* * *

Reapariția mea la Paris nu produce nici o senzație în cercul celor câțiva prieteni cu care altădată mă vedeam aproape zilnic. Dacă nu le-aș fi spus tot eu că fusesem în Italia, nici unul n-ar fi avut curiozitatea să mă întrebe ce am făcut timp de două luni de zile, cât lipsisem din Paris. Îmi dau seama că absența mea din Paris nici nu fusese remarcată. La Paris, însă, nu se remarcă aproape nimic — nici chiar absența morților. Dovadă, moartea Lizichii. Nu-și mai aduce nimeni aminte de ea. Când pleci, ești bun plecat. Cine vrea să existe n-are decât să stea pe loc. Parizienii, mai ales, nu călătoresc decât foarte rar, și atunci chiar pentru foarte scurt timp. Parizienii nu se simt bine decât la ei acasă sau cel mult la Père Lachaise. De câte ori sunt nevoiți să treacă frontiera, sunt de mauvaise humeur. Un voiaj în Italia, mai ales, îi înspăimântă ca un voiaj pe lumea cealaltă. Dar mult mai fanatici chiar decât parizienii adevărați sunt studenții români din Cartierul Latin. Pe aceștia nu-i poți mișca din loc decât cel mult cu un decret de expulzare. Pentru ei, Italia este un fel de local de petrecere care și-a pierdut voga. Amintirea îndepărtată a celor câțiva clienți de seamă ca Goethe, Lord Byron, Shelley, Keats, Musset și Richard Wagner nu mai emoționează pe nimeni. Compatrioții mei nu citesc decât pe Georges Ohnet. Clienții cafenelei „Vachette” nu cred să fi aflat încă de existența unui Maurice Barrès sau Henri de Régnier, care, în ciuda parizienilor sedentari, fac aproape în fiecare an câte un voiaj în Italia.

Pentru mine, însă, Italia sau Parisul este același lucru. De câtva timp, nu mă mai simt bine nicăieri. Prietenii vechi au început să mă plictisească, iar localurile de noapte, unde aș putea face cunoștințe noi, nu mă mai atrag. Împrejurimile Parisului, în care mă refugiez din când în când, în loc să-mi odihnească trupul și mintea, mă chinuie cu amintirea câmpiilor și copacilor din țara mea. De când călătoresc prin lume, n-am întâlnit nicăiri un copac la fel cu nucul din via noastră de la Slatina.

Nu mi-a fost niciodată așa dor de ai mei... Și eu, care începusem să mă cred dezlegat de tot ce lăsasem în urmă!... Încep să cred că tot parizienii au dreptate. Nicăiri nu e mai bine ca la tine acasă. Păcat numai că de lucrul acesta nu mi-am dat seama la timp. Mi-e teamă că acum e prea târziu. Nu mai e nimic de făcut.

Dacă n-aș avea de preparat examenul din iunie m-aș întoarce în țară chiar acum. Nu știu însă ce-aș putea inventa ca să nu par ridicol.

Nu mai pot specula nici măcar moartea Lizichii. M-ar da de gol cărțile poștale ilustrate pe care le trimisesem din Italia. Și, afară de asta, cei de-acasă atât așteaptă — să mă vadă întorcându-mă plouat ca un câine cu coada între picioare, incapabil să-mi trec examenele.

Dacă aș fi rămas în țară, poate ar fi fost mai bine. În țară, cel puțin, nu se prea vede ce faci la Universitate. Dacă ai cu ce trăi, poți sta la București o viață întreagă fără să treci nici un examen.

La Paris, însă, e altceva. În țară, dacă cheltuiești un milion într-un an, ești om mare. Peste frontieră, însă, n-ai voie să cheltuiești decât strictul necesar. Altminteri, ești om de nimic... Și barim dacă aș fi sigur că am să mă întorc cu doctoratul sau cu licența măcar... Dar când mă gândesc că e foarte posibil să mă-ntorc cu mână goală, îmi vine să strig „stop” și să mă angajez și eu ca alții în Legiunea străină de pe acum chiar. Aș avea poate norocul să devin mai celebru decât un oarecare doctor în drept magna cum laude. Adevărul e că nu-i puțin lucru să lupți pentru civilizarea sălbaticilor din Africa. Ce carieră strălucită!... Pleci anonim și te întorci erou (dacă, bineînțeles, ai norocul să te întorci teafăr). Ai ridicat prestigiul patriei și ai binemeritat de la omenire. Apoi o duzină de interviuri, o serie nesfârșită de foiletoane în ziarele de tiraj, și dintr-un biet corigent la limba română iată-ne deodată mare scriitor... Și doar țara are nevoie de scriitori... Doctori în drept de la Paris, slavă Domnului, avem destui... Unul mai mult sau mai puțin n-are importanță.

Să admit, însă, că acela aș fi tocmai eu... Ce-aș face în țară cu doctoratul în drept? Aș putrezi ca și alții în cine știe ce fund de provincie.

Locurile din București și orașele mai principale sunt rezervate pentru Cotan și ceilalți copii de prefecți sau parlamentari. În țară, cine mă cunoaște pe mine? Nimeni... Mi-e teamă chiar că în curând n-au să mă mai cunoască nici ai mei chiar... Și poate au să aibă dreptate... Când vrei să fii cineva, nu trebuie să le spui niciodată cine ești. Așteaptă până vor veni ei singuri să se intereseze cine ești... Și totuși, nisipul Saharei mă atrage parcă mai mult ca praful de pe străzile orașelor noastre de provincie. În orice caz, Parisul nu mă mai interesează. Simt că nu mai pot trăi în el. E un oraș în care trăiești așa ca și cum nici n-ai exista... Or, eu simt că exist încă. Dar unde mi-aș putea da seama mai bine de existența mea?... În Sahara sau în țară?...