* * *

Iar am rămas singur. Omul care îmi vrea binele a plecat, după ce mi-a dat întâlnire pentru a doua zi dimineața în Gara de Nord, iar femeia fantomatică s-a așezat la o masă alături de mine. Aș fi preferat să plece ea și să rămâie el. Închid ochii, să n-o mai văd nici pe ea. Nu vreau să mai văd pe nimeni. Vreau să mă văd numai pe mine singur. Dar nu pe cel de până acum. De acela sunt sătul. Vreau să mă văd altfel, așa cum aș vrea să fiu cu adevărat, așa cum mi-ar plăcea să-mi apar mie însumi din întuneric... Și ce mare încep, parcă, să mă deslușesc în întuneric!...

Ce bine-ar fi să rămân așa toată viața!... Întunericul dă oamenilor proporții de giganți. Întunericul din jurul meu, însă, nu ține decât o clipă... Undeva departe, probabil spre răsărit, se crapă parcă de ziuă...

E ziua nașterii mele adevărate... Și primul strop de lumină proaspătă pătrunde în mine, odată cu ecoul unei chemări de departe, pe care o aud întâia oară:

— Sosesc corăbiile... Vino, să le vedem cum intră în port!...

Cine mă cheamă însă?...

Omul care îmi vrea binele sau femeile care îmi vor răul?...