-i recit alta: Peste-a nopții feerie Se ridică mândra lună...

Totu-i vis și armonie...

Noapte bună!...

Steluța își arcuiește buzele spre vârful nasului ca un câine ce ar vrea să-și prindă coada cu dinții și-mi răspunde scurt:

— Mofturi!...

Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu stiu ce i-aș mai putea spune!...

Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deșteaptă. E drept însă că, acum un an, Steluța nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta, în noaptea când visasem urât și eu, și ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte și cine a dat înapoi?... Disprețul Steluței pentru poezie mă ofensează în primul rând pe mine și în urmă abia pe ceilalți poeți români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea și nu știe că, deși mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în viață aproape cam la aceeași dată.

Din cer, de sus, luna plină parcă-mi face semne:

— Nu te lăsa... Mai spune-i una... În poarta casei, mă opresc și o întreb fără nici o altă introducere:

— Dar asta îți place? Și încep să-i recit: În lacul trist și solitar Tronează mândră luna plină Ca o mărgea de chihlibar, Expusă singură-n vitrină...

Pe malul lacului aștept — Aștept nebun să te arăți, Cu drag să te mai strâng la piept Ca-n alte dăți...

— Asta de cine e ?

— De mine !...

Steluța mă privește uimită, ca și cum i-aș fi spus că eu am furat Cloșca cu pui de la Muzeul din București.

— E adevărat?

— Sigur... Ce?... Nu știai că fac și eu poezii?

— Și aia cine e?

— Care aia?

— Aia pe care spui c-o aștepți... Ori e numai așa, o vorbă?...

Simt cum sângele începe să mi se urce în obraz... Steluța mă privește drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece și vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc...

Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet! Răspunsul meu îi stropește figura ca un vaporizator de parfum.

— Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea se fac numai când te măriți, ca ține? E, he!... Eu știu, dragă, ceva mai mult decât madam... Georgică...

Steluța coboară ochii și tonul, mă ia ușor de braț și îmi șoptește la ureche:

— Spune-mi drept... E adevărat!... Cum e? Blondă?... Brună?... E măritată sau nu? Cum o cheamă? Parcă ascult Victoria cum îmi bate la ușă...

— Dragă Steluțo... Înțelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ți pasă ție cine este dacă n-o cunoști?... Ție ți-ar plăcea, mâine, poimâine... Cine știe? să afli că m-am lăudat cu...

Steluța tresare ca înțepată de o viespe.

— Psss!... Taci din gură, să nu ne audă cineva... În poarta casei, însă, nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea...

Nu-i nici măcar gardistul, care de obicei stă sub felinarul din colț...

Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Împing deci poarta și intrăm în curte. În stânga e o grădiniță cu un pavilion de scânduri.

— Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.

— Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva...

— Cine să mai vină, dragă?... Nu vezi că doarme toată lumea? Geamul de la bucătărie însă e luminat. Steluța se ascunde după mine, și amândoi ne lipim de gardul grădiniței.

— Uite că Lisaveta nu s-a culcat... M-așteaptă să încui poarta... Să nu ne vadă împreună...

— Ei și?... Doar îți sunt văr... Nu sunt străin...

Steluța oftează și se strecoară la brațul meu în pavilionul din grădiniță. Aci chiar că nu ne mai vede și nu ne mai aude nimeni!...

— Spune-mi drept, cu cine l-ai înșelat pe Georgică? Steluța tresare din nou. Probabil că înghețata de zmeură s-a schimbat în înghețată de zahăr ars...

— Cine ți-a spus? El?...

— Nu... Dar bănuiesc eu...

— Nu-i adevărat... Îți jur că nu l-am înșelat cu nimeni până azi...

Apoi, după o pauză: Dar să știi c-am să-l înșel... Poți să i-o spui chiar...

— Și de ce vrei să-l înșeli?

— Fiindcă m-a bătut...

Steluța își pleacă fruntea pe umărul meu și începe să plângă. În clipa aceea, nu știu unde, cum și cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aș cunoaște își împlântă un cuțit în inimă. O mângâi pe păr și-i șoptesc solemn:

— Dacă este așa, îți jur și eu pe mormântul tatei că după ce voi sfârși liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun...

Acum ești mulțumită?...

Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din același izvor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În stradă un țignal de gardist, într-o curte vecină un lătrat de câine, mai departe un orăcăit de broaște și departe de tot un uruit înăbușit de roți... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două după miezul nopții.

Steluța se ridică obosită și abia îngână:

— Hai de-ți ia bicicleta și du-te acasă, că-i târziu... Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorâș și ne întreabă șireată:

— Dar unde fuserăți până acum, diavolilor?...

Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul și șaua, încerc apoi cauciucurile și parcă tot nu-mi vine să plec. Steluța se preface că-mi ajută, ca să nu bănuiască ceva Lisaveta, și-mi șoptește:

— Mâine să nu vii în oraș, că vin eu la vie...

— Taman bine... că mâine sunt singur... Mama-mare se duce la târgul din vale și nu vine decât seara târziu...

Lisaveta continuă să bombăne. Steluța o ia cu vorbă bună:

— Dă-mi cheile să încui eu poarta... Tu du-te de te culcă... Și înainte de a încuia poarta: „Sfârșește liceul mai repede, să merg și eu cu tine la București!...