* * *

La Veneția plouă...

Ploaia înseamnă abundență... Nu știu ce-ar putea câștiga Veneția de pe urma ploii. Veneția este însă orașul amanților... Și doamna Woods adoră să fie iubită mai ales când plouă. Ploaia este afrodiziacă. Miroase a cantaridă și alte ingrediente pe care cameloții Parisului le vând pe sub mână numai clienților de încredere...

Fiindcă falsifică lumina zilei, ploaia suspendă lucrul în atelierele artiștilor. Un atelier fără soare este mai trist și mai incomod ca o cameră de mansardă. Când plouă, însă, întreg pitorescul unui atelier se furișează pe sofaua din colțul căptușit cu perne și covoare persane.

Or, sofalele astea, de obicei, sunt destul de largi, că pot adăposti comod chiar două persoane...

Păcat numai că la Veneția n-o să putem găsi așa ușor un atelier pe placul nostru. O să ne mulțumim dar, cu o cameră de hotel. Doamna Woods îmi propune hotelul „Capello Nero”, un hotel vechi, care miroase a mucegai, un mucegai venețian autentic.

Gondola părăsește Canal Grande și se afundă cu noi printr-un labirint de canelete strâmte și murdare. Veneția, orașul amanților, e tot așa de murdar și dezgustător ca și un sfârșit de dragoste...

A doua zi, însă, Veneția se reabilitează. Nu mai plouă. În Piața San Marco e soare, lume multă și porumbei... Majoritatea unora și altora sunt amanți... Porumbeii se giugiulesc în văzul tuturor. Oamenii, însă, ceva mai discreți, se țin numai cu brațul de talie, deși gura celor mai mulți atinge mereu pâlnia urechii de alături. Femeile oftează și admiră pacotila din vitrinele de sub colonade. Bărbații oftează la fel și-și mai numără o dată banii din buzunar... Dacă nu altceva, măcar un „Recordi din Venezia” au să le mai aducă aminte cândva de vremea când se credeau fericiți.

San Marco și Palazzo Dogale își primesc vizitatorii cu același zâmbet ospitalier cu care câteva secole își fac mereu concurență unul altuia... Din sfert în sfert de ceas, orologiul din piață bate o dată, de două ori sau de mai multe ori... Mulțimea curioasă își ridică ochii extatic spre cadran. Leul înaripat, însă, îi întoarce spatele. El singur n-aude parcă nimic. Nu cunoaște încă limba orologiului. De când s-a pomenit în vârful coloanei de porfir stă de vorbă numai cu eternitatea și cu infinitul... În prima zi vedem pe Colleoni, iar trei zile pe rând nu facem decât același lucru mereu... Profităm de prezența noastră în orașul amanților.

A patra zi, în loc de „bună dimineața”, doamna Woods mă întreabă:

— Vrei să ne despărțim?

— Așa repede ți s-a urât cu mine?

— Nu, dar mi-e teamă de ce ar mai putea urma. Simt că încep să mă amorezez de tine... Și eu nu vreau să-mi complic viața... Eu sunt femeie serioasă... sunt măritată... Bărbatul meu este un om ideal...

Nu vreau să-l pierd.. Un bărbat ca al meu e lucru rar... Amanți ca tine, însă, găsesc pe toate cărările...

Doamna Wendy Woods are dreptate...

La Padova, ne-am despărțit. Ea a rămas să vadă pe Gattamelata. Eu am pornit înainte spre Florența și Roma, să văd nu știam încă ce anume...

Iar sunt singur... Și totuși, vagonul nostru e ticsit de lume.