* * *

M-am hotărât să mă întorc în țară. E drept că am lăsat să treacă vreme cam multă până să mă hotărăsc să fac ce trebuie. În schimb, însă, la Paris, vestea plecării mele în țară a produs mai multă senzație ca întoarcerea mea din Italia.

La Vachette, însă, senzațiile nu durează multă vreme. Se consumă ca niște simple cafele cu lapte... Numaidecât...

Sunt hotărâri, însă, pe care nu le pot lua decât anume oameni. În această categorie de oameni intru și eu. De data asta, încep să simt că sunt și eu cineva. În orice caz, sunt un om întreg. Până atunci nu fusesem decât o succesiune de proiecte diferite pentru fațada unei clădiri neînfăptuite încă. Nu găsisem încă materialul necesar pentru cea mai potrivită fațadă. Astăzi, mi-am dat seama că materialul acesta n-am să-l pot găsi decât tot în țara mea. Atât mai bine. Va avea și țara mea un constructor adevărat. Până azi n-a avut decât meșteri lăcătuși...

Voi începe, așadar, să mă construiesc eu singur. Îmi voi clădi, însă, existența nu după sfaturile celor care pretind că există mai de mult, ci după formula nebuloasă a celor care nu și-au putut încă dovedi existența. Nu-mi plac clădirile prea mari. „Mare” nu înseamnă numaidecâ t „Monumental”. Monumentele nu se fac cu material mult.

Creierul omului este cu mult mai ușor decât restul corpului. Nu-mi voi face, deci, prea multe etaje suprapuse, fiindcă până la cer nu te poți ridica decât cu mintea, nu cu trupul. Și nu-mi trebuie nici ferestre prea multe, fiindcă o singură fereastră ți-e de ajuns ca să poți vedea tot ce există dincolo de tine. Nu știu dacă voi găsi în mine artistul care să mă înțeleagă ce vreau. Arhitect aș putea fi oricând.

Arhitectul, însă, nu mi-ar fi de ajuns. Arhitecții noștri, mai ales, clădesc numai... nu construiesc. Arhitecții noștri sunt ca profesorii de limba română. Îți repetă aceeași clădire ca pe o lecție de gramatică.

N-au inteligență să facă ceva nou. Au numai o bună memorie, și atâta tot. Fac mereu același lucru... Exact ce-au mai făcut și altădată... ce-au făcut mereu până atunci. Nu fac decât să terorizeze avântul personalităților răzlețe cu falanga macedoneană a uniformităț ii legiferate...

Eu, însă, voi încerca să construiesc, nu să clădesc. Voi construi, însă, ceva numai pentru mine și pentru cei câțiva vagabonzi care vor avea curaj să se adăpostească sub acoperișul fanteziei mele. Nu știu dacă va fi un palat, o biserică sau o simplă colibă de lut. Va fi, însă, ceva definitiv ca templele grecești și etern ca piramidele Egiptului.

Nu va fi însă la fel cu nici una din construcțiile care fac mulțimea să caște gura și să holbeze ochii. Bâlbâiții și miopii, oricâtă bunăvoință ar avea, nu vor putea niciodată să vorbească cum trebuie și să vadă ce trebuie. Văzând-o, cei mai mulți vor surâde. Alții vor țipa. Și vor avea dreptate și unii și alții, fiindcă nimeni nu o va vedea așa cum are să fie. Eu singur o văd așa cum trebuie să fie... O văd așa cum băltanul ochește din zbor peștele din fundul apei, așa cum furnicile percep culoarea ultravioletă și așa cum apostolul Pavel a văzut pe Cristos pe drumul Damascului.