* * *

În vagoanele italienești, circulația între compartimente e mult mai liberă. Nu poți fi niciodată cu adevărat singur, mai ales că în Italia nu se călătorește decât în bandă. Eu, însă, călătoresc pentru prima oară în Italia...

De la Bolonia la Pistoia, drumul nu e decât un șir nesfârșit de tunele și viaducte. Apariția câmpiei toscane îmi amintește un piesaj identic din țară, pe care-l admirasem cu Lizica în gând... Iată dar că nu mai sunt singur!...

Uitasem că, de la Paris, pornisem însoțit de amintirea Lizichii. E drept că la Veneția o înlocuisem cu altă femeie. Amintirile, însă, nu pot rezista totdeauna realității... De altfel, nu cred ca Lizichii să-i fi plăcut prea mult Veneția. Orașul amanților i-ar fi mărit febra și agravat tusea... De data asta, însă, nimic nu mă mai împiedică să mă alătur iar de vechea și nedespărțita mea tovarășă de drum.

Lucru ciudat, însă, nu știu, de ce, de data asta, chipul Lizichii îmi fuge mereu din fața ochilor. Altădată, în nu importă ce chip de femeie, vedeam o Lizică aproximativ. De data asta, însă, când cred că am prins-o mai bine, îmi dau seama că m-am înșelat... Femeia de lângă mine nu mai e Lizica... E o străină... o necunoscută.

Probabil Lizica e supărată pe mine... E supărată sau, poate, călătoria prin Italia n-o mai interesează? Pe acolo pe unde se află ea trebuie să fie cu mult mai frumos ca pe culmile Apeninilor toscani.